„PROBLEMA”
BASARABIEI!
Anexarea Basarabiei la 16/28 mai 1812 de către Imperiul Rus a fost rezultatul unei
suite de factori externi şi a avut consecinţe care pot fi resimţite şi astăzi.
Statul moldovenesc a mai fost supus unor anexări parţiale şi până în 1812. În
ceea ce priveşte sudul regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie că
pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea
Albă (5 august 1484), în jurul cărora a constituit raiale. Pe timpul domniei
lui Petru Rareş, la 15 septembrie
1538, Soliman intră în Suceava.
Trădat de marii boieri, Petru Rareş se refugiază în cetatea Ciceului (28
sept.). Ştefan Lăcustă este numit
domn de sultan. Bugeacul şi Tighina sunt anexate Imperiului Otoman.
Are loc instaurarea dominaţiei otomane asupra Moldovei. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul Bender, au reconstruit cetatea şi au
instituit încă o raia - cea a Tighinei. De asemenea, turcii au anexat ţinutul
Hotin. La 1699, după pacea de la
Carlowitz, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru a-şi reconsolida forţele în zona
respectivă, turcii aleg Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării
geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo se afla cea mai
puternică cetate din Moldova. Din aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul
asupra cetăţii, iar la 1715 ţinutul este transformat în raia. Din acest moment,
ţinutul şi cetatea Hotinului au devenit cel mai de nord punct strategic al
Imperiului Otoman, având ca funcţie internă păstrarea influenţei sale în
Principatele Române, iar ca funcţie externă supravegherea deplasărilor de trupe
din statele vecine - Imperiul Rus, Polonia şi Imperiul Habsburgic. La 1718,
hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând configuraţia fostului ţinut
moldovean şi devenind una dintre cele mai mari raiale. De menţionat că un
interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi
Nistru - ţinutul Hotinului - a manifestat Imperiul
Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a
anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o „Bucovina”, au apărut probleme şi
privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă
sate din raiaua Hotinului, darn-au reușit acest lucru. Chiar şi după consumarea
problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere
această zonă. Iosif al II-lea năzuia
să alipească cetatea Hotinului la Imperiu, astfel, în războiul ruso-austro-turc
din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o
administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost
nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind
reinstaurată vechea administraţie otomană. Totuși, nici anexările efectuate de
Turcia (sudul şi nordul Basarabiei), nici anexarea efectuată de Austria (a
Bucovinei) nu se compară cu anexarea de către Rusia în 1812 a Basarabiei,
deoarece după 1918, Turcia şi Austria nu au emis pretenţii teritoriale faţă de
România. Rusia Sovietică, însă, a cerut, a ocupat şi a anexat în 1940
Basarabia, în virtutea dreptului pe care, în opinia autorităţilor de la
Moscova, l-ar fi primit pentru că în 1812 s-a reuşit preluarea de la Imperiul
Otoman a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru şi anexarea sa.
Cauze ale
anexării Basarabiei:
1. Testamentul lui Petru I.
Încă în testamentul lui Petru I, document considerat de unii cercetători drept
o ticluire a Ohranei ţariste
(poliţia secretă), a fost arătat vectorul expansiunii pe mai departe a statului
rus - confirmată în mod uimitor de evenimentele ce au urmat - spre Balcani şi
spre Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Petru I scria: „A se
apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol şi India, că acel ce va
stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii”. În text sunt formulate
direct, deschis scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus. În
acest text Petru I s-a adresat tuturor „pogorâtorilor noştri şi moştenitorilor
tronului şi guvernului naţiei rusești”, îndemnându-i să promoveze o politică de
stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de Sud-Est şi în Asia
(declarativ - împotriva turcilor, dar de facto - împotriva popoarelor din aceste
regiuni, prin ocuparea lor). „Poporul rusesc” era „chemat a stăpâni în
viitorime toată Europa”. Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un
obiectiv final al înaintării ruseşti, ci doar un teritoriu spre acel obiectiv –
Constantinopolul -, dar şi spre regiunea
din sud-estul Europei - Peninsula
Balcanică - acolo unde Rusia îşi propunea să-i elibereze pe fraţii slavi şi
ortodocşi - bulgari, sârbi, dar şi greci - de dominaţia turcească. Atunci când
erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, strategii ruşi de la Sankt
Petersburg „se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca
o compensaţie pentru eşecurile militare şi pierderile materiale suferite în
faţa turcilor peste Dunăre, răzbunându-se astfel pe ei, din contul Moldovei. În
timp ce „toată Europa” nu a ajuns sub stăpânirea Rusiei, Basarabia a devenit o
victimă a Imperiului ţarilor din simplul motiv că se afla în calea armatei ruse
spre peninsula Balcanică şi Constantinopol.
2. Tătarii
nogai din Basarabia se aflau sub ascultarea hanatului Crimeii, anexat de Rusia.
Istoricul Ion Ţurcanu susţine că
după anexarea Hanatului Crimeii şi a
teritoriului din stanga Nistrului, Rusia pretindea la zona dintre Prut şi
Nistru locuită de tătari deoarece aceştia s-au aflat sub jurisdicţia
(ascultarea) hanului de la Bahcisarai.
Aceasta explică într-o oarecare măsură de ce la negocierile ulterioare cu
Franţa - în calitatea ei de mare putere europeană - Rusia cerea insistent
„Basarabia”, distinct faţă de Moldova şi Valahia. Elementul nou introdus de
pacea de la Kuciuk Kainargi privind statutul Bugeacului
este că, învingînd Turcia în războiul din 1768-1774, Rusia a reuşit să smulgă
de sub autoritatea acesteia hanatul Crimeii, care-i avea sub ascultare şi pe
tătarii din Bugeac, astfel că aceştia deveniseră de fapt supuşi ai coroanei
imperiale ruseşti. Asta înseamnă că, - lucru extrem de important, până acum nu
se ştie de ce trecut cu vederea de istoriografie -, prin pacea de la Kuciuk
Kainargi (1774), Rusia făcuse primul pas spre ocuparea Basarabiei. Se ştie că
în 1812 Rusia a ocupat nu numai Basarabia - partea sudică a interfluviului
pruto-nistrean, ci toată Moldova de Est. Prin extinderea toponimului
„Basarabia” din sud asupra întregului interfluviu până la Hotin, autorităţile
ţariste extindeau „dreptul” pe care „îl aveau” cu privire la zona sudică asupra
întregului teritoriu dintre Nistru şi Prut.
3. Planul
vice-ministrului Afacerilor Externe al Rusiei, prinţul polon Adam Georg
Czartoryjski. Intelectualul basarabean Pavel
Gore dezvăluie alte detalii cu privire la cauzele expansiunii ruseşti în
principatele Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia testamentului lui
Petru cel Mare („oricât de apocrif/neautentic ar fi”), Gore scrie despre
eforturile prinţului Adam Georg
Czartoryjski, vice-ministru al Afacerilor Străine al Rusiei, care a
prezentat lui Alexandru I, la 1804,
„un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă, din punctul de
vedere al intereselor ruseşti, de a reconstitui Regatul Poloniei sub
protectoratul Imperiului Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire şi
renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească asupra Poloniei ar cere
compensaţii, Czartoryjski arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste
compensaţii pe socoteala Imperiului Otoman.”
4. Acordurile
ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt. O cauză - indirectă - a anexării de
către Rusia a Basarabiei au fost acordurile
ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt. Moldova şi „Basarabia” intră în
sistemul geopoltic european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de pace de
la Tilsit (un oraş din estul
Prusiei, actualmente Sovetsk, în regiunea Kaliningrad). La 7 iulie 1807
Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru
I şi Napoleon I, au semnat un
tratat. Acesta a pus capăt războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez
şi a pus bazele unei alianţe între cele două imperii, care şi-au impus puterea
aproape asupra întregii Europe continentale. Cele două state au convenit în
secret să se ajute unul pe altul în dispute - Franţa s-a angajat să ajute Rusia
împotriva Imperiului Otoman, în timp ce Rusia a fost de acord să se alăture Blocadei Continentale împotriva Imperiului
Britanic. Napoleon de asemenea l-a convins pe Alexandru să instige „un război
finlandez” împotriva Suediei pentru a o
forţa să adere la Blocada Continentală. Deşi Rusia şi-a exprimat intenţia să
încorporeze Principatele Dunărene, în faţa refuzului Franţei, Țarul a fost de
acord să evacueze Valahia şi Moldova care fusese ocupate de forţele ruseşti în
cadrul războiului ruso-turc, în 1806. De asemenea, insulele Ioniene şi Cattaro
capturate de Rusia, urmau să fie transmise Franţei. Ca recompensă, Napoleon a
garantat suveranitatea Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici conduse
de rudele germane ale Țarului. De remarcat faptul că la 7 iulie 1807 o putere a
Europei Occidentale (Franţa) a susţinut Moldova în faţa tendinţelor de
acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat un tratat între Franţa şi
Prusia, în urma căruia ultima pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe
care îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra independenţa. Pe acele
teritorii Franţa a creat Regatul
Vestfaliei, Ducatul Varşoviei şi
Oraşul liber Danzig. Alte teritorii
cedate au fost acordate altor state sateliţi ai Franţei şi Rusiei. Rusia a
susţinut în negocieri păstrarea de către Prusia a independenţei. Conjunctura
internaţională s-a schimbat însă în mod radical cu un an mai târziu. Războiul
ruso-turc avansa şi Rusia era învingătoare. Napoleon Bonaparte ştia foarte bine
că dacă ar fi permis Rusiei să desfiinţeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi
putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia, cu toate slăbiciunile
ei evidente - ajutată în mod substanţial - era singura putere capabilă de a
stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată
încheia o pace cu Anglia, deoarece ştia tot atât de bine că fără o pace cu
Anglia, nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă - în termenii săi -
pe continentul european. Speranţa aceasta s-a risipit definitiv numai atunci
când Napoleon a luat cunoştinţă de discursul regelui Angliei în Parlamentul
britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia pace cu
Napoleon, niciodată. În aceste condiţii, Napoleon se decide să satisfacă cererea
Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova şi Valahia, astfel că
pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o scrisoare ţarului Alexandru I -
caracterizată, încă şi în ziua de astăzi - drept un model de diplomaţie, în
care deşi nu se găseşte niciun rând prin care să-i promită împărţirea
Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună
ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginaţia
anturajului lui Alexandru I şi să creeze convingerea unei împărţiri iminente a
Turciei. Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol,
propune Înaltei Porţi, să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808,
Divanul răspunse: „Niciodată Sublima Poartă nu va consimţi să cedeze Moldova şi
Valahia. Ea va prefera războiul.” Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate
influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808, părăseşte Istanbulul. Fără
a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul
Alexandru I se întâlnesc la Erfurt (în Turingia, Germania) între 27 septembrie - 14 octombrie 1808, unde cei doi împăraţi semnează o
nouă convenţie
secretă prin care
Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi
cele două Principate Dunărene, precum şi să fie începute tratative directe
între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei. Cu alte cuvinte, Franţa făcuse
toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la
blocada continental, aderare care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deşi
împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se
amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la
blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze
o campanie comună împotriva englezilor în India), Rusia nu şi-a respectat
angajamentul privind blocada. Cooperarea între Rusia şi Franţa în cele din urmă
a dat faliment în 1810 când Țarul a început să permită navelor neutre să
ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a
invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului
ruso-francez, pierzând însă războiul. Între timp, în urma presiunilor exercitate
de Franţa asupra Turciei, Marele Vizir
Bairaktaru propune Rusiei tratative directe ruso-turce. Ruşii răspund că
refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistiţiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace
ruso-turce, mediate de Franţa la Paris. Pe data de 29 octombrie 1808, curierul
care aduce lui Prozorovski (comandantul
armatei ruse în Principatele Dunărene) tratatul de la Erfurt, soseşte la
Focşani şi imediat trimite un ofiţer la Constantinopol pentru a fixa locul
tratativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la
tulburările, din capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir Bairaktar. În
conveţia de la Erfurt se menţiona - Art.
5 - „Înaltele părţi contractante se
angajează să considere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoască
Finlanda, Ţara Românească (Valahia) şi Moldova ca făcând parte din Imperiul
Rus. Art. 8 - Împăratul Napoleon
recunoaşte numita reunire (sic!) şi hotarele Imperiului Rus în această parte
extinse până la Dunăre”
După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia (se folosește această denumire în mod oficial pentru prima dată!) se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii”. Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811, ţarul îşi limitează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, acceptă graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu numai „Basarabia”.
După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia (se folosește această denumire în mod oficial pentru prima dată!) se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii”. Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811, ţarul îşi limitează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, acceptă graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu numai „Basarabia”.
Există unele asemănări şi deosebiri între Convenţia secretă ruso-franceză de la Erfurt din 1808 şi Tratatul de neagresiune sovieto-german („pactul Molotov-Ribbentrop”), cu protocolul său adiţional secret, din 23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea, de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului Basarabiei. Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în 1939 Hitler erau figuri aflate în dizgraţia cancelariilor statelor europene influente, aceasta nu a împiedicat-o pe Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea lui Napoleon, cât şi după înfrângerea lui Hitler. O asemănare ţine şi de faptul că atât în 1812, cât şi în 1940, anexarea Basarabiei de către Rusia a avut loc în urma împărţirii zonelor de influenţă cu statul ce îşi exercita supremaţia pe continentul european, prin acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta. Deosebirea ţine de faptul că în 1812 convenţia de la Erfurt era caducă, Franţa stăruind ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite să-şi replieze forţele şi să opună rezistenţă armatei lui Napoleon), în timp ce în 1940 tratatul de neagresiune sovieto-german era în vigoare, iar Germania a forţat la rândul său guvernul de la Bucureşti să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.
Consecinţele
anexării Basarabiei:
1.Asimilarea populaţiei
autohtone a Basarabiei. În urma anexării Basarabiei, autorităţile ţariste
au procedat la acţiuni de asimilare a populaţiei. Rusia a impus regimul de
ocupaţie - o administraţie formată din străini - şi a trecut treptat la asimilarea
populaţiei autohtone. În 1830 Rusia a închis frontiera pe Prut. Limba română
(numită „moldovenească”), care după 1812 era facultativă în şcolile basarabene,
a fost suprimată definitiv la 1873. Conform unor estimări, înainte de unirea
Basarabiei cu România în provincie erau 1082 şcoli primare ruseşti şi nicio
şcoală primară românească. Asimilarea (rusificarea) a continuat şi în perioada
sovietică.
2.Colonizarea Basarabiei.
În urma anexării s-a efectuat o colonizare a noii provincii: în partea din nord
şi centru cu ucraineni (care au format sate întregi), dar mai ales în sud - în
Bugeac. Apoi au fost aduși bulgari, găgăuzi, germani, evrei, ruși - bineînțeles
și alte populații.
3.Răşluirea
Basarabiei. Datorită colonizării din sudul Basarabiei, în special, după
reanexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, autorităţile sovietice de ocupaţie au
impus o graniţă ucraineano-moldovenească în interiorul Basababiei, sub
pretextul respectării criteriului etnic, adică a fost stabilită o graniţă în
Basarabia între localităţile populate de moldoveni şi localităţile coloniştilor
basarabeni din sudul Basarabiei. Graniţa respectivă este în vigoare şi
astăzi.
4.Represiunea din 1940 şi
de după cel de-Al Doilea Război Mondial. O consecinţă a anexării Basarabiei
în 1812 a fost represiunea efectuată de autorităţile sovietice în 1940 şi după cel
de-Al Doilea Război Mondial: execuţii şi deportări în masă, foamete organizată,
colectivizare forţată, industrializare forţată şi colonizări etc.. Dacă nu ar
fi existat anexarea din 1812, regimul stalinist nu ar fi avut vreun temei să
ceară Basarabia în mod ultimativ, în iunie 1940, de la statul roman!
5.Oprirea procesului de
dezvoltare a conştiinţei naţionale a populaţiei autohtone a Basarabiei şi
schimbarea mentalităţii. În urma anexării Basarabiei, a fost oprit procesul
de dezvoltare a conştiinţei naţionale a basarabenilor autohtoni. În prezent,
populaţia din Moldova de Vest (din cadrul României) şi din nordul Bucovinei
(raioanele Herţa, Storojineţ şi Adâncata din regiunea Cernăuţi) se identifică
din punct de vedere etnic ca români, în timp ce o bună parte a populaţiei
Republicii Moldova se identifică drept moldoveni. În timp ce în cadrul statului
român şi în Imperiul Austro-Ungar procesul de dezvoltare a conştiiţei naţionale
a populaţiei autohtone de pe teritoriul vechiului Principat al Moldovei s-a
dezvoltat în mod firesc, în Basarabia acest proces a fost întrerupt. În
provincia ţaristă nu a existat o intelectualitate numeroasă şi influentă, care
să contribuie la dezvoltarea conştiiţei naţionale a maselor largi ale
populaţiei (personalităţi notorii basarabene au fost nevoite să se refugieze în
dreapta Prutului: B.P. Hasdeu, Constantin Stere ş.a.). Anexarea la
1812 a Basarabiei are drept consecinţă faptul că până şi în prezent în cadrul
unui popor există o divizare: peroane aparţinând aceleiaşi culturi, având
aceleaşi tradiţii, vorbind acelaşi grai (moldovenesc) al limbii române se
identifică diferit - români şi moldoveni. La fel se-ntâmplă și în Regiunea
Cernăuți din Ucraina.
6.Pretenţiile
din prezent ale autorităţilor Feredaţiei Ruse conform cărora Basarabia este
„pământ rusesc”. Datorită anexării Basarabiei în 1812, până în prezent
autorităţile Rusiei consideră teritoriul în cauză drept rusesc. Într-un
material „informativ” Angajaţii de la
MAE al Rusiei explică cum teritoriul Basarabiei, - care în 1711 (tratatul de la Luţk) a fost recunoscut de Petru cel
Mare ca fiind moldovenesc -, este un „teritoriu primordial rus”, un „pământ
străvechi rusesc”. Este ştiut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte
niciodată din statul Rusiei Kievene, cum
se pretinde în respectivul material. De menţionat că „informaţiile” din
respectivul „material informativ” al MAE al Rusiei se înscriu într-un şir de
asemenea „informări” care au fost făcute de Rusia de-a lungul istoriei. În nota
ultimativă din 26 iunie 1940, adresată ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, se scrie despre
„unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica
Sovietică Ucraineană”. Este posibil ca guvernul sovietic şi ministrul Viaceslav Molotov să fi fost „victim”
ale unor mituri vehiculate în 1918 inclusiv la Chişinău. Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara
în şedinţa Sfatului Ţării din 16
martie 1918: „Soarta i-a legat şi amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi
în Basarabia ca
moldovenii (subl. B.M.).” Se ştie că unul dintre motivele care au dus
la votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a unirii
Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România (la acel moment,
România era de fapt Moldova de Vest, dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa
încât s-a reunit vechiul Principat al Moldovei), a fost şi amestecul guvernului
Ucrainei, care la începutul anului 1918 a formulat pretenţii teritoriale cu privire
la Basarabia.
Teritoriul actualului stat Republica Moldova
(inclusiv al întregii Basarabii) a fost un coridor prin care au trecut spre
vest sau spre sud ungurii, slavii, protobulgarii ş.a.. Prima capitală a
statului moldovenesc - Baia - era o
localitate cu populaţie preponderent germană (saşi). Iar denumirea râului Moldova, pe malurile căruia se
află Baia, şi, respectiv, a statului de la 1359, poate avea legătură cu
denumirea râului Moldau din Saxonia. Biserica armenească din Botoşani este anterioară
statului moldovenesc (de asemenea, cea mai veche clădire păstrată în Iaşi este
biserica armenească). Dar niciunul din statele acestor popoare, create înainte
sau după trecerea lor (sau a reprezentanţilor lor) pe aici, nu a declarat prin
ministerul de externe că teritoriul Basarabiei ar fi „teritoriul lor
primordial” sau „pământul lor străvechi”.
Concluzii:
La începutul secolului al XIX-lea teritoriul dintre
Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopolitice a trei imperii:
Rusia, Austria şi Turcia. Până la urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia
asupra părţii estice disputate a Principatului Moldovei. Prin Tratatul de Pace
de la Bucureşti (1812), Moldova pierdea teritoriul său din stânga Prutului -
ţinuturile Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului, numită ulterior
ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi
Greceni. Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi
Reni şi la tatarlâcul din Bugeac - teritorii moldoveneşti pe care le anexase
anterior. Pierderea teritoriului moldovenesc în cauză, încorporat Rusiei, a
slăbit Ţara Moldovei pentru mult timp de atunci înainte şi a întărit Imperiul
Țarist. În ciuda eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a
provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi
cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice
Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a
Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de
către Sfatul Ţării - la 27 martie 1918 - a unirii Republicii Moldoveneşti cu
România însemnat rezolvarea problemei Basarabiei. Unirea a fost recunoscută de
către Marea Britanie, Franţa, Italia, şi Japonia, care au semnat la Paris un
tratat sau protocol cu România la 28 octombrie 1920 (au recunoscut suveranitatea României asupra
Basarabiei; Japonia
nu a ratificat tratatul deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o
facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin). Poziţia S.U.A. poate
fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude
justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de stat şi
diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea
oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual
consimţământ al diplomaţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920”. Recotropirea
şi reanexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către URSS a însemnat reapariţia
acestei probleme şi repunerea ei pe tapet. În prezent, rezolvarea problemei
Basarabiei nu poate avea loc decât în context geopolitic european şi
internaţional, cu implicarea U.E. şi S.U.A.. Astăzi, problema Republicii
Moldova s-ar putea rezolva prin reunirea
ei cu România, fapt care ar însemna și aderarea,
implicit, la Uniunea Europeană, adică intrarea în spaţiul civilizaţional
european. Desprinderea Republicii Moldova de aria geopolitică rusească va avea
loc, însă, numai atunci când vor fi
reunite două elemente: 1) voinţa, respectiv acţiuni ale elitei politice
moldoveneşti şi ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de
influenţă rusească şi 2) susţinerea din partea UE şi SUA a acestui demers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu