IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A NOUA.
41 - Tradiția:
Sperând să-l vadă pe Iisus la Paști, cărturarii și
fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, știind lucrul acesta, Iisus a lipsit de
la această adunare. „Atunci niște farisei și niște cărturari din Ierusalim au
venit la Iisus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp,
păruse că galileenii L-ar primi pe Iisus ca Mesia și că puterea autorităților
religioase în ținutul acela ar fi sfărâmată. Misiunea celor doisprezece a
arătat însă întinderea lucrării lui Iisus și i-a adus pe ucenici în conflict
direct cu rabinii, provocând din nou gelozia mai marilor din Ierusalim.
Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care încercaseră să-L
acuze de călcarea Sabatului, fuseseră puse în încurcătură, iar rabinii erau
hotărâți să-și înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă
delegație, să-I urmărească mișcările și să găsească vreo acuzație împotriva Lui.
Ca și mai înainte, motivele de plângere împotriva Lui erau că nu lua în seamă
tradițiile care împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste
tradiții aveau ca scop să susțină păzirea Legii, dar ajunseseră să fie privite
ca fiind mai sfinte decât Legea însăși. Când veneau în conflict cu poruncile
date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor. Între datinile
asupra cărora se stăruia mai mult era și aceea a curățirii ceremoniale.
Neglijarea săvârșirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un
păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât și în cea
viitoare; omorârea celui care călca datina era privită ca o mare
virtute. Rânduielile cu privire la curățire erau nenumărate. Viața
întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viața acelora care
încercau să țină cerințele rabinice era o luptă neîncetată împotriva unor
întinări ceremoniale și un șir nesfârșit de spălări și curățiri. În timp ce
oamenii erau ocupați cu lucruri și cu detalii lipsite de importanță și cu ritualuri
pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenția le era îndepărtată de la marile
principii ale Legii Sale. Hristos și ucenicii Lui nu respectau aceste
spălări ceremoniale și iscoadele au făcut din aceasta temeiul acuzațiilor lor.
Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El
criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în fața mulțimii, au spus: „Pentru ce
calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când
mănâncă”. Iisus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe
ucenici. El n-a făcut nicio referire la acuzațiile aduse împotriva Sa, ci a
căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se țineau de ceremonii
omenești. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare și chiar
înainte de a veni să-L caute pe El. „Ați desființat frumos porunca lui
Dumnezeu”, a zis El, „ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: Să cinstești
pe tatăl tău și pe mama ta; și cine va grăi de rău pe tatăl și pe mama sa, să
fie pedepsit cu moartea. Voi dimpotrivă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau
mamei sale: Ori cu ce te-aș putea ajuta, este „Corban”, adică dat lui Dumnezeu,
face bine, și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.”
Ei dădeau la o parte porunca a cincea, ca și cum n-ar fi fost de nicio valoare,
dar se țineau cu multă stăruință de tradițiile bătrânilor. Ei îi învățau pe
oameni că dedicarea averii lor templului era o datorie mai sfântă decât
ajutorarea părinților lor și că, oricât ar fi fost de mare nevoia, era un
sacrilegiu să dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în
felul acesta. Un copil care nu-și împlinea datoria putea să pronunțe cuvântul
„Corban” asupra proprietății sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu,
și putea să o păstreze pentru folosul propriu toată viața, iar după moarte o
punea în slujba templului. În felul acesta el era liber ca, atât în viață, cât
și la moarte, să nu-i onoreze pe părinți și să-i lipsească de drepturile lor
sub pretextul unei așa-zise consacrări lui Dumnezeu. Hristos n-a diminuat
niciodată prin cuvânt sau faptă obligația omului de a aduce daruri sau jertfe
lui Dumnezeu. Hristos Însuși a dat îndrumările din Lege cu privire la zecimi și
daruri. Când era pe Pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană,
care a dat în tezaurul templului tot ce avea. Dar zelul fățarnic pentru
Dumnezeu al preoților și rabinilor era o aparență cu care să-și acopere dorința
de înălțare. Oamenii erau înșelați. Ei purtau sarcini grele, pe care Dumnezeu
nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de
jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecățile moștenite și prin
autoritatea rabinică. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Iisus a
căutat să elibereze din sclavia tradiției pe toți aceia care doreau din toată inima
să slujească pe Dumnezeu. „Fățarnicilor”, a zis El, adresându-Se
iscoadelor șirete, „bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: Norodul
acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă
cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești”.
Cuvintele lui Hristos erau o acuzație pentru întregul sistem fariseic. El
declară că, așezând pretențiile lor mai presus de principiile divine, rabinii
se așezau mai presus de Dumnezeu. Delegații de la Ierusalim s-au umplut de
mânie. Ei nu puteau să-L acuze pe Hristos că a călcat Legea dată pe Sinai,
deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradițiilor. Marile precepte ale
Legii pe care El le prezentase se arătau într-un contrast izbitor cu rânduielile
meschine inventate de om. Atât față de mulțime, cât și, mai târziu, mai pe
deplin față de ucenici, Iisus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci
dinăuntru. Atât curăția, cât și necurăția aparțin inimii. Fapta rea, cuvântul
rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu întinează pe om, și nu neglijarea
lucrurilor din afară. Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade,
când a fost demascată învățătura lor rătăcită. Ei au văzut privirile lor
încruntate și au auzit cuvintele spuse printre dinți, prin care își arătau
nemulțumirea și dorința de răzbunare. Uitând de câte ori Iisus dăduse dovadă că
El citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele
cuvintelor Sale. Sperând că ar putea să împace pe acești funcționari de stat
înfuriați, ei I-au spus lui Hristos: „Știi că fariseii au găsit pricină de
poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” El a răspuns: „Orice răsad,
pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel Ceresc, va fi smuls din rădăcină”.
Obiceiurile și tradițiile așa de mult apreciate de rabini erau din lumea
aceasta, nu din Cer. Oricât de mare era autoritatea lor față de popor, ele nu
puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenție
omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără
valoare, în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și
judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie
rău.” (Eclesiastul 12, 14.). Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin
precepte omenești n-a încetat. Chiar și între creștini se găsesc așezăminte și
practici care n-au o temelie mai bună decât tradițiile părinților. Asemenea
întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele
dumnezeiești. Oamenii se agață de tradițiile lor, onorează obiceiurile și
cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greșeala. Astăzi, când
suntem invitați să atragem atenția asupra poruncilor lui Dumnezeu și a
credinței lui Iisus, vedem aceeași vrăjmășie care s-a dat pe față și în zilele
lui Hristos. „Dar orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel Ceresc, va fi
smuls din rădăcină.” În locul autorității așa-numiților Părinți ai Bisericii,
Dumnezeu ne poruncește să primim cuvântul Părintelui veșnic, Domnul Cerului și
al Pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David
spune: „Sunt mai învățat decât toți învățătorii mei, căci mă gândesc la
învățăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile
Tale.” (Psalmii 119, 99.100. - T.M.). Toți aceia care primesc autoritatea
omenească, obiceiurile Bisericii sau tradițiile părinților să ia aminte la
avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând
învățături care nu sunt decât niște porunci omenești”.
42 - Barierele sfărâmate:
După întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din
Capernaum și, străbătând Galilea, a mers către ținutul muntos de la hotarele
Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, orașele
vechi, Tirul și Sidonul, cu templele lor păgânești, palatele lor mărețe,
târgurile și porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea fața
albastră și nemărginită a Mediteranei, peste care trimișii Evangheliei aveau să
ducă vestea cea bună până la centrele marelui Imperiu Universal Roman. Dar încă
nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe
ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, El spera să găsească
locul liniștit și retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta
era scopul pentru care pornise în această călătorie. „Iată că o femeie
canaanită a venit din ținuturile acelea și a început să strige către El: Ai
milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” (Matei
15, 22.). Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei
erau idolatri și erau disprețuiți și urâți de iudei. Din această clasă făcea
parte și femeia care a venit la Iisus. Era păgână și, din cauza aceasta,
exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre
fenicieni, trăiau mulți iudei și vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese
în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui și fuseseră martori
la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum
se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea
a încolțit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă, s-a hotărât să-I
înfățișeze cazul fiicei sale. Hotărârea puternică era să aducă durerea ei la Iisus.
El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise
nicio ușurare. Și din când în când era ispitită să se gândească: Ce poate să
facă pentru mine acest Învățător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul
de boli, indiferent dacă cei care vin la El pentru ajutor sunt bogați sau
săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie. Hristos cunoștea
situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale.
Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care
intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această
regiune. El dorea ca ei să vadă neștiința din orașele și satele vecine cu țara
lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu
cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta
sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase
mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă iubire față de lumea
păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate. Hristos n-a răspuns
imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam
disprețuit așa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie
impresionați de purtarea rece și fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o
față de această femeie, și de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze
asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea. Cu
toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu și-a pierdut credința. În timp ce El
mergea mai departe, ca și cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în
cererile ei. Supărați de vorbele ei plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Iisus
să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o trata cu indiferență și, din
cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor împotriva
canaaniților. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos și, ca răspuns la
cererea ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale
casei lui Israel”. Deși acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata
iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înțeles-o când
și-au amintit ceea ce le spusese El adesea - că a venit în lume să mântuiască
pe toți cei care voiau să-L primească. Femeia a cerut cu și mai mare
stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos și strigând:
„Doamne, ajută-mă”. Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, așa cum
cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea
copiilor și s-o arunci la căței”. Aceasta voia să spună că nu era drept să
reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor
îndepărtați și străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat-o pe o persoană
mai puțin hotărâtă. Dar femeia a văzut că șansa ei venise. Sub refuzul aparent
al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da,
Doamne”, a răspuns ea, „dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa
stăpânilor.” În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, cățeii
nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la firimiturile care cad de la masa
îmbelșugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se
găsea o binecuvântare și pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu
putea să aibă pretenție, ca și un câine, să primească o fărâmă din belșugul
Lui? Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii
și cărturarii căutau să-I ia viața. Ei murmurau și se plângeau. Dădeau pe față
necredință și ură și refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici Hristos
întâlnește pe cineva dintr-un neam nefericit și disprețuit, care nu fusese
favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuși ea se supune îndată
influenței divine a lui Hristos și are credință în puterea Lui de a-i da
ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului.
Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, este bucuroasă să fie privită ca un
câine. Ea n-are prejudecăți religioase sau etnice, nici mândrie care să-i
influențeze conduita și Îl recunoaște îndată pe Iisus ca Mântuitor și ca fiind
în stare să împlinească tot ceea ce ea cere de la El. Mântuitorul este
mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această
femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai
e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se
împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și
termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină
de milă și de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința
ta; facă-ți-se cum voiești”. Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit.
Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisind pe Mântuitorul ei,
fericită că i s-a împlinit rugăciunea. Aceasta a fost singura minune
săvârșită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea
acestei fapte a mers El la hotarele Tirului și Sidonului. El dorea să vină în
ajutorul femeii îndurerate și, în același timp, să lase o pildă a lucrării Sale
pline de har față de un neam disprețuit, pentru folosul ucenicilor Săi, atunci
când El urma să nu mai fie împreună cu ei. El voia să-i întoarcă de la
exclusivismul iudaic la interesul de a lucra și pentru alții, nu numai pentru
poporul lor. Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care
fuseseră ascunse timp de veacuri, și anume ca neamurile să fie
împreună-moștenitoare cu iudeii și să ia parte „la aceeași făgăduință în
Hristos, prin Evanghelie.” (Efeseni 3, 6.). Ucenicii înțelegeau greu acest
adevăr și Învățătorul divin le-a dat învățătură peste învățătură. Răsplătind
credința sutașului din Capernaum și predicând Evanghelia locuitorilor din
Sihar, El dăduse și mai înainte dovadă că nu împărtășește intoleranța iudeilor.
Dar samaritenii aveau oarecare cunoștință despre Dumnezeu, iar sutașul făcuse
bine lui Israel. Acum Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o păgână, pe care
o socoteau ca neavând vreun motiv în plus față de alții din neamul ei să
aștepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să
fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărțise prea ușor
darurile harului Său. El voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie
mărginită la o anumită rasă sau neam. Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât
la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul și, în lucrarea Sa
pentru femeia canaanită, El Își îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una
dintre oile pierdute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze.
Hristos îndeplinea tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră
ei. Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe
care urmau s-o facă între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în
afara Iudeii. Au văzut ființe apăsate de întristări necunoscute celor mai favorizați.
Între aceia pe care fuseseră învățați să îi disprețuiască, erau suflete care
doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului,
care fusese dată iudeilor cu atâta îmbelșugare. Mai târziu, când iudeii
s-au îndepărtat și mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus este
Mântuitorul lumii, și când zidul de despărțire dintre iudei și neamuri
fusese sfărâmat prin moartea lui Hristos, învățătura aceasta și altele
asemănătoare, care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri
sau de naționalitate, au avut o puternică influență asupra trimișilor lui
Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor. În credință, femeia din
Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei și neamuri. Fără
a ține seama de descurajare sau de aparențele care ar fi dus-o la îndoială, ea
s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel dorește Hristos ca noi să ne
încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice ființă. Nimic
altceva decât propria alegere îl poate face pe orice om să devină părtaș la
făgăduința lui Hristos prin Evanghelie. Dumnezeu urăște ideea de clasă
privilegiată. El nu vrea să știe nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea
Lui, viața tuturor oamenilor are aceeași valoare. El „a făcut ca toți oamenii
ieșiți dintr-unul singur să locuiască pe toată fața Pământului; le-a așezat
anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu
și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare
dintre noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naționalitate sau privilegiu
religios, toți sunt invitați să vină la El și să trăiască. „Oricine crede în El
nu va fi dat de rușine, deoarece nu este deosebire.” „Nu mai este nici iudeu,
nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” „Bogatul și săracul se
întâlnesc; Domnul i-a făcut și pe unul, și pe altul.” „Toți au același Domn,
care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va
chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 17, 26.27; Galateni
3, 28; Proverbe 22, 2; Romani 10, 11-13.).
43 - Adevăratul semn:
„Iisus a părăsit ținutul tirului și a venit iarăși
prin Sidon la Marea Galileii, trecând prin ținutul Decapole.” (Marcu 7, 31.). În
ținutul Decapole, fuseseră vindecați cei doi demonizați din Gherghesa. În locul
acesta, oamenii, alarmați de pierderea porcilor, stăruiseră pe lângă Iisus să
plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele vestitorilor lăsați
de El în urmă și se născuse în ei dorința de a-L vedea. Când a venit din nou în
ținutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui și I-au adus un om surd, care
vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om așa cum avea obiceiul, numai prin
cuvânt. Luându-l la o parte din mulțime, a pus degetele în urechile lui și i-a
atins limba; privind spre Cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu
voiau să se deschidă înaintea adevărului și la limbile care refuzaseră să-L
recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul „Deschide-te!”, omul a putut din nou să
vorbească și, neținând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit
pretutindeni istoria vindecării lui. Iisus a urcat pe un munte și acolo
mulțimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi și pe schilozi și așezându-i la
picioarele Lui. El i-a vindecat pe toți și oamenii, așa păgâni cum erau,
preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune
în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua
îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos și să vadă lucrările Lui.
După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia să le dea drumul
flămânzi și le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii și-au
manifestat din nou necredința. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea
lui Hristos, puținul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulțimea, dar
acum ei n-au adus tot ce aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulți
pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau
iudei, dar aceștia erau neamuri și păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină
de putere în inima ucenicilor și ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea
cineva să sature cu pâine pe oamenii aceștia, aici, într-un loc pustiu?” Dar,
ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau - șapte pâini și doi pești.
Mulțimea a fost hrănită și s-au adunat șapte coșuri mari de firimituri. Patru
mii de bărbați, afară de femei și copii, au fost întăriți prin hrană și Iisus
le-a dat drumul să plece cu inima voioasă și recunoscătoare. Luând apoi o
corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de
miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ținutul Tirului și al Sidonului, inima
Lui fusese reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene.
Locuitorii păgâni din Decapole Îl primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din
nou în Galilea, unde puterea Lui se manifestase mai mult decât oriunde, unde se
săvârșiseră cele mai multe fapte de îndurare ale Lui și unde dăduse
învățăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredință disprețuitoare. O
delegație de farisei se unise cu reprezentanții saducheilor bogați și semeți,
partid al preoților, al necredincioșilor și al aristocrației neamului. Cele
două partide fuseseră într-o vrăjmășie grozavă. Saducheii căutau să câștige
prin lingușiri favoarea puterii cârmuitoare, pentru a-și menține poziția și
autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului împotriva
romanilor, așteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul
cuceritorilor. Dar fariseii și saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos.
Cei care se aseamănă se adună și răul, oriunde ar exista, se unește cu răul
pentru nimicirea binelui. De astă dată, fariseii și saducheii au venit la
Hristos, cerând un semn din Cer. Când israeliții, în zilele lui Iosua, au mers
să se lupte cu canaaniții la Bet-Horon, soarele s-a oprit la porunca celui care
îi conducea până a fost câștigată biruința și multe minuni asemănătoare se
săvârșiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de
astfel de semne aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn
exterior. Ceea ce le trebuia nu era o iluminare intelectuală, ci o înnoire
spirituală. „Fățarnicilor”, le-a zis Iisus, „fața cerului știți s-o
deosebiți” - studiind cerul, ei puteau să prevadă vremea - „și semnele
vremurilor nu le puteți deosebi?” Chiar cuvintele lui Hristos, rostite în
puterea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu
îl dăduse pentru mântuirea lor. Și semne direct din Cer se dăduseră pentru a
adeveri misiunea lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi
călăuzise pe magi, porumbelul și glasul care au venit din Cer la botezul Lui
erau mărturii date în favoarea Lui. „Iisus a suspinat adânc în duhul Său
și a zis: Pentru ce cere neamul acesta un semn?” „Nu i se va da alt semn, decât
semnul proorocului Iona”. După cum Iona a stat trei zile și trei nopți în
pântecele peștelui, și Hristos trebuia să stea același timp „în inima
pământului”. Și după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive,
tot așa și predica lui Hristos trebuia să fie un semn pentru generația Lui. Dar
ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii metropolei păgâne s-au
cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi și nobili s-au
umilit, cei mari și cei mici au strigat împreună către Dumnezeul Cerului și lor
le-a fost dat harul Său. „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul
acesta în ziua judecății”, a spus Iisus, „și-l vor osândi, pentru că ei s-au
pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât
Iona.” (Matei 12, 40.41.). Fiecare minune săvârșită de Iisus era un semn
al divinității Sale. El săvârșea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia;
dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai marii
iudeilor priveau cu o crudă indiferență la suferințele oamenilor. În multe
cazuri, egoismul și nedreptățile lor cauzaseră suferința pe care o alina
Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei. Ceea
ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai
puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a
minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea
oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul
că viața Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările și
rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viață este cea mai mare minune. Cei
care doreau un semn de la Iisus își împietriseră atât de mult inimile în
necredință, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau
să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profețiilor Scripturilor. În parabola
cu omul bogat și săracul Lazăr, Iisus le-a spus fariseilor: „Dacă nu ascultă pe
Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.”
(Luca 16, 31.). Nu mai putea fi dat niciun semn în Cer sau pe Pământ care să-i
ajute. Iisus „a suspinat adânc în duhul Său” și, întorcându-Se de la
grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei
au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-au întors la locul din care
plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde fuseseră
hrăniți cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis:
„Luați seama și păziți-vă de aluatul Fariseilor și al Saducheilor”. Iudeii
obișnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în
timpul Paștilor, căci fuseseră învățați să-l socotească un simbol al păcatului.
Dar ucenicii nu L-au înțeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la Magdala,
uitaseră să ia pâine și nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au
crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a
saducheilor. Lipsa lor de credință și de pătrundere spirituală îi făcuse de
multe ori să înțeleagă greșit cuvintele lui Iisus. Acum, Iisus i-a mustrat
pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini și
câțiva pești, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana
pământească, pieritoare. Exista primejdia ca raționamentele iscusite ale
fariseilor și saducheilor să-i influențeze și pe ucenicii Săi prin necredință,
făcându-i să se gândească în mod ușuratic la lucrările lui
Hristos. Ucenicii erau înclinați să creadă că Domnul ar fi trebuit să
împlinească cererea pentru un semn din Cer. Ei credeau că El este în stare să
facă lucrul acesta și că un semn i-ar fi redus pe vrăjmașii Lui la tăcere. Ei
nu observaseră fățărnicia acestor batjocoritori. După luni de zile, „când
se strânseseră noroadele cu miile, așa că se călcau unii pe alții”, Iisus a
repetat aceeași învățătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: Mai întâi de
toate, păziți-vă de aluatul Fariseilor, care este fățărnicia.” (Luca 12, 1.). Aluatul
pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o
asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie fățărniciei să locuiască în inimă,
ea pătrunde în caracter și în viață. Un exemplu izbitor de fățărnicie
fariseică, pe care Hristos o mustrase condamnând-o, era practica prin care se
admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenția unei dărnicii față de
templu, care era numită „Corban”. Cărturarii și fariseii strecurau învățături
amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendință a învățăturilor lor și foloseau
orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste
principii false, o dată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând
și transformând caracterul. Tocmai învățătura aceasta înșelătoare făcea ca
oamenii să primească așa de greu cuvintele lui Hristos. Fățărnicia
fariseilor era rezultatul egoismului. ținta vieții lor era proslăvirea proprie.
Lucrul acesta i-a făcut să pervertească și să aplice greșit Scripturile și i-a
orbit față de misiunea lui Hristos. Până și ucenicii Domnului Hristos erau în
primejdia de a cultiva acest rău subtil. Aceia care se numărau printre urmașii
lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni ucenicii Lui, erau
influențați într-o mare măsură de raționamentele fariseilor. Adesea, ei se
zbăteau între credință și necredință și nu pătrundeau comorile de înțelepciune
ascunse în Hristos. Nici măcar ucenicii, deși pe dinafară părăsiseră totul
pentru Hristos, nu încetaseră în inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul
acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie să fie mai mare. Spiritul
acesta s-a așezat între ei și Hristos, făcându-i să aibă așa de puțină simpatie
față de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine și să înțeleagă așa de greu
taina mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-și desăvârșească
lucrarea, va produce stricăciune și decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă
este cultivat, produce pervertirea și ruina sufletului. Cât de răspândit
este acest păcat subtil și înșelător între urmașii de astăzi ai Domnului, ca și
pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos și părtășia noastră unul cu altul
sunt întinate de dorința tainică de a înălța eul! Cât de grăbit este gândul ca
eul să fie satisfăcut și cât de mare dorința după aprobarea oamenilor! Iubirea
de sine și dorința de a găsi o cale mai ușoară decât cea rânduită de Dumnezeu
duc la înlocuirea preceptelor dumnezeiești cu teorii și tradiții omenești.
Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos:
„Luați seama și feriți-vă de aluatul fariseilor”. Religia lui Hristos este
însăși sinceritatea. Zelul pentru Slava lui Dumnezeu este motivul sădit de
Duhul Sfânt și numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea
lui Dumnezeu poate să izgonească egoismul și fățărnicia. Semnul lucrării Sale
este schimbarea aceasta. Când credința pe care o primim distruge egoismul și
fățărnicia, dacă ne conduce să căutăm Slava lui Dumnezeu, și nu slava proprie,
putem ști că este o religie adevărată. „Tată, proslăvește Numele Tău” (Ioan 12,
28) a fost nota dominantă a vieții lui Hristos și, dacă Îl urmăm, aceasta va fi
și nota dominantă a vieții noastre. El ne poruncește „să umblăm cum a umblat
El” și „prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui.” (1 Ioan
2, 6.3.).
44 - Umbrele crucii:
Lucrarea lui Hristos pe Pământ înainta cu grabă
către sfârșit. În fața Lui, se conturau în mod viu scenele către care se
îndreptau pașii Săi. Încă înainte de a lua asupră-și natura omenească, El a
văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era
pierdut. Fiecare durere care-I sfâșia inima, fiecare insultă aruncată asupra
capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure fuseseră descoperite
în fața Lui, înainte de a lăsa coroana și haina împărătească și a Se coborî de
pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul
până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoștea groaza care
avea să vină asupra Lui. Știa totul și, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că
vin - în sulul cărții este scris despre Mine - vreau să fac voia Ta,
Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 7.8. - T.M.).
El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viața Sa
pământească, plină de muncă grea și sacrificiu de sine, era înviorată de gândul
că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viața Sa pentru viața oamenilor, El
urma să recâștige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să
primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese
asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor
suferințe de nedescris, totuși, pentru bucuria ce-I era așezată înainte, a ales
să sufere crucea și a disprețuit ocara. Pentru cei aleși să-I fie
conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în fața Lui erau încă
ascunse; dar se apropia vremea când trebuiau să privească agonia Lui. Ei
trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau și în care se încredeau dat în
mâinile vrăjmașilor Săi și atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia
să-i părăsească și ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenței
Sale vizibile. El știa cât de grozav urmau să-i persecute ura și necredința și
dorea să-i pregătească pentru aceste încercări. Iisus și ucenicii veniseră
acum într-unul din orașele din Cezarea lui Filip. Se aflau acum dincolo de
hotarele Galileii, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici ucenicii erau
scoși de sub influența atotstăpânitoare a iudaismului și puși în situația de a
înțelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate
formele de superstiție care existau în toate părțile lumii. Iisus dorea ca
aceste realități să le aducă simțământul răspunderii față de păgâni. În timpul
rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai învețe mulțimea
și să Se devoteze mai mult ucenicilor Săi. El voia să le vorbească despre
suferințele care Îl așteptau. Dar întâi a mers deoparte singur și S-a rugat ca
inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la
ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtășească. Înainte de a face
lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-și mărturisi credința în El, ca să fie
întăriți pentru încercarea viitoare. El a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt
Eu, Fiul omului?” Cu tristețe, ucenicii au fost obligați să recunoască
faptul că Israel nu izbutise să-L primească pe Mesia venit la ei. Câțiva,
într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David.
Mulțimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste
Israel. Mulți erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este
Mesia. Iisus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar
ucenicilor: „Dar voi cine ziceți să sunt?” Petru a răspuns: „Tu ești Hristosul,
Fiul Dumnezeului celui viu!” De la început, Petru a crezut că Iisus este
Mesia. Mulți alții, care fuseseră convinși de predicarea lui Ioan Botezătorul
și-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan
atunci când a fost închis și omorât și acum se îndoiau că Iisus este Mesia, pe
care-L așteptaseră atâta vreme. Mulți dintre ucenicii care așteptaseră cu mare
înfrigurare ca Hristos să-și ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când
au înțeles că El nu are această intenție. Dar Petru și tovarășii lui nu
s-au îndepărtat de credința lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau
și azi condamnau nu a distrus credința adevăraților urmași ai Mântuitorului.
Petru a declarat: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. El n-a
așteptat ca onorurile împărătești să-L încoroneze pe Domnul său și L-a primit
când era în umilință. Petru a exprimat credința celor doisprezece. Dar
ucenicii erau încă departe de a înțelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea și
greșita interpretare provenite de la preoți și conducători, deși nu-i puteau
îndepărta de la Hristos, totuși îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau
lămurit calea lor. Influența educației primite din copilărie, învățăturile
rabinilor, puterea tradiției încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în
timp, raze prețioase de lumină pornite de la Iisus străluceau asupra lor, dar
adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua
aceasta, înainte ca ei să fie puși față în față cu încercarea cea mare a
credinței lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp,
ochii lor au fost îndepărtați de la „lucrurile văzute”, pentru a privi
„lucrurile nevăzute.” (2 Corinteni 4, 18.). Sub veșmântul naturii omenești, ei
au zărit Slava Fiului lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns lui Petru, zicând:
„Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au
descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în Ceruri”. Adevărul
mărturisit de Petru este temelia credinței credincioșilor. Hristos Însuși a zis
că în aceasta constă viața veșnică. Dar faptul că cineva avea această
cunoștință nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această
descoperire datorită înțelepciunii sau datorită bunătății sale. Niciodată
natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeiești.
Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au
suit”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul
cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2,
9.10.). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” și faptul că Petru
a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învățat de Dumnezeu.” (Psalmii
25, 14 - T.M.; Ioan 6, 45.). Ah, cu
adevărat, „ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele
ți-au descoperit lucrul acesta”. Iisus a vorbit mai departe: „Eu îți spun:
tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea; și porțile locuinței
morților nu o vor birui”. Cuvântul Petru înseamnă piatră - o piatră care se
rostogolește. Petru nu a fost stânca pe care Biserica a fost întemeiată.
Porțile Șeolului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ.
Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui locuința
morților. Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi
îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase
despre „Stânca puterii mele”. Isaia a scris: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată,
pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul
unghiului clădirii, o temelie puternică.” (Deuteronom 32, 4; Psalmii 62, 7
- T.M.; Isaia 28, 16.). Petru însuși, scriind prin inspirație, aplică
această profeție la Iisus. El zice: „Dacă ați gustat în adevăr că bun este
Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și
scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să
fiți o casă duhovnicească.” (1 Petru 2, 3-5.). „Nimeni nu poate pune o
altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Iisus.” (1 Corinteni 3, 11.).
„Pe această piatră”, a zis Iisus, „voi zidi Biserica Mea.” În prezența lui
Dumnezeu și a tuturor ființelor cerești, în prezența oștilor nevăzute ale
locuinței morților, Hristos a întemeiat Biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca
aceasta este El Însuși - corpul Său, frânt și zdrobit pentru noi. Porțile
locuinței morților nu pot să biruie o Biserică ridicată pe această temelie. Petru
a exprimat adevărul care este temelia credinței Bisericii și Iisus l-a onorat
acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: „Îți
voi da cheile Împărăției Cerurilor, și orice vei lega pe Pământ, va fi legat în
Ceruri și orice vei dezlega pe Pământ va fi dezlegat în Ceruri”. Expresia
„cheile Împărăției Cerurilor” se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate
cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale și sunt cuprinse aici. Cuvintele
acestea au putere să închidă și să deschidă Cerul. Ele fac cunoscute
condițiile în care oamenii sunt primiți sau lepădați. În felul acesta,
lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu este un miros de viață spre
viață sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate
veșnice. Mântuitorul nu a încredințat lucrarea Evangheliei numai lui
Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct
la Biserică. Și același lucru l-a spus în fond și celor doisprezece, ca
reprezentanți ai corpului credincioșilor. Dacă Iisus ar fi dat o putere
specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit așa de
des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinței Domnului lor și
l-ar fi onorat pe acela pe care El îl alesese. În loc de a rândui pe unul
ca să fie mai mare peste ceilalți, Hristos le-a zis ucenicilor: „Voi să nu vă numiți
Rabi”; „să nu vă numiți Dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru:
Hristosul.” (Matei 23, 8.10.). „Hristos este Capul oricărui bărbat.”
Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, „L-a dat căpetenie
peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce
plinește totul în toți.” (1 Corinteni 11, 3; Efeseni 1, 22.23.). Biserica
este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos,
capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om și nici să depindă de om. Mulți
pretind că un anumit loc în Biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să
creadă și ce trebuie să facă ceilalți oameni. Dumnezeu nu aprobă această
pretenție. Mântuitorul declară: „Voi toți sunteți frați”. Toți suntem expuși
ispitei și supuși greșelii. Nu ne putem încrede în nicio ființă mărginită
pentru a ne conduce. Temelia credinței este prezența vie a lui Hristos în Biserică.
În aceasta poate să se încreadă și cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei
mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor.
„Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor.”
Domnul „este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite”. „Ferice de toți câți se
încred în El.” (Ieremia 17, 5; Deuteronom 32, 4; Psalmii 2, 12. -
T.M.). După mărturisirea lui Petru, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu
spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza
împotrivirii hotărâte a cărturarilor și a fariseilor. Mai mult încă, oamenii,
chiar și ucenicii, aveau o părere greșită despre Mesia, astfel că o vestire a
Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau
lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor și, în felul
acesta, dorea să le dea o concepție adevărată despre Sine ca Mesia.Ucenicii
încă mai așteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deși Își
ascunsese atâta vreme intențiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în
sărăcie și în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-și întemeieze
Împărăția. Că ura preoților și rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos
va fi lepădat de propriul popor, condamnat ca înșelător și răstignit ca
răufăcător - gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor.
Dar ceasul puterii întunericului se apropia și Iisus trebuia să le dezvăluie
ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai
dinainte încercarea. Până aici, El Se reținuse să le spună ceva cu
privire la suferințele și moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: „După
cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului,
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3,
14.15.). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta și, chiar dacă ar fi auzit,
n-ar fi înțeles. Acum însă fuseseră cu Iisus, ascultaseră cuvintele Lui,
văzuseră faptele Lui până când, neținând seama de împrejurările umile în care
Se afla sau de împotrivirea preoților și a poporului, s-au putut uni să
mărturisească împreună cu Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui
viu”. Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. „De atunci
încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la
Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai
de seamă și de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.” Nefiind
în stare din cauza durerii și uimirii să mai spună ceva, ucenicii ascultară.
Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu
și acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferința și moartea Sa, li se
păreau cu neputință de înțeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agățat de
Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în
curând, și a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa
ceva!” Petru Îl iubea pe Domnul, dar Iisus nu l-a lăudat pentru faptul că
dădea pe față în felul acesta dorința să-L apere de suferință. Cuvintele lui
Petru nu erau de natură să-L ajute și să-L mângâie pe Iisus în greutățile și
încercările de față. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui
Dumnezeu pentru o lume pierdută și nici cu lecția de jertfire de sine pe care Iisus
venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui
Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe
care dorea Hristos să o facă în mintea urmașilor Săi și Mântuitorul a trebuit
să rostească una dintre cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele
Sale: „Înapoia Mea, Satano; tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci
gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale
oamenilor”. Satana încerca să-L descurajeze pe Iisus și să-L întoarcă de
la lucrarea Lui; iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul
răutății era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era
provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea
lumii, cu condiția de a părăsi cărarea sacrificiului și umilinței. Acum
înfățișa ucenicului lui Hristos aceeași ispită. El căuta să fixeze atenția lui
Petru asupra măririi pământești, pentru ca el să nu poată privi crucea spre
care voia Iisus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou
ispita asupra lui Iisus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era
la ucenicul Său. Satana se așezase între Petru și Domnul lui, pentru ca inima
ucenicului să nu fie mișcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea
lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care
încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. „Înapoia Mea, Satano.”
Nu te mai așeza între Mine și servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau față în față
cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele. Petru a înțeles cu
greu această învățătură amară, și anume că drumul lui Hristos pe Pământ trecea
prin luptă și umilință. Ucenicul se dădea înapoi în fața părtășiei cu Domnul
său în suferință. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să învețe
binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când ființa lui atât
de activă era aplecată sub povara anilor și a muncii, a scris: „Preaiubiților,
nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi
ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă,
bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și
să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4, 12.13.). Iisus le-a
explicat acum ucenicilor Săi că viața Lui de abnegație era un exemplu pentru
ceea ce trebuia să fie viața lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii,
pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: „Dacă voiește cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. Crucea era
asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude și mai umilitoare
forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuți erau puși să-și poarte crucea până
la locul de execuție și adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se
împotriveau cu disperare până când erau biruiți și instrumentul de tortură
le era legat în spinare. Dar Iisus le-a poruncit urmașilor Săi să-și ia crucea
și să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deși slab înțelese,
arătau că trebuie să fie supuși până la cea mai mare umilință - supunere până
la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să
descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le
primise pentru binele lor. Iisus nu socotise Cerul un loc de dorit, atâta timp
cât noi eram pierduți. El părăsise curțile cerești pentru o viață de înjosire
și insultă și o moarte rușinoasă. El, care era bogat în comorile neprețuite ale
Cerului, S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți.Trecând
peste umilința și sărăcia timpului de față, El a îndreptat privirea ucenicilor
către venirea Sa în Slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în Slava
lui Dumnezeu și a oștilor Cerului. Și apoi a zis: „Atunci va răsplăti fiecăruia
după faptele lui”. După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduința:
„Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu
vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa”. Dar ucenicii n-au înțeles
cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau ațintiți la cele ce
se vedeau mai aproape: sărăcia vieții pământești, umilința și suferința. Să
renunțe ei la strălucitoarele lor așteptări cu privire la domnia mesianică? Să
nu vadă ei pe Domnul lor înălțat pe tronul lui David? Să admită ei ca
Hristos să ducă o viață de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi disprețuit,
lepădat și omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul.
De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînțeles
ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilință. Ei se întrebau
de ce să meargă de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferințele despre care
El le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta și să-i lase
într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se
descoperi? În ținutul Cezareii lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era
dincolo de limitele puterii lui Irod și Caiafa. N-avea să Se teamă de ura
iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, mai departe
de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morții? Șeolului să n-o biruie?
Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină. Chiar acum
călătoreau de-a lungul țărmului Mării Galileii, către orașul în care toate
speranțele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Iisus, ci
vorbeau între ei încet și plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în
mijlocul îndoielilor, s-au agățat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar
putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aștepte pe Domnul lor. Astfel,
ei au fost străpunși de îndoieli, speranțe și temeri timp de șase zile lungi,
pline de mâhnire.
45 - Schimbarea la față:
Se apropia seara, când Iisus a chemat la Sine pe
trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov și Ioan, și i-a condus peste câmpii și în
sus, pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul și
ucenicii petrecuseră ziua călătorind și învățând, de aceea urcușul muntelui le
sporea oboseala. Hristos despovărase mintea și corpul multor suferinzi; El
făcuse să pătrundă vibrația vieții în ființa lor slăbită, dar și El era
împovărat de natura omenească și, împreună cu ucenicii, era obosit din cauza
urcușului. Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui,
aurind cu slava lui, gata să dispară, poteca pe care mergeau. Dar curând lumina
a pierit atât pe deal, cât și pe vale, soarele s-a ascuns în spatele
orizontului la apus și călătorii singuratici au fost învăluiți în întunericul
nopții. Tristețea locurilor părea să fie în armonie cu viața lor amărâtă, în
jurul căreia se adunau și se îngrămădeau norii. Ucenicii nu îndrăzneau
să-L întrebe pe Hristos unde merg sau cu ce scop. El petrecea adesea nopți
întregi în rugăciune pe munte. El, a cărui mână a făcut munții și văile, Se
simțea acasă în natură și Se bucura de liniștea ei. Ucenicii mergeau acolo
unde-i conducea Hristos; dar se întrebau de ce Domnul îi duce pe o pantă atât
de grea, când sunt obosiți și când El Însuși are nevoie de odihnă. La un
moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se
puțin de ei, Omul întristării a început să-și reverse cererile, cu
strigăte mari și cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca să reziste
încercării, pentru binele omenirii. El Însuși avea nevoie de o nouă legătură cu
Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Își
revărsa dorințele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca, în ceasul puterii
întunericului, credința lor să nu scadă. Roua se așternea cu îmbelșugare peste
ființa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopții se adunau tot mai dese
în jurul Lui, dar El nu privea la tristețea lor. În felul acesta, orele treceau
încetul cu încetul. La început, ucenicii și-au unit rugăciunile cu ale Lui în
sinceră consacrare; dar, după un timp, au fost doborâți de oboseală și,
încercând încă să mai aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Iisus
le vorbise despre suferințele Lui; El îi luase cu Sine ca să se poată uni cu El
în rugăciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mântuitorul a văzut întristarea
ucenicilor și a dorit să le ușureze durerea prin asigurarea că n-a fost în
zadar credința lor. Nu toți, chiar și dintre cei doisprezece, puteau să
primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei, care
aveau să fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost aleși să fie cu El pe
munte. Povara rugăciunii Sale era să li se dea o descoperire a Slavei pe
care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăția Sa să se descopere
ochilor omenești și ucenicii să fie întăriți pentru a putea să o privească. El
Se ruga ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale, care
să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii prin cunoașterea faptului sigur că
El este Fiul lui Dumnezeu și că moartea Lui rușinoasă este o parte a Planului
de Mântuire. Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în
umilință în locul acela stâncos, Cerurile s-au deschis deodată, porțile de aur
ale Cetății lui Dumnezeu s-au deschis larg și o strălucire sfântă a coborât pe
munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a
strălucit prin corpul omenesc și a întâlnit Slava venită de sus. Ridicându-Se
din prosternare, Hristos stătea în Slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta
sufletească trecuse. Fața Lui strălucea „ca soarele” și îmbrăcămintea Lui era
„albă ca lumina”. Ucenicii, trezindu-se, au văzut revărsarea de Slavă
care lumina muntele. Cu teamă și uimire, ei priveau chipul strălucitor al
Domnului lor. Când au ajuns în stare să suporte lumina aceea minunată, au văzut
că Iisus nu este singur. Lângă El erau două ființe cerești, într-o convorbire
apropiată cu El. Erau Moise, care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, și Ilie, căruia
i se dăduse înaltul privilegiu de a nu ajunge niciodată sub puterea
morții. De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai înainte, Moise
privise țara Făgăduinței. Dar, din cauza păcatului de la Meriba, el nu avea să
intre acolo. Nu el urma să primească bucuria de a conduce oștirile lui Israel
la moștenirea părinților lor. Cuvintele lui disperate: „Lasă-mă, Te rog, să trec
și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și
Libanul” (Deuteronom 3, 25) n-au fost ascultate. Nădejdea care, timp de
patruzeci de ani, luminase întunericul rătăcirilor prin pustie avea să rămână
neîmplinită. Capătul acelor ani de muncă și grijă împovărătoare a fost un
mormânt în pustie. Dar Acela care „poate să facă nespus mai mult decât cerem
sau gândim noi” (Efeseni 3, 20) a răspuns la rugăciunea servului Său așa cum El
știe să o facă. Moise a trecut sub puterea morții, dar nu avea să rămână în
mormânt. Hristos Însuși l-a chemat la viață. Satana, ispititorul, pretinsese
corpul lui Moise din pricina păcatului său; dar Hristos, Mântuitorul, l-a scos
din mormânt. (Iuda 9.). Moise, pe muntele schimbării la față, era ca o
mărturie pentru biruința lui Hristos asupra păcatului și a morții. El
reprezenta pe aceia care vor ieși din mormânt la învierea drepților. Ilie,
care fusese luat la Cer fără să fi văzut moartea, reprezenta pe aceia care vor
fi în viață pe Pământ la a doua venire a lui Hristos și care vor fi „schimbați
într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță”, „când trupul
acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor
se va îmbrăca în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53.). Iisus a fost îmbrăcat cu
Lumina Cerească, așa cum Se va arăta „a doua oară, nu în vederea păcatului, ca
să aducă mântuirea”, când El „va veni în Slava Tatălui Său împreună cu sfinții
îngeri.” (Evrei 9, 28; Marcu 8, 38.). Făgăduința Mântuitorului pentru
ucenici se împlinea acum. Pe munte, era reprezentată în miniatură Împărăția
viitoare a Slavei - Hristos împăratul, Moise ca reprezentant al sfinților
înviați, iar Ilie, al celor proslăviți. Ucenicii nu înțelegeau încă
lucrurile din fața lor; dar se bucurau că Învățătorul, plin de răbdare, umil și
blând, care umblase pe pământ ca un străin fără ajutor, era onorat de ființele
atât de favorizate în Cer. Ei credeau că Ilie a venit să vestească Împărăția
lui Mesia și că Împărăția lui Hristos era gata a se statornici pe Pământ. Erau
gata să alunge pentru totdeauna amintirea temerii și a dezamăgirii lor. Ei ar
fi vrut să zăbovească aici, unde se descoperea Slava lui Dumnezeu. Petru
exclamă: „Învățătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una
pentru Tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie”. Ucenicii credeau că Moise
și Ilie fuseseră trimiși să protejeze pe Învățătorul lor și să întărească
autoritatea Lui ca împărat. Dar, înainte de coroană, trebuia să vină
crucea. Subiectul convorbirii lor cu Iisus nu era instaurarea lui Hristos ca
împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtând slăbiciunea naturii omenești,
împovărat de întristarea și de păcatul ei, Iisus a mers singur în mijlocul
oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea
asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L
cunoștea. Nici măcar ucenicii Lui iubiți, absorbiți de propria întristare, de
îndoielile și nădejdile lor pline de ambiție, nu ajunseseră să înțeleagă taina
misiunii Lui. El locuise în Cer, în mijlocul iubirii și într-o părtășie
fericită, dar, pe Pământul pe care-l crease, era singur. Acum, Cerul își
trimisese solii la Iisus - nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferințe
și întristare și care puteau să simtă împreună cu Mântuitorul în încercările vieții
Sale pe Pământ. Moise și Ilie fuseseră conlucrători ai lui Iisus. Ei
împărtășiseră dorința Lui de a-i mântui pe oameni. Moise se rugase pentru
Israel: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe
care ai scris-o!” (Exod 32, 32.). Ilie cunoscuse singurătatea sufletului
când, timp de trei ani și jumătate cât a ținut foametea, suportase povara urii unui
neam și amenințările lui. Singur a stat pentru Dumnezeu pe muntele Carmel.
Singur a fugit în pustietate, plin de disperare și deznădejde. Acești oameni,
aleși mai presus de toți îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă
cu Iisus despre suferințele Lui și să-L mângâie cu asigurarea simpatiei Cerului.
Subiectul convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor ființelor
omenești. Fiind biruiți de somn, ucenicii au auzit numai o mică parte din
ce au discutat Hristos și trimișii Cerului. Fiindcă nu s-au rugat și nu au
vegheat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu dorea să le dea - o cunoaștere a
suferințelor lui Hristos și a Slavei care trebuia să urmeze. Ei au pierdut
binecuvântarea pe care ar fi avut-o, dacă s-ar fi făcut părtași de sacrificiul
Lui de sine. Acești ucenici erau puțin credincioși și zăbavnici cu inima,
apreciind prea puțin comoara cu care Cerul căuta să-i îmbogățească. Cu
toate acestea, au primit multă lumină. Ei au fost asigurați de faptul că tot Cerul
cunoștea păcatul comis de neamul iudeilor prin lepădarea lui Hristos. Lor li
s-a dat să vadă mai adânc lucrarea Răscumpărătorului. Ei au văzut cu ochii lor
și au auzit cu urechile lor lucruri care întreceau puterea omenească de
înțelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui (2 Petru 1, 16) și au
înțeles că Iisus era într-adevăr Mesia, despre care au mărturisit patriarhii și
profeții, și că El era recunoscut ca atare de Universul Ceresc. În timp ce încă
admirau priveliștea aceea de pe munte, „iată că i-a acoperit un nor luminos cu
umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultați!” Privind norul
acela plin de Slavă, mai strălucitor decât acela care umblase înaintea
semințiilor lui Israel în pustie, și auzind glasul lui Dumnezeu-Tatăl vorbind
cu o măreție grozavă, care a făcut muntele să se cutremure, ucenicii au căzut
la pământ ca loviți. Ei au rămas prosternați, cu fața ascunsă, până când Iisus
a venit mai aproape și i-a atins, alungându-le temerile cu glasul Lui
binecunoscut: „Sculați-vă, nu vă temeți”. Îndrăznind să-și ridice ochii, au
văzut că Slava cerească pierise, iar Moise și Ilie nu mai erau acolo. Ei se
aflau pe munte numai cu Iisus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu