DESPRE „BELLE EPOQUE”!

DESPRE „BELLE EPOQUE”!

  28 iunie 1914: Franz Ferdinand, arhiducele Imperiului Austro-Ungar, este asasinat la Sarajevo de sârbul Gavrilo Princip. Şi cu glonţul acesta, plecat dintr-un pistol de fabricaţie belgiană, începe războiul şi se sfârşeşte o epocă. O epocă frumoasă, veselă, în raport cu măcelul care a urmat: Europa iese din anii La Belle Époque şi intră în tranşee.„Belle Époque” a reprezentat, pentru mulți, vârsta de aur a Europei, căci, din tranşeele de la Verdun, epoca precedentă avea toate datele să pară un paradis pierdut. Este o perioadă de largă respiraţie din viaţa Europei, în care se cântă, se dansează, se creează, se petrece: Parisul este miezul lumii artistice, în cabaretele sale fac furori „La Goulue”, Jane Avril şi Mistinguett, iar Vaslav Nijinski, balerinul despre care se spunea că are aer în oase, este senzaţia Baletelor ruseşti. Mici, mari, toate evenimentele epocii sunt stropite cu vin efervescent (este, desigur, perioada de glorie a şampaniei) şi se călătoreşte acum mai mult decât oricând: sub roţile locomotivelor, distanţele se topesc rapid. Este vremea ocolului Pământului în 80 de zile, iar Occidentul este inundat de ghiduri de călătorii, de jurnale ale voiajelor, de afişe promovând destinaţii colorate, exotice. Nici că se putea perioadă mai potrivită pentru apariţia celui mai cunoscut tren care a existat vreodată, trenul regilor, regele trenurilor: Orient-Express-ul. Este, după normele de azi, şi o perioadă decadentă: La Belle Époque a rămas în istorie şi ca „La Belle Époque de l’opium”; la 1900, societatea „înaltă” mondenă era narcomană prin excelenţă, stupefiantele fiind asociate cu moda, cu plictisul, cu melancolia şi chiar cu moartea. Iar tabloul idilic are nu una, ci mai multe fisuri: Afacerea Dreyfus este o criză politică, socială şi culturală care marchează istoria Franţei dincolo de limitele epocii frumoase. Pe meleaguri autohtone, lumea avută a Bucureştilor imită Parisul: petrece la baluri şi serate şi se bate cu flori la Şosea. Iar Carol I sărbătoreşte, la 10 mai 1891, un sfert de veac de la intrarea în Capitală (1866) şi zece ani de când devenise primul Rege ale României (1881). În 1889 este adus în ţară şi primul automobil - dar aceste „drăcii” tulbură liniştea satelor şi a oraşelor, omoară găinile ţăranilor şi sperie caii trăsurilor, aşa că „mania iuţelei” este repede condamnată. Mai mult, la cumpăna dintre secole, româncele încep să poarte pantaloni - iar revista „Furnica” ironizează noile obiceiuri vestimentare în cadrul mai multor desene satirice; un domn prezentat în indispensabili cu fundiţe este citat zicând:„Dacă femeile au început să maimuţească pe bărbaţi, adică noi de ce nu ne-am ismeni?”. 

   Să pătrundem, așadar, împreună în mirajul La Belle Époque. 

Arta Belle Epoque:

  Belle Epoque a fost epoca de aur a artiștilor europeni. În literatură, pictură, sculptură, arhitectură, anii „Epocii Frumoase” au adus o înflorire extraordinară, comparabilă doar cu Renașterea. Apetitul extraordinar pentru cultură al societății europene, precum și facilitarea accesului la cultură pentru toate clasele au făcut ca anii Belle Epoque să fie cei mai frumoși ani pentru cultura europeană. În pictură, Belle Epoque corespunde curentului impresionist și post-impresionist. Criticat inițial de academiști, curentul impresionist a câștigat treptat din ce în ce mai mulți adepți și admiratori, iar pictorii au ajuns faimoși în întreaga Europă, dar și peste Ocean, în înalta societate americană dispusă să plătească bani grei pentru capodoperele pictorilor europeni. Van Gogh, unul dintre cei mai apreciați artiști ai vremii, care a trăit mare parte din viață în sărăcie, a cunoscut faima abia după moartea sa din 1890. Aceeași soartă a avut-o și pictorul Paul Gaugain, maestru al post-impresionismului și simbolismului în artele vizuale, care a primit aprecierile publicului abia după moarte. Anii Belle Epoque au fost și epoca de aur a Parisului. Era visul oricărui artist european - fie el pictor, scriitor sau sculptor - să ajungă în capitala Franței și să găsească inspirația în atmosfera pariziană. Aici au locuit - în ultimele decenii ale secolului XIX și începutul secolului XX - Paul Gaugain, Henri Matisse, Henri de Toulouse-Lautrec și tânărul Pablo Picasso, precum și scriitori ca Anatole France, Guillaume Apollinaire, Anna de Noailles, Marcel Proust, Arthur Rimbaud, Romain Rolland, Paul Verlaine și Ivan Turgheniev. Poate cel mai cunoscut compozitor care a locuit la Paris în anii Belle Epoque este Claude Debussy, cel mai important reprezentant al impresionismului în muzică. George Bizet s-a născut și a trăit la Paris. Cel mai revoluționar compozitor parizian (prin adopție) a fost rusul Igor Stravinsky, care a compus trei balete pentru Baletele Rusești ale lui Serghei Diaghilev. 

   În Marea Britanie, anii Belle Epoque corespund sfârșitului epocii victoriene și începutul epocii edwardiene, din timpul domniei Regelui Edward al VII-lea (care îi succede mamei sale, Victoria, în 1901). În literatura britanică a vremii se remarcă Joseph Conrad, John Galsworthy, Rudyard Kipling, James Joyce, D. H. Lawrence, George Bernard Shaw și H. G. Wells. În teatru, artă foarte iubită la Londra, W. Somerset Maugham a fost cel mai iubit autor.

Afacerea Dreyfus:

  Afacerea Dreyfus a fost un scandal juridic şi politic care a afectat Franţa de la finele secolului al XIX-lea şi a produs sciziuni majore în opinia publică. Începută ca o banală afacere de spionaj, chestiunea a degenerat într-un exemplu elocvent de eroare judiciară cu greu corectată, care se va transforma şi într-un simbol universal al nedreptăţii. Despre ce a fost vorba? Republica moderată franceză din perioada 1879-1899 traversa o serie de crize. Pe fondul dezastrelor militare din 1870-71, crizei economice din anii ’80, crahului financiar de la Uniunea Generală, scandalului din Panama, valului de atentate anarhiste marca Ravachol sau Auguste Vaillant şi culminând cu asasinarea preşedintelui Sadi Carnot de către Caserio în 1894, sentimentul de nesiguranţă a crescut simţitor. Pentru a contracara îndoielile si umilinţele, din dorinţa revanşei şi a restabilirii ordinii, regimul republican s-a reorientat către un naţionalism agresiv în care îşi face loc printre altele şi antisemitismul, întărit de scriere de tipul pamfletului virulent „La France juive”. Şi acum despre Alfred Dreyfus. Era fiul unui industriaş alsacian de origine evreiască care a profitat din plin de revoluţia industrială şi a pus bazele propriei filaturi de bumbac care i-a asigurat ascensiunea socială. S-a născut în 1859 la Mulhouse, deci avea 11 ani când izbucneşte războiul franc-german, cu consecinţa alipirii Alsaciei la Germania, ceea ce a bulversat viaţa familiei Dreyfus. Pentru a-şi conserva identitatea franceză în fata germanizarii regiunii, familia se mută la Carpentras. În 1873, Alfred este trimis împreună cu fratele lui la Paris, pentru a studia politehnica. Pasionat de armată, intră în serviciul statului general major cu grad de căpitan. Vreme de doi ani lucrează în secţia de statistici, de fapt serviciul de informaţii. Pe 27 septembrie 1894, angajaţii de la secţie descoperă în coşul de gunoi al ataşatului militar german la Paris un memorandum anonim prin care se anunţa trimiterea unei serii de documente privind siguranta naţională. Sub pretextul asemănării scriiturii emitentului cu cea a lui Dreyfus, acesta se trezeşte acuzat că a furnizat documente secrete Germaniei. În zadar protestează pentru nevinovăţia sa: generalul Auguste Mercier, ministrul de război, ordonă comandantului Hubert Henry elaborarea unui dosar despre căpitanul Dreyfus, în esentă alcătuit din date eronate, care este apoi trimis ilegal judecătorilor fără a da de ştire apărării. Nimeni de la statul major nu avea competenţe în grafologie, cu toate acestea Dreyfus a fost scos ţap ispăşitor. Cercul suspecţilor a fost sumar restrâns la un suspect stagiar şi artilerist, care pe lângă religie mai era şi de origine alsaciană, avantajat deci în carieră de cunoaşterea limbii şi culturii germane. Mai mult, Dreyfus era în acel moment singurul ofiţer evreu admis recent de statul major. Pe 22 decembrie, Alfred Dreyfus a fost judecat pentru înaltă trădare de către consiliul de război al guvernului militar de la Paris, care îl decade din drepturi şi îl condamnă la deportarea în Insula Diavolului din Guyana. Discuţiile de fond au întâmpinat multe contradicţii, în schim în dosarul acuzaţiei apăreau justificări pecuniare fără sens pentru Dreyfus care era înstărit. Acesta a cerut să fie confruntat cu denunţătorul, iar argumentele sale logice şi punctuale au sădit îndoiala în judecători. Convins de nevinovătia fratelui său, Mathieu Drayfus a decis, cu sprijinul jurnalistului Bernard Lazare, care denunţase deja în „La justice” amploarea manifestărilor antisemite, să demonstreze că acuzaţiile erau total nefondate. În martie 1896, noul şef al secţiei de informaţii, colonelul Piquart, tindea să creadă că adevăratul vinovat era un anume Esterhazy, ceea ce va atrage îndepărtarea lui din funcţie şi expedierea undeva în sudul Tunisiei. Vicepresedintele Senatului, Auguste Scheurer-Kestner, a hotărât să reaprindă spiritele dar nu a putut obţine din parte guvernului aprobarea revizuirii cazului. Ministrul războiului continua să afirme că Dreyfus fusese condamnat pe bună dreptate, iar presedintele consiliului care a judecat nega existenta unei asa-zise „afaceri Dreyfus”. La rândul său, Esterhazy a fost declarat nevinovat de acelaşi consiliu. După ce a iniţiat în „Le figaro” o campanie de presă imediat înăbuşită de redactorul-şef, Emile Zola a publicat pe 13 ianuarie 1898 în „L’Aurore” o scrisoare deschisă adresată presedintelui Felix Faure intitulată „J’accuse..!”, în care atacă virulent statul major pentru fapta comisă împotriva lui Dreyfus fără niciun fel de dovezi. Articolul a cauzat un mare scandal şi i-a adus lui Zola o condamnare de un an de închisoare şi o amendă de 3000 de franci. Procesul lui Zola a revoltat populaţia, iar „afacerea” s-a extins în mediul public şi politic. Presa s-a scindat. Pe de o parte, ziare precum „Dépêche du midi”, „L’Intransigeant”, „L’Echo de Paris” sau „Le Petit Journal” publicau articole vădit antisemite. Si caricaturiştii s-au divizat. Pentru a răspunde atacurilor brutale şi grosiere din foaia satirică naţionalistă „Psst…!” îndreptate împotriva lui Dreyfus, apare „Le Sifflet”. Opinia publică se împărţea tot în două. La stânga se situau les dreyfusard, care invocau drepturile omului, libertatea individuală, căutarea adevărului şi a dreptăţii, deci cereau revizuirea procesului. Împotriva calomniilor, injuriilor si actiunilor violente ale opozanţilor revizuirii procesului s-au adunat şi intelectualii precum Clemenceau, aşa-numiţii „evrei şi protestanţi” cărora li se reproşa distrugerea naţiunii. Printre ei se aflau universitari si autori ca Lucien Herr, Anatole France, Charles Peguy, Jeau Jaures, Marcel Proust si Andre Gide. Les dreyfusards se grupează sub aripa Ligii pentru drepturile omului, organizaţie fondată cu ocazia procesului lui Emile Zola de către senatorul republican moderat Ludovic Trariex. De partea dreptei, les antidreyfusards insistau pe interesul patriei, onoarea armatei şi îşi accentuau viziunile antisemite:au fondat Liga patriei franceze, susţinută şi de organe de presă ca „La Croix” care denunţau un complot iudeo-masonic. Până la urmă, s-a dovedit nevinovăția lui Dreyfus, dar acuzatorii săi n-au pățit nimic, cu mici excepții. 

Parisul - capitala „fructului interzis”!

  Odată cu începutul Celei de-A Treia Republici Franceze, în 1870, Parisul a devenit Babilonul european al seducţiei şi eleganţei. În scurt timp, capitala franceză a devenit destinaţia celor care doreau să încerce fructul interzis. În perioada 1880-1914, Parisul era renumit ca fiind capitala plăcerii. În acea perioadă, în Paris existau nu mai puţin de 224 de bordeluri - cel mai celebru fiind „Moulin Rouge”, majoritatea funcţionând până în 1946 (!), când au fost interzise. În comparaţie însă cu alte capitale europene, unde de asemenea prostituţia era tolerată, în Paris totul era ca la carte: damele de companie erau trimise săptămânal la vizita medicală. La Belle Epoque a însemnat şi cozi în faţa bordelurilor autorizate, oamenii aşteptând la rând cu bilet de intrare(!!). Nici străzile nu erau lăsate mai prejos, ele având nume sugestive precum: Rue du Petit Musc, Rue Gratte-Cul sau Rue Tire-Boudin. Le Chabanais este cunoscut ca fiind unul dintre cele mai luxoase bordeluri din Paris, el fiind deschis chiar lângă Luvru (!?), în perioada 1878-1946. Proprietara casei de toleranţă, Madame Kelly, pe numele ei adevărat Alexandrine Joannet, era de origine irlandeză, şi prietenă apropiată a membrilor elitei înscrise în clubul select Jockey Club de Paris. Bordelului i-au trecut pragul deseori oameni de seamă precum Toulouse-Lautrec, Cary Grant, Humphrey Bogart, Mae West. Se spune că Prinţul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, avea propria cameră în casa de toleraţă de lângă Luvru. 

Gusturi macabre!

  Extravaganţele pariziene din vremea Epocii Frumoase depăşeau supradoza şi extazul can-canului, gusturile aristocraţilor fiind de-a dreptul macabre. Decorul sinistru pe care îl ofereau anumite cluburi de noapte i-ar face invidioşi pe  ... exoticii moderni. Parisul a ştiut cum să îşi mulţumească păsările de noapte: pe de o parte strălucirea cabaretelor care au făcut cunoscut Oraşul Luminilor, pe de altă parte redarea Infernului lui Dante. La sfârşitul secolului al XIX-lea, localurile de noapte erau puţine, şi majoritatea erau construite după modelul Moulin Rouge. Însă în perioada anilor 1890, Parisul nocturn oferea doritorilor de distracţie nişte localuri speciale. Cabaretele macabre erau câteva în frumosul Montmartre. Lumea de dincolo, mortalitatea şi păcatele erau materializate în cel mai mic detaliu. La nicio aruncătură de băţ de Moulin Rouge, fix la stradă te întâmpina o gură mare de vampir, care reprezenta intrarea în Cabaretul Infernului (Cabaret de l'Enfer), local cu temă satanică. Acolo, clienţii se aşezau în jurul unui cazan, în timp ce drăcuşori roşii le serveau băuturile. Cabaretul Infernului a rămas deschis până în 1952! Cel mai înfricoşător decor îl avea, însă, Cabaretul Neantului (Cabaret du Néant) sau Cabaretul Morţii, aşa cum îl denumiseră autorităţile. Clienţii îşi ţineau băuturile pe sicrie sau pe scheleţii ce se aflau înăuntru. Sicriele mari, din lemn masiv pe care se ţineau berile, erau aşezate în încăperi într-o ordine care sugera că recent avusese loc o catastrofă. Pereţii erau decoraţi cu cranii şi oase, scheleţi cu o atitudine grotească, picturi cu războaie şi ghilotine care funcţionau. Aceste stranii cabarete au fost rezultatul unui adevărat trend în Parisul din acea vreme. Un alt local tematic a fost Cafeneaua Închisorii (Café du Bagne), care a avut un succes uriaş încă de la deschidere, din 1885. Parizienii stăteau la cozi cu orele pentru a intra în local. Decorată în stilul unei bucătării de închisoare, chelnerii erau costumaţi în puşcăriaşi, având legate de picioare bile de fier şi lanţuri. La începutul secolului al XX-lea cabaretele tematice din Montmartre au început să fie închise treptat, artiştii nu au mai venit, locul lor fiind luat de către turişti.

Reflecții:

  Timpul istoric cuprins între 1871 şi începutul Primului Război Mondial (1914) a părut, așadar, celor care l-au trăit cu intensitate şi la un anumit nivel economic, cultural şi social, o epocă frumoasă - „la belle époque” - în raport cu carnagiul care a urmat şi cu răsturnările social-economice, adeseori violente, consecutive încheierii păcii de la Versailles (1919). „Ne amuzam netulburaţi de nimic, iubeam cu frenezie fiece clipă de viaţă. Negurile acestui veac nu ne copleşisera încă existenţele, războiul din 1914, cu toate grozăviile sale, era doar o taină a viitorului” (Lady Curzon). Dar la belle époque a fost mai mult decât o perioadă de pace şi prosperitate, a fost în primul rând un răstimp al marilor prefaceri sociale, al ameliorării generale a condiţiilor de viaţă, al apariţiei unor noi ideologii, al laicizării societăţii, al alfabetizării şi al triumfului presei de masă; şi, mai cu seamă, al unor excepţionale descoperiri ştiintifice care au jalonat traseul umanităţii în următorul secol. Apare social-democraţia modernă în diferitele ei variante: reformatoare (Partidul Laburist din Marea Britanie), revizionistă (Partidul Social-Democrat German) sau radicală (bolşevicii ruşi). În Anglia, mişcarea sufragetelor, animată în principal de Emmeline Pankhurst, îşi propune să dea femeii un statut egal cu al bărbatului, militând pentru acordarea unor drepturi politice, în primul rând dreptul la vot. Pacifismul este un alt curent care ia acum amploare, ca o replică la spectrul unui război mereu iminent şi mereu evitat în ultimă instanţă. Bertha von Suttner, Jean Jaures şi Henri Dunant (fondatorul Crucii Roşii) sunt apostolii acestei noi religii care-şi va oficia ceremoniile iniţiatice la Haga în 1899 şi 1907. Ia avânt naţionalismul, văzut ca o misiune mesianică de către marile puteri (Germania, Marea Britanie, Statele Unite), dar şi ca o redeşteptare a conştinţei de sine şi de emancipare a popoarelor aflate sub dominaţie străină ( India, China, Egipt, Africa de Sud). 

Cea mai fecundă perioadă de după Renaştere: În plan ştiinţific, explozia creativităţii umane este cu adevărat impresionantă: în 1888, Hertz descoperă undele electromagnetice, în 1895, Röntgen pune în evidenţă radiaţiile care-i poartă numele, Max Planck formulează în 1900 teoria cuantică şi, ca un corolar al tuturor acestor progrese, în 1905, Einstein, cu a sa teorie a relativităţii, propune un nou mod de interpretare a fenomenelor ştiinţifice, înlocuind vechiul cadru newtonian şi dăruind lumii cea mai cunoscută ecuaţie din istorie: E= mc². În cercetarea medicală, Robert Koch identifică bacilul tuberculozei (1882), în tehnologia transporturilor, Daimler construieşte motorul cu benzină (1884), iar un an mai târziu realizează primul automobil. Londra devine primul oraş din lume care îşi construieşte metroul (1890), Graham Bell proiectează telefonul în 1876, Marconi, telegrafia fără fir în 1897, iar fraţii Wright, aeroplanul cu motor în 1903. Auguste şi Louis Lumière născocesc în 1895 primul aparat de filmat, oferind oamenilor inefabila vrajă a celei ce va deveni de atunci încolo a şaptea artă: cinematografia. Nici mijloacele de distrugere nu sunt uitate: după ce Nobel creează în 1867 dinamita, Maxim (1883) şi Burstyn (1911) vor îmbogăţi panoplia de arme a omenirii cu mitraliera şi cu tancul. Şi dacă toţi se preocupă să lărgească orizontul cunoştinţelor umane trebuia să sondeze cineva şi meandrele sufletului omenesc în această epocă, descoperindu-i vulnerabilităţile şi recomandându-i leacul: psihanaliza lui Sigmund Freud. „Totul te face să crezi că tripticul ştiinţă-raţiune-progres e pe cale de a tiumfa asupra tuturor obstacolelor naturale” (Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley). Toate aceste schimbări sociale şi politice, toată această efervescenţă culturală, tot acest neastâmpăr creator fac din răstimpul cuprins între 1871 şi 1914 nu doar un răgaz între două conflicte, ci probabil cea mai fecundă perioadă de după Renaştere din istoria bătrânului continent. 

Europa, centrul lumii: La belle époque este ultima perioadă din istoria omenirii în care Europa se poate erija în principala forţă economică şi politică a lumii, în purtătoarea celor mai înalte standarde de cultură şi civilizaţie. În 1913, Europa asigura încă 44% din producţia industrială a lumii, partea leului revenind Germaniei (15,7%) şi Marii Britanii (14%), ambele fiind însă depăşite de Statele Unite, a căror pondere creşte la 35,8%. Jumătate din exporturile şi 75% din importurile mondiale sunt europene. Din punct de vedere financiar, preeminenţa bătrânului continent este şi mai accentuată: 91% din capitalurile investite în lume sunt britanice, franceze, germane, olandeze, elveţiene etc., Statele Unite însele fiind debitoare ale Europei. Principalul factor al puterii economice europene este însă cel demografic, nicicând în istoria omenirii ponderea populaţiei europene în ansamblul general nefiind atât de mare, adică 27%, dar dispersată pe cel mai mic dintre continente (10 milioane de kilometri pătraţi). Nu trebuie omis însă faptul că între 1840 şi 1914, peste 35 de milioane de emigranţi părăsesc Europa, îndreptându-se în special spre Lumea Nouă (Statele Unite şi Canada), dar şi spre Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, India sau Indonezia. Irlandezii îşi părăsesc ţara din cauza foametei, polonezii şi românii din considerente de persecuţie naţională, spaniolii şi italienii de sărăcie etc. Peste tot, aceşti colonişti de factură nouă duc cu ei valorile, mentalităţile şi comportamentul specific societăţilor din care proveneau, toate purtând însă pecetea inconfundabilă a civilizaţiei europene de sorginte creştină. În ultimă instanţă, expansiunea europeană a avut ca efect apariţia pe tot globul a unei serii de societăţi de factură europeană. 

Cel mai însemnat câştig al epocii: din supuşi, oamenii devin cetăţeni: În plan spiritual, cel mai însemnat fenomen îl reprezintă democratizarea culturii, ea încetând să mai fie doar apanajul unor elite. Presa devine accesibilă oamenilor de rând, preţul unor ziare fiind modic, iar tirajele lor atingând milioane de exemplare zilnic. Dincolo de informaţii şi opinii, cititorul de presă scrisă se familiarizează cu operele marilor scriitori, Zola, de exemplu, care-şi publică romanele în foileton. Un avânt deosebit îl cunosc bibliotecile publice - cu săli de lectură sau împrumut - începând de la cele şcolare şi săteşti, terminând cu cele orăşeneşti sau sindicale. Simbolul noii culturi de masă devine însă fără îndoială cinematograful, o modalitate artistică de exprimare care va cunoaşte, între arte, cea mai spectaculoasă evoluţie, reuşind să se impună în civilizaţia veacului XX cu o viteză şi pregnanţă remarcabile. Prima proiecţie publică a fraţilor Lumière are loc la data de 28 decembrie 1895, la Salonul Indian, o sală mică situată pe bulevardul Capucines din Paris. Asistă doar 33 de spectatori, dar în curând la uşile Salonului vor fi câteva mii de oameni, fiind necesară intervenţia forţelor de ordine pentru a-i ţine la distanţă. Cinci ani mai târziu, la Expoziţia universală din capitala Franţei, peste un milion şi jumătate de oameni vor viziona un adevărat maraton cinematografic, filmele fiind proiectate pe un ecran de 400 de metri pătraţi. Dedicat iniţial doar filmelor documentare, cinematograful se aventurează în curând şi pe tărâmul imaginaţiei. 

„Pentru Dumnezeu, sânge! A ucis-o pe împărăteasa Austriei!”  Într-o blândă zi de toamnă a anului 1898, două doamne îmbrăcate în negru mergeau grăbite pe aleea care ducea de la hotelul Beau Rivage din Geneva spre cheiul portului din apropiere; acolo le aştepta, gata de plecare, un vapor ce făcea curse regulate pentru turiştii dornici să admire unica privelişte a masivului Mont Blanc reflectat în undele lacului Geneva. La un moment dat, un tânăr robust, cu mustaţa mare, neagră, îmbrăcat în haine modeste, se repezi asupra uneia dintre cele două doamne, o lovi şi fugi dispărând după primul colţ. Femeia căzu, dar se ridică destul de repede ajutată de însoţitoarea ei. „O fi vrut să-mi fure ceasul”, spuse ea destul de calmă. Urcară la bordul vaporului care începu să se îndepărteze de ţărm, când, la un moment dat, doamna agresată cu câteva clipe înainte începu să murmure, lipsită de vlagă : „Aş vrea să mă aşez pe ceva, mi-e rău”. Capul îi căzu pe piept făcând-o pe prietena ei să strige: „Ajutor, ajutor!”. Singura infirmieră aflată la bordul vasului reuşeşte să desfacă corsetul femeii rănite, constatând o rană mare în zona coastelor şi o pată imensă de sânge ce se întindea cu fiecare secundă scursă. Femeia mai tânără, contesa Szataray, nu se mai putu controla şi strigă disperată: „Pentru Dumnezeu, sânge! Doamne, a ucis-o! A ucis-o pe împărăteasa Austriei!”, şi îşi pierdu, la rândul ei, cunoştinţa. Chemat de urgenţă la hotel, doctorul Golay nu putu decât să constate decesul celei care fusese Elisabeta de Habsburg, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei, soţia împăratului Franz-Joseph (1848-1916). Mult mai cunoscută sub diminutivul de Sissi - imortalizată magistral de Romy Schneider în filmul din 1953 -, Elisabeta avea obiceiul de a întreprinde lungi călătorii prin lume sub un nume de împrumut (la Beau Rivage fusese înregistrată drept contesa de Hohenembs), însoţită doar de câte o doamnă de companie, în cazul acesta contesa Irma Sztaray, care-i era şi o foarte bună prietenă. Asasinul, prins la scurt timp, se numea Luigi Luccheni, avea 32 de ani, trăise în mizerie şi sărăcie, îi ura din suflet pe cei bogaţi şi răsfăţaţi de soartă şi, deşi se pretindea anarhist, nu ucisese decât din răzbunare. O nimerise pe împărăteasă dintr-o singură lovitură, drept în inimă, cu o pilă triunghiulară foarte ascuţită pe care şi-o meşterise singur. În analele crimelor politice însă asasinarea nefericitei Sissi va fi atribuită anarhiştilor, deoarece se înscrie într-un lung şir de fapte similare care au jalonat întreaga epocă. Pe 1 martie 1881 este asasinat de către membrii grupării teroriste Narodnaia Volia ţarul Alexandru al II-lea, şase luni mai târziu fiind rândul preşedintelui american James Garfield să cadă victimă gloanţelor trase de Charles Guiteau. Preşedintele Franţei, Sadi Carnot, nepotul marelui Lazare Carnot, „organizatorul victoriei” din timpul Revoluţiei Franceze de la 1789 şi ministru al lui Napoleon, va fi ucis de Sante Caserio pe 24 iunie 1894, drept represalii pentru refuzul preşedintelui de a graţia un grup de anarhişti vinovat de alt atentat. În august 1897 este omorât primul ministru spaniol Canovas, pe 29 iulie 1900 este ucis de către un alt anarhist italian, Gaetano Bresci, regele Italiei, Umberto I, iar un an mai târziu, William McKinley, de-abia realesul preşedinte al Statelor Unite, va fi asasinat de un emigrant polonez, Leon Czolgosz. Acestea sunt doar numele cele mai sonore dintr-o lungă listă de sute de nume ale celor care au plătit cu viaţa ideea fixă a anarhiştilor că moartea violentă a unor lideri va duce la ridicarea poporului, la revoluţie şi, în final, la schimbarea unei societăţi pe care ei o considerau nedreaptă. Acesta era răspunsul pe care o parte a societăţii - infimă, este drept - îl considera cel mai adecvat să facă faţă provocărilor capitalismului industrial şi omnipotenţei unui stat, adeseori represiv. Arhanghelii negri ai anarhismului erau Pierre-Joseph Proudhon, cel care în a sa Ce este proprietatea? s-a definit prima dată ca anarhist, Mihail Bakunin şi prinţul Piotr Kropotkin. În timp ce teoriile lui Proudhon, care considera proprietatea un furt, se adresează cu precădere muncitorilor, Kropotkin este adeptul unui anarhism radical, ataşat micii gospodării ţărăneşti, specifică Rusiei sfârşitului de secol XIX. Excesele teroriste, precum şi lipsa de eficienţă şi viziune a acţiunilor lor au făcut ca influenţa anarhiştilor să scadă mult după Primul Război Mondial. Înmormântarea lui Kropotkin, din 1921, la Moscova, va reprezenta cântecul de lebădă al mişcării, mii de anarhişti dorind să aducă un ultim omagiu bătrânului lor mentor. Va fi ultima manifestaţie necomunistă autorizată de regimul bolşevic şi ultima dată când vor mai flutura steagurile negre ale anarhiştilor. 

Ce rămâne însă din acest timp al unui Paradis pierdut? Descoperirile științifice, viața de tip „can-can”, revoluția artistică, dezvoltarea presei, viața mizeră a oamneilor săraci, primelor Jocuri Olimpice moderne de la Atena (1896), poate teoria relativităţii a lui Einstein sau cinematograful? Un lucru este însă sigur: putem spera şi aştepta, dar, un astfel de timp noi nu vom mai trăi niciodată!