TEXTE APOCRIFE - TESTAMENTUL LUI IOV!

TEXTE APOCRIFE - TESTAMENTUL LUI IOV!

I

În ziua în care s-a îmbolnăvit, a dorit să pună rânduiala în casa lui. De aceea și-a chemat Toți copiii, șapte băieți și trei fete. Copiii mei , veniți și stați împrejurul meu, ca să vă arăt ce-a făcut Domnul cu mine și toate câte mi s-au întâmplat. Căci eu sunt tatăl vostru Iov, care a îndurat peste poate, iar voi sunteți neam ales și slăvit, din seminția lui Iacov, tatăl mamei voastre. Eu mă trag din fii lui Esau, fratele lui Iacov din care se trage și maica voastră Dinah, care v-a născut pe voi. Prima mea femeia a murit de o moarte năprasnică împreună cu cei zece copii ai noștri. Acum ascultați-mă cu luare-aminte și vă voi dezvălui tot ce mi s-a întâmplat.

II

Numele meu era Iobab, înainte ca Domnul să mă numeasă Iov. Așadar, pe când mă numeam Iobab locuiam chiar lângă templul unui idol la care se închina multă lume. Și tot privind eu la jertfele necontenite ce se aduceau acolo, am prins a cugeta în mine însumi și a zice: „Oare acesta să fie Dumnezeul care a făcut Cerul și Pământul și marea și pe noi oamenii? Cum sa aflu adevărul?”.

III

Într-o bună noapte, pe când dormeam, un glas mare a venit asupra mea, din mijlocul unei lumini, și mi-a strigat: „Iobab, Iobab!”. Eu am raspuns : „Iată-mă!”. Și glasul a zis: „Scoală-te și îți voi arata cine este Cel pe care vrei să-l cunoști. Acesta căruia i se aduc jertfe și libații nu este Dumnezeu, ci însăși puterea Diavolului prin care se înșeala firea omenească”. Auzind acestea, am căzut la picioarele patului, cu fața la pamant, și am zis: „Stăpânul meu, care ai venit anume ca să îmi mântuiești sufletul, ajută-mă ! Căci dacă lucrul acesta este al Satanei pentru amăgirea oamenilor, atunci, rogu-te, dă-mi puterea să merg și să-l curăț și să fac ca niciodată de acum încolo să nu se mai slujească în el. Oare cine ar cuteza să mă împiedice pe mine, prințul acestui ținut !?”.

IV

Lumina mi-a răspuns, zicându-mi: „Negreșit că vei putea să cureți locul acela. Ascultă-mă însă. Iată ce mi-a poruncit Domnul să-ți aduc la cunoștință!”. Si eu am raspuns: „Tot ce-a poruncit Domnul slugii Sale voi asculta și voi împlini”. Și a continuat: „Iată ce spune: De te vei apuca să cureți locul Satanei, acesta se va ridica împotriva ta cu război și plin de mânie. Atâta doar, nu te va putea omorî. O să-ți facă răni fără de număr, o să-ți mistuie averile toate, o să îți răpească până și copiii. Dar dacă rabzi până la capăt voi face numele tău vestit la toate neamurile Pământului până la sfârșitul veacurilor. Și am să îți întorc la loc averea, de două ori mai mare decât la început, ca să știi că Dumnezeu nu se ia după ochi frumoși, ci-l răsplătește cu bogății de tot felul pe cel care îl ascultă. Și vei fi trezit la înviere. Căci vei fi asemenea unui atlet care dă și primește lovituri, iar la sfârșit câștigă cununa biruinței. Atunci vei ști că drept, adevărat și puternic este Domnul și că îi învrednicește pe aleșii Săi”.

V

Și eu, copiii mei, i-am răspuns: „Până la moarte voi răbda fără șovăială”. Apoi, după ce îngerul mi-a pus pecetea și a plecat, eu, dragii mei copii, m-am sculat în noaptea urmatoare și luând cu mine cinci sute de slujitori, am mers la templul idolului și l-am făcut una cu pământul. Iar dupa aceea m-am întors acasă și am poruncit să se întărească toate intrările.

VÎ

Ascultați-mă, copiii mei și vă minunați! Îndată ce am intrat în casă am pus să se întărească ușile și am zis păzitorilor porților:  „Dacă astăzi mă caută cineva, să nu mi se aducă la cunoștință, ci răspundeți : „Nu are vreme acum, este prins cu lucruri grabnice”. Și aflându-mă eu înăuntru, Satana, cu chip de cerșetor, bătu la poarta și-i zise portăresei: „Du-te și spunei lui Iov că vreau să-l văd!”. Portăreasa veni și îmi spuse, dar primi de la mine răspuns că nu aveam vreme.

VII

Auzind aceasta, Satana plecă, își puse pe umeri un băț și prinse a se milogi portăresei așa:  „Spunei lui Iov: Dă-mi pâine din mâinile tale, ca să mănânc”. Și eu i-am dat slugii o pâine arsă, ca s-o azvârle cerșetorului. Și i-am răspuns: „Nu aștepta să mănânci din pâinile mele, căci îmi ești străin”. Portăreasa - fiindu-i rușine de pâinea aceea arsă, neagră ca scrumul, și pentru că nu știa că îl are în față pe Satana - a luat de la dânsa o pâine frumos rumenită și i-a dat-o de pomană. El o luă, dar, cunoscând cele întâmplate, zise: „Pleacă slugă nemernică, și adu-mi ce ți s-a dat să îmi aduci”. Atunci sluga prinse a se jeli cu lacrimi amare și zise: „Adevărat, bine spui că sunt o slugă nemernică. Dacă n-aș fi fost, aș fi făcut precum mi-a poruncit stăpânul meu”. Și întorcându-se în casă îi aduse Satanei pâinea arsă, cu următoarele cuvinte:  „Așa îți zice stăpânul meu: Nu o să mănânci niciodată din pâinile mele, căci îmi ești străin”. Ci eu ți-am dat adineauri, ca sa nu fiu judecat că n-am miluit un cerșetor străin, o pâine neagră. Apoi Satana o trimise din nou la mine cu următoarele cuvinte:  „Cum este arsă scrum această pâine, așa voi arde scrum și trupul tău. Peste un ceas mă întorc și te nimicesc”. Eu am răspuns:  „Fă ceea ce ai de făcut! Sunt gata să îndur toate nenorocirile pe care o să le abați asupra mea !”.

VIII

Satana plecă de la mine și merse drept sub bolta cerului, ca să îl roage pe Domnul să îi dea putere asupra tuturor averilor mele. Și luând puterea, veni și îmi spulberă toată agoniseala.

IX

Ascultați-mă cu luare aminte. Vă voi povesti toate câte mi s-au întâmplat și câte mi s-au luat. Aveam o sută treizeci de mii de oi și din ele puneam deoparte șapte mii, pe care le tundeam și făceam haine orfanilor, văduvelor, celor săraci și neputincioși. Aveam o haită de opt sute de câini, care îmi păzeau casa. Mai aveam nouă mii de cămile, dintre care alesesem trei mii, ca să cutreiere toate cetățile. După ce le încărcam cu tot felul de lucruri, le trimiteam prin cetăți și prin sate, poruncind ca mărfurile să fie împărțite pe degeaba neputincioșilor, văduvelor și nevoiașilor. Aveam o sută patruzeci de măgărițe la păscut. Am pus deoparte cinci sute dintre ele și am poruncit să li se vândă mânjii, iar banii să se dea săracilor și năpăstuiților. Aceștia veneau la mine din toate ținuturile dimprejur. Cele patru porți ale gospodăriei rămâneau tot timpul larg deschise, cu gândul ca nu cumva sosind vreunul, să ceară de pomană și văzându-mă stând la poartă, să se întoarcă din drum cu mâinile goale, cuprins fiind de rușine. Ci, dacă m-ar fi zărit stând la una din porți să poată intra prin alta, ca să își ia cele de trebuință.

X

Aveam și treizeci de mese întinse în mijlocul ogrăzii, la tot ceasul din zi și din noapte, numai pentru drumeții străini. Alte doisprezece mese erau puse anume pentru văduve. Dacă vreun străin intra să ceară de pomană, îl sileam să rămână și să se ospăteze la masă, înainte să își ia cele de trebuință. Nu îngăduiam nimănui să iasă pe poartă cu stomacul gol. Aveam și trei mii cinci sute de perechi de vite. Puneam deoparte cinci sute să lucreze, cât puteau, țarinile celor care doreau să le împrumute, iar rodul adunat era pus deoparte și împărțit săracilor la mesele acelora. Aveam și cincizeci de cuptoare pentru copt pâine, din care rânduisem câteva pentru masa celor flămânzi.

XI

Unii străini, văzându-mi dărnicia, au vrut să împlinească și ei această slujire. Alții, aflați la strâmtorare cu banii și neavând de unde să cheltuiască, au venit să îmi ceară, zicând: „Ne rugăm ție, tare am vrea să împlinim și noi această slujire, dar suntem săraci lipiți pământului. Fă-ți pomană cu noi și împrumută-ne ceva bani pentru ca mergând și făcând negoț în cetățile cele mari, să câștigăm și să putem veni în ajutor săracilor. Iar după aceea îți dăm înapoi împrumutul”. Când auzeam eu așa ceva mă bucuram nespus, oamenii cereau de la mine ca să aibă grijă de năpăstuiți. Și cu bunăvoință le dădeam cât pofteau. Nu le luam garanție, le scriam doar numele undeva. Astfel, oamenii făceau negoț cu banii mei. Se întâmpla ca unii să aibă noroc și să izbutească. Câștigul îl împărțeau săracilor. Alții însă pierdeau totul. Atunci se întorceau la mine și ziceau: Te rugăm fii îngăduitor cu noi! Să vedem cum îți putem înapoia datoria. Eu însă îi iertam, zicându-le : Nu iau înapoi nimic din ce-am dat gândindu-mă la săraci. Și nu primeam nicio răscumparare de la datornicul meu.

XII

Dacă vreodată venea la mine un om cu inima veselă și îmi spunea: „Uite, eu nu am de niciunele, ca să îi ajut pe cei săraci. Astăzi însă vreau să îi slujesc la masa ta”, eu îl îngăduiam cu tot dragul. Omul slujea și apoi se ospăta pe cinste. Seara când se pregătea să se întoarcă acasă, îl chemam și îl sileam să își ia tainul, zicându-i: „Te-am văzut om vrednic la muncă. Și orice om muncitor asteaptă și nădăjduiește răsplata. De aceea trebuie să primești”. Și nu îngăduiam ca tainul vreunui lucrător să rămână la mine în casă.

XIII

Pentru că duceam lipsă de mulgători, laptele vitelor curgea prin văile munților; untul se revărsa pe drumuri iar vitele erau atât de multe, încât se oploșeau pe sub stânci și prin peșteri când le venea sorocul să fete. De aceea, munții șiruiau de lapte, arătând aidoma unor calupuri închegate de unt. Robii mei se istoveau tot pregătind mâncare pentru văduve și scârbindu-se de atâția săraci nu conteneau să mă blesteme zicând: „Cine ne-ar da și nouă să ne îndestulăm din cărnurile acestuia!?” Dar eu mă purtam bland cu dânșii.

XIV

Aveam șase harfe și o citeră cu zece corzi. Mă sculam în fiecare zi, după ce terminau văduvele de mâncat, apucam citera și începeam să îi ciupesc corzile, iar ele cântau din gură. Prin această cântare le aminteam de Dumnezeu, ca să îi aducă slavă precum unui Stăpân. Iar dacă vreodată slugile mele începeau să mormăie pe furiș, puneam din nou mâna pe citeră și le răsplăteam truda printr-o cântare. Astfel potoleam bârfa lor cea scârboasă.

XV

După ce slujeau dându-mi ajutor, copiii mei și luau merindea și se duceau să mănânce cu fratele lor mai mare, chemându-le și pe cele trei surori care stăteau în fruntea femeilor slujitoare, după cum feciorii mei stăteau în fruntea bărbaților slujitori. Eu mă sculam în zori de zi și aduceam jertfe pentru fiecare în parte, trei sute de porumbei, cincizeci de iezi și doisprezece miei. Porunceam apoi ca toate acestea să fie pregătite pentru săraci, după rânduială. Și le ziceam: „Înfruptați-vă din prisosul acesta după rânduială și rugați-vă pentru copiii mei. Nu cumva feciorii mei să fi păcătuit înaintea Domnului umflându-se în pene și grăind cu trufie:  Noi suntem fii de bogătaș. Pentru ce să mai slujim dar săracilor cu atâta bogăție agonisită? Căci lucru tare scârbos este trufia înaintea lui Dumnezeu! Și încă mai aduceam pe capiște o junică aleasă, dacă feciorii mei vor fi cugetat lucruri murdare înaintea lui Dumnezeu!”

XVI

Așa am făcut în primii șapte ani după ce mi s-a arătat îngerul. Apoi Satan a luat putere de la Dumnezeu, și s-a pogorât fără milă asupra mea și mi-a pârjolit cele șapte mii de oi puse deoparte pentru îmbrăcămintea văduvelor, cele trei mii de cămile, cele cinci sute de măgărițe și cele cinci sute de perechi de vite. Pe toate acestea mi le-a nimicit singur, prin puterea pe care a primit-o împotriva mea. Iar pe restul averilor au pus mâna concetățenii mei, cărora până atunci nu le făcusem decât bine. Ei au început să mă dușmănească și prădau ce îmi mai rămăsese din turme. Iar când m-au înștințat că s-a ales praful de întreaga mea avere am adus slavă lui Dumnezeu și n-am blestemat.

XVII

Atunci diavolul știindu-mi inima, prinse a unelti împotriva mea. Luă înfățișarea împăratului perșilor și veni în cetatea mea, adunând în jurul său scursoarea scursorilor. Și grăi cu glas amenințător:  „Omul acesta Iobab, a risipit toate bunurile pământului. Nu a mai rămas nimic din ele. Le-a dat cui a apucat : cerșetorilor, orbilor, calicilor. Tot el a dărâmat templul marelui dumnezeu, ștergând de pe fața pământului locul închinăciunii. Pentru tot ce a săvârșit împotriva casei lui dumnezeu îl voi rasplati eu, cum se cuvine. Voi duceți-vă și prădați-i vitele care i-au mai rămas, precum și roadele ogorului”. Dar ei răspunseră: „Iobab are șapte feciori și trei fete. Dacă fug și se aciuează în ținuturi străine, spunând pretutindeni că am fost niște tirani? Dacă se ridică în urma noastră și ne omoară?”. Diavolul zise:  „Nu aveti nicio teama! Cea mai mare parte din averea lui am mistuit-o prin foc. Altă parte am înhățat-o cu de-a sila. Acum îi voi omorî copiii”.

XVIII

Spunând acestea, merse și prăvăli acoperișul casei peste copii mei, strivindu-i. Iar concetățenii, cum văzură că totul se întâmplase așa cum a spus, veniră asupra mea și începură să mă prigonească. Și fără milă îmi jefuiră toată casa. Oh, ce îmi văzură ochii! Pe mesele și paturile mele călcau cu picioarele unor oameni josnici și scârboși. Nu puteam scoate nici măcar un cuvânt din gură. Eram vlăguit ca o femeie care nu își mai simte șoldurile de durerile cumplite ale nașterii. Îmi aminteam numai de prevestirea acestui război, pe care mi-o facuse Domnul prin mijlocirea îngerului Său, ăi de vorbele de laudă pe care mi le spusese. Devenisem ca omul acela care vrând să intre într-o cetate ca să îi cunoască bogățiile și să moștenească o parte din slava ei, încarcă marfa pe  corabie, dar în mijlocul mării, văzând talazurile înspumate și furia vânturilor, își azvârle toată încărcătura în apă zicând:  „Mai degrabă îmi prăpădesc toata averea, numai să intru în cetate, unde voi moșteni bunuri cu mult mai prețioase decât bagajele și corabia aceasta”. Așa gândeam că averea mea nu cântarea nimic pe lângă minunata cetate despre care îmi vorbise îngerul.

XIX

Când a venit și vestitorul, care mi-a înfățișat uciderea copiilor mei, m-am cutremurat din rărunchi. Mi-am sfâșiat toate hainele de pe mine, abia reușind să îl întreb pe cel ce mă vestise: „Dar tu cum ai scăpat viu?”.(lipsă în text). Când am aflat tot ce mi s-a întâmplat, am început să urlu, zicând : „Domnul a dat Domnul a luat. Cum a vrut Domnul așa s-a întâmplat. Fie numele Domnului binecuvântat!”.

XX

Abia după ce mi se năruise tot ce aveam, Satan pricepu că nimic nu mă putea scârbi. Atunci merse și ceru trupul meu de la Domnul, ca să îmi faca rău chiar mie. Și Domnul îi dădu pe mâini trupul meu ca să îl chinuiască cum va voi. Peste sufletul meu însă nu îi dădu nicio putere. Diavolul s-a apropiat când stăteam pe tronul împărătesc și îmi plângeam copiii uciși. S-a abătut asupra mea ca o vijelie năprasnică, răsturnându-mi tronul, de am rămas trei ceasuri prins sub el, căci nu puteam nicicum să mă strecor afară. Și m-a lovit cu bube împuțite din cap până în picioare. Cu mare tulburare și amărăciune am ieșit din cetate și m-am așezat pe o movilă de bălegar. Trupul îmi era mâncat de viermi, udeala stropea din belșug țărâna, țâșneau din mine tot felul de scursori, iar în carne mi se oploșisera o mulțime de viermi. Ori de câte ori un vierme sărea din rană, eu îl luam cu mâna și îl așezam în același loc, zicând:  „Stai aici unde ai fost așezat atât cât voi fi stăpânul tău.”

XXI

Am petrecut astfel patruzeci și opt de ani bolind pe grămada aceea de bălegar din afara Cetății. Le-a fost dat ochilor mei să o vadă pe întâia mea nevastă cărând apă la casa unuia sau a altuia, înțolită ca o slugă, doar ca să poată caștiga o pâine și să mi-o aducă mie. Eu clătinam din cap și ziceam : „O, Doamne, trufași mai sunt cârmuitorii acestei cetăți! Uite cum  nu se sfiesc să o pună pe femeia mea să îi slugărească!”. Pe urmă însă mă întorceam la gânduri mai îngăduitoare.

XXII

După unsprezece ani i-au luat și porția mea de pâine. Se învoiră să îi dea numai cât să îi ajungă ei să mănânce. Dar ea împărțea dumicatul pe din două - pentru ea și pentru mine - zicând cu năduf :  „Vai mie, curând n-o să se sature nici cu pâine!”. Și nu se sfia să meargă în piața publică și să cerșească ici și colo, pe la negustori, câte un colțuc de pâine, ca să îmi aducă să mănânc.

XXIII

Văzând aceasta Satana se preschimbă în negustor. Femeia mea veni la prăvălia lui, ca de obicei, și îi ceru pâine, socotind că este făptură omenească. Dar Satana zise: „Plătește prețul și i-a ce poftești!”. Ea îi răspunse:  „De unde să scot banii? Nu știi câte nenorociri s-au abătut asupra noastră? Dacă ți-e milă de noi, miluiește-ne, dacă nu, fă cum vrei!”. Satana însă îi zise:  „Dacă nu ați fi meritat nenorocirile acestea nu le-ați fi avut. Acum, că n-ai niciun ban asupra ta, îmi dai părul de pe cap și îți iei trei pâini. Așa o să aveți trei zile de mâncare”. Nevastă mea răspunse:  „La urma urmei, ce este un smoc de păr pe lângă foamea bărbatului?! Și bătându-și joc de părul ei, zise aceluia:  „Hai vino și ia-l!”. Atunci diavolul puse mâna pe foarfece și îi tăie tot părul de pe cap, dându-i în schimb trei pâini. Și toată lumea se uita la dânșii. Ea luă pâinile și mi le aduse mie. Satana o urmărea pe drum, ținându-se ascuns în urma ei și îmboldindu-i inima.

XXIV

Femeia mea se apropie de mine și începu să strige cu glasul înecat de lacrimi:  „Iov, Iov, până când o să tot șezi pe grămada asta de bălegar din afara cetății, spunându-ți:  „încă un pic, încă un pic” și tot asteptând nadejdea mântuirii? Uite-te la mine cum umblu de colo până colo, pribeagă și roabă pe la toți. De acum s-a isprăvit cu amintirea ta pe fața pământului - s-au dus feciorii mei și ficele pântecelui meu. În zadar m-am chinuit pentru dânșii. Tu zaci în putreziciunea viermilor, petrecându-ți nopțile sub cerul gol, în frig, iar eu, nenorocita, ziua trudesc, iar noaptea mă frământ cum să fac rost de un colț de pâine, ca să te hrănesc. Căci acum nu mai capăt decât o singură porție, pentru mine, și trebuie să o fac pe din două, gândind în sinea mea : „Oare nu este de ajuns că ești atât de chinuit, nici să te saturi cu pâine nu ai dreptul?”. Pentru aceea mi-am luat inima în dinți și fără nicio rușine m-am dus la piață. Am găsit un negustor care mi-a zis: „Dă banul și i-a ce poftești!”. Eu am încercat să îi arăt cât suntem de strâmtorați, dar ce mi-a fost dat să aud din gura lui ? „Daca nu ai niciun ban asupra ta femeie, dă-mi părul de pe cap și ia în schimb trei pâini. Veți avea cu ce trăi trei zile”. Atunci eu lehămesita de toate, i-am răspuns : Hai tunde-ma!”. Si el, plin de josnicie, mi-a tăiat părul acolo în mijlocul pieței, dinaintea tuturor gură-cască.

XXV

Cine oare nu s-a întrebat plin de uimire :  „Aceasta este Sitis, femeia lui Iov, care avea paisprezece praguri la verandă și o ușa până în mijlocul casei, pentru ca oricine intra să fie cinstit cum se cuvine? Iar acum își dă părul pentru câteva pâini! Cămilele ei încărcate cu fel de fel de bunuri străbateau ținuturile, bucurându-i pe săraci, iar acum își dă părul pentru câteva pâini. Cea care ținea mereu șapte mese întinse în ogradă, unde ospătau săracii și drumeții flămânziți de cale, acum își vinde părul pe câteva pâini. Uitați-vă, cea care își spăla picioarele numai în lighene de aur și argint acum umblă desculță, cu picioarele pe pământul gol, și își dă părul pentru câteva pâini. Cea care purta veșmintele alese din in țesut cu fir de aur umblă acum numai în zdrențe și își dă părul pentru câteva pâini. Uitați-vă bine, cea care avea chiar și paturile rotunjite din aur și argint acum își vinde părul pe câteva pâini”. Iov, Iov, după acestea multe înșirate îți mai zic un lucru pe șleau: de la slăbiciunea inimii mi s-au zdruncinat toate oasele. Scoală-te, ia pâinile acestea și potolește-ți foamea, apoi spune un cuvânt împotriva Domnului și termină! Așa voi scapa și eu de lehamitea pe care mi-a stârnit-o boala trupului tău.”

XXVI

Eu i-am răspuns:  „Iată sunt șaptesprezece ani de când zac acoperit cu răni peste tot și răbdând viermii care îmi scormonesc prin carne. Dar niciodata sufletul meu n-a fost greu din pricina chinurilor îndurate, cât s-a îngreunat acum de vorba aceasta pe care mi-ai spus-o: „Spune un cuvant impotriva Domnului si termina!” Vezi bine, și eu și tu le răbdăm pe toate - nu numai pierderea averii, dar și moartea copiilor noștri - iar tu vrei să spunem un cuvânt împotriva lui Dumnezeu și să înstrăinăm de noi cea mai mare bogăție? Nu îți mai amintești de averile uriașe pe care le-am stăpânit? Dacă am știut să le primim pe cele bune din mâna Domnului, de ce nu am ști să le răbdăm și pe cele rele? Să răbdăm așadar, pentru că Domnul, mișcat, să se milostivească de noi! Tu nu vezi că diavolul stă în urma ta și îți tulbură cugetul, ca să mă ispitești și pe mine? Vrei să pari ca una dintre femeile acelea nebune care și-au rătăcit bărbații pe calea simplității?”

XXVII

Apoi m-am întors către Satana și i-am strigat, văzându-l că se tot ține de spatele femeii mele:  „Treci în față, nu te mai ascunde! Oare leul își arată puterea într-o cușcă? Pasărea zboară în colivie? Ieși și luptă cu mine pe față”. Atunci diavolul, ieșind din spatele femeii, a stat locului și a început să bocească:  „Uite, Iov, mă dau bătut și mă retrag dinaintea ta, care ești carne, eu care sunt duh. Tu ești lovit de nenorocire, iar eu mă chinuiesc. A fost ca o încleștare între doi luptători, și unul l-a răpus pe celălatt. Cel de deasupra l-a redus la tăcere pe cel de dedesupt astupându-i gura cu nisip și frângându-I mădularele. Dar cum acesta a ținut piept cu îndârjire și nu s-a lăsat răpus, cel de deasupra a prins a striga cu glas mare, recunoscându-se învins. Astfel tu Iov, ai stat dedesupt, lovit de cumplită nenorocire, dar până la urma nu te-ai dat răpus și m-ai biruit”. Făcut de rușine, Satana s-a dus de la mine și m-a lăsat în pace vreme de trei ani. La fel și voi, copiii mei, să aveți îndelungă răbdare în împrejurarile vieții, pentru că îndelunga răbdare le niruie pe toate.

XXVIII

După douazeci de ani de nenorocire aflară și împăratii despre câte mi se întâmplaseră. Și, sculându-se, porniră către mine, fiecare din țara lui, ca să mă vadă și să îmi aducă mângâiere. Nu mă recunoscură însă de departe. Atunci prinseră a striga și a plânge cu jale mare. Își sfâșiară veșmintele și după ce își acoperiră capetele cu țărână se așezară lângă mine. Și stătură șapte zile și șapte nopți fără ca niciunul să scoată o vorbă. Nu pentru că erau răbdători rămaseră ei așa, fără să vorbească, ci pentru că ei mă știau un om din cale-afară de bogat. Când mă duceam și le arătam pietrele mele prețioase încremeneau de uimire. Apoi începeau să bată din palme și ziceau:  „Daca noi, trei împărați, ne-am strânge și ne-am pune laolaltă averile, tot nu am izbuti să egalăm nestematele împărăției tale”. Eram de neam mai bun decât cei din Răsărit. Așadar, îndată ce sosiră începură să întrebe prin Ausitis:  „Unde este Iov, cel care domnește peste întregul Egipt?” (!??).  Și oamenii îi înștințară despre mine cum că stau pe o grămadă de bălegar undeva în afara cetații și că de douăzeci de ani nu mai pusesem piciorul dincoace de ziduri. Apoi iscodiră despre averile mele și aflară tot ce mi se întâmplase.

XXIX

După ce ascultară cu luare-aminte, ieșiră din oraș însoțiți de concetățenii mei. Aceștia arătară către mine, dar împărații făcură cu mâinile semn de împotrivire, zicând că nu eu sunt Iovav (Iobab). În sfârșit, una peste alta, pe când se ciorovăiau așa, Eliphas, regale themaniților, mă întrebă:  „Tu esti Iov, împărat ca și noi?”. Iar eu, jeluindu-mă și acoperindu-mi capul cu țărână, am făcut semn din cap și am zis: „Da, eu sunt”.

XXX

Și văzând că încuvințez, se prăvăliră la pământ și începură să plângă de se cutremurară și soldații care vedeau trei împărați zăcând de trei ceasuri la pământ ca niște morți. Apoi se ridicară și prinseră a se întreba unul pe altul: „El o fi?”. Șapte zile îi întrebară pe oamenii din Ausitis, iscodindu-i despre toate ale mele, turme și averi. Și ziceau așa: „Știm câte lucruri trimitea prin satele și cetățile dimprejur, ca să fie dăruite săracilor, fără să mai punem la socoteală bunătățile împărțite la el acasă. Cum a putut să cadă într-o asemenea putreziciune?”.

XXXI

După șapte zile, cât întoarseră totul pe față și pe dos, Elious zise către ceilalți împărați: „Haideți să ne apropiem și să îl întrebăm cu grijă dacă el este cu adevărat Iobab sau nu !” Până atunci stătuseră departe de mine, cam la o jumătate de stadiu, din pricina împuțiciunii trupului meu. Așadar, se ridicară și se apropiară, ducând fiecare în mâini parfumuri bine mirositoare. Iar împreună cu dânșii veneau și mulți soldați care aruncau spre mine cu parfum, din toate părțile, ca să se poata cât de cât apropia. Trei zile au stat și au împrăștiat buna mireasmă. Iar când au ajuns lângă mine, Elious m-a întrebat: „Tu ești Iovav, împărat ca și noi? Tu ești cel care pe vremuri erai atât de slăvit? Tu ești cel aidoma soarelui care pe timpul zilei strălucește pe tot pământul? Tu ești cel aidoma lunii și stelelor care luminează pe cer la miez de noapte?”. I-am răspuns:  „Eu sunt”. Atunci cu jale mare, cu glas sfâșiat de durere, a cântat un bocet împărătesc împreună cu ceilalți trei împărați și cu oștenii lor.

XXXII - Plângerea lui Elious:

Ascultați plângerea lui Elious, care înfățișează, pentru toți bogăția lui Iov. Tu ești cel care ai rânduit șapte mii de oi, ca să aibă cu ce se îmbrăca? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care ai rânduit trei mii de cămile, ca să ducă flămânzilor de-ale gurii? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care ai rânduit ca o mie de vite, să lucreze ogoarele nevoiașilor? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care pe vremuri aveai paturi de aur, iar acum șezi pe o movilă de bălegar? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care pe vremuri aveai tronul din pietre prețioase, iar acum te bălăcești în noroi? Unde-i acum slava tronului tău? Cine se putea asemui cu tine, așa cum stăteai în mijlocul copiilor tăi? Erai ca un copac ce-a dat rod bine mirositor. Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care ținea șaizeci de mese întinse, pentru săturarea săracilor? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care aveai cădelnițe cu tămâie pentru întreaga adunare, iar acum zaci în împuțiciune? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești cel care aveai lămpi de aur și de argint, iar acum aștepti lumina de la raza lunii? Unde-i acum slava tronului tău? Tu ești Iov cel plin de mare slavă? Unde-i acum slava tronului tău?

XXXIII

Cum Elious jelea mai departe împreună cu ceilalți împărați, se facu o mare tulburare. Dupa ce țipetele se potoliră cât de cât, Iov zise: „Liniște! Am să vă arăt tronul, slava și vrednicia mea între sfinți. Tronul meu este mai presus de lume, iar slava mea și vrednicia mea stau la dreapta Tatălui. Lumea asta va trece și slava ei va pieri, cei ce nădăjduiesc în ea se vor prabuși, dar tronul meu se află în pământul cel sfânt și slava mea în veacul cel netrecător. Râurile vor seca în matcă, și crestele valurilor cobora-vor în hăuri adânci, dar râurile din pământul în care se află tronul meu nu vor dispărea, ci vor curge la nesfârșit. Împărații vor trece, toți cârmuitorii se petrec, slava și mândria lor sunt ca o oglindă, dar împărăția mea durează în vecii vecilor și slava și vrednicia ei șed în carele Tatălui.”

XXXIV

Eu am zis acestea ca sa fac liniște. Dar Eliphas s-a mâniat peste măsură și a grăit către ceilalți doi prieteni ai săi:  „Ce folos că ne-am urnit până aici, cu oști cu tot, vrând să îi aducem acestuia o măngăiere? Nu vedeți cum ne judecă? Să ne întoarcem chiar acum în țările noastre! Zace în colcăiala viermilor și în putoare, dar ați auzit cum se răstește la noi -  „Împărățiile se duc și cârmuitorii lor împreuna cu ele, dar a mea dureaza în veci”?. Și Eliphas se ridică în picioare, cu mare tărăboi, și îi salută pe ceilalți doi împărați, zicându-le:  „Eu plec, fiindcă, iată, noi am venit să aducem acestuia un pic de mângâiere, și el ne-a făcut praf în fața oștenilor noștri”.

XXXV - Intervenția lui Baldad. Testarea lui Iov:

Baldad însă la oprit, zicându-i:  „Nu se cuvine să vorbești așa unui om îndoliat, și nu numai, ci el însuși lovit de mare suferință. Iată noi, așa sănătoși cum ne aflăm, abia am putut ajunge până la dânsul năclăindu-ne în parfumuri. Oare nu îți amintești, Eliphas, cum te-ai chinuit aceste două zile? Să avem un pic de răbdare, ca să aflăm măcar ce-i cu dânsul: și-a ieșit din minți? Își mai amintește oare fericirea de altădată? A înebunit? Fiindcă, mă întreb, cine nu ar lua-o razna și nu ar înebuni după o astfel de nenorocire? Lasă-mă să mă duc mai aproape și să aflu ce este cu dânsul.”

XXXVI

Și Baldad se ridică, se apropie de mine și îmi zise:  „Tu ești Iov?”. Iar eu i-am raspuns: „Da”. Și el zise iarăși: „Mintea ți-e la locul ei?”. Eu am răspuns:  „Nu-i la cele pământești, fiindcă pământul ăi cei ce îl locuiesc nu stau o clipă locului. Mintea mea este la cele din Ceruri, fiindcă în Ceruri nu există nicio frământare”. Atunci Baldad zise:  „Știm că pământul nu stă locului și se schimbă mereu la răstimpuri; când merge înainte, când se liniștește, când se încinge în războaie crâncene. Și despre Cer am auzit că stă în bună rânduială. Dar, ca să văd ca ești într-adevăr în toate mințile, îngăduie să îți pun o întrebare. Dacă îmi răspunzi cu înțelepciune la prima, am să ți-o pun și pe a doua. Și dacă îmi răspunzi cum se cuvine și la a doua, va fi limpede pentru noi toți că nu ți-ai ieșit din minți”.

XXXVII

Apoi a continuat:  „În cine ai nădejde?”. Eu am răspuns:  „În Dumnezeul cel viu”. El iarăși a întrebat:  „Spune-mi, cine îi-a spulberat averea și te-a acoperit cu buboiul acesta?”. Eu am răspuns:  „Dumnezeu”. El iarăși a luat cuvântul și a zis către mine:  „Și cum, tot în Dumnezeu ți-ai pus nădejdea, în Cel care te-a acoperit cu buboiul acesta și ți-a spulberat averea? Dacă a dat apoi a luat, trebuia să nu fi dat nimic de la bun început. Oare un împărat își bate joc de un ostaș care l-a slujit cum se cuvine? Cine este în stare să cunoască adâncimile Domnului și ale Înțelepciunii Sale? Cine ar îndrăsni să îi atribuie Domnului săvârșirea unei nedreptăți? Răspunde-mi Iov, la întrebările acestea. Iarăși îți zic, arată-mi că ești în toate mințile. Dacă nu ți-ai pierdut înțelepciunea, spune-mi de ce vedem că soarele urcă pe cer în partea de la răsărit și coboară de pe cer în partea dinspre apus? De ce, când ne trezim în zorii zilei, îl vedem urcând dinspre răsărit? Lămurește-mă, dacă ești cu adevărat slujitor al lui Dumnezeu”.

XXXVIII

 Și eu am răspuns: „Cugetul nu mi l-am pierdut deloc, mintea mea încă nu a luat-o razna. Pentru ce oare să vorbesc despre minunile Domnului? Gura mea și-ar răni Stăpânul. Niciodată nu am să fac una ca asta. Cine suntem noi, cei care fiind făpturi de carne și avându-ne sorții pe pământ, îndrăznim să deslușim tainele ceresti!? Ca să știți că mintea mea a rămas la locul ei, ascultați ce am să vă întreb. Mâncarea intră în noi pe gură. Și apa se bea tot pe gură și apoi se scurge prin gâtlej. Dar, o dată ajunse la locul ușurării, se despart una de cealaltă. Cine se desparte? Baldad zise: „Nu stiu”. Iar eu am luat iarași cuvântul și am continuat așa:  „Dacă nu ești în stare să deslușești căile trupului, cum vei pricepe atunci căile cerului?”. Atunci interveni Sophar și zise:  „Noi nu căutăm să deslușim cele ce sunt deasupra noastră, ci vrem să știm dacă tu ești în toate mințile. Și, într-adevăr, ne-am dat seama că nu te-ai smintit niciun pic. Spune, ce-ai vrea să facem pentru tine? Căci am adus cu noi doftori vestiți, din trei împărății. Vrei să te îngrijească vreunul dintre ei? Poate așa te liniștești”. Eu însă am răspuns:  „Vindecarea și îngrijirea mea sunt numai la Domnul, Cel care i-a facut pe doftori”.

XXXIX

Și pe când vorbeam eu așa a sosit femeia mea, Sitis, zdrențăroasă toată. Fugise de la stăpânul care o înrobise, fiindcă acesta nu îi îngăduise să iasă afară, ca nu cumva s-o zărească cei trei împărați și să o ia cu dânșii. Cum veni se aruncă la picioarele acestora și începu să bocească:  „Vă amintiți, o, Eliphas și prietenii tăi, ce rochii purtam când eram împreună cu voi? Și acum, uitați-vă în ce hal vă ies înainte!”. Ei începură să plângă cu glas sfâșietor, dar apoi tăcură zăpăciți, căci scârba lor se făcuse de două ori mai mare. Eliphas ceru să i se taie mantia în jumătate și o acoperi pe femeia mea. După ce îi mulțumi, aceasta îi mai făcu o rugăminte, zicând:  „Poruncește soldaților tăi să sape sub dărmăturile casei care s-a prabușit peste copii mei, măcar oasele să stea la loc sigur, într-un mormânt. Noi încă nu am putut face asta din pricina cheltuielilor mari. Să le putem vedea barem oasele. Ce-s eu animal sălbatic, am oare pântece de fiară, de mi-au murit zece copii și pe niciunul nu l-am îngropat cum se cuvine?”. Ostașii se pregăteau să plece la săpat, dar eu nu i-am lăsat, grăindu-le așa:  „O să vă chinuiți în zadar. Pe copiii mei nu îi ve-ți mai gasi, căci au fost luați la Ceruri de către Împăratul care i-a creat”. Și ei mi-au răspuns:  „Cum să nu spună că ți-ai ieșit din minți și ai înebunit cel ce te-ar auzi vorbind așa:  „Copiii mei au fost luati la Ceruri”? Arată-ne odată adevărul”.

XL

Eu le-am zis:  „Ridicați-mă, ca să pot sta în picioare”. Și ei m-au ridicat sprijinindu-mă fiecare de câte un braț. Cum m-am ridicat, am făcut o rugăciune de mărturisire către Tatăl și după aceea am grăit prietenilor mei:  „Uitați-vă spre răsărit și o să îi vedeți pe copiii mei încoronați cu Slava Cerească”. După ce a privit într-acolo, Sitis femeia mea, s-a aruncat, în genunchi, la pământ și a zis:  „Acum știu că Domnul își amintește de mine. Am să mă scol și am să plec în cetate. Am să închid un pic ochii, ca să mă odihnesc de truda robiei mele”. Și îndată a plecat în cetate și a intrat în grajdul cu vitele sale, furate de noii stăpâni, care o înrobiseră. Aici se întinse lângă un staul și adormi pe veci, cu sufletul împăcat. Stăpânul cel despotic a căutat-o peste tot și cum nu o găsea, a venit, pe seară la grajdul vitelor. Și a găsit-o aici întinsă pe jos, fără suflare. Toate vitele se adunaseră în jurul ei și mugeau cu mare jale. Vestea s-a răspândit iute dintr-un capăt în altul al cetății. Atunci au dat cu toții buzna, ca să vadă ce s-a întâmplat și au găsit-o pe femeie moartă, iar animalele plângeau roată împrejurul trupului ei. Apoi au luat-o, au dus-o de acolo și au îngropat-o chiar lângă casa care se prabușise peste copiii ei. Toți săracii din oraș au bocit-o zicând așa:  „Priviți, oameni buni, Sitis, această femeie mândră și slăvită, n-a fost socotită vrednică să aibă un mormânt!”.

XLI

După aceea, Eliphas și ceilalți se asezară la sfat, discutând și aruncând în mine cu tot felul de vorbe mari. În ziua a douăzeci și șaptea voiau să se ridice și să plece, fiecare în țara sa. Dar Elious îi rugă să mai rămână un pic zicându-le: „Nu plecați încă, așteptați-mă și pe mine, căci vreau să îmi vărs năduful pe Iov. Toate zilele acestea, cât ați stat aici, voi l-ați răîbdat umflându-se în pene cu dreptatea lui. Ei bine, eu nu îl mai rabd. Înca de la început l-am plâns și l-am jelit, căci îmi aduceam aminte de fericirea lui dintâi, când eram cu toții la fel de sus. El însa mi-a răspuns, plin de mândrie și dispreț, că tronul lui se află în Ceruri. Ascultați-mă așadar și o să vă arăt că soarta lui nu este aceasta”. Și Elious, inspirat de Satana, începu să mă împroaște cu tot felul de vorbe nerușinate, care

se află scrise în Paralipomenele/Cronicile lui Eliphas.

XLII

După ce și-a isprăvit vorbele umflate, Domnul mi s-a arătat într-o vijelie, stând pe nori. A grăit cu glas puternic și l-a acuzat pe Elious, arătându-mi că cel care a vorbit în el nu era o ființă omenească ci o fiară. Domnul vorbea cu mine de pe un nor, însă toți cei patru împărați auzeau ce îmi spunea. Și după ce a vorbit cu mine i-a zis lui Eliphas:  „De ce ați păcătuit, Eliphas, tu și cei doi prieteni ai tăi? Căci nu ați vorbit cu dreptate despre slujitorul meu Iov. Ridicați-vă și rugati-l să aducă o jertfă pentru voi, ca să vi se ierte păcatul. Căci dacă nu face el însuși aceasta, veți pieri”. Ei mi-au adus degrabă cele trebuincioase jertfei. Eu le-am luat și am jertfit pentru dânșii, iar Domnul a primit și i-a

deslegat de păcat.

XLIII

Eliphas, Baldad și Sophar cunoscură că Domnul îi iertase pe dânșii, dar nu și pe Elious. Atunci Eliphas, primind duh de sus, cântă un imn, iar ceilalți doi prieteni, împreuna cu ostașii care se aflau lângă locul jertfei îi ținură isonul. Iată cântarea lui Eliphas:  „Ridicate au fost păcatele noastre, îngropată este nelegiuirea noastră. Numai Elious, Elious cel nemernic nu va lăsa nicio amintire printre cei vii. Lampa i s-a stins de tot, flacara ei nu mai straluceste, slava facliei lui se va intoarece spre osândirea lui, căci el este fiul întunericului, nu al luminii. Slava și credincioșia i-o vor moștenii păzitorii de la ușile întunericului. Împărăția lui s-a dus, tronul lui a putrezit de tot. Cortul lui prețios a ajuns în Șeol, căci el a îndrăgit frumusețea șarpelui și solzii dragonului. Fierea și veninul lui îi vor fi hrană, căci nu a știut să câștige, iubirea Domnului și nici nu s-a temut de El, dar a stârnit mânia celor pe care Domnul îi prețuiește. Domnul l-a uitat și sfinții s-au lepădat de dânsul, sălaș îi sunt acum mânia și pătimirea. Nu este niciun strop de milă în inima lui și niciun strop de pace în trupul lui, pe limba are numai venin de viperă. Drept este Domnul, drepte sunt toate judecățile Sale. La el nu există părtinire. Pe toți îi judecă după aceeași masură. Iată, Domnul s-a apropiat, iată îngerii s-au pregătit, înainte vin coroanele și laudele. Bucură-se toți sfinții, veselească-se în inimile lor, căci au primit slava pe care o așteptau. Smuls a fost păcatul nostru, curățită a fost nelegiuirea noastră, numai Elious cel nemernic nu va lăsa nicio amintire printer cei vii”.

XLIV

După ce Eliphas a încheiat imnul, împreună cu toți care se aflau în jurul locului de jertfă, ne-am ridicat și am intrat în cetate. Am venit aici, în casa unde locuim acum, și am facut niște ospețe pe cinste întru bucuria Domnului. Apoi am căutat să îi ajut iarăși pe săraci. Au început să vina la mine toți prietenii de odinioară și alții, doritori să facă bine, care mă întrebau: „Ce vrei acum de la noi?” Iar eu, amintindu-mi de cei săraci, voiam să le fac din nou bine și le ziceam acelora: „Dați-mi fiecare câte o mială, ca să îi îmbrac pe cei desbrăcați”. Și fiecare mi-a adus câte un ban de patru drahme, de aur. Și Domnul mi-a binecuvântat avutul, sporindu-l de înca două ori.

XLV

Copiii mei, iată acum am ajuns la capătul zilelor.Vă zic să nu îl uitați niciodata pe Domnul! Ajutați-i pe săraci, nu întoarceți spatele neputincioșilor! Nu vă luați femei de neam străin! Vouă copiii mei, vă las tot avutul meu și fiecare să își stăpânească partea

fără nicio opreliște.

XLVI

Slugile au adus avutul și l-au împărțit numai celor șapte feciori. Neprimind nimic, fetele s-au întristat și au zis către tatăl lor:  „Stăpâne, părinte al nostru, oare nu suntem și noi copiii tăi? Pentru ce nouă nu ne-ai lăsat nicio avere?” Dar Iov a răspuns așa fetelor:  „Nu vă supărați, ficele mele. Căci nu v-am uitat. Vouă v-am pregatit o moștenire cu mult mai de preț decât aceea a fraților voștri”. Apoi a chemat-o la dânsul pe fata care se numea Hemera și i-a zis:  „Ia cheia, mergi și descuie ascunzătoarea și adu-mi de acolo cele trei vase de aur, ca să vă dau și vouă moștenirea”. Fata a mers și a adus ce i sa cerut. Iov a deschis vasele și a scos trei sfori colorate în atât de multe culori, încât nimeni nu ar fi putut spune cum arătau întocmai. Căci ele nu erau de pe pământ, ci din Cer, strălucind nemaipomenit și aruncând văpăi de foc, întocmai ca razele soarelui. Iov dărui fiecărei fete câte o sfoară și le zise:  „Legați-vă cu ele peste piept, ca să vă poarte noroc în toate zilele vieții voastre”.

XLVII

Atunci, a doua fiică, pe nume Kasia, întrebă cu mirare:  „Tată, aceasta-i moștenirea noastră despre care ziceai că este mult mai de preț decât a fraților noștri? La ce-s bune sforile astea fără niciun rost? Oare de pe urma lor vom avea din ce trăi?”. Tatăl le răspunse:  „Nu numai că de pe urma lor veți avea din ce trăi, dar ele vă vor conduce într-un sălaș mai bun, ca să trăiți în Ceruri. Nu aveți de unde cunoaște, copilele mele, prețul acestor sfori. Domnul m-a socotit vrednic să le primesc în ziua în care a hotărât să se îndure de mine și să șteargă de pe trupul meu bubele și viermii. Atunci m-a chemat și mi-a dăruit aceste trei sfori, zicându-mi:  „Ridică-te și încingeți șoldurile ca un bărbat! Eu te întreb și tu să răspunzi!”. Eu am luat sforile și m-am încins cu ele. Într-o clipită, viermii și buboaiele de pe trupul meu s-au făcut nevăzute. Cu ajutorul Domnului m-am înzdrăvenit atât de bine, de parcă niciodată nu aș fi zăcut. Mi-a dispărut până și amintirea chinurilor din suflet. Domnul însă mi-a vorbit cu putere, spunându-mi câte se întâmplaseră cu mine până atunci și câte aveau să se întâmple cu mine de atunci încolo. Așadar, copilele mele, dacă aveți aceste sfori, vrăjmașul nici nu o să vă tulbure, nici nu o să își poată strecura gândurile necurate în cugetele voastre. Este un filacteriu de la Tatăl din Ceruri. Ridicați-vă și încingeți-vă cu ele, acum înainte de a-mi da eu ultima suflare, ca să puteți vedea ce se întâmplă cu sufletul meu și să vă minunați de făpturile lui Dumnezeu.

XLVIII

Atunci Hemera s-a ridicat, și s-a încins roata împrejur cu una din cele trei sfori, precum îi spusese tatăl ei. Și a simțit alt cuget în ea, căci nu se mai gândea la cele pământești și vorbea în limba îngerilor. Și a înălțat un imn lui Dumnezeu după tipicul cântărilor îngerești, iar Duhul lui Dumnezeu a îngăduit ca aceste cântări, spuse de ea, să fie încrustate în scrisoarea ce îi aparține.(lucrare apocrifă care nu s-a păstrat).

XLIX

Dupa aceea s-a încins Kasia și a simțit, la rându-i, alt cuget în ea, căruia nu îi mai păsa deloc de toate cele lumești. A prins a grăi în limba Începătoriilor (rang de îngeri) și a slăvi lucrarea din Sălașul cel de deasupra. Iar dacă cineva dorește să cunoască lucrarea din Ceruri, o va putea găsi descrisă în imnurile Kasiei.(lucrare din literartura apocrifă, se pare, ca și cea a Hemerei, dar care nu s-au păstrat!!).

L

În sfârșit s-a încins și cea de a treia fată, numită Cornul Amaltheii. Iar gura a început să vorbeasca în limba celor de sus, căci cugetul i s-a schimbat pe loc, întorcându-se de la cele lumești. Și vorbea în limba heruvimilor, slăvindul pe Stăpanul Virtuțiilor și arătând slava lor. Cine vrea să găsească o urmă despre Slava Tatălui o va găsi în rugăciunile Cornului Amaltheii.(unii spun că această lucrare există; există, printre pseudoepigrafe multe așa zise „rugăciuni ale Amaltheii.).

LI

După ce fetele s-au oprit din cântări, Duhul Domnului m-a îmboldit pe mine, Nereus, Fratele lui Iov ( ca să merg lângă dânsul). Am mers și m-am așezat alături, pe un pat. Și aici mi-a fost dat să ascult despre minunile pe care fetele și le povesteau una alteia. Și am scris o carte întreagă, cea mai mare parte plină cu imnuri învățate de la fiicele fratelui meu. Aceste imnuri sunt curată mântuire pentru noi, căci vorbesc despre minunile lui Dumnezeu.(nu se cunoaște nicio astfel de carte printre apocrife și pseudoepigrafe).

LII

Dupa trei zile, Iov căzu iar la pat, bolnav. Acum însă bolea fără chin și fără suferință. Niciun chin nu se mai putea atinge de el datorită cingătorii făcătoare de minuni pe care o purta. Dupa încă trei zile știu că vin îngerii să îi i-a sufletul. Se ridică iute, puse mâna pe harfă și o dadu ficei sale Hemera. Kasiei îi dădu o cădelniță, iar celeilalte, Cornul Amaltheii, o tobă, ca să îi binecuvânteze pe cei care veneau să îi ia sufletul. Luând cele încredințate, ele văzură carele de lumină apropiindu-se de sufletul tatălui lor și binecuvântară și aduseră slavă intr-o limbă nepământească. Vizitiul carului mare se dădu jos și îl salută pe Iov. Doar cele trei fete și tatăl lor vedeau acestea; noi ceilalți nu vedeam nimic. (însemnările aparțin fratelui lui Iov). Și după ce îi luă sufletul în brațe urcă din nou în car și o porni către răsărit. Iar trupul lui Iov, învelit în pânză, fu îngropat în mormânt. Înaintea lui mergeau cele trei fete încinse cu cingătorile făcătoare de minuni și cântând imnurile  închinate Tatalui Ceresc.

LIII

Eu Nereus, fratele lui Iov, cu cei șapte feciori ai săi, cu săracii și orfanii laolaltă și cu toți nevolnicii bocirăm  așa:  „Vai de noi astăzi, de două ori vai de noi, căci astăzi a fost luată puterea credincioșilor, astăzi a fost luată lumina orbilor, astăzi a fost luat părintele orfanilor, astăzi a fost luat primitorul străinilor, astăzi a fost luată îmbrăcămintea văduvelor. Cine nu plânge după un asemenea om al lui Dumnezeu?” Când ajunseră cu trupul la mormânt, văduvele și orfanii se așezară roată-mrejur și nu lăsară să fie îngropat. Abia dupa trei zile îl puseră în mormânt, cu cântare frumoasă, pe cel ce are numele vestit între toate neamurile din veac. Amin!