MATEMATICA, ȘTIINȚELE NATURII ȘI ... DUMNEZEU!

MATEMATICA, ȘTIINȚELE NATURII ȘI … DUMNEZEU!

   Anumite aspecte din matematică și raportul acesteia cu știinţa sunt în armonie cu revelaţia Scripturii în privinţa lui Dumnezeu. Ar putea aceasta să constituie un catalizator al credinţei? Nu cu multă vreme în urmă, la Atena, a avut loc o conferinţă internaţională de matematică despre teoria nodurilor. Participanții au încercat să vadă cum pot aplica teoria matematică a nodurilor în mod practic, în încercarea de a răspunde la întrebări din cadrul știinţelor fizice și ale vieţii, de exemplu în ce fel formarea ADN-ului și a proteinelor le afectează reciproc funcţionarea. În lumina noilor descoperiri știinţifice, se afirmă frecvent că, oamenii pot oferi o perspectivă complet naturalistă asupra istoriei vieţii și a Universului. Drept urmare, se susţine că nu mai este nevoie de Dumnezeu. Cum să ne raportăm la asemenea provocări pentru creștinism? Abordarea avută de Pavel la Atena constituie un exemplu. Pavel a înţeles că publicul lui nu accepta autoritatea Scripturii. Așadar, în loc să argumenteze despre Hristos apelând la Scripturile Ebraice, așa cum făcea cu liderii evrei în sinagogi, Pavel a recurs la poeţii greci ca autorităţi recunoscute de cei care îl ascultau. Desigur că doar Scriptura conţine revelaţia completă de Sine a lui Dumnezeu, dar Pavel a demonstrat ce înseamnă libertatea creștinului de a-i aborda pe alţii în limitele propriei lor perspective asupra vieţii și a găsi elemente indicând spre ceva mai mult. Din perspectivă creștină, matematica și știinţele naturale conțin elemente care indică spre Dumnezeul Creator prezentat de Scriptură. 

Limitele știinţei: 

   Aș vrea să fiu prudent în abordarea mea. Când afirm că matematica și știinţele indică spre Dumnezeu, nu sugerez că există vreo dovadă matematică sau vreun experiment de laborator care să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Dar nici contrariul. Unii, în special gânditorii postiluminismului, au adoptat perspectiva conform căreia raţiunea și știinţa sunt singurele mijloace pentru adevărata cunoaștere. Această viziune este rezumată în afirmaţia marelui logician Bertrand Russell: „Orice cunoștinţă care se poate dobândi, se poate dobândi prin metode știinţifice și ceea ce știinţa nu poate descoperi omenirea nu poate cunoaște.” Russell, care era ateu, a ajuns la concluzia că, din moment ce metoda știinţifică nu va demonstra niciodată existenţa lui Dumnezeu, nu există nicio bază intelectuală pentru credinţa în Dumnezeu. Însă poziţia lui Russell își face un deserviciu: desfiinţează cercetarea. Ideea că știinţa este singura cale de dobândire a adevăratei cunoașteri este o poziţie filozofică la care nu se poate ajunge prin metoda știinţifică. Prin urmare, cel care susţine așa ceva este tributar unui angajament metafizic și în același timp susţine că nu este tributar unui asemenea crez neștiinţific. Cu alte cuvinte, se contrazice singur. Orice perspectivă asupra lumii este, într-o formă sau alta, tributară unor crezuri. Creștinii sunt tributari perspectivei că Dumnezeu S-a autorevelat nu doar în natură, ci și în cadrul revelaţiei speciale, prin Scriptură, și cred că ambele sunt necesare pentru a ajunge la o înţelegere completă a cine este El. Într-adevăr psalmistul scrie despre Ceruri că exprimă slava lui Dumnezeu, după care trece imediat la un cântec de laudă pentru revelaţia lui Dumnezeu (Psalmii 19 - T.M.). Similar, Pavel afirmă că lumea naturală dă mărturie despre existenţa și puterea lui Dumnezeu, după care clarifică faptul că doar prin Evanghelie este dezvăluit în totalitate caracterul lui Dumnezeu (Romani 1:16-20). Așadar creștinii nu ar trebui să se aștepte să redobândească o teologie completă din studierea lumii naturale. Categoric că, neajutaţi de Scriptură, este foarte probabil ca ei să ajungă la o imagine foarte neclară a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, există o serie de elemente în matematică și în știinţele naturii care sunt în armonie cu revelaţia lui Dumnezeu din Scriptură, și, care pot servi ca un catalizator al credinţei scepticilor. Aceste descoperiri nu au contrazis învăţăturile Scripturii, dar au intrat în conflict cu perspectiva aristoteliană asupra lumii, ce fusese importată în înţelegerea bisericii asupra Scripturii.

Neobișnuită eficacitate: 

  Există un eseu al lui Eugene P. Wigner, câștigător al Premiului Nobel, intitulat: „Inexplicabila eficacitate a matematicii în știinţele naturale”. Așa am aflat, personal, cum matematica poate constitui o puternică mărturie în favoarea Dumnezeului Creator. În acest eseu, Wigner scoate în evidenţă câteva dileme filozofice legate de natura matematicii. De exemplu, el evidenţiază că mai multe domenii matematice s-au dezvoltat pur și simplu datorită curiozităţii intelectuale a matematicienilor, fără nicio motivaţie din lumea naturală, cum este cazul geometriei neeuclidiene, însă acestea s-au dovedit ulterior a fi exact elementul necesar fizicienilor pentru a descrie lumea naturală. Faptul că Universul are o ordine precisă și poate fi explicat matematic este în sine un mister. Iată afirmaţia lui Albert Einstein în această privinţă: „Cel mai de neînţeles lucru despre Univers este faptul că poate fi înţeles!” Wigner merge mai departe, observând că deseori matematicienii, dând curs jocurilor lor de logică, ajung să dezvolte idei și limbaj matematic cu mult înainte să înţelegem dacă acestea vor juca vreun rol și, dacă da, care, în procesul de înţelegere a Universului. De exemplu, numărul imaginar i=√-1 a apărut în secolul al XVI-lea eminamente ca să satisfacă curiozitatea unui matematician; însă de atunci s-a dovedit extrem de util, dacă nu chiar esenţial, pentru modelele lumii fizice pe care le-am conceput, în special în mecanica cuantică. Mai mult, matematicienii au găsit relaţii uluitoare între i și alte concepte aparent independente, cum ar fi π=3,14159… (raportul dintre circumferinţa și diametrul cercului) și e=2,718… (o constantă de semnificaţie supremă în analiza matematică), exprimată ca eiπ+1=0. Cum se face că distracţia matematicianului dă rezultate care corespund atât de bine cu lumea noastră fizică? Și de ce aspecte independente de logică matematică se intersectează și sunt complementare, și nu se ciocnesc în contradicţie? În demersurile creative, în special în cele cărora le dau curs un număr mare de oameni, este important ca cel în cauză să aibă o hartă clară a direcţiei în care se îndreaptă. Realizăm schiţe, proiecte și machete înainte de a construi zgârie-nori. Dar se pare că matematica a constituit o suplimentare nebănuită de încăperi și etaje, care, în loc să genereze dezordine, a rezultat consecvent în ceva ce comunitatea descrie drept surprinzător de elegant și de frumos. În eseul său, Wigner face următoarea observaţie: „Categoric este greu de crezut că puterea noastră de a raţiona a ajuns, prin procesele de selecţie naturală ale lui Darwin, la perfecţiunea pe care pare să o posede.” Apoi conchide: „Este dificil de evitat impresia că avem de-a face aici cu o minune. 

Istoria știinţei: 

  Cândva am răsfoit cartea lui Isaac Newton, „Principia Matematica”. Răsfoind-o, m-am gândit la impactul incredibil al lucrării lui Newton asupra așezării bazelor fizicii moderne. Ulterior am dat peste o scrisoare în care Newton explica faptul că unul dintre motivele scrierii lucrării Principia a fost „că poate va acţiona în direcţia convingerii oamenilor să creadă într-o Divinitate; și că nimic nu mă poate bucura mai mult decât să o descopăr utilă în acest scop”. Așa cum Apostolul Ioan și-a scris Evanghelia ca cititorul să-și poată dezvolta credinţa (Ioan 20:31), Newton și-a considerat activitatea știinţifică un catalizator al credinţei. Pe lângă Isaac Newton, James Maxwell și mulţi alţi pionieri ai știinţei moderne nu și-au separat credinţa de studiul lumii naturale. Și nu este vorba doar de faptul că mulţi oameni de știinţă proeminenţi au fost, și sunt, oameni ai credinţei, ci de faptul că, credinţa, - doctrina creaţiei, în special -, a constituit baza intelectuală a revoluţiei știinţifice. Pionierii s-au așteptat ca legile matematice să poată descrie Universul, pentru că ei credeau într-un Creator care a organizat creaţia și au crezut că ei pot descoperi respectivele legi deoarece credeau că umanitatea a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. Așa se explică cum mulţi istorici ai știinţei sunt de acord cu perspectiva lui Melvin Calvin, câștigător al Premiului Nobel, și anume că „viziunea monoteistă pare să constituie baza istorică a știinţei moderne”. 

Este credința anti-știinţă? 

  Mulţi află cu surprindere că viziunea biblică care Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator se află în centrul știinţei moderne. Deseori întâlnesc opinia că știinţa dovedește că Scriptura este depășită și inexactă. Un aspect invocat în mod obișnuit este persecuţia Bisericii Catolice asupra oamenilor de știinţă, cum ar fi Galileo și Kepler, pentru faptul că susţineau că Pământul se învârte în jurul Soarelui, în timp ce se credea că Scriptura susţine că Soarele se învârte în jurul unui Pământ static. În primă fază, pare să fie un exemplu clar al modului în care știinţa arată că Biblia se înșală, dar s-a dovedit că au existat alte influenţe în respectivul conflict. De exemplu, teologii Bisericii medievale au fost profund influenţaţi de Aristotel și de alţi filosofi greci. Aristotel a propus un model de Univers în care Pământul era în centru, iar corpurile cerești erau sfere perfecte, impecabile, care se deplasau în cercuri perfecte în jurul lui. Acest model a fost pus sub semnul întrebării când Galileo a privit prin telescop și a văzut cratere pe Lună și pete pe Soare și când Kepler a demonstrat că planetele se deplasează în elipse în jurul soarelui. Este semnificativ faptul că aceste descoperiri nu au contrazis învăţăturile Scripturii, dar au intrat în conflict cu perspectiva aristoteliană asupra lumii, ce fusese importată în înţelegerea Bisericii asupra Scripturii. Galileo și Kepler au fost creștini devotaţi care aveau o înaltă consideraţie pentru autoritatea Scripturii. De fapt, Kepler se considera un „Luther al astronomiei”, punându-se pe aceeași linie cu Martin Luther, care făcuse ca Reforma să adopte autoritatea Scripturii, în defavoarea filozofilor greci și a părinţilor Bisericii. Peter Harrison, profesor la Oxford, a susţinut în lucrarea „The Bible, Protestantism, and the Rise of Natural Science” („Biblia, Protestantismul și ridicarea știinţei naturale”) că în Reforma protestantă și în hermeneutica protestantă Geneza a fost citită ca o relatare istorică, nu ca o meditaţie alegorică sau spirituală, așa cum au făcut Augustin și Biserica medievală. Virajul protestant făcut în hermeneutică i-a determinat pe unii să pună preţ pe lumea materială și să studieze „cartea naturii” ca a doua carte a revelaţiei lui Dumnezeu, după Scriptură. Este o tristă ironie faptul că mulţi astăzi consideră că teoriile știinţifice moderne asupra originii discreditează relatarea biblică despre creaţie, când, istoric, tocmai credinţa în mărturia Genezei a deschis drumul știinţei moderne. În loc să creadă că Scriptura și știinţa sunt în conflict, pionierii știinţei moderne au fost de acord asupra faptului că, atât cartea naturii, cât și Cartea descoperită nu pot vorbi decât în armonie. Prin metode diferite și în limbaje diferite, ele stau mărturie cu privire la aceleași adevăruri. Știinţa descoperă permanent noi minunăţii, dar, din cercetarea ei, ea nu aduce nimic care, înţeles corect, să intre în conflict cu revelaţia divină. „Cartea naturii și Cuvântul scris aduc lumină unul asupra celuilalt” - spunea Kepler! Darwin, ca mulţi alţii, au fost împinși să renunţe la credinţă din cauza unei doctrine false care reprezenta greșit caracterul lui Dumnezeu. Creștinii au ocazia unică de a da mărturie în favoarea unei imagini diferite a lui Dumnezeu, opusă concepţiei înfricoșătoare pe care o au mulţi. Prin studierea cărţii naturii putem indica spre Dumnezeu drept Creator, nemaipomenit în putere; iar prin studierea Cărţii revelate, putem vorbi despre Dumnezeu ca Răscumpărător, inepuizabil în dragoste. Putem proclama adevărul: „Mâna care susţine lumile în spaţiu, mâna care ţine toate lucrurile din Universul lui Dumnezeu în ordinea în care sunt aranjate și în neobosita lor activitate, este mâna care a fost bătută în cuie pe cruce pentru noi!” - după cum a afirmat Isaac Newton.