SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A CINCISPREZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A CINCISPREZECEA

31.Cartea biblică numărul 30 - Amos:

  Scriitorul: Amos; locul scrierii: Iuda; data încheierii scrierii: aprox. 804 î.H..

 Amos nu era nici profet, nici fiu de profet când a fost chemat şi trimis de Domnul să profeţească în Iuda, țara  sa, şi în mod special în Israel, regatul nordic. El era crescător de oi şi înţepător de smochine de sicomor. Amos este unul dintre profeţii la care se face referire în 2 Regi 17:13, 22, 23. Era originar din Tecoa, oraş situat în Iuda, la 16 kilometri sud de Ierusalim şi la o distanţă de aproximativ o zi de mers de la graniţa sudică a regatului celor zece triburi ale lui Israel (Am. 1:1; 7:14, 15). În primul verset al profeţiei lui Amos se precizează că el şi-a început serviciul de profet în timpul lui Ozia, regele lui Iuda, şi în timpul lui Ieroboam al II-lea, fiul lui Ioas, regele lui Israel, cu doi ani înaintea unui mare cutremur. Aceasta situează profeţia lui Amos între 829 î.H. şi aproximativ 804 î.H., adică în perioada celor 26 de ani în care s-au suprapus domniile acestor doi regi. Şi profetul Zaharia menţionează cutremurul devastator din zilele lui Ozia, când poporul a fugit înfricoşat (Zah. 14:5). Potrivit istoricului evreu Josephus, un cutremur a avut loc exact când Ozia a încercat plin de înfumurare să aducă o ofrandă de tămâie în templu. Se pare însă că Amos face referire la un cutremur care a avut loc mai înainte în timpul domniei lui Ozia. Numele Amos înseamnă „A fi o sarcină” sau „A purta o sarcină”. Deşi a trebuit să poarte mesaje care anunţau nenorociri pentru Israel şi pentru Iuda (precum şi pentru multe neamuri păgâne), el a transmis şi un mesaj de mângâiere privitor la restabilirea poporului lui Dumnezeu. Existau motive întemeiate pentru anunţarea acestor mesaje aducătoare de nenorociri în Israel. Prosperitatea, luxul şi imoralitatea erau la ordinea zilei. Poporul uitase Legea Domnului. Prosperitatea aparentă de care se bucurau îi împiedica pe israeliţi să vadă că, asemenea unui fruct prea copt, ei se aflau deja într-un proces de descompunere care ducea la distrugere. Amos a profeţit că nu după mulţi ani regatul celor zece triburi avea să meargă în exil dincolo de Damasc. Astfel, el a preamărit dreptatea şi suveranitatea Domnului, pe care l-a numit de 21 de ori „Domn Suveran/Domnul Dumnezeu” (Am. 1:8).  Împlinirea acestei profeţii, precum şi a altora confirmă autenticitatea cărţii Amos. Profetul a prezis, de asemenea, că vor fi nimicite prin foc toate neamurile duşmane din jurul Israelului, şi anume sirienii, filistenii, tirienii, edomiţii, amoniţii şi moabiţii. Istoria a demonstrat că toate aceste bastioane duşmane au fost distruse cu timpul. Căile lui Iuda şi ale lui Israel erau şi mai condamnabile pentru că aceste două regate îl părăsiseră pe Domnul şi practicau închinarea falsă. Ultima fortăreaţă a Israelului, cetatea fortificată a Samariei, a căzut în 740 î.H., după ce a fost asediată de armata asiriană condusă de Salmanasar al V-lea (2 Regi 17:1-6). Iuda nu a tras învăţăminte din ceea ce i se întâmplase surorii ei, de aceea a fost distrusă şi ea în 607 î.H.. Amos i-a condamnat pe israeliţi fiindcă trăiau în lux. Bogaţii îi jefuiau pe săraci pentru a-şi construi „case de fildeş”, în care se ospătau împărăteşte (Am. 3:15; 5:11, 12;6:4-7). Arheologii au scos la lumină mărturii ale acestei prosperităţi. În urma săpăturilor efectuate în Samaria s-au găsit numeroase obiecte de fildeş. Iată ce se spune într-o enciclopedie: „Se disting două grupuri principale: 1) Plăci sculptate în altorelief . . . . 2) Plăci sculptate în basorelief şi incrustate cu pietre preţioase, sticlă colorată, foiţe de aur etc. . . . Obiectele de fildeş sunt considerate produse ale artei feniciene, iar mobilierul regilor israeliţi era probabil incrustat cu astfel de obiecte. Biblia menţionează „casa de fildeş” pe care şi-o construise Ahab (1 Regi 22:39) şi „paturile de fildeş”, care, potrivit cuvintelor pline de reproş ale lui Amos, simbolizau luxul din Samaria (6:4)”. Fără nicio îndoială, cartea Amos face parte din canonul Bibliei. În plus, autenticitatea ei a fost confirmată de Ştefan, care a parafrazat trei versete din această carte în Faptele 7:42, 43, şi de Iacov, care a citat din Amos în Faptele 15:15-18 (Am. 5:25-27; 9:11, 12).

CONŢINUTUL CĂRŢII AMOS:

   Judecăţi împotriva neamurilor (1:1-2:3): „Domnul va răcni din Sion.” (1:2) Amos a anunţat judecăţile necruţătoare ale lui Dumnezeu împotriva neamurilor. Damascul (Siria) treierase Galaadul cu unelte de treierat din fier, iar Gaza (Filistia) şi Tirul îi predaseră Edomului pe israeliţii captivi. Edomul nu manifestase nici îndurare, nici iubire frăţească. Amonul invadase Galaadul. Moabul arsese oasele regelui Edomului până când se făcuseră var. Mâna Domnului era împotriva tuturor acestor neamuri. El a spus: „Nu voi schimba hotărârea luată” (1:3, 6, 8, 9, 11, 13; 2:1).

   Judecată împotriva lui Iuda şi a lui Israel (2:4-16): Domnul nu avea să-şi întoarcă mânia nici de la Iuda. Locuitorii lui Iuda păcătuiseră, „respingând Legea Domnului” (2:4). Dar cei din Israel? Dumnezeu îi nimicise dinaintea lor pe amoriţi, de care se temeau, şi le dăduse o ţară bună. El ridicase nazirei şi profeţi în Israel, dar israeliţii îi făcuseră pe nazirei să-şi încalce jurământul şi le porunciseră profeţilor: „Să nu profeţiţi!” (2:12). De aceea, Domnul avea să-l facă pe Israel să se clatine din temelii, cum se clatină un car încărcat cu grâu proaspăt secerat, iar bărbaţii lui puternici aveau să fugă goi.

  Domnul încheie socotelile cu Israel (3:1-6:14): Folosind ilustrări impresionante, Amos a scos în evidenţă că tocmai profeţiile pe care le rostea dovedeau că Domnul a vorbit. „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să le dezvăluie lucrurile sale tainice slujitorilor săi profeţi. . . . Domnul Dumnezeu a vorbit! Cine nu va profeţi?” (3:7, 8). Amos a profeţit îndeosebi împotriva jefuitorilor din Samaria, care iubeau luxul. Domnul avea să-i smulgă de pe paturile lor splendide, iar casele lor de fildeş urmau să dispară.  Domnul  le-a amintit apoi israeliţilor cum îi mustrase şi îi disciplinase. De cinci ori le-a repetat: „Tot nu v-aţi întors la mine”. De aceea, El a spus: „Pregăteşte-te să-l întâlneşti pe Dumnezeul tău, o, Israele!” (4:6-12). Amos a rostit un cântec de jale profetic: „Fecioara aceasta, Israel, a căzut şi nu se mai poate ridica. Stă părăsită pe pământul ei şi nimeni n-o ridică” (5:2). Însă Domnul, Autorul lucrurilor minunate din Cer şi de pe Pământ, a continuat să-l invite pe Israel să-l caute, ca să trăiască. El le-a spus: „Căutaţi binele, nu răul, ca să trăiţi” (5:4, 6, 14). Dar ce avea să însemne pentru israeliţi ziua Domnului? Avea să fie o zi de nenorocire. Asemenea unui torent, ea urma să-i măture în exil, ducându-i dincolo de Damasc, iar casele împodobite cu fildeş în care benchetuiau aveau să fie prefăcute în dărâmături şi moloz.

   Amos profeţeşte în pofida opoziţiei (7:1-17): Dumnezeu i-a arătat profetului Său un fir cu plumb, pe care îl pusese în mijlocul lui Israel. Acesta nu mai avea nicio scuză. Domnul avea să devasteze sanctuarele lui Israel şi să se ridice cu o sabie împotriva casei lui Ieroboam al II-lea. Amaţia, preotul din Betel, a trimis să i se spună lui Ieroboam: „Amos a uneltit împotriva ta” (7:10). Amaţia i-a spus lui Amos să se ducă în Iuda să profeţească, dar Amos i-a arătat clar cu ce autoritate profeţea: „Domnul m-a luat dinapoia oilor şi Domnul mi-a spus: Du-te şi profeţeşte-i poporului Meu, Israel” (7:15). Apoi, Amos a prezis că nenorocirea avea să se abată asupra lui Amaţia şi a casei lui.

  Asuprire, pedeapsă şi restabilire (8:1-9:15): Dumnezeu i-a arătat lui Amos un coş cu fructe de vară. El i-a condamnat pe israeliţi pentru că îi asupreau pe săraci şi a jurat „pe Măreţia lui Iacob” că aveau să fie cuprinşi de jale din cauza faptelor lor rele. „Iată, vin zile, zice Domnul Suveran/Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, dar nu foamete de pâine şi nici sete de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului.” (8:7, 11). Israeliţii aveau să cadă şi să nu se mai ridice. Chiar dacă ar fi săpat până în Şeol sau dacă ar fi urcat la Ceruri, şi de acolo avea să-i ia mâna Domnului. Cei care păcătuiseră aveau să moară loviţi de sabie. A urmat apoi o promisiune glorioasă: „Voi ridica în ziua aceea coliba căzută a lui David şi îi voi repara spărturile . . . o voi construi ca în zilele de demult” (9:11). Prosperitatea captivilor ce urmau să fie aduşi înapoi avea să fie atât de mare, încât plugarul avea să-l ajungă din urmă pe secerător înainte ca acesta să termine de adunat recolta sa neobişnuit de bogată. Aceste binecuvântări de la Dumnezeu aveau să fie permanente! Ele se vor împlini în timpul Împărăției Milenare!

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Cititorii de astăzi ai Bibliei trag foloase dacă meditează la motivul pentru care Amos a avertizat Israelul şi Iuda, precum şi neamurile vecine. Cei care resping Legea Domnului, care îi jefuiesc şi îi asupresc pe săraci, care sunt lacomi şi imorali şi care practică idolatria nu pot avea aprobarea Domnului. În schimb, pe cei ce renunţă la astfel de practici şi se căiesc, Domnul îi iartă şi le arată îndurare. Dăm dovadă de înţelepciune dacă evităm să ne asociem cu oamenii corupţi din această lume rea şi dacă ascultăm de sfatul Domnului: „Căutaţi-Mă şi veţi trăi!” ( 5:4, 6, 14). Înainte de moartea sa ca martir, Ştefan a citat din Amos. El le-a amintit iudeilor că Israelul fusese dus în captivitate din cauza închinării sale idolatre la dumnezei străini, precum Moloh şi Refan. Au tras foloase acei iudei din reamintirea cuvintelor lui Amos? Nu! Plini de mânie, ei l-au omorât cu pietre pe Ştefan, atrăgând astfel asupra lor o altă nenorocire: distrugerea Ierusalimului în anul  70. (Am. 5:25-27; Fap. 7:42, 43). Este de folos să examinăm împlinirea numeroaselor profeţii ale lui Amos, nu numai a celor despre pedepsirea lui Israel, a lui Iuda şi a altor neamuri, ci şi a celor de restabilire. Potrivit cuvântului Domnului transmis prin Amos, captivii Israelului s-au întors în 537 î.H. în ţara lor pentru a reconstrui oraşele devastate şi a locui în ele, pentru a planta vii şi a-şi face grădini (Am. 9:14; Ezra 3:1). Dar profeţia lui Amos a cunoscut o glorioasă şi încurajatoare împlinire în zilele apostolilor. Vorbind sub inspiraţie despre strângerea neisraeliţilor în Biserica Creştină, Iacov a arătat clar că lucrul acesta a fost profeţit în Amos 9:11, 12. El a spus că „rezidirea colibei căzute a lui David” se împlinea cu privire la Biserica Creştină, „pentru ca aceia care rămân dintre oameni să-l caute stăruitor pe Domnul, împreună cu oameni din toate popoarele, oameni numiţi cu numele Meu, spune Domnul”. Aici se afla, într-adevăr, baza biblică pentru noua situaţie, şi anume că Dumnezeu îşi scotea dintre neamuri„un popor pentru numele Său”, aşa cum relatase Simon Petru (Fap. 15:13-19). Asta nu înseamnă că profeția lui Amos nu s-ar referi și la restabilirea finală a lui Israel în timpul sfârșitului!  Iisus Cristos, Capul Bisericii Creştine, este identificat în altă parte drept „fiul lui David”, care a moştenit „tronul lui David, tatăl său”, şi care domneşte pentru totdeauna (Luca 1:32, 33; 3:31). Astfel, profeţia lui Amos anunţă împlinirea legământului încheiat cu David pentru un regat. Cuvintele de încheiere ale lui Amos ne oferă o splendidă viziune a extraordinarei prosperităţi care va exista când va fi ridicată „coliba lui David”. Totodată, ele subliniază caracterul permanent al Împărăției lui Dumnezeu, chiar dacă, noi știm că Împărăția Milenară va fi ruinată de oamenii răzvrătiți; Împărăția va continua, după acest moment oribil, prin Cerul Nou și Pământul Nou, care nu vor mai avea sfârșit!: „Îi voi sădi în pământul lor şi nu vor mai fi smulşi de pe pământul pe care li l-am dat, zice Domnul, Dumnezeul tău”. Pământul se va bucura de binecuvântări veşnice, în timp ce Domnul va restabili pe deplin „coliba lui David” (Am. 9:13-15).

32.Cartea biblică numărul 31 - Obadia:

  Scriitorul: Obadia; data încheierii scrierii: aprox. 607 î.H..

  În numai 21 de versete, cea mai scurtă carte a Scripturilor ebraice, Obadia, anunţă judecata lui Dumnezeu care a culminat cu sfârşitul unui popor şi prezice triumful definitiv al Împărăției lui Dumnezeu. Introducerea conţine doar cuvintele: „Viziunea lui Obadia”. Nu se dezvăluie nimic despre anul şi locul naşterii lui, despre tribul din care făcea parte şi despre viaţa sa. Fără îndoială, nu profetul este important, ci mesajul, şi aceasta pe bună dreptate, întrucât, aşa cum declară însuşi Obadia, mesajul este „o veste de la Domnul”.  Relatarea se concentrează îndeosebi asupra Edomului. Întinzându-se la sud de Marea Moartă, de-a lungul Arabei, ţara Edomului, cunoscută şi sub numele de muntele Seir, avea un relief accidentat, cu munţi înalţi şi cu defileuri adânci. În unele locuri, lanţul muntos, aflat la est de Araba, atingea o altitudine de 1 700 de metri. Ţinutul Temanului era renumit pentru înţelepciunea şi curajul locuitorilor săi. Chiar configuraţia geografică a Edomului, cu mijloacele sale naturale de apărare, le dădea locuitorilor ţării un sentiment de siguranţă şi de mândrie. Edomiţii erau urmaşii lui Esau, fratele lui Iacob. Numele lui Iacob a fost schimbat în Israel, prin urmare, edomiţii erau rude apropiate cu israeliţii, fiind consideraţi „fraţi” (Deut. 23:7). Însă edomiţii nu s-au purtat ca nişte fraţi. Cu puţin timp înainte ca israeliţii să intre în Ţara Promisă, Moise îi ceruse regelui Edomului permisiunea să treacă în mod paşnic prin ţara sa. Dar edomiţii, manifestând ostilitate, au refuzat categoric să-i lase să treacă şi le-au ieşit înainte cu mult popor (Num. 20:14-21). Deşi au fost subjugaţi de David, edomiţii au conspirat mai târziu împreună cu Amonul şi cu Moabul împotriva lui Iuda în zilele lui Iosafat, iar apoi s-au răzvrătit împotriva regelui Ioram, fiul lui Iosafat. Ei i-au ţinut captivi pe israeliţii din Gaza şi Tir şi au invadat Iuda în zilele regelui Ahaz ca să ia şi mai mulţi prizonieri (2 Cron. 20:1, 2, 22, 23; 2 Regi 8:20-22; Am. 1:6, 9; 2 Cron. 28:17). Această ostilitate a atins punctul culminant în 607 î.H., când Ierusalimul a fost pustiit de trupele babiloniene. Edomiţii nu s-au mulţumit doar să privească aprobator, ci i-au îndemnat pe cuceritori să-l pustiască de tot: „Dezgoliţi-l! Dezgoliţi-l până la temelii!”, strigau ei (Ps. 137:7 - T.M.). Când s-au aruncat sorţii pentru împărţirea prăzii, ei au fost printre jefuitori, iar când iudeii care scăpaseră au încercat să fugă din ţară, edomiţii le-au blocat drumurile şi i-au dat pe mâna duşmanului. Aceste acte de violenţă din timpul distrugerii Ierusalimului au dus la condamnarea rostită de Obadia şi, fără îndoială, ele au fost consemnate în timp ce conduita detestabilă a Edomului era încă vie în mintea profetului (Ob. 11, 14). Întrucât se pare că Edomul a fost cucerit şi jefuit de Nebucadneţar după aproximativ cinci ani de la distrugerea Ierusalimului, cartea trebuie să fi fost scrisă mai înainte, cea mai probabilă dată sugerată fiind 607 î.H..  Profeţia lui Obadia împotriva Edomului s-a împlinit în totalitate! Ajungând la apogeu, profeţia declară: „Casa lui Esau (va fi ca) nişte paie din mirişte. Le vor da foc şi le vor mistui. Şi nimeni din casa lui Esau nu va mai rămâne în viaţă, căci Domnul a vorbit” (v. 18). Edomul a trăit prin sabie şi a pierit prin sabie, iar dintre urmaşii săi n-a mai rămas nimeni. Astfel, relatarea s-a dovedit autentică şi veridică. Obadia s-a dovedit în toate privinţele un profet adevărat: a vorbit în numele Domnului, profeţia sa l-a onorat pe Dumnezeu şi, după cum a confirmat ulterior istoria, ea s-a adeverit. În mod potrivit, numele său înseamnă „Slujitorul lui Iah”.

CONŢINUTUL CĂRŢII OBADIA:

  Judecată împotriva Edomului (v. 1-16): La porunca Domnului, Obadia şi-a făcut cunoscută viziunea. Neamurile au fost invitate să ia parte la războiul împotriva Edomului. „Ridicaţi-vă, să ne ridicăm la luptă împotriva lui!”, a poruncit Dumnezeu. Apoi, examinându-i atitudinea, profetul s-a adresat direct Edomului. Deşi mic şi dispreţuit printre neamuri, Edomul era înfumurat. Se simţea la adăpost printre stâncile lui înalte, fiind sigur că nimeni nu-l putea doborî. Totuşi, aşa cum a declarat Domnul, chiar dacă ar fi locuit la fel de sus ca acvila şi chiar dacă şi-ar fi aşezat cuibul printre stele, şi de acolo ar fi fost doborât. Nu putea să scape nepedepsit (v. 1). Ce avea să i se întâmple Edomului? Dacă l-ar fi jefuit hoţii, aceştia ar fi luat doar cât ar fi dorit. Şi culegătorii de struguri ar mai fi lăsat ciorchini. Dar pe fiii lui Esau îi aştepta ceva şi mai rău. Tezaurele lor aveau să fie complet prădate. Chiar şi aliaţii Edomului aveau să se întoarcă împotriva lui. Cei care îi fuseseră prieteni apropiaţi aveau să-i întindă o cursă ca unuia fără discernământ. Bărbaţii lui, cunoscuţi pentru înţelepciunea lor, şi războinicii lui, cunoscuţi pentru vitejia lor, nu aveau să-i fie de niciun ajutor în timpul nenorocirii lui. Dar de ce avea să primească Edomul o pedeapsă atât de aspră? Din cauza violenţei manifestate de fiii lui împotriva fiilor lui Iacob, fraţii lor! Ei se bucuraseră de căderea Ierusalimului şi chiar se uniseră cu invadatorii la împărţirea prăzii. Ca şi cum ar fi fost martor la aceste fapte josnice, Obadia a rostit o grea condamnare împotriva Edomului. El i-a spus: Nu trebuia să te bucuri de nenorocirea fratelui tău. Nu trebuia să-i împiedici să fugă pe cei ce scăpaseră şi să-i dai pe mâna duşmanului. Ziua răfuielii Domnului este aproape şi ţi se va cere socoteală. Cum ai făcut, aşa ţi se va face.

 Restabilirea casei lui Iacob (v. 17-21): Casa lui Iacob însă avea să fie restabilită. Bărbaţii aveau să se întoarcă la muntele Sion. Ei aveau să distrugă casa lui Esau aşa cum focul mistuie miriştea. Aveau să ia în stăpânire ţinutul de la sud, adică Neghevul, precum şi regiunea muntoasă a lui Esau şi Şefela. La nord aveau să ia în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi să se întindă până la Sarepta. La est urmau să primească ţinutul Galaadului. Mândrul Edom avea să-şi înceteze existenţa, Iacob avea să fie restabilit şi „domnia avea să fie a Domnului” (v. 21).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Pentru a confirma că împlinirea acestui mesaj de judecată împotriva Edomului era sigură, Dumnezeu a făcut declaraţii asemănătoare şi prin intermediul altor profeţi. Remarcabile sunt cele consemnate în Ioel 3:19; Amos 1:11, 12; Isaia 34:5-7; Ieremia 49:7-22; Ezechiel 25:12-14; 35:2-15. Evident, primele declaraţii făceau referire la actele de ostilitate din trecut ale Edomului, iar cele de mai târziu conţin condamnări ale Edomului pentru conduita lui de neiertat, amintită de Obadia, când babilonienii au cucerit Ierusalimul. O examinare a modului în care nenorocirile prezise s-au abătut asupra Edomului ne întăreşte credinţa în capacitatea Domnului de a profeţi. În plus, în felul acesta, încrederea noastră în Dumnezeu care îşi îndeplineşte întotdeauna scopul declarat, devine mai puternică (Is. 46:9-11). Obadia prezisese că tocmai „oamenii care încheiaseră un legământ” cu Edomul, „care trăiau în pace” cu el, aveau să-l biruie (Ob. 7). Pacea dintre Babilon şi Edom n-a fost de durată. În secolul al VI-lea î.H., armatele babiloniene sub conducerea regelui Nabonid au cucerit Edomul. Însă la un secol după ce Nabonid a invadat ţara, încrezătorul Edom încă spera să revină la starea lui de la început. Iată ce citim în Maleahi 1:4 cu privire la aceasta: „Fiindcă Edomul zice fără încetare: Am fost distruşi, dar ne vom întoarce şi vom construi locurile devastate, iată ce spune Domnul oștirilor: Ei vor construi, dar Eu voi dărâma”. În pofida eforturilor Edomului de a se restabili, în secolul al IV-lea î.H. în ţara lor se instalaseră deja nabateenii. Fiind alungaţi din propria ţară, edomiţii au locuit în partea de sud a Iudeii, care a ajuns să fie numită Idumeea. Ei n-au reuşit niciodată să recucerească ţinutul Seirului. Potrivit lui Josephus, în secolul al II-lea î.H. edomiţii care mai rămăseseră au fost subjugaţi de regele iudeu Ioan Hircan I. Aceştia au fost forţaţi să se circumcidă şi, treptat, au fost asimilaţi de iudei, fiind conduşi de un guvernator iudeu. După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70, numele lor a dispărut din istorie. S-a întâmplat aşa cum prezisese Obadia: „Vei fi nimicit pentru totdeauna. . . . Şi nimeni din casa lui Esau nu va mai rămâne în viaţă” (Ob. 10, 18). În contrast cu Edomul, care a fost pustiit, iudeii s-au întors în patria lor în 537 î.H.. Sub guvernarea lui Zorobabel, ei au rezidit templul din Ierusalim şi s-au stabilit în ţară. Într-adevăr, mândria şi înfumurarea duc la dezastru! Ceea ce i s-a întâmplat Edomului constituie un avertisment pentru toţi cei ce se înalţă cu mândrie şi jubilează plini de cruzime când slujitorii lui Dumnezeu se confruntă cu greutăţi. Ei ar trebui să recunoască, la fel ca Obadia, că „domnia va fi a Domnului”. Cei ce luptă împotriva Domnului şi a poporului Său, - atât cel creștin cât și cel evreu -, vor fi înlăturaţi complet şi pentru totdeauna. În schimb, Împărăția glorioasă a Domnului va exista pe vecie! (v. 21).

33.Cartea biblică numărul 32 - Iona:

  Scriitorul: Iona; data încheierii scrierii: aprox. 844 î.H..

  Iona - un misionar care a slujit în străinătate în secolul al IX-lea î.H.! Cum a considerat el misiunea pe care i-a încredinţat-o Domnul? Ce experienţe noi i-a oferit aceasta? Au fost receptivi la mesaj oamenii cărora le-a predicat? Cât de eficientă a fost lucrarea lui de predicare? Relatarea emoţionantă din cartea Iona răspunde la aceste întrebări. Scrisă într-o perioadă în care neamul ales de Dumnezeu încălcase legământul încheiat cu El şi începuse să practice idolatria păgână, această carte profetică arată că îndurarea lui Dumnezeu nu se limita la un singur neam, nici măcar la Israel. În plus, ea preamăreşte marea îndurare şi bunătate iubitoare a Domnului, în contrast cu lipsa de îndurare, de răbdare şi de credinţă care se observă atât de des la omul imperfect. Numele Iona (în ebraică, Yonáh) înseamnă „Porumbel”. Iona era fiul profetului Amitai din Gat-Hefer, oraş situat în Galileea, în teritoriul lui Zabulon. În 2 Regi 14:23-25 citim că Ieroboam, regele lui Israel, a extins graniţa neamului, potrivit cuvântului pe care îl spusese Domnul prin Iona. Înţelegem deci că Iona a profeţit aproximativ în 844 î.H., anul urcării pe tron a lui Ieroboam al II-lea, regele lui Israel, cu mult timp înainte ca Asiria, a cărei capitală era Ninive, să stăpânească peste Israel. Nu există nicio îndoială cu privire la autenticitatea cărţii Iona. „Cel care duce la desăvârșire credinţa noastră”, adică Iisus, a vorbit despre Iona ca despre o persoană reală şi a explicat două întâmplări profetice menţionate în cartea Iona, confirmând astfel veridicitatea acestei profeţii (Evr. 12:2; Mat. 12:39-41; 16:4; Luca 11:29-32). Iudeii au plasat întotdeauna cartea Iona printre scrierile canonice şi au considerat-o istorică. Sinceritatea cu care Iona şi-a descris greşelile şi slăbiciunile, fără a încerca să le minimalizeze, arată de asemenea că relatarea este autentică. Ce se ştie despre „peştele mare” care l-a înghiţit pe Iona? S-au făcut multe presupuneri în această privinţă. Caşalotul poate să înghită un om, la fel şi marele rechin alb. Biblia însă spune doar că „Domnul a trimis un peşte mare ca să-l înghită pe Iona” (Iona 1:17). Nu se precizează ce fel de peşte a fost. De aceea, nu se poate spune cu certitudine dacă a fost un caşalot, un mare rechin alb sau o altă creatură marină care nu este cunoscută. Biblia vorbeşte despre „un peşte mare”, iar această informaţie este suficientă pentru noi.

CONŢINUTUL CĂRŢII IONA:

   Iona este trimis la Ninive, dar fuge (1:1-16): „Cuvântul Domnului a venit la Iona, fiul lui Amitai, zicând: Scoală-te, du-te la Ninive, oraşul cel mare, şi anunţă împotriva lui că răutatea lor a ajuns înaintea Feţei Mele!.” (1:1, 2). S-a bucurat Iona de această misiune? Nicidecum! El a fugit în direcţie opusă, luând o corabie spre Tarsis, probabil o denumire pentru Spania de astăzi! Însă o mare furtună s-a abătut asupra corabiei în care se afla Iona. Înfricoşaţi, marinarii au strigat după ajutor, „fiecare către dumnezeul lui”, în timp ce Iona dormea în cala corabiei (1:5). După ce l-au trezit, au aruncat sorţii încercând să afle cine se făcea răspunzător de acea nenorocire. Sorţul a căzut pe Iona. Abia atunci le-a dezvăluit el că era evreu, închinător al Domnului, şi că fugea de misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu. Iona le-a spus marinarilor să-l arunce în mare. După ce au încercat din nou fără succes să redreseze corabia, l-au aruncat pe Iona peste bord, iar marea s-a liniştit.

  Este înghiţit de „un peşte mare” (1:17-2:10): „Domnul a trimis un peşte mare ca să-l înghită pe Iona şi Iona a stat înăuntrul peştelui trei zile şi trei nopţi.” (1:17) Dinăuntrul peştelui, Iona s-a rugat fierbinte Domnului. „Din pântecele Şeolului” el a strigat după ajutor şi a spus că va împlini făgăduinţa pe care o făcuse, fiindcă „salvarea este a Domnului” (2:2, 9). La porunca Domnului, peştele l-a vărsat pe Iona pe uscat.

 Iona predică în Ninive (3:1-4:11): Domnul i-a repetat lui Iona porunca. De data aceasta, profetul nu a mai fugit de misiunea sa, ci s-a dus la Ninive. El a străbătut oraşul, strigând: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!” (3:4). Predicarea sa a dat rezultate. Un val de căinţă a umplut oraşul Ninive, iar poporul a început să manifeste credinţă în Dumnezeu. Regele a anunţat un post atât pentru oameni, cât şi pentru animale şi a cerut ca toţi să se acopere cu pânză de sac. Plin de îndurare, Domnul a cruţat oraşul. Aceasta era prea mult pentru Iona! Profetul i-a spus Domnului că ştiuse de la început că El va arăta îndurare şi de aceea fugise la Tarsis. Iona dorea să moară. Extrem de nemulţumit, el şi-a făcut o colibă la est de oraş şi a aşteptat să vadă ce avea să se întâmple. Atunci Domnul a făcut să crească o curcubetă, care i-a făcut umbră profetului său supărat. Însă bucuria lui Iona n-a durat mult. În dimineaţa următoare, Domnul a trimis un vierme, care a ros planta. Astfel, protecţia ei binefăcătoare a dispărut şi i-au luat locul un vânt dogoritor dinspre est şi un soare arzător. Din nou Iona şi-a dorit moartea. Considerându-se drept, el a încercat să-şi justifice mânia. Domnul i-a arătat însă lui Iona că nu era consecvent: lui îi părea rău de o curcubetă, dar se mâniase fiindcă Domnului îi părea rău de marele oraş Ninive!

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Modul de a proceda al lui Iona şi consecinţele acţiunii sale ar trebui să ne servească drept avertisment. Iona a fugit de misiunea încredinţată de Dumnezeu. El ar fi trebuit să-şi pună încrederea în ajutorul lui Dumnezeu şi să-şi îndeplinească însărcinarea (Iona 1:3; Luca 9:62; Prov. 14:26; Is. 6:8). Când a pornit în direcţie opusă, Iona a manifestat o atitudine negativă şi nu le-a spus de la început marinarilor că era un închinător al „Domnului, Dumnezeul Cerurilor”. El îşi pierduse îndrăzneala (Iona 1:7-9;Ef. 6:19, 20). Întrucât se gândea numai la el, Iona a ajuns să considere îndurarea Domnului faţă de Ninive drept un afront personal! Încercând să salveze aparenţele, el i-a spus Domnului că ştiuse de la început care avea să fie rezultatul, aşadar de ce trebuia să mai fie trimis ca profet? Iona a fost mustrat pentru că a avut o atitudine lipsită de respect şi pentru că s-a plâns. Prin urmare, să tragem învăţăminte din relatarea despre Iona şi să ne reţinem să criticăm îndurarea Domnului şi modul său de a acţiona (Iona 4:1-4, 7-9; Filip. 2:13, 14; 1 Cor. 10:10). Mai presus de orice, cartea Iona evidenţiază două calităţi extraordinare ale lui Dumnezeu: bunătatea iubitoare şi îndurarea. Domnul a arătat bunătate iubitoare faţă de Ninive, trimiţându-l pe profetul Său să anunţe distrugerea iminentă a oraşului şi a fost gata să arate îndurare când locuitorii oraşului s-au căit. Datorită acestei îndurări, oraşul Ninive a continuat să existe mai bine de 200 de ani, până în jurul anului 632 î.H., când a fost distrus de mezi şi de babilonieni. Domnul a arătat îndurare şi faţă de Iona când l-a scăpat din apele învolburate ale mării şi când a făcut să crească o curcubetă care „să-i uşureze suferinţa”. Făcând să crească acea curcubetă ocrotitoare şi apoi îndepărtând-o, Domnul l-a ajutat pe Iona să înţeleagă că El manifestă îndurare şi bunătate iubitoare aşa cum îi place (Iona 1:2; 3:2-4, 10; 2:10; 4:6, 10, 11). Aşa cum citim în Matei 12:38-41, Iisus le-a spus conducătorilor religioşi că singurul semn care avea să le fie dat era „semnul lui Iona”. După ce a stat trei zile şi trei nopţi în „pântecele Şeolului”, Iona s-a dus să predice în Ninive, devenind astfel un „semn” pentru niniviţi (Iona 1:17; 2:2; 3:1-4). În mod asemănător, după ce a stat în mormânt trei zile (din prima şi a treia zi doar o parte), Iisus a înviat. Când discipolii săi au confirmat acest eveniment, Iisus a devenit un semn pentru acea generaţie. Ţinând cont de metoda iudeilor de măsurare a timpului şi de ceea ce s-a împlinit în cazul lui Iisus, această perioadă de „trei zile şi trei nopţi” cuprinde mai puţin de trei zile întregi. În acelaşi context, Iisus a pus în contrast căinţa niniviţilor cu împietrirea inimii iudeilor din timpul serviciului său pământesc, spunând: „Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu acest neam şi îl vor condamna, pentru că ei s-au căit la predicarea lui Iona, dar iată că aici este unul mai mare decât Iona” (vezi şi Matei 16:4 şi Luca 11:30, 32). Ce a vrut să spună Isus prin cuvintele „unul mai mare decât Iona”? El s-a referit la Sine ca fiind cel mai mare dintre toţi profeţii, Cel pe care Tatăl Îl trimisese să predice: „Căiţi-vă, căci Împărăția Cerurilor s-a apropiat” (Mat. 4:17). Totuşi, majoritatea iudeilor din acea vreme au respins „semnul lui Iona”. Dar cum stau lucrurile astăzi? Cei mai mulţi oameni nu acordă atenţie mesajului evanghelic privind pocăința și acceptarea lui Iisus ca Domn și Mântuitor personal! Aceștia vor merita, pe deplin, judecata din Valea lui Iosafat!!

34.Cartea biblică numărul 33 - Mica/Miheia:

 Scriitorul: Mica; locul scrierii: Iuda; data încheierii scrierii: înainte de 717 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 777-717 î.H..

   Vă prezentăm un om matur, care i-a slujit cu fidelitate Domnului mulţi ani, un om curajos, care le-a spus conducătorilor neamului său: „Voi urâţi binele şi iubiţi răul, . . . mâncaţi carnea poporului meu şi luaţi până şi pielea de pe ei”. Vă prezentăm un om umil, care i-a atribuit Domnului declaraţiile pline de forţă pe care le-a rostit cu ajutorul Duhului Sfânt. Nu v-ar plăcea să cunoaşteţi un astfel de om? Câte informaţii şi câte sfaturi sănătoase v-ar putea oferi el! Un astfel de om a fost profetul Mica. Sfaturile sale valoroase ne stau şi astăzi la dispoziţie în cartea care îi poartă numele (Mica 3:2, 3, 8).  La fel ca în cazul multor profeţi, şi despre Mica se vorbeşte foarte puţin în cartea sa. Important este mesajul. Numele Mica este o formă prescurtată a numelui Mihail (care înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”) sau Micaia (care înseamnă „Cine este ca Iehova/Domnul?”). El a slujit ca profet în timpul regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia (777-717 î.H.), fiind astfel contemporan cu profeţii Isaia şi Osea (Is. 1:1; Os. 1:1). Nu se ştie cu exactitate cât a durat serviciul său de profet, dar se pare că a fost de aproximativ 60 de ani. Profeţiile sale cu privire la căderea Samariei trebuie să fi fost rostite înainte de distrugerea oraşului în 740 î.H., iar întreaga scriere trebuie să fi fost încheiată spre sfârşitul domniei lui Ezechia, în 717 î.H. (Mica 1:1). Profetul Mica era de la ţară, din satul Moreşet, aflat la sud-vest de Ierusalim, în ţinutul fertil Şefela. Ilustrările folosite pentru a sublinia ideile importante ale mesajului său dovedesc o bună cunoaştere a vieţii rurale (2:12; 4:12, 13; 6:15; 7:1, 4, 14). Mica a trăit într-o perioadă primejdioasă, dar importantă. Evenimentele care se derulau cu rapiditate prevesteau căderea regatelor Israel şi Iuda. Corupţia morală şi idolatria erau foarte răspândite în Israel, ceea ce a dus la distrugerea acestui regat de către Asiria, după cât se pare când Mica era încă în viaţă. Iuda a făcut ce era drept în timpul domniei lui Iotam, însă în timpul răului rege Ahaz a imitat nelegiuirea lui Israel, după care, în timpul domniei lui Ezechia, s-a restabilit. Domnul l-a ridicat pe Mica pentru a-i da poporului Său un puternic avertisment că avea să-l pedepsească. Profeţiile lui Mica au confirmat profeţiile lui Isaia şi Osea (2 Regi 15:32-20:21;2 Cron., cap. 27-32; Is. 7:17; Os. 8:8; 2 Cor. 13:1).  Autenticitatea cărţii Mica este confirmată de numeroase dovezi. Ea a fost întotdeauna acceptată de iudei ca făcând parte din canonul ebraic. Ieremia 26:18, 19 citează cuvintele lui Mica: „Sionul va fi arat ca un ogor şi Ierusalimul va ajunge un morman de ruine” (Mica 3:12). Această profeţie s-a împlinit cu exactitate în 607 î.H., când regele Babilonului a dărâmat Ierusalimul, „distrugând totul” (2 Cron. 36:19). În mod asemănător s-a împlinit o profeţie despre Samaria, în care se spunea că aceasta avea să devină „un morman de ruine de pe camp” (Mica 1:6, 7). Samaria a fost distrusă de asirieni în 740 î.H., când aceştia au dus în captivitate regatul de nord al lui Israel (2 Regi 17:5, 6). Mai târziu, în secolul al IV-lea î.H., ea a fost cucerită de Alexandru cel Mare, iar în secolul al II-lea î.H. a fost devastată de iudeii conduşi de Ioan Hircan I. Despre această distrugere finală a Samariei, un dicţionar biblic spune: „Cuceritorul a demolat-o, încercând să şteargă orice urmă care ar fi putut dovedi că pe acel deal a existat vreodată un oraş fortificat”.  Dovezile arheologice confirmă şi ele împlinirea profeţiilor lui Mica. Analele asiriene menţionează distrugerea Samariei de către asirieni. De exemplu, regele asirian Sargon se lăuda: „Am asediat şi am cucerit Samaria (Samerina)”. Este posibil însă ca această cucerire să fi fost realizată de Salmanasar al V-lea, predecesorul lui Sargon. Într-o cronică babiloniană se spune despre Salmanasar: „El a pustiit Samaria”. Invadarea lui Iuda în timpul domniei lui Ezechia, aşa cum prezisese Mica, a fost descrisă chiar de Sanherib (Mica 1:6, 9; 2 Regi 18:13). Pe un perete al palatului său din Ninive se găseşte un relief format din patru părţi, reprezentând cucerirea Lachisului. Pe prisma care îi poartă numele, Sanherib declară: „Am asediat 46 dintre oraşele sale fortificate . . . Am luat (din ele) 200 150 de oameni . . . Pe el (Ezechia) l-am închis în Ierusalim, reşedinţa sa regală, ca pe o pasăre în colivie”. El menţionează, de asemenea, tributul pe care i l-a plătit Ezechia, deşi cifrele sunt exagerate. Sanherib nu spune însă nimic despre nenorocirea care s-a abătut asupra trupelor sale (2 Regi 18:14-16; 19:35). Remarcabila profeţie din Mica 5:2, care prezice locul naşterii lui Mesia, confirmă mai presus de orice îndoială caracterul inspirat al acestei cărţi (Mat. 2:4-6). De asemenea, există pasaje care au un corespondent în Noul Testament (Mica 7:6, 20;Mat. 10:35, 36; Luca 1:72, 73). Deşi se pare că provenea din zona rurală a lui Iuda, Mica s-a exprimat cu multă măiestrie. În cartea sa se găsesc unele dintre cele mai frumoase fraze din Cuvântul lui Dumnezeu. Capitolul 6 este scris sub forma unui dialog emoţionant. Mica trece repede de la o idee la alta, de la blestem la binecuvântare şi invers, fascinându-l pe cititor (Mica 2:10, 12; 3:1, 12; 4:1). Cartea conţine multe figuri de stil impresionante. De exemplu, descriind venirea Domnului, Mica spune: „Munţii se topesc sub El şi văile crapă ca ceara din cauza focului, ca apele care se varsă la vale” (1:4; vezi şi 7:17).  În carte se pot distinge trei părţi. Fiecare parte începe cu îndemnul „Ascultaţi” şi conţine mustrări, anunţarea unor pedepse şi promisiuni de binecuvântare.

CONŢINUTUL CĂRŢII MICA:

   Partea întâi (1:1-2:13): Domnul iese din templul Său ca să pedepsească Samaria pentru că se făcea vinovată de idolatrie. El avea s-o prefacă într-un „morman de ruine”, „să-i prăvălească pietrele în vale” şi să-i zdrobească chipurile cioplite. Nu avea să mai existe vindecare pentru ea. Iuda era şi ea vinovată şi urma să fie invadată „la poarta Ierusalimului”. Cei ce puneau la cale lucruri dăunătoare erau condamnaţi şi aveau să se lamenteze astfel: „Am fost jefuiţi!” (1:6, 12; 2:4). Dintr-odată, atenţia este îndreptată spre îndurarea Domnului, deoarece profetul spune în numele lui Dumnezeu: „Îi voi strânge, Iacob, pe toţi ai tăi! . . . Îi voi pune laolaltă şi vor fi ca o turmă în ţarc, ca o turmă în mijlocul păşunii ei” (2:12).

  Partea a doua (3:1-5:15): Mica spune în continuare: „Ascultaţi, vă rog, căpetenii ale lui Iacob şi comandanţi ai casei lui Israel”. El rosteşte o condamnare aspră împotriva acestor oameni „care urau binele şi iubeau răul” şi care asupreau poporul. Ei „îi sfărâmaseră oasele” (3:1-3). Din grupul lor făceau parte şi profeţii falşi care nu dădeau o îndrumare corectă poporului lui Dumnezeu, făcându-l să rătăcească. Pentru a declara acest mesaj era nevoie de un curaj supraomenesc. Mica spune însă cu încredere: „Dar eu sunt plin de putere, prin Duhul Domnului, şi de dreptate şi de tărie, ca să-i fac cunoscut lui Iacob răzvrătirea lui şi lui Israel păcatul lui” (3:8). Condamnarea acestor conducători vinovaţi de sânge atinge punctul culminant când profetul spune: „Căpeteniile lui judecă pentru mită, preoţii lui dau învăţătură pentru plată, iar profeţii lui practică ghicitoria pentru bani„ (3:11). De aceea, Sionul avea să fie arat ca un ogor, iar Ierusalimul avea să ajungă un morman de ruine. Din nou, printr-un contrast neaşteptat, profeţia îndreaptă atenţia spre „zilele din urmă”, făcând o măreaţă şi emoţionantă descriere a restabilirii închinării la Dumnezeu pe muntele Său (4:1). Ea arată că multe popoare se vor sui ca să înveţe căile Domnului, întrucât Legea şi Cuvântul Său vor ieşi din Sion şi din Ierusalim. Nu vor mai învăţa războiul, ci fiecare va sta sub viţa şi sub smochinul lui. Nu va mai exista niciun motiv de teamă. Popoarele îşi vor urma fiecare dumnezeii, însă închinătorii adevăraţi vor umbla în numele Domnului, Dumnezeul lor, iar El va domni peste ei pentru totdeauna. Dar mai întâi, trebuia ca Sionul să meargă în exil, în Babilon. Numai la restabilirea lui, Domnul avea să-i facă pulbere pe duşmanii săi. Împlinirea deplină a profeției are loc în timpul sfârșitului, după Marele Necaz! Mica prezice apoi că viitorul conducător al Israelului, „a cărui origine este din veșnicie” avea să vină din Betleem Efrata. El va domni şi „va păstori cu puterea Domnului” şi va fi mare nu numai în Israel, ci „până la marginile Pământului” (5:2, 4). Succesul cotropitorului asirian avea să fie de scurtă durată. Asirianul avea să fie obligat să se retragă, iar ţara lui avea să fie pustiită. „Rămăşiţa lui Iacob” avea să fie „ca roua de la Domnul” printre popoare şi ca un leu curajos printre neamuri (5:7). Domnul urma să smulgă din rădăcini închinarea falsă şi să execute răzbunarea asupra neamurilor neascultătoare.

 Partea a treia (6:1-7:20): Apoi este prezentată sub formă de dialog o scenă impresionantă de la un tribunal! Dumnezeu avea „un process” cu Israel. El a luat ca martori dealurile şi munţii (6:1). Domnul l-a chemat pe Israel să depună mărturie împotriva Sa şi a amintit actele de dreptate pe care le făcuse în favoarea poporului Său. Ce anume cerea El de la omul pământean? O mulţime de jertfe de animale? Nu, ci mai degrabă „să practice dreptatea, să iubească bunătatea şi să umble modest cu Dumnezeul său” (6:8). Iată ce îi lipsea lui Israel! În loc de dreptate şi de bunătate exista „o balanţă nedreaptă”, precum şi violenţă, minciună şi viclenie (6:11). În loc să umble modest cu Dumnezeu, israeliţii umblau potrivit sfaturilor rele şi închinării idolatre a lui Omri şi a lui Ahab, care domneau în Samaria. Profetul deplânge decăderea morală a poporului său. Într-adevăr, chiar şi „cel mai bun dintre ei era ca un mărăcine” (7:4). Prietenii apropiaţi şi membrii familiei se trădau unii pe alţii. Însă Mica nu şi-a pierdut curajul. „Eu voi continua să privesc spre Domnul. Îl voi aştepta cu răbdare pe Dumnezeul salvării mele. Dumnezeul meu mă va auzi.” (7:7). El îi avertizează pe ceilalţi să nu se bucure că Dumnezeu şi-a pedepsit poporul, fiindcă avea să vină eliberarea, iar Domnul avea să-şi păstorească şi să-şi pască poporul. El urma să-i arate „lucruri minunate”, făcând neamurile să se înspăimânte (7:15). În încheierea cărţii sale, lăudându-l pe Domnul pentru minunata sa bunătate iubitoare, Mica reflectă semnificaţia numelui său. Da, „cine este Dumnezeu ca Domnul?” (7:18).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Acum aproape 2 700 de ani, profeţia lui Mica s-a dovedit de mare „folos ca să muster”, deoarece regele Ezechia din Iuda a reacţionat la mesajul său, a condus neamul la căinţă şi a realizat o reformă religioasă (Mica 3:9-12; Ier. 26:18, 19; compară cu 2 Regi 18:1-4). Astăzi, această profeţie inspirată este de un folos şi mai mare. Este bine ca toţi cei ce pretind că i se închină lui Dumnezeu să asculte avertismentele clare rostite de Mica împotriva religiei false, a închinării la idoli, a minciunii şi a violenţei! (Mica 1:2; 3:1; 6:1) În 1 Corinteni 6:9-11, Pavel confirmă valabilitatea acestor avertismente. El spune că adevăraţii creştini au fost purificaţi, dar oricine practică aceste lucruri nu va moşteni Împărăția lui Dumnezeu. În cuvinte simple şi clare, Mica 6:8 arată că Domnul cere ca omul să umble cu El în dreptate, bunătate şi modestie. Mica şi-a prezentat mesajul în mijlocul unui popor care era atât de dezbinat, încât „duşmanii omului erau cei din casa lui”! Adevăraţii creştini predică deseori în condiţii asemănătoare, unii dintre ei fiind trădaţi şi persecutaţi cu asprime chiar de cei din familia lor. Ei trebuie să continue să-l aştepte cu răbdare peDomnul, „Dumnezeul salvării lor” (Mica 7:6, 7; Mat. 10:21, 35-39). Când se confruntă cu persecuţii sau când trebuie să îndeplinească o sarcină dificilă, cei care se bizuie în mod curajos pe Dumnezeu devin, la fel ca Mica, „plini de putere, prin Duhul Domnului”, ca să anunţe mesajul divin. Mica a profeţit că un astfel de curaj avea să caracterizeze în special „rămăşiţa lui Iacob”. Aceasta urma să fie „printre neamuri, în mijlocul multor popoare, ca un leu” şi, în acelaşi timp, ca roua înviorătoare şi ca ploile care vin de la Dumnezeu. Este v0rba de rămâșița evreilor supraviețuitori ai Marelui Necaz care se vor întoarce la Domnul Iisus Hristos și vor fi un semn pentru popoare, semn asemănător cu „leul”, dar și cu „roua și ploaia înviorătoare”!

  Naşterea liui Isus în Betleem, ca împlinire a profeţiei lui Mica, nu numai că atestă caracterul inspirat al cărţii, dar şi aruncă lumină asupra contextului acestui verset, care prezice venirea Împărăției lui Dumnezeu condusă de Iisus Hristos. Iisus este cel care a ieşit din Betleem (Casa pâinii), binecuvântându-i cu viaţă pe toţi cei ce manifestă credinţă în jertfa sa. El este cel care „va păstori cu puterea Domnului”, care va deveni mare şi care va face să domnească pacea până la marginile Pământului în rândurile turmei restabilite şi unite a lui Dumnezeu (Mica 5:2, 4; 2:12; Ioan 6:33-40). Profeţia lui Mica este o extraordinară sursă de încurajare în „zilele din urmă”, când „multe neamuri”  caută învățătură de la Domnul. „Din săbiile lor vor făuri brăzdare şi din suliţele lor, cosoare. Nu vor mai ridica sabia, neam contra neam, şi nu vor mai învăţa războiul. Fiecare va sta sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-i va face să tremure, căci gura Domnului oștirilor a vorbit.” Abandonând închinarea falsă, ei i se alătură lui Mica, spunând: „Noi vom umbla în numele Domnului, Dumnezeul nostru, pe veșnicie, da, pentru totdeauna”. Profeţia lui Mica ne întăreşte într-adevăr credinţa, oferindu-ne o imagine anticipată a acestor evenimente importante. Cât de emoţionante sunt cuvintele: „Domnul va domni peste ei pe muntele Sion, de acum şi pentru veşnicie” (Mica 4:1-7; 1 Tim. 1:17). Sunt descrieri ale binecuvântărilor de care se vor bucura oamenii în tipul Împărăției Milenare, dar și ale binecuvântărilor eterne din Cerul Nou și Pământul Nou!