ALEXANDRU IOAN CUZA - MISTERUL UNEI DOMNII!
Greu de găsit în întreaga istorie națională
un episod la fel de controversat și înconjurat de mister precum abdicarea
forțată a primului lider modern de etnie pur românească. Modul în care s-au
precipitat și desfășurat faptele ridică interesanta întrebare: Cum ar fi
evoluat statul român dacă Domnul Unirii rămânea pe tron și consolida probabil
un regat?
De la fiu de boieri
la colonel cu vederi europene:
Despre
cel pe care istoria națională îl cunoaște sub titulatura de „Domnul Unirii”
se știu surprinzator de puține lucruri. Mai ales dacă ținem socoteala că a fost
un personaj care a trăit în perioada modernă, în plin secol XIX. Cronologic
vorbind, cel care avea să reunească după îndelungată vreme, Țara Românească
și Moldova, a văzut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 în târgul
moldovenesc al Bârladului. Încă din pruncie, Alexandru Ioan a aparținut
elitelor tradiționale de boieri din Moldova. Tatăl său era ispravnicul Ioan
Cuza, un prosper proprietar de pământuri în ținutul Fălciu de pe atunci.
Mama sa, Sultana, făcea parte din familia Cozadinilor, clan
boieresc cu origini fanariote.
Proclamarea
unirii:
Părinții își doreau un viitor măret pentru
fiul lor. În această direcție nu precupețesc niciun efort. Micul Alexandru are
parte de o educație de tip european, învață mai multe limbi străine și se
dovedește atras de studiul istoriei. Încă din tinerețe dovedește aptitudini
pentru o carieră militară, spre care se și îndreaptă de altfel, devenind un
apreciat ofițer în armata moldovenească unde promovează până la rangul de
colonel. În această ipostază, A.I. Cuza a fost surprins de efervescența
momentului 1848, când Moldova și Țara Românească au fost cuprinse, la rândul
lor, de tăvălugul revoluțiilor de inspirație masonică care au zguduit
Europa. Din acest moment, viața și destinul său aveau să sufere transformări
dramatice. Dacă în Moldova revoluția a fost repede suprimată, dincolo, peste
râul Milcov, în Valahia, revoluționarii care au preluat puterea politică și
militară au reușit să guverneze până la sfârșitul anului. Propriile vederi
liberale, tendințele naționaliste, alături de curajul de a lupta deschis pentru
propășirea românilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui
dușmani puternici. În consecință, este capturat, devine prizonier fiind trimis
spre Viena, de unde ajunge să fie eliberat totuși cu ajutor britanic (gurile
rele spun și astăzi că frăția masonică a funcționat și atunci pentru salvarea
unui membru marcant!).
A.I. Cuza revine în Moldova unde domnea
pe atunci Prințul Grigore Ghica. În urma întrevederilor dintre cei doi,
Cuza avansează serios în carieră, devenind Ministru de Război al Moldovei.
Sentimentele sale naționaliste și unioniste devin din ce în ce mai puternice,
colonelul fiind atras tot mai mult spre scena politicului. În această direcție,
în anul 1858 îl găsim în ipostaza de reprezentant al Galațiului/Covurluiului în
Divanul ad-hoc de la Iași. Deja remarcat atât în ochii elitelor conducătoare moldovene, Cuza
cucerește rapid și încrederea fraților săi masoni din Valahia. Prin urmare,
ajunge să fie ales de Partida Națională care acționa pentru Unirea
Pricipatelor sub un lider român, nu un prinț străin cum doreau alte loji
masonice opuse celor cu viziuni unioniste. Conform istoriei cunoscute, Partida Națională a profitat de suita de
neclarități juridice din textele Tratatului de la Paris și ale Convenției de
la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei în ziua de 5 ianuarie
1859, și pentru a deveni Domn la Țării Românești peste câteva zile mai târziu în
data de 24 ianuarie. Chestiunea Unirii Rrincipatelor devenise între timp o
problemă serioasă care nu-i preocupa doar pe români, ci preocupa foarte mult
cancelariile Marilor Puteri, care se exprimau prin ambasadorii de la
Constantinopol, și prin consulii acestor țări de la Iași și București. Spre
exemplu, în Franța, ideea Unirii Principatelor Române a fost adusă la
cunoștința cercurilor masonice de către cei mai fervenți militanți ai Unirii, -
bursierii români trimiși la studii alături de exilații politici de origine
română. Grație relațiilor făcute
de aceștia cu conducătorii europeni, Unirea românilor ajunge să figureze chiar
pe primele pagini ale proiectelor de politică externă ale Marilor Puteri. Așa
ajunge să fie trimis de Franța cu însărcinarea de a ocupa postul de consul la
Iași, celebrul politician și diplomat, Victor Place. Misiunea sa era de
a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra
șanselor și posibilităților realizării Unirii. Pe de altă parte, misiunea sa
secretă era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slăbi astfel
în zonă influența șubredului Imperiu Otoman. Actul Unirii, simplu în aparență și superficial studiat,
prezintă și o latură ascunsă, care cu siguranță merită investigată. Pe baza
documentelor existente, alături de „coincidențele istorice și politice” ale
vremii, în prezent putem afirma fără tăgadă, că Unirea de la 1859 a fost până
la un anumit nivel, opera masonilor români sprijiniți de confrații de loje cu
vederi și simpatii similare. Ei bine, în ciuda tuturor argumentelor și înțelegerilor,
pregătirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibilă
privită prin prisma strategiei lojilor din acea perioadă. În plus, deoarece
trebuia păstrată senzația respectării tururor clauzelor politice impuse de
Marile Puteri, Unirea prezenta numeroase impedimente. Aici intervine hotărâtor
interesul Masoneriei, după cum menționeaza într-un text o lojă din Paris: „Teritoriul românilor este alcătuit din mai
multe provincii diferite, locuite de români din cele mai vechi timpuri, fiecare
cu istoria sa dureroasă. Transilvania, cea mai întinsă regiune, se află sub
dominația ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaște stăpânirea austriacă de
un secol, Basarabia a fost ocupată temporar, parțial sau total de Imperiul
Țarist, iar Moldova și Valahia sunt controlate de turci, neîntrerupt de peste
400 ani. Și pentru noi este o surpriză să realizăm că românii au supraviețuit
acestor presiuni în mod neașteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important
argument în Balcani, pentru întărirea influenței franceze!”. Conform multor istorici, acest ultim paragraf
a fost greutatea care a înclinat definitiv balanța în favoarea Unirii. În final,
patru dintre puterile garante- Franța, Sardinia, Prusia și Rusia -, au silit în
cele din urmă Imperiul Otoman și Austria să recunoască evenimentul istoric.
Domnia lui Cuza:
Este caracterizată prin misiunea grea avută
de colonel. El a fost declanșatorul trecerii de la o organizare socială
depășită istoricește, la o nouă organizare superioară celei anterioare. Marile
sale reforme au avut un larg ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a
reformat și modernizat primul serviciu secret de informații autentic românesc.
Reformele sale fără precedent au fost mai importante și mai bune pentru popor
chiar decât cele luate de Carol I. Nu degeaba Domnitorul a rămas cel mai
iubit și apreciat lider din perioada modernă a românilor. Puțini români știu,
spre exemplu, că prima secție de medicină veterinară din țară a fost inaugurată
de Domnitorul Cuza. Cea mai însemnată în urmările ei pe plan social și economic
a fost, fără îndoială, reforma agrară
din anul 1864, prin care țărănimea clăcașă a fost eliberată de opresiunile de
tip feudal, ajungând să fie împroprietărită din pământurile pe care le munceau
de generații. A înfăptuit și o necesară reformă fiscală concretizată
prin instituirea impozitului personal, a contribuției pentru drumuri
și instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca Principatele Române
Unite să fie încadrate unui sistem fiscal modern și eficient. Ajungem astfel și la cea mai controversată
reformă, care din optica multor istorici este responsabilă parțial de abdicarea
forțată a lui Cuza. Anume secularizarea averilor și proprietăților
mănăstirești. Mănăstirile din Țările Române Unite dețineau în proprietate,
prin numeroase danii domnești și boierești, mai mult de 25 % din suprafața
agricolă. Legea lui Cuza lua toate proprietățile anumitor biserici și mănăstiri
și le trecea în proprietatea statului pentru a spori „avuția țării”. Pe lângă
acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10% pentru veniturile nete ale
mănăstirilor și bisericilor. Nemaivăzuta măsură a provocat numeroase valuri
de proteste în acele vremuri. De fapt, și astăzi o serie de istorici
lansează numeroase speculații în care se avansează ideea că Domnitorul a
acționat astfel la ordinele Masoneriei care dorea să dea o lovitură
fatală clerului bisericesc, unul din dușmanii declarați ai lojilor masonice din
secolul XIX. Adevărul nu a fost încă stabilit cu exactitate și probabil
nici nu se dorește acest lucru!
Demisie, Abdicare,
Mazilire?
În urma secularizării averilor mănăstirești,
s-a constatat official faptul că, jumătate din terenurile acestora aparțineau
de fapt mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, averi dăruite pe drept
acestor lăcașuri sfinte cu mult timp în urmă de catre voievozi precum Ștefan
cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și mulți alții. Furioși,
grecii au lansat o campanie dură împotriva lui Cuza și a Principatelor. Având influență la Constantinopol prin
relațiile pe care le dețineau, au apelat în egală măsură și la legăturile pe
care și le făcusera cu diverși oameni politici din Europa, totul pentru
zădărnicirea punerii în practică a secularizarii. Arhimandritul Nylos a
mers până într-atât încât a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie
1864, intenția sa fiind stopată de faptul că agenții secreți români de la Instambul
au aflat de plan și l-au alertat pe domnitor din timp. Văzând că a dat greș cu
asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despăgubiri bănești în valoare de
peste 82 milioane lei-aur. Se asociază, acești clerici, - „demni
urmași ai lui Hristos” -, cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci.
Agenții secreți români află și de acest tertip și reușesc să-l influențeze
favorabil pe ambasador, grație serviciilor sexuale oferite acestuia de frumoasa
grecoaică Eleni Aristarhi! Comploturile organizate de personajele conservatoare și reacționare față
de proiectele Domnitorului se acutizează în asemenea grad încât Cuza este
obligat să abdice. Totul a fost făcut într-o asemenea grabă umilitoare încât
Domnitorul este forțat să abdice semnând decretul de abicare direct pe spinarea
unuia dintre ofiterii complotiști! Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineața,
în data de 23 februarie 1866, după care
A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile și a fost scos din
palat, printre două rânduri de soldați care primiseră ordin strict să stea
întorși cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul Domn. Atât de mari erau
temerile complotiștilor în privința unei eventuale reacții violente a soldaților,
cu toții fii de țărani împroprietăriți de Cuza. La adăpostul complice al
întunericului, Domnitorul proaspăt mazilit a fost urcat într-o trăsusă cu
geamuri negre și transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocârlan
din Piața Sfântul Gheorghe din București. În trăsură a fost
acompaniat de căpitanul Costiescu din grupul complotiștilor. În paranteză
spus, merită menționat faptul că toate partidele politice de atunci s-au
raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau și în
interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la
complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzându-l
pe Cuza că vrea să insituie un regim dictatorial. Așa s-a născut
„Monstruoasa Coaliție”. Complotiștii au atras de partea lor o parte din
armata română reprezentată de colonelul Haralambie și maiorul
Lecca. Oricât de ciudat sau greu de crezut ar părea, abdicarea
forțată a lui Cuza are strânsă legătură cu alegerea sa ca Domnitor al celor
doua Principate Romanesti. Este posibil, consideră unii istorici, ca Domnitorul Cuza să nu fi
primit drept de domnie permanent sau succesiune filială la tron, colonelul
primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a înfăptui Unirea
plus câteva reforme în favoarea modernizării Principatelor. Totul trebuia să
aibă concursul și acceptul celorlalte puteri ale statului, după care A.I. Cuza
ar fi trebuit să cedeze de bunăvoie tronul unui domnitor străin. De altfel,
aproape toate forțele politice ale vremii doreau împământenirea unei dinastii străine,
chestiunea în sine reprezentând una dintre cele 4 dispoziții finale ale
programului de guvernare națională adoptat în octombrie 1857 la Adunările
ad-hoc de la Iași și București. Soluția aducerii unui prinț străin era la mare
modă în Europa, în special, în Balcani. Conștient de regimul provizoriu al
domniei sale, Cuza în persoană declarase în câteva rânduri (ultima dată la 5
decembrie 1865 în Parlament) că este gata să se retragă de la tron în favoarea
unui prinț străin. Ce trebuie reținut este că A.I. Cuza a fost provocat de
nenumărate ori în timpul domniei sale. Marii săi dușmani din partea familiilor
de boieri fanarioți și anti-unioniști, au complotat împotriva sa încă din prima
săptămână de domnie. În fața intervențiilor și uneltirilor dușmanilor săi,
Domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar care a dus în cele
din urma la scădera prestigiului său în rândul opiniei publice.
Reformele sale i-au înfuriat pe marii
moșieri care, cu toate că erau masoni colegi de lojă cu Domnitorul, s-au pornit
împotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitură a venit din partea unuia
dintre cei mai buni spioni în serviciu romanesc. Este vorba de agentul Cezar
Librecht, de origine belgiană, pe care Cuza îl numise șef al telegrafului
român, dându-i astfel posibilitatea de a intercepta informații interne și
externe. Problema a apărut în momentul în care Librecht a fost delegat de
Cuza să-l urmărească pe Mihail Kogălniceanu în timpul călătoriei
acestuia în Oltenia. Fire duplicitară și invidios pe Kogălniceanu, Librecht
adaugă de la sine fapte și acuze la adresa lui Kogălniceanu. Spre satisfacția
familiilor boierești din opoziție, Librecht a produs astfel o disensiune de
proporții între Cuza și primul său ministru. Domnitorul era pentru prima dată
singur, lipsit de aliați. Restul, după cum spune o expresie celebră, este
Istorie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu