BUZEȘTII.

BUZEȘTII

   Poate ar trebui să pornim, în acest articol, de la pisania mănăstirii din Căluiu. Or de la lespedea de mormânt din biserica de la Stănești, unde-i sculptat Stroe Buzescu în apriga luptă cu tătarul, o luptă singulară, între doi cavaleri care vor să hotărască o victorie, cu cât mai puține jertfe de sânge uman. Poate ar trebui să pornim de la baladele populare care cântă isprăvile celor „trei Buzești și trei Căplești”, strălucită treime de viteji, chibzuiți și avântați totodată: zmeii Țării Românești. Dar bunele reguli ale unui studiu cer să începem cu nașterea eroilor, cu apariția lor în istorie, urmând legea cronologiei. De bună seamă că genealogii se vor mai sfădi multă vreme, pe tulpina și încrengăturile familiei Buzescu. Vor mai discuta încă, în contradictoriu, originea fraților Buzești - Preda, Radu, Stroe. Pentru că istoricii descoperă și vor descoperi mereu documente care relevă fapte mari sau mărunte din viața acestor trei stâlpi ai conducerii Țării Românești, la sfârșitul secolului al XVI-lea și în prima decadă a celui de-al XVII-lea. Dar oricâte știri noi vor mai apărea de aici încolo, ele nu vor face decât să amplifice, să învie și să lumineze istoria pasionantă și dramatică a unei familii feudale românești, dintre cele mai puternice, mai râvnitoare și mai pătimașe de averi, dar și mai dornice de fapte neobișnuite, mai însetate de libertate și de glorie, glorie înaltă, cavalerească, specifică în toată Europa acelei vremi. Legenda și balada populară i-a îmbrățișat ca pe niște personaje deosebite. Le-au cântat isprăvile în cadență eroică. Le-au hiperbolizat puterea cu metafore împrumutate din basmele cu feți frumoși și zmei fioroși. Și nu se putea altfel. Între viața acestei remarcabile familii feudale românești și poporul român de pretutindeni s-a realizat, în 1600, o comuniune de gând și de faptă: scuturarea jugului otoman și unificarea Țărilor Române, în scopul menținerii libertății. „Căci Buzeștii: Preda, Radu, Stroe, tustrei fruntea taberei războinice a boierilor cei noi”, cum îi apreciază N. Iorga, au fost nu numai stâlpi de nădejde ai domniei lui Mihai Viteazul, ci și, într-un anume fel, continuatorii lui. În linie bărbătească, descindeau, se pare, dintr-un oarecare Duduc, apoi din Vlad, banul de pe vremea lui Neagoe Basarab, tatăl lor fiind Radu Buzea „vel armaș”. Locul de baștină a fost satul Cepturoaia, iar necropolă a familiei, mănăstirea Căluiu, zidită de Radu „mare clucer”, împreună cu frații lui, Preda spătarul și Stroe postelnicul. Este și azi o foarte interesantă zidire, operă a unor meșteri transilvăneni, care vor fi ridicat și casele și zidul de incintă, puternic ca o cetate. „Și au pus Buzeștii pe Mina zugravul să înveșnicească pe zidurile acestei mănăstiri nu numai chipul lor de ctitori, ci și pe al lui Petru Cercel și, mai ales, pe al lui Mihai Vodă Viteazul, semn că se considerau rude și că în vecie s-au vrut legați de zodia lui, cum sunt legate stelele Carului mare de Steaua polară.” - Nicolae Iorga. După mamă, Buzeștii descindeau dintr-un „vel ban” Mogoș, ctitorul mănăstirii Stănești. Maria, soția lui Radu armașul, era un fel de vară cu Stanca, soția lui Mihai Viteazul. Radu Buzescu, mare clucer, s-a căsătorit cu o Stanca din Boldești. Stroe Buzescu și-a luat soție pe Sima, probabil din familia boierilor Rudeni, sora lui Teodosie Rudeanu, cărturar ales, cronicar și vestit logofăt al lui Mihai Vodă. Rudenii erau de asemenea neam cu doamna Stanca. În fremătătoarea lor viață, „strângători de toate câte sunt ale acestei lumi”, Buzeștii au adunat zeci de sate, în vremea domniei lui Petru Cercel, a lui Mihai Viteazul și a lui Radu Şerban. Asta a pricinuit mari dureri și suferințe țăranilor de pe ogoare. Documentele consemnează zeci de procese împotriva cumpărărilor cu bani sau silite săvârșite de Buzești. Căci „Buzeștii erau și ei niște oameni cu inimă caldă pentru lucrurile înalte, niște buni luptători în războaie drepte” - îi descrie Nicolae Iorga. „Fără să fie mai lacomi decât alții, Mihai trebuia să-i urmeze: pământurile multe ridicau sus pe acela care le aduna în mâna sa...” „Au strâns Buzeștii, ca și Stoichiță din Strâmba, ca și Udrea Băleanu banul, ca și Rudenii, ca și Mihai Vodă însuși, multe averi. Dar nu le-au risipit pe desfătări și lucruri deșarte, cum au făcut atâția. Ci pe arme și oști, pe solii spre multe părți ale pământului românesc și ale Europei, ca să împlinească marele vis al independenței și unirii românești.” Când Alexandru cel Rău l-a surghiunit pe Mihai, Stroe Buzescu l-a însoțit în Transilvania și la Constantinopol. Apoi, îndată după obținerea domniei, Mihai Vodă l-a trimis repede în țară ca locțiitor. Preda și Radu Buzescu i-au pregătit înscăunarea la București, spre sfârșitul lui octombrie 1593. De aici încolo nu-i eveniment desfășurat în vijelioasa domnie a Viteazului, în care să nu intervină numele, gândul și fapta Buzeștilor. L-au slujit cu vrednicie, cu ambiție, cu fidelitate și cu eroism în toată măreața și mișcătoarea lui epopee, din clipa când a tras spada, în noiembrie 1594, și până la prăbușirea de la Turda, în august 1601. De remarcat că faptele Buzeștilor se presară, cu dărnicie, nu numai în perimetrul celor opt ani ai lui Mihai Vodă, ci și în cei zece ai lui Radu Vodă Şerban, din multe privințe continuatorul luptei pentru independență și unire. Războiul antiotoman „a fost hotărât în Țara Românească de o adunare de boieri și a însemnat izbânda politicii boierilor olteni”, scria P. P. Panaitescu. În fruntea acestora se aflau, desigur, Buzeștii. Temerara pornire la luptă din 1594 nu se poate înțelege fără Buzești. În noiembrie 1594, stolnicul Stroe poartă, cu pricepere și putere de convingere, solia la Iași la Aron Vodă, atrăgând Moldova în sfera politicii antiotomane, inițiată de Mihai Vodă. Același lucru îl face Radu Buzescu, trimis la Alba Iulia, la Sigismund Bathory, ca sol al libertății: „...și Batîr Jicmon craiul încă legă jurământ cu Mihai-Vodă, ca să fie nedespărțiți unii cu alții”, scrie cronica. Și abia sosit de la Iași, Stroe joacă rolul prim în pornirea efectivă a luptei: participă la nimicirea cămătarilor și ienicerilor încasatori de biruri, adunați în București, în casa vistiernicului Dan, la 13 noiembrie 1594. În aceeași zi, Stroe Buzescu „se și răni la mâna stingă”. A fost o rană prevestitoare. În ianuarie 1595, când tătarii porneau să jefuiască țara, Mihai și-a instalat tabăra la Hulubești. De aici, trimise pe Radu, Preda și Stroe Buzescu să-i întâmpine cu cetele lor. Și, la 8 ianuarie, Buzeștii cuceriră la Puținei întâia lor victorie. Peste o săptămână, tot Buzeștii cu oștile lor îi zdrobiră pe tătari la Stănești. „Atunci au pierit și nepotul hanului cu mulțime de tătari”, semnala cronica. Pentru Stroe altă prevestire. În aceeași lună, Preda și Radu Buzescu spulberară peste Dunăre turcii ieșiți din Hârșova într-ajutorul tătarilor, trecură Dunărea pe pod de gheață „și aprinseră și Hârșova”. Preda și Radu Buzescu au făcut apoi parte din acea mare solie de „boiari bătrâni sfetnici”, care a mers la Alba Iulia și a încheiat un tratat de alianță cu Sigismund Bathory, în 20 mai 1595. Deducem că Buzeștii n-au fost de acord cu clauzele acestui tratat. Dar n-au avut încotro; o puternică armată otomană se îndrepta spre Dunăre și românii aveau mare nevoie de aliați. Cronica, scrisă probabil din îndemn buzesc, sublinia că boierii or fi trebuit să încheie altfel de tratat: să nu fie Mihai Vodă „ascultător de Batîr Jicmon, iar de țară să n-aibă scădere, ci să și-o ție deplin: și să se ajute unii cu alții cum le-au fost jurământul dintâi”. „Ei, nevrând să poarte vina relei credințe” - comentează istoricul Ion Sîrbu – „mărturisesc în letopiseț cum se nevoiau să slujească domnul-său în dreptate.” În august 1595, când Sigismund Craiul își celebra căsătoria cu Maria-Christina, Mihai i-a trimis, cu daruri bogate, pe Stroe Buzescu și Radu Calomfirescu, să-l reprezinte. Numele Buzeștilor strălucește și în epopeea de la Călugăreni, în bătălia de la Târgoviște, ca și în cea finală de la Giurgiu, când românii au aruncat în Dunăre rămășița oștilor lui Sinan-Pașa. Cum însemna și cronica: „Tăind Mihai mulțime de turci îi înecară în Dunăre și sparseră și cetatea, fiind atâta perire în turci. De abia au scăpat Sinan-pașa cu puținea oaste, și cu multă rușine fură scoși din țară. Și scoaseră de la mâinile lor robi mulți fără număr. Și de acolo să întoarseră cu veselie și cu multă dobândă...” Cu averile lor, cu priceperea lor diplomatică și militară, ca și cu vitejia lor personală, frații Buzești au contribuit la marele act de cucerire a independenței țării. Apoi au stat în sprijinul politicii lui Mihai Vodă, în toți anii următori. Când trebui să se ducă la Alba Iulia, să închege sfat cu Sigismund Bathory, ca să spulbere o „pâră mincinoasă” ori să-l îndemne la luptă pe acel slăbănog crai al Transilvaniei, Mihai Vodă se însoțea de Radu Buzescu și de banul Mihalcea, de Stroe și Preda Buzescu. În asemenea călătorii peste Carpați, cum a fost cea din decembrie 1596, Mihai Vodă declara cu geniu politic și militar și cu uimitor spirit de sacrificiu, că „a venit cu deosebire pentru a îmbărbăta și a ruga pe alteța sa (pe Sigismund), să mâne înainte războiul propunând ca loc al lui Țara Românească, ca una care e mai aproape de inima împărăției turcești; de unde, învingându-se, s-ar putea face cele mai mari câștiguri, iar la întâmplare de nenorocire creștinătatea ar suferi mai puțină pagubă decât altundeva”. Iar în 1598, când „turcii începură a se semeți și începură iar a prăda și a robi țara”, Buzeștii se aflau în ofensiva pornită de Mihai peste Dunăre până în Balcani. La asediul Vidinului, temerar și vulcanic cum era, Mihai Vodă s-a avântat prea mult în rândul dușmanilor. Și cât pe ce era să fie străpuns de sulițe otomane. Dar „Preda Buzescul și cu frate-su Stroe stolnicul... grăbiră și tăiară capul turcului și pre celelalte soții ale lui și izbăviră pre Mihai-Vodă din mânile turcilor. Și multă bărbăție arătară Buzeștii înaintea lui Mihai-Vodă, căci se luptară cu vrăjmașii și izbăviră pre domnul lor den peire”. În scurta dar energica pregătire pentru unirea cu Transilvania, Buzeștii au fost, de asemenea, bărbații politici aderenți întru totul la măreața faptă. În planul militar al acestor acțiuni Radu Buzescu a condus, împreună cu Udrea Banul, aripa stângă, alcătuită din oștile Jiului și ale Mehedinților. Trecând pe la Turnu Roșu, această oaste a lovit în clipa cea mai potrivită armata lui Andrei Bathory și a determinat victoria de la Șelimbăr, din 18 octombrie 1599. Apoi, alături de Mihai, au intrat în Alba Iulia cu acel impunător și popular alai. Documentele ni-l prezintă pe Radu Buzescu ca pe unul care a colaborat intens la administrarea și ocârmuirea Transilvaniei. După alipirea Transilvaniei, Mihai îl trimite în grabă pe Stroe Buzescu în Polonia, însoțit de Gheorghe Raț, să trateze alianță de pace și bună vecinătate. Când și-a pregătit Mihai Vodă uluitoarea expediție în Moldova, s-a folosit, în primul rând, de Buzești. Din Iași, Mihai îl trimite pe Radu Buzescu la Târgoviște, să-l aducă pe Nicolae-Pătrașcu, feciorul său mult prea crud ca să poată conduce singur. Dacă s-ar fi întâmplat asta, de bună seamă că Radu Buzescu ar fi stat ca un tutore la ocârmuirea Moldovei, așa după cum a stat Preda Buzescu ca mentor lui Marcu Vodă, trimis la Iași, în toamna anului 1600. În vara anului 1600, tot din Alba Iulia, Mihai a pregătit „o solie solemnă” către regele și dieta Poloniei, cu scopul de a explica pricinile pentru care alipise Moldova și-l alungase pe Ieremia Movilă. A încredințat solia asta importantă tot lui Stroe Buzescu și lui Gheorghe Raț. Trebuiau să străbată Maramureșul și, prin Hust, să ajungă la Cracovia. Dar Zamoyski a pornit războiul înainte ca solii să fi intrat în Cracovia. Și cu greu Stroe s-a putut întoarce din drum. Nu știm precis dacă Buzeștii au fost alături de Mihai în bătălia nefericită de la Mirăslău. Sigur este că, în acel ceas greu, l-au întâmpinat în apropiere de Sibiu cu oștirile venite din Țara Românească. Și ele puteau fi comandate doar de Radu sau Stroe Buzescu și de Udrea Băleanu, așa după cum rămășița oștilor sosite din Moldova putea să fie rânduită de Preda Buzescu, care se retrăgea de la Iași. Mihai a stabilit ca locul de concentrare a acestor oști să fie Țara Bârsei, inima de totdeauna a pământului românesc. În momentul când a aflat că Zamoyski vine cu armată mare prin Moldova și deci îi lovește pieziș tot planul antiotoman, Mihai Vodă încearcă să reia legătura cu Basta. Și nu află alt sol mai dibaci decât pe Radu Buzescu. Îl trimite cu cererea legitimă de a-i lăsa în stăpânire Făgărașul și alte cetăți. Și chiar dacă Basta nu s-a înduplecat, familia lui Mihai a rămas la Făgăraș. Buzeștii au stat mai departe lângă Mihai, în luptele din toamna și iarna lui 1600-1601, așa cum au stat și Udrea Băleanu și Baba Novac. Iar când sangeacul din Vidin și din Nicopole, cu 4.000 de turci, a trecut Dunărea și s-a îndreptat spre Craiova, jefuind țara, Mihai l-a numit pe Preda Buzescu mare ban, cu însărcinarea de a apăra Oltenia de armata lui Zamoyski, ca și de colaboratorii lui - turcii. Cu o oaste izvorâtă parcă din adâncurile pământului, Preda Buzescu i-a înfrânt pe turci și a ucis multe căpetenii. Steagul sangeacului de Vidin capturat în lupta de lângă Craiova, l-a purtat Mihai Vodă până la Praga, în pustia și amara iarnă a lui 1601. Acolo l-a așezat la picioarele tronului lui Rudolf al II-lea, ca pe un trofeu și ca pe cea din urmă slujbă adusă țării lui, creștinătății și Europei întregi. Documentele nu ne spun dacă vreunul dintre Buzești l-a însoțit pe Mihai pe asprul drum al Vienei și Pragăi, dacă a participat vreunul la lupta de la Gurăslău, din 3 august 1601. Dar logica faptelor dovedește că și-au asumat sarcina grea de a păstra puterea și conducerea Țării Românești, până la întoarcerea voievodului. Au strâns iară la Craiova oastea de țară a Mehedinților. Și, la 10 iunie 1601, îndată ce află că Mihai a pășit iar, cu oaste pe pământ românesc, răzvrătesc țara împotriva lui Simion Movilă și a turcilor. Răscoala a cuprins repede toată țara. Drumurile pe care ar fi putut năvăli turcii în ajutorul lui Simion Movilă au fost puse sub paza oștilor ocârmuite de Buzești. Iar când Movilă fuge și se întoarce cu oaste polonă și tătară, Buzeștii îl întâmpină la Milcov și-l înfrâng, silindu-l să treacă râul prin noroi, numai să scape cu zile. De bună seamă că și prin stăruința Buzeștilor, Mihai Viteazul era proclamat, încă din luna iulie 1601, deci înainte de victoria de la Gurăslău, domn în toată țara. Buzeștii se comportau atunci ca o adevărată „locotenență domnească”, în așteptarea lui Mihai. Dar marea bucurie a biruinței din miază-noaptea Transilvaniei a fost repede întunecată de odioasa crimă de la Turda. Totuși, Buzeștii n-au deznădăjduit nici acum. Au continuat, cu îndârjire, politica anti-otomană. Radu Buzescu s-a îngrijit să fie adus capul eroului și așezat, cu cinste și evlavie, în mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, așa cum merita acel mare, nemăsurat de mare înainte-mergător și deschizător de drumuri. În toamna anului 1601, Stroe Buzescu plecă la Praga, sol al Țării Românești guvernată de Buzești. După ce l-au alungat pe Simion Movilă, unindu-se cum spune cronica, și cu „boiarii, câți au fost cu Mihai-Vodă, după ce au murit domnul lor... cu toate oștile românești, și s-au tăbărât la un sat ce-i zice Cârstienești, ce iaste den sus de mănăstirea den Argeș. Acolo și Buzeștii cu dânșii s-au împreunat. Și mare sfat făcură, socotind pre cine ar pune domn, ca să poată oblădui Țara Românească, ca să nu mai intre într-însă răutățile...” Oricare din cei trei Buzești ar fi putut deveni domn. Li s-a și oferit tronul. Au preferat însă să-l susțină, la Praga diplomatic și în țară cu armele, pe Radu Şerban, fost paharnic în divanul lui Mihai Viteazul. Și luptele pentru independență au continuat în 1602. Radu Şerban, ajutat de imperiali, se înfruntă cu Simion Movilă, sprijinit de poloni și de tătari. Se bătea cu Moise Secuiul, cel care l-a trădat pe Mihai, iar acum concura cu Basta la stăpânirea Transilvaniei. Astfel, Buzeștii se înfățișează, în acel moment istoric, ca adevărații stăpâni ai țării, ca „făcători” de domni, ca ocrotitori ai lui Radu Şerban și oblăduitorii principali în lupta antiotomană și mai ales împotriva tuturor celor care, pe pământul românesc, manifestau o politică filo-turcă. Preda era ban al Craiovei, iar „Radu clucerul are minele de sare, încât întreaga țară e în mâinile lor”. În bătăliile lui Radu Şerban, Preda Buzescu comanda grosul oștirii, Radu Buzescu alerga ca sol în Transilvania ori la Praga, Stroe Buzescu se bătea vitejește în lupta de la Năeni cu niște adversari atât de puternici „încât nimeni nu putea vedea capătul oștilor lor”. Curând, în bătălia de la Teișani, din 13 septembrie 1602, se avântă în luptă dreaptă cu Mârza, tătarul socotit cel mai viteaz din tabăra adversă. Isprava o povestește și un document din 1604, de la Radu Şerban, scris ca o pagină de cronică și de panegiric: „Dacă a văzul el (Stroe) atâta greutate și nevoie asupra capului domniei mele, el s-a luptat cu atât mai mult cu dușmanii domniei mele pentru domnia mea și pentru legea creștinească și pentru patria noastră, ca să ne scoată din mâna dușmanilor noștri”. Iar viața lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz dintre cei trei viteji Buzești, o rezumă piatra de mormânt, scrisă parcă sub dictarea directa a soției, Sima stolniceasa: „Această piatră pe groapa jupânului Stroe Buzescul ce-a fost stolnic la Mihai-Vodă, și-a fost la toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă, și la războiul dintâi dobândi rană la mâna stângă, de la turci, și la războiul de la Giurgiu, când se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Și-au slujit Stroe lui Mihai-Vodă până pieri...” Și mai departe, cu slove de piatră, înscrie soliile și luptele cu Simion Movilă, sfârșind cu lupta de la Teișani. Aici „jupânul Stroe, atâta nevoie pe creștini văzând, stătu împotriva tătarilor, de se lovi cu Mârza, cumnatul hanului și-l înjunghie pe el. Și dintr-acel război se răni la obraz și peste trei săptămâni se întâmplă moartea, în luna octombrie 2 zile vleat 7110 (1602)”. Dar o femeie ca Sima stolniceasa, trăită în atmosfera eroică a acelor vajnici ani, nu putea sfârși o inscripție funerară aici, nu putea jelui cu lacrimi. Ci adăuga, cu o spartană îndârjire și cu o legitimă mândrie, un gând al ei, dar care putea fi și al întregii țări: „Și nu fu pe voia câinilor de tătari...” Se ruga, apoi, pentru iertarea păcatelor viteazului ei soț și încheia cu o supremă trăsătură testamentară, convinsă că asta îi cea mai mare cinste și cel mai înalt privilegiu: „Dacă voi muri să mă îngropați lângă dumnealui aici...”. Dacă Mihai Viteazul a fost un„ luceafăr în zori”, Buzeștii „au figurat acele astre politice și militare de mărimea întâi, care i-au amplificat și înălțarea spre culmi și strălucirea” - scrie Nicolae Iorga.