SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A PATRA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A PATRA.

8.Cartea biblică numărul 7 - Judecătorii:

 Scriitorul: Samuel; locul scrierii: Israel; data încheierii scrierii: aprox. 1100 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 1450-aprox. 1120 î.H..

   Aceasta este o pagină plină de evenimente din istoria Israelului. Episoadele în care poporul suferă consecinţele dezastruoase ale implicării în religia demonică alternează cu cele în care Domnul arată îndurare când poporul său se căieşte şi îl eliberează prin intermediul unor judecători numiţi de el. Faptele vitejeşti ale lui Otniel, Ehud, Şamgar şi ale altor judecători care au urmat după ei ne insuflă credinţă. Iată ce a spus autorul cărţii Evrei: „Nu-mi va ajunge timpul să mai vorbesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta . . . , care, prin credinţă, au înfrânt regate, au înfăptuit dreptatea . . . , au fost făcuţi puternici din slabi cum erau, au fost viteji în război, au pus pe fugă armatele de străini” (Evr. 11:32-34). Printre cei 12 judecători fideli din această perioadă s-au mai numărat Tola, Iair, Ibţan, Elon şi Abdon. (Samuel nu este inclus de obicei printre judecători.). Domnul lupta pentru judecători şi Duhul Sfânt venea peste ei când înfăptuiau acte de curaj. Ei îi atribuiau Dumnezeului lor tot meritul şi toată gloria.

 În Septuaginta, cartea este numită Kritái, iar Biblia ebraică foloseşte cuvântul Şofetím, care se traduce prin „judecători”. Şofetím derivă din verbul şafát, care înseamnă „a judeca, a justifica, a pedepsi, a guverna”, ceea ce exprimă în mod potrivit funcţia acestor bărbaţi numiţi în mod teocratic de „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evr. 12:23). Domnul i-a ridicat pe aceşti judecători în unele ocazii speciale ca să-şi elibereze poporul de sub jugul străin.

   Când a fost scrisă cartea Judecătorii? Două afirmaţii din carte ne ajută să găsim răspunsul. Prima afirmaţie este: „Ci iebusiţii locuiesc . . . în Ierusalim până în ziua de azi” (Jud. 1:21). Având în vedere că regele David a luat „fortăreaţa Sionului” de la iebusiţi în al optulea an al domniei sale, adică în 1070 î.H., cartea Judecătorii trebuie să fi fost scrisă înainte de această dată (2 Sam. 5:4-7). A doua afirmaţie, care apare de patru ori, este: „În zilele acelea nu era rege în Israel” (Jud. 17:6; 18:1; 19:1; 21:25). Prin urmare, această carte a fost scrisă pe vremea când era deja un „rege în Israel”, adică după 1117 î.H., când Saul a devenit primul rege. Aşadar, ea trebuie să fi fost scrisă între anii 1117 şi 1070 î.H..

  Cine a scris cartea Judecătorii? Fără îndoială, scriitorul a fost un slujitor devotat al Domnului. În această perioadă de tranziţie de la judecători la regi, Samuel a fost singurul care s-a remarcat ca apărător principal al închinării la Dumnezeul adevărat şi totodată primul din linia profeţilor fideli. Putem trage în mod logic concluzia că Samuel a scris istoria judecătorilor. La ce perioadă se referă cartea Judecătorii? Putem afla acest lucru, făcând un calcul care are la bază textul din 1 Regi 6:1. Aici se arată că Solomon a început construirea casei Domnului în al patrulea an al domniei sale, acesta fiind „al patru sute optzecilea an de la ieşirea fiilor lui Israel din ţara Egiptului”. („Al patru sute optzecilea” este un numeral ordinal şi arată că se scurseseră 479 de ani întregi.). Din aceşti 479 de ani sunt bine cunoscuţi cei 40 de ani petrecuţi de Israel în pustiu, sub conducerea lui Moise (Deut. 8:2), cei 40 de ani ai domniei lui Saul (Fap. 13:21), cei 40 de ani ai domniei lui David (2 Sam. 5:4, 5) şi primii trei ani întregi ai domniei lui Solomon, în total 123 de ani. Scăzând aceşti ani din cei 479 de ani menţionaţi în 1 Regi 6:1, rămân 356 de ani, care reprezintă perioada cuprinsă între momentul intrării Israelului în Canaan şi începutul domniei lui Saul. Din aceşti 356 de ani, aproximativ 330 de ani se referă la evenimentele consemnate în cartea Judecătorii, care au avut loc în mare parte după moartea lui Iosua şi până în zilele lui Samuel.  Autenticitatea cărţii Judecătorii nu poate fi pusă la îndoială. Iudeii au considerat-o întotdeauna o parte a canonului biblic. Unii scriitori ai Scripturilor ebraice şi ai Noului Testament au făcut referire la ea, aşa cum reiese din Psalmul 83:9-18 - T.M., din Isaia 9:4 şi 10:26, precum şi din Evrei 11:32-34. Cartea vorbeşte cu onestitate despre greşelile şi eşecurile israeliţilor, dar în acelaşi timp preamăreşte infinita bunătate iubitoare a lui Dumnezeu. Cel glorificat ca Eliberator al Israelului este Domnul, nu un simplu judecător omenesc. Descoperirile arheologice confirmă şi ele autenticitatea cărţii Judecătorii. Deosebit de elocvente sunt cele care dezvăluie caracteristicile religiei practicate de canaaniţi, adică ale închinării la Baal. În afară de ceea ce spune Biblia, despre închinarea la Baal se cunoşteau puţine lucruri înainte de 1929, când s-au făcut săpături arheologice pe locul anticului oraş Ugarit (astăzi Ras Şamra, situat pe coasta siriană, faţă în faţă cu extremitatea nord-estică a insulei Cipru). Aici s-a descoperit că închinarea la Baal se caracteriza prin materialism, naţionalism fanatic şi adorarea sexului. Se pare că în fiecare oraş canaanit exista un templu dedicat lui Baal, precum şi sanctuare, cunoscute sub numele de locuri înalte. În interiorul sanctuarelor existau, după cât se pare, chipuri ale lui Baal, iar în exteriorul lor, aproape de altare, se găseau stâlpi de piatră, probabil simboluri falice ale lui Baal. Aceste sanctuare erau însângerate de oribile jertfe omeneşti. Când s-au contaminat cu închinarea la Baal, israeliţii şi-au jertfit şi ei fiii şi fiicele (Ier. 32:35). Exista şi un stâlp sacru care o reprezenta pe Aşera, mama lui Baal. Aştoret, zeiţa fertilităţii, soţia lui Baal, era venerată prin ritualuri sexuale obscene, la temple existând prostituaţi „sacri”, atât bărbaţi, cât şi femei. Nu este de mirare că Domnul ordonase ca închinarea la Baal să fie ştearsă din existenţă, iar susţinătorii depravaţi ai acesteia să fie nimiciţi. „Ochiul tău să n-aibă milă de ele şi să nu le slujeşti dumnezeilor lor.” (Deut. 7:16).

CONŢINUTUL CĂRŢII JUDECĂTORII:

  În cartea Judecătorii se disting în mod logic trei părţi. Primele două capitole descriu situaţia care exista în Israel pe timpul acela. Capitolele 3 la 16 arată eliberările înfăptuite de cei 12 judecători. Ultimele capitole, de la 17 la 21, prezintă unele evenimente legate de luptele interne din Israel.

  Situaţia din Israel în timpul judecătorilor (1:1-2:23): Aici se arată cum s-au răspândit triburile lui Israel pentru a se stabili în teritoriile repartizate. Israeliţii nu i-au izgonit însă pe toţi canaaniţii, ci le-au permis multora dintre ei să locuiască în mijlocul lor, punându-i la muncă forţată. De aceea, Îngerul Domnului (Iisus înainte de întrupare) a spus: „Ei vor fi o cursă pentru voi, iar dumnezeii lor vă vor fi o momeală” (2:3). Astfel, când s-a ridicat o nouă generaţie, care nu-l cunoştea pe Domnul, nici lucrările sale, poporul l-a părăsit repede pe Dumnezeu ca să le slujească Baalilor şi altor dumnezei. Atunci ei au ajuns „în foarte mare strâmtorare”, deoarece mâna lui Dumnezeu era împotriva lor ca să le aducă nenorocire. Din cauza încăpăţânării şi a refuzului lor de a asculta chiar şi de judecători, Domnul n-a alungat niciuna dintre etniile pe care le lăsase ca să-l pună la încercare pe Israel. Acest cadru ne ajută să înţelegem evenimentele care au urmat (2:15).

   Judecătorul Otniel (3:1-11): Asupriţi de alte popoare, fiii lui Israel au început să-l cheme în ajutor pe Domnul. El l-a ridicat ca judecător mai întâi pe Otniel. A judecat Otniel cu putere şi înţelepciune omenească? Nu, întrucât citim: „Duhul Domnului a venit peste el” ca să-i supună pe duşmanii Israelului. „Şi ţara n-a mai fost tulburată patruzeci de ani.” (3:10, 11).

     Judecătorul Ehud (3:12-30): După ce fiii lui Israel i-au slujit 18 ani lui Eglon, regele Moabului, Domnul a auzit din nou strigătul lor de ajutor şi l-a ridicat pe judecătorul Ehud. Reuşind să obţină o audienţă secretă la rege, Ehud, care era stângaci, şi-a tras repede de sub mantie sabia pe care şi-o făcuse şi a înfipt-o adânc în pântecele gras al lui Eglon, omorându-l. Israelul i s-a alăturat imediat lui Ehud, a luptat împotriva Moabului şi 80 de ani ţara s-a bucurat din nou de odihna dată de Dumnezeu.

  Judecătorul Şamgar (3:31): Şamgar a salvat Israelul, doborând 600 de filisteni. Victoria s-a datorat puterii Domnului, fapt dovedit de arma pe care a folosit-o Şamgar: o simplă ţepuşă pentru vite.

   Judecătorul Barac (4:1-5:31): Apoi, Israelul a fost subjugat de regele canaanit Iabin şi de comandantul armatei sale, Sisera, care se lăuda cu cele 900 de care ale sale, cu coase de fier. Când Israelul a început să-l cheme din nou în ajutor pe Domnul, el l-a ridicat pe judecătorul Barac, care a fost sprijinit cu pricepere de profetesa Debora. Pentru ca Barac şi armata lui să nu aibă niciun motiv de laudă, Debora a arătat că bătălia se va desfăşura sub îndrumarea lui Dumnezeu. Ea a profeţit: „Domnul  îl va vinde pe Sisera în mâna unei femei” (4:9). Barac i-a chemat pe bărbaţii din Neftali şi din Zabulon la muntele Tabor. Apoi, armata sa de 10 000 de bărbaţi a coborât la luptă. Credinţa a triumfat în ziua aceea. „Domnul a provocat învălmăşeală printre toate carele de război ale lui Sisera şi în toată tabăra lui” şi i-a nimicit printr-o inundaţie neaşteptată în valea Chison. „N-a mai rămas nimeni.” (4:15, 16) Iael, soţia lui Heber, chenitul, la cortul căreia fugise Sisera, a pus capăt masacrului, ţintuind de pământ capul lui Sisera cu un ţăruş de cort. „Astfel, Dumnezeu l-a supus . . . pe Iabin.” (4:23). Debora şi Barac şi-au manifestat bucuria într-o cântare, preamărind puterea de neînvins a Domnului, care a făcut ca până şi stelele să lupte de pe orbitele lor împotriva lui Sisera. Într-adevăr, a fost un timp pentru a-l „binecuvânta pe Domnul”! (5:2). După aceea, au urmat 40 de ani de pace.

    Judecătorul Ghedeon (6:1-9:57): Fiii lui Israel au făcut din nou ce este rău, iar ţara a fost devastată în urma incursiunilor madianiţilor. Prin îngerul său, Domnul l-a pus judecător pe Ghedeon şi i-a dat asigurarea: „Eu voi fi cu tine” (6:16). Prima acţiune curajoasă a lui Ghedeon a fost dărâmarea altarului lui Baal din oraşul său natal. Apoi, armatele aliate ale duşmanului au trecut Iordanul şi au intrat în Izreel, iar „Duhul Domnului l-a învăluit pe Ghedeon” şi el i-a chemat la luptă pe israeliţi (6:34). Ghedeon a primit de două ori un semn că Dumnezeu era cu el prin intermediul unui test cu un val de lână şi cu roua din aria de treierat. Domnul i-a spus lui Ghedeon că armata sa de 32 000 de oameni era prea numeroasă, fapt care i-ar fi putut determina să se laude că au obţinut singuri victoria. Cei cărora le era frică au fost trimişi primii acasă, astfel că au rămas doar 10 000 (Jud. 7:3; Deut. 20:8). Aceştia au fost puşi apoi la încercare prin felul în care au băut apă: toţi cei ce s-au plecat pe genunchi ca să bea au fost înlăturaţi şi au rămas doar 300 de bărbaţi care s-au dovedit foarte atenţi şi vigilenţi. În timpul nopţii, Ghedeon a spionat tabăra madianită şi a prins curaj când a auzit un bărbat care interpreta un vis: „Asta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon . . . Adevăratul Dumnezeu a dat Madianul şi toată tabăra în mâna lui” (Jud. 7:14). Ghedeon i s-a închinat lui Dumnezeu, după aceea şi-a împărţit oamenii în trei cete şi i-a aşezat în jurul taberei madianite. Brusc, liniştea nopţii a fost întreruptă când cei 300 de oameni ai lui Ghedeon au sunat din corni, au spart urcioarele mari, au aprins torţele şi au strigat: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!” (7:20). Tabăra duşmană a intrat în panică. Bărbaţii s-au luptat unii cu alţii şi au luat-o la fugă. Israeliţii i-au urmărit şi i-au masacrat, iar pe prinţii lor i-au omorât. Apoi i-au cerut lui Ghedeon să guverneze peste ei, dar el a refuzat, spunând: „Domnul va domni peste voi” (8:23). Din prada de război el a făcut însă un efod, care mai târziu a ajuns obiect de mare veneraţie, devenind astfel o cursă atât pentru Ghedeon, cât şi pentru casa lui. În timpul judecătorului Ghedeon, ţara a avut odihnă 40 de ani.  După moartea lui Ghedeon, puterea a fost uzurpată de Abimelec, un fiul al său născut de o concubină. Acesta i-a ucis pe cei 70 de fraţi vitregi ai săi. Singurul care a scăpat cu viaţă a fost Iotam, fiul cel mai mic al lui Ghedeon. De pe vârful muntelui Garizim, el a rostit o condamnare la adresa lui Abimelec. Spunând o parabolă despre copaci, el a comparat „domnia” lui Abimelec cu cea a unui mărăcine. Nu după mult timp, Abimelec s-a amestecat în luptele interne din Sihem şi a suferit o moarte umilitoare, fiind ucis de o femeie care, de pe turnul din Tebeţ, i-a aruncat în cap o piatră de râşniţă, zdrobindu-i craniul (Jud. 9:53; 2 Sam. 11:21).

   Judecătorii Tola şi Iair (10:1-5): Aceştia au eliberat Israelul prin puterea lui Dumnezeu în perioada care a urmat. Ei au judecat poporul 23, respectiv 22 de ani.

  Judecătorul Iefta (10:6-12:7): Întrucât israeliţii au continuat să practice idolatria, Dumnezeu s-a aprins din nou de mânie împotriva lor. Atunci ei au ajuns să fie asupriţi de amoniţi şi de filisteni. Iefta a fost chemat din exil ca să conducă Israelul în luptă. Dar cine era adevăratul judecător în această controversă? Răspunsul îl găsim chiar în cuvintele lui Iefta: „Domnul, Judecătorul, să judece astăzi între fiii lui Israel şi fiii lui Amon” (11:27). Duhul Domnului a venit atunci peste Iefta, iar el a făcut o făgăduinţă, spunând că la întoarcerea sa în pace de la Amon îi va dedica lui Dumnezeu prima persoană din casa lui care va ieşi să-l întâmpine. Iefta a luptat şi l-a biruit pe Amon. A fost un mare măcel. Când s-a întors acasă la Miţpa, prima persoană care a alergat în întâmpinarea lui, bucurându-se de victoria pe care i-o dăduse Domnul, a fost propria sa fiică. Iefta şi-a îndeplinit făgăduinţa. Aceasta n-a însemnat însă că el a oferit o jertfă umană, potrivit ritualurilor păgâne practicate în cinstea lui Baal. Nu, el a dedicat-o pe unica sa fiică pentru un serviciu de închinare și slujire permanentă în casa Domnului, spre lauda Sa. Apoi, bărbaţii lui Efraim au protestat pentru că nu fuseseră chemaţi să lupte împotriva lui Amon. Ei l-au ameninţat pe Iefta, iar el s-a văzut obligat să lupte împotriva lor pentru a-i determina să se retragă. Au fost omorâţi în total 42 000 de efraimiţi, mulţi dintre ei la vadurile Iordanului, unde au fost recunoscuţi pentru că nu puteau să pronunţe corect parola „şibolet”. Iefta a judecat Israelul şase ani (12:6).

   Judecătorii Ibţan, Elon şi Abdon (12:8-15): Deşi în Scripturi nu se spun multe lucruri despre aceşti judecători, totuşi se menţionează că au judecat şapte, zece şi respectiv opt ani.

   Judecătorul Samson (13:1-16:31): Israeliţii au ajuns din nou sub jugul filistenilor. De data aceasta, Domnul l-a ridicat ca judecător pe Samson. Părinţii săi l-au dedicat de la naştere ca nazireu, ceea ce însemna că briciul nu trebuia să treacă niciodată peste părul său. Copilul a crescut, Domnul l-a binecuvântat, iar „Duhul Domnului a început să-l impulsioneze” (13:25). Secretul forţei sale nu consta însă în puterea muşchilor săi, ci în puterea pe care i-o dădea Dumnezeu. Când „Duhul Domnului  a început să acţioneze asupra lui”, Samson a primit putere şi a ucis un leu, fără să aibă nimic în mână. Mai târziu, el s-a răzbunat pe filisteni pentru că se purtaseră cu viclenie şi a omorât 30 dintre ei (14:6, 19). Întrucât filistenii au continuat să acţioneze cu viclenie faţă de Samson în ce priveşte căsătoria lui cu o filisteancă, Samson a luat 300 de vulpi şi, legându-le câte două coadă de coadă, a pus torţe între cozile lor şi le-a dat drumul în lanurile de cereale, în viile şi în livezile de măslini ale filistenilor. Apoi i-a măcelărit pe filisteni, „făcând grămezi de pulpe şi coapse” (15:8). Filistenii i-au convins pe confraţii israeliţi ai lui Samson, bărbaţi din Iuda, să-l lege şi să li-l predea, dar, din nou, „Duhul Domnului a început să acţioneze asupra lui”, iar legăturile de pe mâini i s-au topit. Samson a doborât atunci o mie de filisteni - „o grămadă, două grămezi!” (15:14-16). Care a fost arma lui? O falcă de măgar care nu se uscase încă. Apoi, Domnul l-a înviorat pe slujitorul său care obosise, făcând să ţâşnească în mod miraculos un izvor de apă la locul luptei.  După aceea, Samson a fost găzduit o noapte în casa unei prostituate din Gaza, iar filistenii l-au încercuit fără zgomot. Dar Duhul Domnului a fost din nou cu el, căci, la miezul nopţii, s-a trezit, a smuls canaturile porţii oraşului împreună cu stâlpii laterali şi le-a dus pe vârful muntelui din faţa Hebronului. După un timp, el s-a îndrăgostit de Dalila, care l-a trădat. Lăsându-se folosită ca unealtă de filisteni, ea l-a sâcâit întruna pe Samson, până când el i-a dezvăluit că era dedicat Domnului ca nazireu şi că această dedicare, simbolizată prin părul său lung, era adevărata sursă a marii sale puteri. În timp ce Samson dormea, ea a pus să i se radă părul. De data aceasta, în zadar a început să lupte când s-a trezit, fiindcă „Domnul se îndepărtase de el” (16:20). Filistenii l-au luat, i-au scos ochii, l-au aruncat în închisoare şi l-au pus să macine ca sclav. Când a sosit timpul unei mari sărbători în cinstea dumnezeului lor Dagon, filistenii l-au scos pe Samson ca să se distreze pe seama lui. Ei n-au dat importanţă faptului că lui Samson îi crescuse iarăşi părul bogat şi l-au lăsat să stea între cele două coloane puternice ale casei unde i se aducea închinare lui Dagon. Atunci, Samson l-a chemat pe Domnul, zicând: „Doamne adu-ţi aminte de mine, te rog, şi dă-mi putere, te rog, doar de data aceasta”. Domnul şi-a adus aminte de el. Samson a apucat coloanele şi „s-a aplecat cu putere”, cu puterea lui Dumnezeu, „iar casa a căzut . . . , astfel că atunci când a murit a ucis mai mulţi oameni decât a ucis în timpul vieţii lui” (16:28-30).

    Ajunşi la capitolele 17 la 21, aflăm despre unele lupte interne din Israel care, din nefericire, au adus multă suferinţă poporului. Aceste evenimente au avut loc la începutul perioadei judecătorilor, deoarece se menţionează că Ionatan şi Fineas, nepoţii lui Moise şi ai lui Aaron, erau încă în viaţă.

   Mica şi daniţii (17:1-18:31): Mica, un bărbat din Efraim, şi-a ridicat un sanctuar, sau o „casă a dumnezeilor”, o casă idolatră în care a pus un chip cioplit şi a adus un preot levit (17:5). Nişte bărbaţi din tribul lui Dan, care erau în căutarea unei moşteniri în nord, au trecut pe acolo. Ei l-au jefuit pe Mica, luându-i obiectele religioase, precum şi preotul, şi s-au îndreptat spre nord ca să distrugă oraşul Lais, ai cărui locuitori nu bănuiau nimic. Pe locul Laisului şi-au construit propriul oraş, Dan, şi au instalat acolo chipul cioplit al lui Mica. Astfel, în toate zilele în care casa închinării adevărate la Dumnezeu a fost la Şilo, ei au practicat o religie independentă, aleasă de ei înşişi.

   Păcatul lui Beniamin la Ghibea (19:1-21:25): Următorul eveniment consemnat l-a determinat pe Osea să declare mai târziu: „Din zilele Ghibeei ai păcătuit, Israel!” (Os. 10:9). Un levit din Efraim se întorcea acasă cu concubina sa şi a fost găzduit peste noapte de un bătrân din Ghibea lui Beniamin. Nişte oameni netrebnici din oraş au înconjurat casa şi au cerut să se culce cu levitul. Până la urmă, în locul lui au acceptat-o pe concubina sa şi au abuzat de ea toată noaptea. A doua zi dimineaţă, aceasta a fost găsită moartă pe pragul casei. Levitul a dus acasă corpul ei neînsufleţit, l-a tăiat în 12 bucăţi, pe care le-a trimis în tot Israelul. Cele 12 triburi au fost puse astfel la încercare. Aveau ele să pedepsească Ghibea, înlăturând astfel imoralitatea din Israel? Beniamin a trecut cu vederea această crimă îngrozitoare. Celelalte triburi s-au adunat în faţa Domnului, la Miţpa, şi au hotărât să urce împotriva lui Beniamin, la Ghibea, prin tragere la sorţi. După ce au suferit două înfrângeri sângeroase, aceste triburi au ieşit victorioase printr-o ambuscadă şi au nimicit aproape în întregime tribul lui Beniamin. Au scăpat doar 600 de bărbaţi, care s-au refugiat pe stânca Rimon. Mai târziu, Israelul a regretat că pierduse un trib. S-a găsit apoi o modalitate ca beniaminiţii care supravieţuiseră să-şi ia soţii dintre fiicele israeliţilor din Iabeş-Galaad şi din Şilo. Astfel s-a încheiat o pagină de lupte şi intrigi în Israel. În încheierea cărţii Judecătorii, citim din nou: „În zilele acelea nu era rege în Israel. Fiecare făcea ce era drept în ochii lui.” (Jud. 21:25).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Departe de a fi o simplă relatare despre lupte şi vărsări de sânge, cartea Judecătorii îl preamăreşte pe Domnul ca marele Eliberator al poporului său. Ea scoate în evidenţă inegalabila îndurare şi îndelungă răbdare pe care le manifestă Domnul faţă de poporul care îi poartă numele, când acesta se întoarce la El cu o inimă plină de căinţă. Cartea Judecătorii este de mare folos deoarece susţine în mod deschis închinarea la Dumnezeu şi dă avertismente puternice cu privire la absurditatea religiei demonice şi a tovărăşiilor imorale. Asprimea cu care Domnul a condamnat închinarea la Baal ar trebui să ne îndemne să ne ţinem departe de manifestările care constituie un corespondent modern al acesteia, şi anume materialismul, naţionalismul şi imoralitatea sexuală (2:11-18). Examinarea credinţei neînfricate a curajoşilor judecători ar trebui să ne insufle o credinţă asemănătoare. Nu este de mirare că ei sunt amintiţi cu atâta căldură în Evrei 11:32-34! Ei au luptat pentru sfinţirea numelui lui Dumnezeu, dar nu cu propria lor forţă. Ei au ştiut şi au recunoscut cu umilinţă că sursa puterii lor era Duhul Domnului. În mod asemănător, astăzi putem folosi „sabia Duhului”, Cuvântul lui Dumnezeu, şi putem avea încredere că Dumnezeu ne va da putere şi nouă, aşa cum le-a dat lui Barac, lui Ghedeon, lui Iefta, lui Samson şi celorlalţi. Da, cu ajutorul Duhului Sfânt putem depăşi obstacole mari şi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi ne bizuim pe El, putem fi puternici din punct de vedere spiritual, aşa cum Samson a fost puternic din punct de vedere fizic (Ef. 6:17, 18; Jud. 16:28).  Profetul Isaia face de două ori referire la cartea Judecătorii, arătând că Domnul va înlătura negreşit jugul pe care duşmanii Săi l-au pus pe umerii poporului său, aşa cum a făcut în zilele Madianului (Is. 9:4; 10:26). Faptul acesta ne aminteşte de cântarea Deborei şi a lui Barac, care se încheie cu următoarea rugăciune fierbinte: „Aşa să piară toţi duşmanii tăi, o, Doamne, iar cei ce te iubesc să fie ca soarele când se ridică în puterea lui!” (Jud. 5:31). Dar cine sunt cei ce îl iubesc? Folosind o expresie asemănătoare, Iisus Hristos a arătat în Matei 13:43 că aceştia sunt moştenitorii Împărăției mesianice: „În acel timp, cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor”. Astfel, cartea Judecătorii îndreaptă atenţia spre timpul când Iisus, care este Judecătorul cel drept şi Sămânţa Mesianică, îşi va exercita puterea în Împărăția de o mie de ani!

Notă suplimentară: Majoritatea traducerilor moderne confirmă că cei „aproximativ patru sute cincizeci de ani”, la care se face referire în Faptele 13:20, nu corespund cu perioada judecătorilor, ci cu perioada anterioară. După cât se pare, aceşti 450 de ani reprezintă perioada care începe în 1918 î.H., anul probabil al naşterii lui Isaac, şi se încheie în 1467 î.H., când s-a făcut împărţirea Ţării Promise. Chiar dacă ordinea în care sunt menţionaţi judecătorii în Evrei 11:32 este diferită de cea din cartea Judecătorii, acest lucru nu indică neapărat că în Judecătorii evenimentele nu se succedă în ordine cronologică, întrucât, în mod sigur, Samuel n-a urmat după David.

9.Cartea biblică numărul 8 - Rut:

Scriitorul: Samuel; locul scrierii: Israel; data încheierii scrierii: aprox. 1090 î.H.; perioada la care se referă: 11 ani din perioada guvernării judecătorilor

    Cartea Rut este o dramă emoţionantă, care se încheie cu frumoasa poveste de dragoste dintre Boaz şi Rut. Însă ea prezintă mai mult decât o simplă idilă. Cartea n-a fost scrisă pentru a delecta, ci scoate în evidenţă scopul lui Dumnezeu de a aduce în existenţă un moştenitor al Împărăției şi preamăreşte bunătatea Sa iubitoare (Rut 1:8;2:20; 3:10). Marea iubire a lui Dumnezeu s-a văzut clar din faptul că El a ales o moabită, o fostă închinătoare a dumnezeului păgân Chemoş, convertită la religia adevărată, ca să fie o ascendentă a lui Iisus Hristos. Rut este una dintre cele patru femei ale căror nume apar în genealogia de la Avraam la Iisus (Mat. 1:3, 5, 16). Doar două cărţi ale Bibliei poartă numele unor femei, una dintre ele fiind Rut, iar cealaltă Estera.

    „Pe vremea judecătorilor . . .” Aşa începe captivanta relatare din cartea Rut. Din aceste cuvinte reiese că scrierea cărţii a avut loc mai târziu, pe vremea regilor lui Israel. Însă evenimentele prezentate în carte au avut loc pe parcursul a aproximativ 11 ani din perioada judecătorilor. Deşi numele scriitorului nu este menţionat, este foarte probabil ca acesta să fi fost Samuel, care a scris, din câte se pare, şi cartea Judecătorii şi care a fost cel mai fidel slujitor de la începutul perioadei regilor. Întrucât ultimele versete ale relatării arată că David era deja o persoană importantă, putem trage concluzia că această carte a fost redactată în jurul anului 1090 î.H.. Samuel cunoştea bine promisiunea lui Dumnezeu referitoare la „un leu” din tribul lui Iuda şi fusese folosit de Dumnezeu pentru a-l unge ca rege în Israel pe David, care provenea din acel trib. Cu siguranţă, el a fost profund interesat să consemneze genealogia care ducea la David (Gen. 49:9, 10; 1 Sam. 16:1, 13; Rut 1:1, 4; 4:13, 18-22).

   Canonicitatea cărţii Rut nu a fost contestată niciodată. Prezenţa numelui Rut pe lista genealogică a lui Iisus din Matei 1:5, care a fost alcătuită sub inspiraţie divină, a constituit un argument convingător. Cartea Rut a fost recunoscută întotdeauna de iudei ca făcând parte din canonul Scripturilor ebraice. Aşadar, nu este deloc surprinzător că în Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite începând din anul 1947, s-au găsit printre celelalte cărţi canonice şi fragmente din această carte. În plus, cartea Rut este în deplină armonie cu scopurile lui Dumnezeu privitoare la Împărăție, precum şi cu cerinţele Legii lui Moise. Deşi căsătoriile cu canaaniţii şi moabiţii idolatri le erau interzise israeliţilor, această interdicţie nu se aplica la străinii care, asemenea lui Rut, îmbrăţişau închinarea la Dumnezeul adevărat. În cartea Rut, legea răscumpărării şi a căsătoriei între cumnaţi este respectată în cele mai mici amănunte (Deut. 7:1-4; 23:3, 4; 25:5-10).

CONŢINUTUL CĂRŢII RUT:

    Rut ia hotărârea de a rămâne lângă Naomi (1:1-22): Relatarea începe într-o perioadă când în Israel era foamete. Elimelec, un bărbat din Betleem, a traversat Iordanul împreună cu soţia sa, Naomi, şi cu cei doi fii ai lor, Mahlon şi Chilion, ca să locuiască un timp în ţara Moabului. Acolo cei doi fii s-au căsătorit cu două moabite, Orpa şi Rut. Această familie a fost lovită apoi de o tragedie: a murit întâi tatăl, iar după el, cei doi fii. Cele trei femei rămăseseră văduve şi fără niciun urmaş pentru Elimelec. Auzind că Domnul îşi îndreptase din nou atenţia asupra Israelului, dându-i pâine, Naomi a hotărât să se întoarcă în Iuda, ţara sa natală. Cele două nurori au plecat şi ele cu ea. Naomi le-a implorat să se întoarcă în Moab, rugându-l pe Dumnezeu ca, în bunătatea sa iubitoare, să le dea soţi din poporul lor. În cele din urmă, Orpa „s-a întors la poporul ei şi la dumnezeii ei”, dar Rut, care se convertise cu sinceritate la închinarea adevărată, a rămas neclintită lângă Naomi. Decizia ei este frumos exprimată în cuvintele: „Unde vei merge tu voi merge şi eu şi unde vei înnopta tu voi înnopta şi eu. Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul, ba chiar mai rău, dacă altceva în afară de moarte mă va despărţi de tine” (1:15-17). Cu toate acestea, Naomi, al cărei nume înseamnă „Plăcerea mea”, rămasă văduvă şi fără copii, a dorit ca numele ei să fie Mara, adică „Amărăciune”.

   Rut adună spicele rămase pe ogorul lui Boaz (2:1-23): Când au sosit la Betleem, Rut a primit de la Naomi permisiunea de a aduna spicele rămase după seceratul orzului. Boaz, proprietarul terenului, un iudeu în vârstă şi rudă apropiată cu socrul ei, Elimelec, a remarcat-o pe Rut. Deşi Legea lui Dumnezeu îi dădea dreptul să adune spice, Rut a manifestat umilinţă, cerând permisiunea de a lucra pe acel ogor (Lev. 19:9, 10). Permisiunea i-a fost acordată imediat, iar Boaz a îndemnat-o să adune spice numai din ogorul lui, împreună cu slujitoarele lui. După ce i-a spus că auzise de loialitatea ei faţă de Naomi, el a încurajat-o zicând: „Domnul să te răsplătească pentru ceea ce faci şi plata să-ţi fie deplină de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, sub ale cărui aripi ai venit să cauţi refugiu” (Rut 2:12). În seara aceea, Rut a împărţit în mod generos cu Naomi roadele muncii ei şi i-a spus că succesul pe care îl avusese la culesul spicelor se datora bunăvoinţei lui Boaz. Naomi a văzut în aceasta mâna lui Dumnezeu şi a spus: „Binecuvântat să fie Domnul, care n-a părăsit bunătatea sa iubitoare faţă de cei vii şi faţă de cei morţi! . . . Omul acesta ne este rudă. Este unul dintre răscumpărătorii noştri” (2:20). Într-adevăr, Boaz era o rudă apropiată, care putea să ridice în mod legal un urmaş pentru Naomi în numele lui Elimelec, care murise. Rut a continuat să strângă spicele rămase pe ogoarele lui Boaz până când s-a terminat seceratul orzului şi al grâului.

     Boaz se căsătoreşte, ca răscumpărător, cu Rut (3:1-4:22): Întrucât era prea în vârstă ca să mai aibă copii, Naomi a instruit-o pe Rut să încheie în locul ei o căsătorie prin răscumpărare. Într-o perioadă atât de importantă din an cum era secerişul se obişnuia ca proprietarul pământului să supravegheze personal vânturatul grânelor, care se făcea seara, în vântul ce adia după o zi toridă. În aceste ocazii, Boaz dormea în aria de treierat şi Rut l-a găsit acolo. Ea s-a apropiat încet de el, i-a dezvelit picioarele şi s-a culcat. Când Boaz s-a trezit la miezul nopţii, Rut i-a spus cine era şi, potrivit procedurii pe care trebuiau s-o urmeze femeile când cereau dreptul de căsătorie între cumnaţi, i-a cerut să-şi întindă poala veşmântului peste ea. Boaz i-a spus: „Binecuvântată să fii de Domnul, fiica mea!” şi a lăudat-o pentru că nu se lăsase condusă de pasiune sau de lăcomie şi nu umblase după bărbaţi tineri. Departe de a fi o femeie care să-i facă propuneri imorale, Rut avea reputaţia de „femeie minunată” (3:10, 11). Însă, după cum i-a explicat el, exista un alt răscumpărător, o rudă mai apropiată decât el, iar Boaz a promis că avea să discute cu acesta în dimineaţa următoare. Rut a rămas culcată la picioarele lui până la ivirea zorilor. Apoi, el i-a făcut un dar de cereale, iar ea s-a întors la Naomi, care a întrebat-o nerăbdătoare cum au mers lucrurile.  Dis-de-dimineaţă, Boaz s-a dus la poarta oraşului pentru a-l căuta pe acel răscumpărător. Luând ca martori zece dintre bătrânii oraşului, el i-a dat acelei rude mai apropiate posibilitatea să răscumpere tot ce îi aparţinuse lui Elimelec. Avea el să accepte? La început, acesta a răspuns afirmativ, gândindu-se că astfel îşi va mări averea. Însă, când a aflat de obligaţia de a încheia căsătoria între cumnaţi cu Rut, s-a temut pentru propria moştenire şi şi-a exprimat refuzul scoţându-şi sandaua, aşa cum prevedea Legea. Relatarea biblică nu spune care era numele acestui bărbat, numindu-l doar, în mod peiorativ, „cutare”. Apoi, înaintea aceloraşi martori, Boaz a răscumpărat-o pe Rut ca soţie a sa. A făcut el lucrul aceasta dintr-un motiv egoist? Nu, ci pentru „ca numele mortului să nu fie şters” (4:1, 10). Toţi cei prezenţi s-au rugat lui Dumnezeu să binecuvânteze această măsură iubitoare, iar binecuvântarea Lui s-a dovedit, într-adevăr, minunată! Rut i-a născut un fiu vârstnicului Boaz, iar Naomi a devenit doica acestui copil. El a fost considerat „un fiu al lui Naomi” şi i s-a pus numele Obed (4:17).  Versetele cu care se încheie cartea Rut prezintă linia genealogică de la Pereţ, prin Boaz, până la David. Unii critici au obiectat spunând că sunt amintite prea puţine persoane pentru o perioadă atât de lungă. Este îndreptăţită această obiecţie? Sau fiecare dintre aceste persoane a fost binecuvântată cu mulţi ani de viaţă şi cu un fiu la bătrâneţe? Ultima concluzie ar putea fi cea corectă, arătând că aducerea în existenţă a Seminţei promise s-a datorat măsurilor luate de Dumnezeu şi harului Său, nu puterii omului. Dumnezeu şi-a manifestat puterea în mod asemănător şi în alte ocazii, aşa cum s-a întâmplat în cazul naşterii lui Isaac, a lui Samuel şi a lui Ioan Botezătorul (Gen. 21:1-5; 1 Sam. 1:1-20; Luca 1:5-24, 57-66).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Această relatare minunată este cu siguranţă de folos, ajutându-i pe cei ce iubesc dreptatea să-şi întărească credinţa. Toate personajele principale ale acestei drame emoţionante au manifestat o credinţă remarcabilă în Dumnezeu şi „au primit mărturie prin credinţa lor” (Evr. 11:39). Ele au devenit exemple foarte bune pentru noi. Naomi a manifestat o încredere neclintită în harul Domnului (Rut 1:8; 2:20). Rut şi-a părăsit de bunăvoie ţara natală pentru a practica închinarea adevărată. Ea s-a remarcat prin loialitate, supunere şi hărnicie. Boaz a acceptat privilegiul de a încheia o căsătorie prin răscumpărare datorită aprecierii sale profunde pentru Legea Domnului, care l-a motivat să accepte în mod umil să înfăptuiască voinţa Sa, precum şi datorită iubirii faţă de fidela Naomi şi de harnica Rut.  Măsura luată de Dumnezeu cu privire la căsătorie, în acest caz cu privire la căsătoria prin răscumpărare, a fost spre onoarea sa. Domnul a fost cel care a făcut posibilă căsătoria lui Boaz cu Rut şi care a binecuvântat, totodată, această căsătorie! Aceasta a servit astfel scopului divin de a păstra neîntreruptă linia regală a lui Iuda, care a condus la David şi, în cele din urmă, la Mai Marele David, Iisus Hristos. Grija cu care a vegheat Dumnezeu la aducerea în existenţă a Seminței mesianice în conformitate cu prevederile sale legale ar trebui să ne întărească încrederea că toate promisiunile privitoare la Împărăția milenară și la Cerul Nou și Pământul nou se vor împlini! Ea ar trebui să ne stimuleze să ne întărim credința în Dumnezeul adevărat sub ale cărui „aripi am venit să căutăm refugiu.”

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A TREIA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A TREIA.

6.Cartea biblică numărul 5 - Deuteronomul:

  Scriitorul: Moise; locul scrierii: Câmpiile Moabului; data încheierii scrierii:  circa 1473 î.H.; perioada la care se referă: 2 luni (1473 î.H.).

   Cartea  Deuteronomul conţine un mesaj plin de forţă pentru poporul lui Dumnezeu. După ce rătăciseră 40 de ani prin pustiu, fiii lui Israel se aflau la hotarul Ţării Promise. Ce îi aştepta? Cu ce probleme aveau să se confrunte dincolo de Iordan? Care avea să fie ultimul mesaj adresat de Moise poporului? De asemenea, ar mai putea fi o întrebare: De ce ne este de folos astăzi să cunoaştem răspunsul la aceste întrebări?  Cuvintele spuse de Moise şi consemnate de el în a cincea carte a Bibliei, Deuteronomul, ne oferă răspunsul la întrebările de mai sus. Deşi repetă multe lucruri din cărţile anterioare, cartea Deuteronomul are propria ei însemnătate şi valoare. De ce se poate afirma lucrul acesta? Deoarece ea dă şi mai multă greutate mesajului divin, fiind scrisă într-un moment din istoria poporului lui Dumnezeu când era nevoie de o îndrumare sigură şi energică. Israeliţii erau pe punctul de a intra în Ţara Promisă, având în frunte un nou conducător. Ei aveau nevoie de încurajare pentru a merge înainte, dar şi de avertismente divine pentru a fi ajutaţi să urmeze calea dreaptă care le aducea binecuvântarea lui Dumnezeu.  Potrivit acestei necesităţi, Duhul Sfânt l-a îmboldit pe Moise să adreseze Israelului un puternic îndemn la ascultare şi fidelitate. De la un capăt la celălalt al cărţii, Moise subliniază faptul că Domnul este Dumnezeul Preaînalt, care pretinde devoţiune exclusivă şi care doreşte ca poporul „să-l iubească cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea”. El este „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi de temut, care nu tratează pe nimeni cu părtinire, nici nu ia mită”. El nu tolerează nicio rivalitate. Ascultarea de el înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte. Instruirea dată de Dumnezeu în Deuteronomul constituia chiar pregătirea de care avea nevoie Israelul pentru a se putea achita de sarcinile importante ce îi stăteau înainte. Ea constituie, de asemenea, o sursă de sfaturi de care avem nevoie şi noi astăzi pentru a continua să umblăm în teamă de Domnul, sfinţind numele său în mijlocul unei lumi degradate (Deut. 5:9, 10; 6:4-6; 10:12-22).

   Numele Deuteronomul provine din titlul Deuteronómion, pe care îl are cartea în Septuaginta. El este format din cuvintele deúteros, care înseamnă „a doua”, şi nómos, care înseamnă „lege”. Acest titlu înseamnă deci „a doua Lege, sau repetarea Legii”, şi provine din traducerea în greacă a expresiei ebraice mişnéh hattohráh din Deuteronomul 17:18, redată corect prin „copie a legii”. În pofida semnificaţiei acestui nume, cartea biblică Deuteronomul nu este o a doua lege, nicio simplă repetare a Legii. Ea este, mai degrabă, o explicare a Legii, care îndemna Israelul să-l iubească pe Domnul şi să asculte de El în Ţara Promisă în care avea să intre în scurt timp (1:5).  Întrucât Deuteronomul este al cincilea sul, sau volum, al Pentateuhului, scriitorul acestei cărţi trebuie să fi fost aceeaşi persoană care a scris şi cele patru cărţi precedente, şi anume Moise. Faptul că Moise a scris Deuteronomul reiese clar din afirmaţia de la începutul cărţii: „Cuvintele pe care le-a spus Moise întregului Israel”, precum şi din afirmaţiile ulterioare: „Moise a scris legea aceasta” şi „Moise a scris . . . cântarea aceasta”. Numele lui Moise apare de aproape 40 de ori în carte, de cele mai multe ori pentru a da autoritate declaraţiilor făcute. În Deuteronomul se foloseşte cu preponderenţă persoana I cu referire la Moise. Versetele de încheiere au fost adăugate după moartea lui Moise, foarte probabil de Iosua sau de marele preot Eleazar (1:1; 31:9, 22, 24-26).

    Când au avut loc evenimentele consemnate în Deuteronomul? Chiar de la începutul cărţii se spune: „În al patruzecilea an, în luna a unsprezecea, în prima zi a lunii, Moise le-a vorbit fiilor lui Israel”. După evenimentele consemnate în Deuteronomul, cartea Iosua continuă naraţiunea începând cu evenimentele petrecute cu trei zile înainte de trecerea Iordanului, care a avut loc în „ziua a zecea a lunii întâi” (Deut. 1:3; Ios. 1:11;4:19). Înseamnă că evenimentele consemnate în Deuteronomul s-au petrecut într-o perioadă de două luni şi o săptămână. Din aceste nouă săptămâni însă, 30 de zile au fost dedicate plângerii morţii lui Moise (Deut. 34:8). Înţelegem deci că aproape toate evenimentele din Deuteronomul trebuie să fi avut loc în luna a 11-a a anului al 40-lea. Spre sfârşitul acelei luni, scrierea cărţii trebuie să fi fost, practic, încheiată, întrucât moartea lui Moise a survenit la începutul celei de-a 12-a luni a anului al 40-lea sau la începutul anului 1473 î.H.(cronologia este relativă).

    Dovezile prezentate deja, care susţin autenticitatea primelor patru cărţi ale Pentateuhului, sunt valabile şi pentru a cincea carte, Deuteronomul. De asemenea, ea este una dintre cele patru cărţi din Scripturile ebraice citate cel mai des în Noul Testament, celelalte trei fiind Geneza, Psalmii şi Isaia. Există 83 de astfel de citate şi 17 cărţi din Noul Testament, care fac referire la Deuteronomul.  Iisus însuşi oferă cea mai puternică mărturie în sprijinul autenticităţii Deuteronomului. La începutul serviciului său pământesc, Iisus a fost ispitit de Diavol de trei ori şi de fiecare dată a răspuns: „Este scris”. Unde era scris? În cartea Deuteronomul (8:3; 6:16, 13), pe care Iisus o considera o autoritate inspirată şi din care a şi citat: „Omul nu trăiește doar cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului”. „Să nu-l pui la încercare pe Domnul, Dumnezeul tău.” „Domnului, Dumnezeulului tău, să-i te închini şi numai Lui să-I slujești.” (Mat. 4:1-11). Mai târziu, când fariseii au venit să-l pună la încercare cu privire la poruncile lui Dumnezeu, Iisus a răspuns citând din Deuteronomul 6:5 „cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38; Mar. 12:30; Luca 10:27). Mărturia lui Iisus atestă în mod incontestabil autenticitatea cărţii Deuteronomul. În plus, evenimentele şi afirmaţiile consemnate în această carte sunt în perfectă armonie cu situaţia şi cadrul istoric. Referirile făcute la Egipt, Canaan, Amalec, Amon, Moab şi Edom corespund epocii, iar numele acestor ţinuturi sunt exacte. Arheologia scoate mereu la lumină dovezi cu privire la faptul că scrierile lui Moise sunt autentice şi demne de încredere. Henry Halley a scris: „Arheologia aduce în ultimul timp dovezi atât de puternice, încât produce o reacţie hotărâtă de aderare la concepţia conservatoare. Teoria după care scrisul nu se cunoştea în timpul lui Moise este lipsită de orice temei. În fiecare an sunt scoase la iveală din Egipt, Palestina şi Mesopotamia dovezi atât sub formă de inscripţii, cât şi din straturile suprapuse de pe suprafaţa pământului, care atestă că evenimentele Vechiului Testament sunt fapte istorice adevărate.” Astfel, chiar şi dovezile extrabiblice confirmă că Deuteronomul, ca şi restul Pentateuhului, este o relatare autentică scrisă de Moise, profetul lui Dumnezeu.

CONŢINUTUL CĂRŢII DEUTERONOMUL:

  Cartea se compune, în principal, dintr-o serie de discursuri pe care le-a rostit Moise înaintea fiilor lui Israel, în câmpiile Moabului, faţă în faţă cu Ierihonul. Primul discurs se încheie în capitolul 4, al doilea ţine până la sfârşitul capitolului 26, al treilea continuă până la sfârşitul capitolului 28, iar al patrulea se termină la sfârşitul capitolului 30. După ce a dat ultimele instrucţiuni cu privire la moartea sa, care se apropia, Moise l-a numit pe Iosua succesor al său, a compus una dintre cele mai frumoase cântări de laudă la adresa Domnului şi a binecuvântat triburile lui Israel.

   Primul discurs al lui Moise (1:1-4:49): Acest discurs este o introducere cu caracter istoric. Moise le-a amintit mai întâi israeliţilor că Domnul a acţionat cu fidelitate faţă de poporul său. El le-a spus să intre în ţara care le fusese promisă strămoşilor lor Avraam, Isaac şi Iacob şi s-o ia în stăpânire. El le-a istorisit cum a organizat Dumnezeu activitatea comunităţii lor teocratice la începutul călătoriei prin pustiu, când l-a pus pe el, Moise, să aleagă bărbaţi înţelepţi, prevăzători şi cu experienţă care să fie căpetenii peste mii, peste sute, peste cincizeci şi peste zeci. Aceasta s-a dovedit o organizare extraordinară, aflată sub supravegherea atentă a Domnului, în timp ce Israelul străbătea „tot pustiul acela mare şi înfricoşător” (1:19).  În continuare, Moise le-a amintit de păcatul pe care l-au comis când s-au răzvrătit la auzirea raportului prezentat de spionii ce se întorseseră din Canaan şi când s-au plâns că Dumnezeu  îi ura fiindcă, după cum pretindeau ei, îi scosese din Egipt doar ca să-i dea în mâinile amoriţilor. Din cauza lipsei lor de credinţă, Dumnezeu a spus că nimeni din acea generaţie rea, în afară de Caleb şi Iosua, nu avea să vadă ţara cea bună. Atunci ei s-au răzvrătit din nou, aprinzându-se de mânie şi atacându-i din proprie iniţiativă pe amoriţi, însă aceştia i-au urmărit ca un roi de albine şi i-au împrăştiat. Ei au călătorit prin pustiu spre Marea Roşie şi, în 38 de ani, toată generaţia aceea a bărbaţilor de război a murit. Dumnezeu a poruncit atunci ca Israelul să traverseze valea Arnon şi să ia în stăpânire ţara aflată la nord, dincolo de vale. El a spus: „Astăzi voi aduce groaza şi frica de tine peste toate popoarele de sub toate cerurile, care vor auzi vestea despre tine, se vor cutremura şi vor avea dureri ca durerile naşterii din cauza ta” (2:25). Sihon şi ţara lui au căzut în mâna israeliţilor, apoi aceştia au ocupat regatul lui Og. Moise l-a asigurat pe Iosua că Domnul avea să lupte în continuare pentru Israel, înfrângând toate regatele. Apoi, Moise l-a rugat pe Dumnezeu să-l lase, dacă era posibil, să intre şi el în ţara cea bună de dincolo de Iordan, dar Domnul i-a respins şi de data aceasta cererea, spunându-i să-l numească pe Iosua conducător, să-l încurajeze şi să-l întărească.  Apoi, Moise a pus un mare accent pe Legea lui Dumnezeu, avertizându-i pe israeliţi să nu adauge şi să nu scoată nimic din poruncile Sale. Neascultarea avea să le aducă necazuri: „Numai păzeşte-te şi fii foarte atent la sufletul tău, pentru ca, în toate zilele vieţii tale, să nu uiţi lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi ele să nu se îndepărteze de inima ta, ci să le faci cunoscute fiilor tăi şi nepoţilor tăi” (4:9). Când Dumnezeu le dăduse Cele zece porunci la Horeb, în împrejurări înfricoşătoare, ei nu văzuseră niciun chip. Dacă s-ar fi îndreptat spre idolatrie şi spre închinarea la chipuri, lucrul acesta i-ar fi dus la dezastru, fiindcă, aşa cum a spus Moise, „Domnul, Dumnezeul lor, era un foc mistuitor, un Dumnezeu care pretindea devoţiune exclusivă” (4:24). Dumnezeu îi iubise pe strămoşii lor şi îi alesese. Nu exista alt Dumnezeu sus în Ceruri sau jos pe Pământ. Moise i-a îndemnat să asculte de El, ca „să aibă zile multe pe pământul pe care li-l dădea Domnul, Dumnezeul lor, pentru totdeauna” (4:40). După ce a încheiat acest discurs energic, Moise a pus deoparte Beţerul, Ramotul şi Golanul, ca oraşe de refugiu la est de Iordan.

   Al doilea discurs al lui Moise (5:1-26:19): Acesta este un apel adresat israeliţilor ca să asculte de Dumnezeu, care le vorbise faţă în faţă la Sinai. Este demn de remarcat cum a repetat Moise Legea, făcând unele modificări pentru a o adapta la noul mod de viaţă de dincolo de Iordan. Nu era vorba de o simplă repetare a unor dispoziţii şi reguli. Fiecare cuvânt arăta că inima lui Moise era plină de zel şi devoţiune faţă de Dumnezeul său. El a vorbit pentru binele poporului. De la început până la sfârşit, el a pus accent pe ascultarea de Lege, ascultare izvorâtă dintr-o inimă plină de iubire, nu din constrângere. Mai întâi, Moise a repetat Cele zece porunci, şi i-a spus Israelului să le respecte şi să nu se abată nici la dreapta, nici la stânga, ca să aibă zile multe în ţară şi să devină numeroşi. „Ascultă, o, Israele: Domnul, Dumnezeul nostru, este un singurDomn.” (6:4). Ei trebuiau să-l iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Trebuiau să-i înveţe pe fiii lor şi să le vorbească despre marile semne şi miracole pe care le înfăptuise Dumnezeu în Egipt. Ei nu trebuiau să încheie căsătorii cu canaaniţii idolatri. Dumnezeu îi alesese pe israeliţi să facă din ei proprietatea sa specială nu pentru că erau mai numeroşi decât celelalte popoare, ci pentru că îi iubea şi voia să-şi ţină jurământul pe care li-l făcuse strămoşilor lor. Israelul trebuia să evite capcana religiei demonice, să distrugă chipurile din ţară şi să rămână ataşat de Domnul, care era cu adevărat „un Dumnezeu mare şi de temut” (7:21). În cei 40 de ani cât au stat în pustiu, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi umilinţa, arătându-le că omul trăieşte nu numai cu mană sau cu pâine, ci cu orice cuvânt rostit de Domnul. În toţi aceşti ani în care au fost corectaţi, îmbrăcămintea nu li s-a uzat şi picioarele nu li s-au umflat. Şi iată-i ajunşi pe punctul de a intra într-o ţară a bogăţiei şi a belşugului! Însă trebuiau să se păzească de capcana materialismului şi să nu se considere drepţi. Trebuiau să-şi aducă aminte că Dumnezeu era cel ce le „dădea puterea să facă avere” şi că el alunga popoarele nelegiuite (8:18). Moise le-a amintit apoi israeliţilor de ocaziile în care îl provocaseră pe Dumnezeu. Ei nu trebuiau să uite că mânia Domnului izbucnise împotriva lor în pustiu şi îi lovise cu plăgi, cu foc şi cu moarte! Trebuiau să-şi aducă aminte că, din cauza închinării lor dezgustătoare la viţelul de aur, Dumnezeu s-a aprins de mânie, iar tablele Legii au trebuit făcute din nou! (Ex. 32:1-10, 35; 17:2-7; Num. 11:1-3, 31-35; 14:2-38) Fără îndoială, ei trebuiau să-i slujească Domnului şi să se alipească de Cel care îi iubea de dragul strămoşilor lor şi care făcuse din ei „o mulţime ca stelele cerurilor” (Deut. 10:22). Israeliţii trebuiau să respecte „întreaga poruncă” şi să asculte de Dumnezeu, iubindu-l ca Dumnezeul lor şi slujindu-i cu toată inima şi cu tot sufletul (11:8, 13). Dacă ascultau de el, Domnul avea să-i sprijine şi să-i răsplătească. Însă trebuiau să depună eforturi şi să-şi înveţe în mod sârguincios fiii. Israeliţilor li s-a pus în faţă o alegere clară: ascultarea, care duce la binecuvântare, sau neascultarea, care duce la blestem. Nu trebuiau să „umble după alţi dumnezei” (11:26-28). Apoi, Moise a menţionat unele legi concrete, pe care israeliţii trebuiau să le respecte după ce aveau să ia în stăpânire Ţara Promisă. Era vorba de: 1) legi privitoare la religie şi închinare, 2) legi privitoare la administrarea dreptăţii, la guvernare şi la război şi 3) legi care reglementau viaţa personală şi socială a israeliţilor.

 1) Religie şi închinare (12:1-16:17). Când aveau să intre în ţară, israeliţii trebuiau să distrugă cu desăvârşire tot ce aparţinea religiei false: locuri înalte, altare, coloane, stâlpi sacri şi chipuri. Israeliţii trebuiau să se închine numai în locul unde Dumnezeul lor, alegea să-şi pună numele şi acolo trebuiau să se bucure înaintea lui cu toţii. Instrucţiunile referitoare la consumarea cărnii şi la jertfe includeau repetate aduceri-aminte cu privire la interdicţia de a consuma sânge. „Să fii ferm hotărât să nu mănânci sângele . . . Să nu-l mănânci, ca să-ţi meargă bine ţie şi fiilor tăi după tine, fiindcă faci ce este drept în ochii Domnului.” (12:16, 23-25, 27; 15:23) Apoi, Moise a condamnat deschis idolatria. Israeliţii nu trebuiau nici măcar să fie curioşi cu privire la practicile religiei false. Dacă se dovedea că un profet era fals, acesta trebuia omorât, iar apostaţii, chiar dacă era vorba de rude dragi, de prieteni sau chiar de oraşe întregi, trebuiau nimiciţi. Sunt menţionate de asemenea instrucţiuni referitoare la alimentele curate şi necurate, la plătirea zeciuielilor şi la întreţinerea leviţilor. Trebuiau apărate în mod iubitor interesele datornicilor, ale săracilor şi ale sclavilor. În cele din urmă, Moise a amintit sărbătorile anuale, care erau ocazii de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântarea sa: „De trei ori pe an, fiecare dintre bărbaţii tăi să se prezinte Domnului, Dumnezeul tău, în locul pe care îl va alege el: la Sărbătoarea Turtelor Nedospite, la Sărbătoarea Săptămânilor şi la Sărbătoarea Colibelor, şi niciunul să nu se prezinte înaintea Domnului cu mâna goală” (16:16).

2) Dreptate, guvernare şi război (16:18-20:20). Mai întâi, Moise a prezentat legile care se refereau la judecători şi la supraveghetori. Dreptatea era un lucru important, deoarece mita şi denaturarea judecăţii erau detestate de Dumnezeu. Moise a enunţat procedurile de stabilire a vinovăţiei şi de reglementare a cazurilor judiciare. El a spus: „Cel ce merită moartea să fie omorât pe baza mărturiei a doi martori sau a trei martori” (17:6). Au urmat legile privitoare la regi. Au fost prevăzute măsuri în favoarea preoţilor şi a leviţilor. A fost interzis spiritismul, deoarece „Domnul îl detesta” (18:12). Privind spre viitorul îndepărtat, Moise a declarat: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un profet ca mine - de el să ascultaţi!” (18:15-19). Însă profetul fals trebuia să moară. În încheierea acestei părţi sunt menţionate legile privitoare la oraşele de refugiu şi la răzbunarea sângelui, situaţiile în care se acorda scutire de serviciul militar şi regulile privitoare la război.

 3) Viaţa personală şi socială (21:1-26:19). În continuare sunt prezentate legi privitoare la unele aspecte din viaţa cotidiană a israeliţilor, şi anume: situaţia în care era găsită o persoană ucisă, căsătoria cu femei prizoniere, dreptul de întâi născut, un fiu răzvrătit, atârnarea pe stâlp a unui criminal, dovada fecioriei, delicte de natură sexuală, castrare, fii nelegitimi, modul de a se purta faţă de străini, igienă, luarea dobânzii, făgăduinţe, divorţ, răpire, împrumuturi, salarii şi strângerea spicelor rămase după seceriş. Când era aplicată pedeapsa cu bătaia, numărul maxim de lovituri era de 40. Nu trebuia să i se pună botniţă taurului când treiera. Este arătată procedura referitoare la căsătoria între cumnaţi. Trebuiau folosite greutăţi exacte, întrucât Domnul detesta nedreptatea. Înainte de a încheia acest discurs înflăcărat, Moise le-a amintit israeliţilor că Amalec îi lovise pe la spate când fugiseră din Egipt şi le-a poruncit să „şteargă amintirea lui Amalec de sub ceruri” (25:19). Când aveau să intre în ţară, ei trebuiau să ofere cu bucurie primele roade ale pământului, precum şi zeciuielile, adresându-i lui Dumnezeu această rugăciune plină de recunoştinţă: „Priveşte în jos din locuinţa ta sfântă, din Ceruri, şi, aşa cum le-ai jurat strămoşilor noştri, binecuvântează-l pe poporul tău, Israel, şi pământul pe care ni l-ai dat, ţara în care curge lapte şi miere” (26:15). Dacă respectau aceste porunci cu toată inima şi cu tot sufletul, Domnul, la rândul său, avea „să-i înalţe deasupra tuturor celorlalte popoare pe care le făcuse, ceea ce avea să-i aducă laudă, faimă şi frumuseţe, cât timp dovedeau că sunt un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul lor, aşa cum promisese El” (26:19).

    Al treilea discurs al lui Moise (27:1-28:68): În acest discurs, bătrânii Israelului şi preoţii au stat lângă Moise în timp ce el a prezentat în mod amănunţit blestemele lui Dumnezeu pentru neascultare şi binecuvântările pentru fidelitate. Au fost date avertismente serioase cu privire la consecinţele dezastruoase ale infidelităţii. Dacă Israelul continua să asculte de glasul Domnului Dumnezeu, ca popor sfânt al său, cu siguranţă avea să se bucure de binecuvântări minunate şi toate popoarele pământului aveau să vadă că numele Domnului era chemat peste el. Însă, dacă nu făcea lucrul acesta, Domnul urma să trimită asupra lui „blestemul, confuzia şi pedeapsa” (28:20). Ei aveau să fie loviţi cu boli respingătoare, cu secetă şi foamete. Duşmanii aveau să-i urmărească, să-i facă sclavi, să-i împrăştie şi să-i nimicească din ţară. Aceste blesteme, şi multe altele, aveau să vină asupra lor dacă „nu aveau grijă să îndeplinească toate cuvintele acestei legi, care sunt scrise în cartea aceasta, ca să se teamă de numele acesta glorios şi de temut al Domnului, Dumnezeul lor” (28:58).

   Al patrulea discurs al lui Moise (29:1-30:20): Domnul a încheiat atunci un legământ cu Israelul în Moab. Acesta includea Legea, care fusese rostită din nou şi explicată de Moise, lege care avea să îndrume Israelul după ce intra în Ţara Promisă. Jurământul solemn care a însoţit acest legământ scotea în evidenţă responsabilităţile poporului. În final, luând ca martori Cerurile şi Pământul, Moise a pus înaintea poporului viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul şi a îndemnat: „Alege viaţa ca să rămâi în viaţă, tu şi urmaşii tăi, iubindu-l peDomnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi alipindu-te de El; căci de El depinde viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul despre care Domnul le-a jurat strămoşilor tăi Avraam, Isaac şi Iacob că li-l va da” (30:19, 20).

  Numirea lui Iosua şi cântarea lui Moise (31:1-32:47): Conform relatării din capitolul 31, după ce a scris Legea şi a dat instrucţiuni în ce priveşte citirea ei cu regularitate în public, Moise l-a numit conducător pe Iosua, spunându-i să fie curajos şi tare. Apoi a compus o cântare de aducere-aminte, a terminat de scris cuvintele Legii şi a poruncit ca ea să fie pusă lângă arca legământului lui Dumnezeu. După aceea, Moise a rostit cuvintele acestei cântări, ca un ultim îndemn pentru toată mulțimea. În primele cuvinte ale cântării sale, Moise îşi exprimă recunoştinţa, identificând Sursa înviorătoare a instruirii sale. „Ca stropii de ploaie va cădea învăţătura mea, ca roua va picura cuvântul meu, ca ploaia măruntă pe iarbă şi ca ploaia bogată pe vegetaţie. Căci voi proclama numele Domnului.” Da, îndeamnă el, recunoaşteţi măreţia „Dumnezeului nostru”, „Stânca”, faceţi cunoscute lucrările sale perfecte, căile sale drepte, fidelitatea, justiţia şi dreptatea sa! (32:2-4). Era o ruşine faptul că Israelul făcuse ce era rău, cu toate că, atunci când se afla într-un deşert gol, care vuia de urlete, Dumnzeu îl înconjurase, ocrotindu-l ca pe lumina ochilor săi, asemenea unei acvile care planează deasupra puilor săi. El şi-a îngrăşat poporul şi l-a numit Ieşurun, adică „Cel drept”, dar israeliţii i-au stârnit gelozia prin dumnezei străini şi s-au dovedit „fii în care nu există fidelitate” (32:20). Răzbunarea şi răsplătirea îi aparţin lui Dumnezeu. El omoară şi El dă viaţă. Când avea să-şi ascută sabia scânteietoare şi când mâna sa urma să apuce judecata, El avea să aducă răzbunarea asupra duşmanilor săi. Câtă încredere trebuie să fi insuflat aceste cuvinte poporului său! În încheiere, cântarea spune: „Bucuraţi-vă, neamuri, cu poporul său!” (32:43). Ce poet din lume ar fi putut reda frumuseţea desăvârşită, forţa şi sensurile profunde ale acestei cântări adresate lui Dumnezeu?

  Ultima binecuvântare a lui Moise (32:48-34:12): Moise a primit apoi ultimele instrucţiuni cu privire la moartea sa, dar serviciul său teocratic nu se încheiase încă. Mai întâi, trebuia să binecuvânteze Israelul şi, făcând lucrul acesta, l-a preamărit din nou pe Domnul, Rege în Ieşurun, care strălucea cu miriadele sale sfinte. Apoi, el a binecuvântat fiecare trib, menţionându-i numele, şi i-a adus laude Domnului, Dumnezeul cel măreţ, spunând: „Dumnezeul timpurilor străvechi este ascunzătoarea ta, şi dedesubtul tău sunt braţele veşnice” (33:27). Cu inima plină de recunoştinţă, el a adresat poporului ultimele sale cuvinte: „Fericit eşti tu, o, Israele! Cine este ca tine, un popor care se bucură de salvare în Domnul?” (33:29). După ce a văzut de pe muntele Nebo Ţara Promisă, Moise a murit şi Dumnezeu l-a îngropat în Moab. Până în ziua de azi, mormântul lui nu este cunoscut şi nu este onorat. Moise a trăit până la vârsta de 120 de ani, dar „ochiul nu-i slăbise şi puterea nu-l părăsise”. Dumnezeu l-a folosit pentru a înfăptui semne mari şi miracole şi, aşa cum se spune în ultimul capitol, „nu s-a mai ridicat niciodată în Israel un profet ca Moise, pe care Domnul l-a cunoscut faţă în faţă” (34:7, 10).

DE CE ESTE DE FOLOS?

     Deuteronomul, ultima carte a Pentateuhului, este în armonie cu tot ce s-a spus în cărţile anterioare cu privire la proclamarea şi sfinţirea măreţului nume al lui Dumnezeu. Numai el este Dumnezeu, un Dumnezeu care pretinde devoţiune exclusivă şi nu tolerează nicio rivalitate din partea dumnezeilor demonici ai religiei false. În zilele noastre, toţi creştinii trebuie să acorde cea mai mare atenţie principiilor importante care stau la baza Legii lui Dumnezeu şi să asculte de El, pentru a nu-şi atrage blestemul când El îşi va ascuţi sabia scânteietoare ca să execute răzbunarea asupra duşmanilor săi. Cea mai mare şi cea dintâi poruncă trebuie să devină călăuza vieţii lor: „Să-l iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (6:5). Celelalte cărţi ale Scripturilor se referă deseori la Deuteronomul, fapt care ne ajută să înţelegem mai bine scopurile divine. Pe lângă faptul că a citat din Deuteronomul când i-a răspuns Ispititorului, Iisus a făcut multe alte referiri la această carte (Deut. 5:16 - Mat. 15:4; Deut. 17:6 - Mat. 18:16 şi Ioan 8:17). În Apocalipsa, Iisus face referire la Deuteronomul când avertizează, în final, ca nimeni să nu adauge şi să nu scoată ceva din sulul profeţiei lui Dumnezeu (Deut. 4:2 - Apoc. 22:18, 19). Petru citează din Deuteronomul când argumentează cu multă forţă că Iisus este Hristosul şi Profetul mai mare decât Moise, pe care Dumnezeu promisese că îl va ridica în Israel (Deut. 18:15-19 - Fap. 3:22, 23). Pavel citează din Deuteronomul când vorbeşte despre plata lucrătorilor, despre cercetarea amănunţită bazată pe declaraţia martorilor şi despre instruirea copiilor (Deut. 25:4 - 1 Cor. 9:8–10 şi 1 Tim. 5:17, 18;Deut. 13:14 şi 19:15 - 1 Tim. 5:19 şi 2 Cor. 13:1; Deut. 5:16 - Ef. 6:2, 3). Nu numai scriitorii Noului Testament, ci şi slujitorii lui Dumnezeu din timpurile precreştine au tras învăţăminte şi au fost încurajaţi citind Deuteronomul. Este bine să le urmăm exemplul. Să reflectăm la ascultarea necondiţionată a lui Iosua, succesorul lui Moise, care a distrus oraşele cucerite în timpul invaziei în Canaan (Deut. 20:15-18 şi 21:23 - Ios. 8:24–27, 29). Ghedeon a acţionat potrivit Legii când i-a îndepărtat din armata sa pe cei ce „se temeau şi tremurau” (Deut. 20:1-9 - Jud. 7:1–11). Fideli Legii Domnului, profeţii din Israel şi Iuda au condamnat cu îndrăzneală şi curaj naeamurile care deviaseră de la credinţă. Amos ne oferă un bun exemplu în această privinţă (Deut. 24:12-15 - Am. 2:6–8). Într-adevăr, există sute de exemple care arată că Deuteronomul are legătură cu restul Cuvântului lui Dumnezeu, dovedindu-se astfel o parte integrantă şi folositoare a acestui tot armonios. Fie ca numele Domnului să fie sfinţit în continuare în mijlocul creștilor adevărați prin aplicarea învăţăturilor folositoare ale Pentateuhului, care se încheie într-un mod atât de glorios cu Deuteronomul, o carte inspirată şi emoţionantă din „toată Scriptura”!

7.Cartea biblică numărul 6 - Iosua:

  Scriitorul: Iosua (Iisus Navi); locul scrierii: Canaan; data încheierii scrierii: aprox. 1450 î.H.; perioada la care se referă: 1473-aprox. 1450 î.H..

   Era anul 1473 î.H.(după unii teologi). Situaţia era dramatică şi tensionată. Aflaţi cu tabăra în câmpiile Moabului, israeliţii erau pregătiţi să intre în Canaan, Ţara Promisă. Teritoriul de dincolo de Iordan era ocupat de multe regate mici, fiecare având propria armată. Aceste regate erau slăbite de anii de dominaţie egipteană coruptă, iar între ele exista dezbinare. Totuşi, pentru poporul lui Israel confruntarea era extrem de mare. Ca să supună ţara, israeliţii trebuiau să cucerească o serie de oraşe fortificate, împrejmuite cu ziduri, cum ar fi Ierihonul, Aiul, Haţorul şi Lachisul. Îi aştepta o perioadă grea, în care trebuiau să poarte şi să câştige bătălii decisive. Însuşi Domnul avea să intervină cu miracole puternice în favoarea poporului său, împlininându-şi astfel promisiunea că îi va face să locuiască în această ţară. Fără îndoială, aceste evenimente palpitante, cu totul remarcabile în ce priveşte modul lui Dumnezeu de a acţiona faţă de poporul său, trebuiau consemnate de un martor ocular. Cine putea fi mai potrivit pentru aceasta decât Iosua, pe care Domnul îl numise succesor al lui Moise! (Num. 27:15-23). Alegerea lui Iosua pentru a fi atât conducător al poporului, cât şi scriitor care să consemneze evenimentele ce urmau să aibă loc a fost foarte potrivită. El a fost un colaborator foarte apropiat al lui Moise în toţi cei 40 de ani petrecuţi în pustiu. Iosua „i-a slujit lui Moise din tinereţe”, arătând că era competent să fie nu numai un conducător spiritual, ci şi unul militar (Num. 11:28; Ex. 24:13; 33:11; Ios. 1:1). În 1513 î.H., când Israelul a părăsit Egiptul, el a condus la victorie armatele Israelului în lupta împotriva amaleciţilor (Ex. 17:9-14). Era firesc ca acest însoţitor loial al lui Moise şi comandant neînfricat să fie ales ca reprezentant al tribului lui Efraim când a fost desemnat câte un bărbat din fiecare trib pentru periculoasa misiune de a spiona Canaanul. Curajul şi fidelitatea de care a dat dovadă cu acea ocazie i-au asigurat intrarea în Ţara Promisă (Num. 13:8; 14:6-9, 30, 38). Da, Iosua, fiul lui Nun (T.M.)/Navi (LXX), era un „bărbat care avea în el spirit”, un bărbat care l-a „urmat întru totul pe Domnul”, un bărbat „plin de duh de înţelepciune”. Nu este de mirare că „Israel i-a slujit Domnului în toate zilele lui Iosua” (Num. 27:18; 32:12; Deut. 34:9; Ios. 24:31).  Având în vedere experienţa şi instruirea sa, precum şi calităţile sale încercate de adevărat închinător al lui Dumnezeu, Iosua a fost desigur corespunzător pentru a fi folosit ca unul dintre scriitorii „Scripturilor inspirate de Dumnezeu”. Iosua nu este un personaj legendar, ci o persoană reală care i-a slujit lui Dumnezeu. El este menţionat cu numele în Noul Testament (Fap. 7:45; Evr. 4:8). Era logic ca, aşa cum Moise a fost folosit pentru a scrie despre evenimentele din timpul vieţii sale, tot aşa, succesorul său, Iosua, să fie folosit pentru a consemna evenimentele la care a fost el însuşi martor. Din Iosua 6:25 reiese că evenimentele din această carte au fost descrise de un martor ocular. Tradiţia iudaică recunoaşte că Iosua a fost scriitorul, iar cartea însăşi spune: „Apoi Iosua a scris aceste cuvinte în cartea Legii lui Dumnezeu” (Ios. 24:26).  În timpul distrugerii Ierihonului, Iosua a rostit un blestem profetic cu privire la reconstruirea oraşului. Acest blestem a avut o împlinire remarcabilă după aproximativ 500 de ani, în zilele regelui Ahab al Israelului (Ios. 6:26; 1 Regi 16:33, 34). Autenticitatea cărţii Iosua este confirmată şi de numeroasele referiri la evenimentele consemnate în ea, pe care le-au făcut mai târziu unii scriitori ai Bibliei. Printre aceştia se numără scriitorii Psalmilor (Ps. 44:1-3; 78:54, 55; 105:42-45; 135:10-12; 136:17-22 – T.M.), Neemia (Neem. 9:22-25), Isaia (Is. 28:21), apostolul Pavel (Fap. 13:19); autorul (Pavel?)Epistolei către Evrei  (11:30, 31) şi apostolul Iacov (Iac. 2:25). Cartea Iosua se referă la o perioadă de peste 20 de ani, cuprinsă între 1473 î.H., anul intrării în Canaan, şi aproximativ 1450 î.H., anul probabil al morţii lui Iosua. Însuşi numele Iosua (în ebraică, Yehohshúa), care înseamnă „Iehova este mântuitor”, este cât se poate de potrivit, având în vedere rolul de conducător vizibil al Israelului pe care l-a avut Iosua în timpul cuceririi ţării. El i-a atribuit toată gloria lui Dumnezeu, adevăratul Eliberator. În Septuaginta, cartea este numită Iesoús (echivalentul grecesc al lui Yehohshúa), de unde derivă numele Iisus. Prin calităţile sale excelente, cum ar fi curajul, ascultarea şi integritatea, Iosua l-a prefigurat în mod profetic pe „Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. 5:1).

CONŢINUTUL CĂRŢII IOSUA:

  În carte se disting în mod logic patru părţi: 1) intrarea în Ţara Promisă, 2) cucerirea Canaanului, 3) împărţirea ţării şi 4) ultimele îndemnuri ale lui Iosua. Întreaga relatare este scrisă cu însufleţire şi conţine numeroase episoade dramatice.

 Intrarea în Ţara Promisă (1:1-5:12): Cunoscând încercările cu care avea să se confrunte, Dumnezeu l-a încurajat pe Iosua încă de la început şi i-a dat sfaturi potrivite: „Numai fii curajos şi tare . . . Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; să citeşti din ea în şoaptă zi şi noapte şi să ai grijă să faci potrivit cu tot ce este scris în ea, căci atunci vei prospera în căile tale şi atunci vei acţiona cu înţelepciune. Nu ţi-am poruncit eu? Fii curajos şi tare . . . , căci Domnul, Dumnezeul tău, va fi cu tine oriunde vei merge” (1:7-9). Iosua i-a atribuit lui Dumnezeu meritul de a fi adevăratul Conducător şi Comandant şi a început imediat pregătirile în vederea trecerii Iordanului, aşa cum i se poruncise. Israeliţii l-au acceptat ca succesor al lui Moise şi au promis că îi vor rămâne loiali. Îndemnul era: Înainte pentru a cuceri Canaanul!  Doi bărbaţi au fost trimişi să spioneze Ierihonul. Prostituata Rahav s-a folosit de această ocazie ca să-şi arate credinţa în Domnul, ascunzându-i pe spioni cu riscul vieţii. Drept răsplată, aceştia i-au jurat că va fi cruţată când Ierihonul va fi distrus. Spionii s-au întors, aducând vestea că toţi locuitorii ţării erau descurajaţi din cauza israeliţilor. Întrucât raportul era favorabil, Iosua s-a îndreptat imediat spre Iordan, ale cărui ape se revărsau peste maluri. Domnul le-a oferit atunci o dovadă vizibilă că îl sprijinea pe Iosua şi că, la fel ca în timpul lui Moise, în mijlocul Israelului era „un Dumnezeu viu” (3:10). Când preoţii care purtau arca legământului au pus piciorul în Iordan, apele din amonte au rămas pe loc, ridicându-se ca un dig, astfel că israeliţii au putut să treacă pe pământ uscat. Iosua a luat din mijlocul râului 12 pietre ca aducere-aminte, iar în râu, în locul unde stăteau preoţii, a pus alte 12 pietre. Când preoţii au trecut de cealaltă parte a râului, apele şi-au reluat cursul, revărsându-se peste maluri. După ce a ajuns dincolo de Iordan, poporul şi-a aşezat tabăra la Ghilgal, între Iordan şi Ierihon. Acolo, Iosua a înălţat pietrele de aducere-aminte ca să le fie mărturie generaţiilor viitoare pentru ca, aşa cum le-a spus el israeliţilor, „toate popoarele pământului să cunoască mâna Domnului, să ştie că este tare, şi ca să vă temeţi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru” (4:24). (Din Iosua 10:15 reiese că, ulterior, Ghilgalul a fost folosit un timp ca bază militară.). Acolo, fiii lui Israel au fost circumcişi, pentru că în timpul călătoriei prin pustiu nu se făcuse nicio circumcizie. S-a sărbătorit Paştile, a încetat mana şi, în cele din urmă, israeliţii au început să mănânce din recolta ţării.

 Cucerirea Canaanului (5:13-12:24): În acel moment, primul obiectiv era foarte aproape. Dar cum puteau ei să cucerească Ierihonul, acest oraş împrejmuit cu ziduri şi „închis bine”? (6:1). Dumnezeu însuşi a prezentat în mod detaliat planul de acţiune şi a trimis „căpetenia armatei Domnului” ca să-l instruiască pe Iosua (5:14). Timp de şase zile, armatele Israelului trebuiau să mărşăluiască o dată pe zi în jurul oraşului, având în frunte bărbaţii de război, iar după aceştia, o procesiune de preoţi, dintre care unii sunau din corni de berbec, iar alţii purtau arca legământului. În a şaptea zi, ei trebuiau să meargă în jurul oraşului de şapte ori. Iosua a transmis cu fidelitate poporului ordinele primite. Armatele au mărşăluit în jurul Ierihonului, aşa cum li se poruncise. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. Nu se auzea decât zgomotul paşilor şi sunetul cornilor. Apoi, în ultima zi, după ce au făcut înconjurul oraşului a şaptea oară, Iosua le-a spus israeliţilor să strige. Ei au scos „un strigăt puternic de luptă”, iar zidurile Ierihonului s-au prăbuşit! (6:20). Au năvălit cu toţii în oraş, l-au cucerit şi i-au dat foc. Numai fidela Rahav şi cei din casa ei au fost cruţaţi.  Apoi au pornit spre vest, către Ai. Încrederea că vor câştiga cu uşurinţă o nouă victorie s-a transformat însă în deznădejde când bărbaţii din Ai i-au pus pe fugă pe cei 3 000 de soldaţi israeliţi trimişi să cucerească oraşul. Ce se întâmplase? Îi părăsise Domnul? Îngrijorat, Iosua l-a întrebat pe Dumnezeu. Drept răspuns, Dumnezeu i-a dezvăluit că cineva din tabără furase şi ascunsese unele obiecte, nesocotind şi încălcând astfel porunca sa de a distruge cu desăvârşire tot ce era în Ierihon. Pentru ca Israelul să poată avea în continuare succes şi binecuvântarea lui Dumnezeu, această necurăţie trebuia îndepărtată din tabără. Prin îndrumare divină, a fost descoperit răufăcătorul: Acan. El şi familia lui au fost omorâţi cu pietre. Dobândind iarăşi favoarea Domnului, israeliţii s-au îndreptat spre Ai. Şi de data aceasta, Dumnezeu le-a dezvăluit israeliţilor strategia de luptă. Bărbaţii din Ai au fost ademeniţi să iasă din oraşul lor împrejmuit cu ziduri şi astfel au fost prinşi într-o ambuscadă. Oraşul a fost cucerit şi distrus, împreună cu toţi locuitorii lui (8:26-28). Nu s-a făcut niciun compromis cu duşmanul! Ascultând de porunca dată de Dumnezeu prin Moise, Iosua a construit apoi un altar pe muntele Ebal şi a scris pe el „o copie a Legii” (8:32). Apoi a citit cuvintele Legii, precum şi binecuvântările şi blestemele în faţa adunării întregului popor, care stătea în picioare, jumătate în faţa muntelui Garizim şi jumătate în faţa muntelui Ebal (Deut. 11:29; 27:1-13).

  Alarmate de rapiditatea cu care avea loc această invazie, câteva dintre micile regate ale Canaanului şi-au unit forţele pentru a opri înaintarea lui Iosua. Însă, când „gabaoniţii au auzit ce făcuse Iosua cu Ierihonul şi cu Aiul, au acţionat în mod prevăzător” (Ios. 9:3, 4). Întrucât pretindeau că veneau dintr-o ţară aflată la mare distanţă de Canaan, Iosua a încheiat un legământ cu ei „ca să-i lase în viaţă”. Când şiretlicul lor a fost descoperit, israeliţii şi-au respectat legământul, dar i-au pus pe gabaoniţi să „strângă lemne şi să scoată apă”, ca „ultimii între sclavi”. În felul acesta s-a împlinit în parte blestemul pe care Noe l-a rostit sub inspiraţie împotriva lui Canaan, fiul lui Ham (Ios. 9:15, 27; Gen. 9:25).  Această acţiune a gabaoniţilor nu era lipsită de importanţă, deoarece „Gabaonul era un oraş mare . . . , mai mare decât Aiul, şi toţi bărbaţii din el erau puternici” (Ios. 10:2). Adoni-Ţedec, regele Ierusalimului, a văzut în aceasta o ameninţare la adresa lui şi a celorlalte regate din Canaan. Trebuia să li se dea o lecţie ca să nu treacă şi alţii de partea duşmanului. Astfel, Adoni-Ţedec şi alţi patru regi (ai oraşelor-regate Hebron, Iarmut, Lachis şi Eglon) s-au organizat şi au pornit război împotriva Gabaonului. Respectându-şi legământul încheiat cu gabaoniţii, Iosua a mărşăluit toată noaptea ca să le vină în ajutor şi a pus pe fugă armatele celor cinci regi. Dumnezeu a intervenit încă o dată în luptă, folosind semne şi puteri supraomeneşti, iar urmările au fost dezastruoase. Din Cer au căzut pietre mari de grindină care au omorât mai mulţi duşmani decât au omorât săbiile soldaţilor israeliţi. Apoi a avut loc o minune extraordinară: „Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă” (10:13). Astfel a putut fi încheiată operaţiunea împotriva duşmanilor. Poate că înţelepţii lumii contestă acest eveniment miraculos, dar oamenii credinţei acceptă relatarea divină, fiind conştienţi că Dumnezeu are puterea să ţină sub control forţele Universului şi să le dirijeze potrivit voinţei sale. În realitate, „Domnul  Însuşi lupta pentru Israel” (10:14).

   După ce i-a ucis pe cei cinci regi, Iosua a distrus Macheda. Îndreptându-se cu repeziciune spre sud, el a distrus complet Libna, Lachisul, Eglonul, Hebronul şi Debirul, oraşe situate pe dealurile dintre Marea Moartă şi Marea Mediterană. Vestea despre această invazie s-a răspândit în tot Canaanul. În nord, alarma a fost dată de Iabin, regele Haţorului. El le-a lansat o chemare tuturor celor aflaţi de-o parte şi de alta a Iordanului ca să se adune în vederea unei acţiuni unite împotriva israeliţilor. Forţele aliate ale duşmanului, „numeroase ca firele de nisip de pe ţărmul mării”, şi-au aşezat tabăra lângă apele de la Merom (11:4). Domnul l-a asigurat din nou pe Iosua de victorie şi i-a arătat strategia de luptă. Care a fost rezultatul? Duşmanii poporului lui Dumnezeu au suferit o înfrângere zdrobitoare. I s-a dat foc Haţorului, iar oraşele aliate, împreună cu regii lor, au fost distruse cu desăvârşire. Astfel, Iosua a extins zona de dominaţie a Israelului pe tot teritoriul Canaanului. Au fost înfrânţi treizeci şi unu de regi.

  Împărţirea ţării (13:1-22:34): Deşi fuseseră obţinute numeroase victorii, fuseseră distruse multe oraşe fortificate importante şi fusese înfrântă pentru moment coaliţia care luptase împotriva israeliţilor, „a mai rămas o foarte mare parte din ţară de luat în stăpânire” (13:1). Iosua avea atunci în jur de 90 de ani, totuşi mai trebuia îndeplinită o sarcină importantă: ţara trebuia împărţită şi trebuia dată partea de moştenire celor nouă triburi întregi şi unei jumătăţi din tribul lui Manase. Ruben, Gad şi cealaltă jumătate din tribul lui Manase primiseră deja partea lor de moştenire la est de Iordan, iar tribul lui Levi nu avea să primească nicio parte, „Domnul, Dumnezeul lui Israel” fiind moştenirea lor (13:33). Cu ajutorul preotului Eleazar, Iosua a împărţit teritoriul de la vest de Iordan. Caleb, care avea 85 de ani şi dorea să lupte până la capăt împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, a cerut regiunea Hebronului, unde erau anachimii, şi aceasta i-a fost repartizată (14:12-15). După ce triburile şi-au primit partea de moştenire prin tragere la sorţi, Iosua a cerut oraşul Timnat-Serah, din munţii lui Efraim, care i-a fost dat „la porunca Domnului” (19:50). Cortul întâlnirii a fost instalat la Şilo, care se afla tot în regiunea muntoasă a lui Efraim. Au fost puse deoparte şase oraşe de refugiu pentru ucigaşul neintenţionat, câte trei de fiecare parte a Iordanului. Cele de la vest de Iordan au fost Chedeş, în Galileea, Sihem, în ţinutul lui Efraim, şi Hebron, în regiunea muntoasă a lui Iuda. Cele de la est au fost Beţer, în teritoriul lui Ruben, Ramot, în Galaad, şi Golan, în Basan. Ele au fost „declarate sacre” (20:7). Leviţilor li s-au dat prin tragere la sorţi, din teritoriile repartizate triburilor, patruzeci şi opt de oraşe de locuit, împreună cu păşunile lor. Acestea includeau cele şase oraşe de refugiu. Astfel, israeliţii „au luat ţara în stăpânire şi au locuit în ea”. „Toate s-au împlinit”, aşa cum promisese Domnul (21:43, 45). Bărbaţii de război din triburile lui Ruben şi Gad şi din jumătatea tribului lui Manase, care rămăseseră alături de Iosua până în momentul acela, s-au întors atunci la moştenirea lor, dincolo de Iordan, păstrând în minte binecuvântarea lui Iosua şi îndemnul său de a fi fideli. În timpul călătoriei, când au ajuns aproape de Iordan, ei au înălţat un altar mare. Acest lucru a creat o situaţie tensionată. Întrucât locul stabilit pentru închinarea la Dumnezeu era la cortul întâlnirii din Şilo, triburile de la vest s-au temut că era vorba de trădare şi de lipsă de loialitate, astfel că s-au pregătit să lupte împotriva presupuşilor răzvrătiţi. Vărsarea de sânge a fost însă împiedicată când s-a explicat că altarul acela nu era pentru jertfe, ci urma să servească drept „martor între ei (israeliţii din partea de est şi cei din partea de vest a Iordanului) că Domnul era adevăratul Dumnezeu” (22:34).

  Ultimele îndemnuri ale lui Iosua (23:1-24:33): „La multe zile după ce Domnul îi dăduse lui Israel odihnă de toţi duşmanii din jurul lor, când Iosua era bătrân şi înaintat în vârstă”, el a convocat tot Israelul pentru a da poporului ultimele îndemnuri încurajatoare (23:1). Umil până la sfârşit, Iosua i-a atribuit lui Dumnezeu meritul pentru marile victorii împotriva neamurilor. El i-a îndemnat pe toţi să rămână fideli. El le-a spus: „Fiţi foarte curajoşi ca să respectaţi şi să faceţi tot ce este scris în cartea Legii lui Moise şi să nu vă abateţi niciodată de la ea nici la dreapta, nici la stânga” (23:6). Ei trebuiau să respingă dumnezeii falşi şi să-şi „păzească neîncetat sufletele, iubindu-l pe Domnul, Dumnezeul lor” (23:11). Nu trebuiau să facă niciun compromis cu canaaniţii care mai rămăseseră şi nu trebuiau să aibă cu ei nici legături de căsătorie, nici legături religioase, pentru că acest lucru ar fi atras asupra lor mânia aprinsă a lui Dumnezeu. Apoi, Iosua a adunat la Sihem toate triburile şi i-a convocat pe supraveghetorii lor înaintea Domnului. El le-a transmis ce spusese Dumnezeu cu privire la modul său de a acţiona faţă de poporul său, din ziua în care l-a chemat pe Avraam şi l-a adus în Canaan, până la cucerirea şi ocuparea Ţării Promise. Iosua i-a avertizat din nou pe israeliţi cu privire la religia falsă, îndemnându-i „să se teamă de Domnul şi să-i slujească ireproşabil şi cucredincioșie”. Da, „slujiţi-I Domnului!”, le-a spus el. Apoi le-a pus înainte o alegere foarte clară: „Alegeţi astăzi cui vreţi să-i slujiţi: fie dumnezeilor cărora le-au slujit strămoşii voştri . . . , fie dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Dar eu şi casa mea îi vom slujiDomnului!”. Cu o convingere care amintea de cea a lui Moise, el le-a spus israeliţilor că Domnul „este un Dumnezeu sfânt, este un Dumnezeu care pretinde credință exclusivă”. Aşadar, dumnezeii străini trebuiau distruşi! Poporul s-a simţit îndemnat să declare la unison: „Domnului, Dumnezeul nostru, îi vom sluji şi de glasul său vom asculta!” (24:14, 15, 19, 24). Înainte de a le da drumul, Iosua a încheiat un legământ cu ei, a scris aceste cuvinte în cartea Legii lui Dumnezeu şi a ridicat o piatră mare ca mărturie. Apoi, Iosua a murit la înaintata vârstă de 110 ani şi a fost înmormântat la Timnat-Serah.

DE CE ESTE DE FOLOS?

     Nu vă vibrează inima când citiţi ultimele îndemnuri ale lui Iosua cu privire la îndeplinirea unui serviciu de închinare fidel? Nu vă simţiţi îndemnaţi să spuneţi şi voi aceleaşi cuvinte pe care le-a rostit Iosua cu mai bine de 3 400 de ani în urmă: „Dar eu şi casa mea îi vom sluji Domnului”? Sau, dacă îi slujiţi lui Dumnezeu în timp ce vă aflaţi în încercări sau sunteţi izolaţi de alţi închinători fideli, nu vă simţiţi încurajaţi de cuvintele pe care i le-a adresat Dumnezeu lui Iosua cu puţin timp înainte de a intra în Ţara Promisă: „Numai fii curajos şi tare”? Mai mult, nu consideraţi că este de mare folos să urmaţi îndemnul său de a „citi din (Biblie) în şoaptă zi şi noapte ca să prosperaţi în căile voastre”? Cu siguranţă, cei ce urmează acest sfat înţelept vor constata că el este deosebit de folositor (24:15; 1:7-9). Evenimentele prezentate cu însufleţire în cartea Iosua sunt mai mult decât istorie antică. Ele scot în evidenţă principii divine. Un principiu primordial este acela că, pentru a primi binecuvântarea Domnului, este esenţial să dăm dovadă de credinţă şi de ascultare. Autorul Epistolei către Evrei (Pavel?) consemnează că, prin credinţă, „zidurile Ierihonului au căzut după ce fuseseră înconjurate şapte zile” şi că, datorită credinţei, „prostituata Rahav n-a pierit cu cei neascultători” (Evr. 11:30, 31). Iacov o menţionează şi el pe Rahav ca un exemplu folositor pentru creştini în ce priveşte faptele de credinţă (Iac. 2:24-26). Evenimentele supranaturale neobişnuite consemnate în Iosua 10:10-14, când Soarele a rămas nemişcat şi Luna s-a oprit, precum şi multe alte miracole pe care le-a făcut Dumnezeu în folosul poporului său, constituie aduceri-aminte puternice cu privire la capacitatea şi scopul lui Dumnezeu de a aduce o distrugere finală peste toţi oamenii nelegiuiţi care i se împotrivesc. Isaia pune în legătură ceea ce s-a întâmplat la Gabaon, care a fost scena multor bătălii atât în timpul lui Iosua, cât şi în timpul lui David, cu acţiunea pe care o va întreprinde Domnul când se va ridica plin de mânie pentru această distrugere finală, „ca să-şi ducă la îndeplinire fapta - fapta sa este ciudată - şi ca să-şi facă lucrarea - lucrarea sa este neobişnuită” (Is. 28:21, 22).  Îndreaptă oare atenţia evenimentele consemnate în Iosua spre Împărăția Milenară? Cu siguranţă! Cucerirea şi ocuparea Ţării Promise sunt puse în legătură cu un eveniment mult mai important, după cum reiese din cuvinteleautorului Epistolei către Evrei: „Căci, dacă Iosua i-ar fi dus într-un loc de odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit după aceea despre o altă zi. Rămâne deci pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă de sabat” (Evr. 4:1, 8, 9). Membrii acestui popor (creștinii adevărați) înaintează energic pentru a-şi asigura intrarea în Împărăția milenară Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După cum se arată în Matei 1:5, Rahav a devenit o ascendentă a lui Iisus Hristos. Cartea Iosua furnizează astfel încă o verigă importantă a liniei ce duce la apariţia Seminţei Mesianice. Această carte ne dă garanţia fermă că promisiunile privitoare la Împărăție se vor împlini în mod sigur. Vorbind despre promisiunea pe care Dumnezeu le-a făcut-o lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob şi pe care le-a repetat-o israeliţilor, descendenţii lor, relatarea spune cu privire la timpul lui Iosua: „Nicio promisiune dintre toate promisiunile bune pe care Domnul i le făcuse casei lui Israel n-a rămas neîmplinită; toate s-au împlinit” (Ios. 21:45; Gen. 13:14-17). La fel va fi şi cu „promisiunile bune” ale Domnului cu privire la Împărăția milenară - toate se vor împlini!