DESPRE … IUDA!
În Sfânta Scriptură Iuda este
omul rău şi viclean. Este cel ce l-a vândut pe Hristos; este „fiul pierzării”.
Un fost apostol care, din iubire de bani, l-a dat pe Mântuitor pe mâna
duşmanilor pentru 30 de arginţi. Numele lui a devenit un nume de hulă, atât de
mult, încât Iuda a devenit sinonim cu trădător de cea mai joasă speţă. În
tablourile religioase, Iuda este reprezentat urât şi întunecat la chip, cu
nasul încovoiat şi cu privire piezişă. Este uşor să-ţi dai seama care este Iuda
în reprezentarea lui Leonardo Da Vinci, Cina cea de taină, doar
uitându-te la chipurile mesenilor din jurul lui Iisus. Există însă motive să
credem că Iuda nu a fost nici viclean şi nici nu a dorit moartea Mântuitorului.
O crimă trebuie să aibă un motiv. De ce ar fi dorit el moartea lui Iisus? L-a
însoţit el pe Iisus vreme de trei ani, nutrind în ascuns dorinţa de a-l omorî?
Puţin probabil. Mai degrabă altele au fost motivaţiile gestului său. Dacă
mergem la Sfânta Scriptură, referinţele despre Iuda nu sunt foarte multe. Din
cele patru Evanghelii aflăm că i se spunea Iscarioteanul
(după numele regiunii din care se trăgea), că făcea cumva parte din tabăra zeloţilor (nişte revoluţionari
religioşi care aşteptau un mântuitor care să scape neamul lui Israel de
ocupantul roman) şi că ţinea punga Apostolilor (era contabilul cetei). Unul
dintre evanghelişti adaugă de la început că era hoţ - băga mâna în punga comună
(Ioan 12:6). Evanghelistul Marcu, la prima pomenire a lui Iuda în rândul
Apostolilor, precizează: „cel care L-a şi vândut (pe Iisus)” (Marcu 3:19). Noi,
astăzi, când auzim sau citim despre acest Iuda în Scriptură, suntem deja
condiţionaţi să îl privim ca pe trădătorul abject, de cea mai joasă speţă.
Soarta pe care a avut în cele din urmă, o considerăm ca pe o pedeapsă bine
meritată pentru fapta de a-l fi vândut pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Lumii.
Dacă însă facem un efort să dăm la o parte această obişnuinţă a minţii noastre
în ceea cel priveşte pe Iuda, vom descoperi nişte lucruri interesante care ne
pot ajuta la cercetarea noastră personală. Aşa cum am spus, Iuda era un zelot.
Înainte de a i se alătura lui Iisus din Nazaret, el frecventase cercurile unei
grupări evreieşti radicale, care milita pentru eliberarea ţării de sub ocupaţia
romană şi care nu se dădea în lături nici de la acţiuni armate, semi-teroriste,
împotriva romanilor. Aceşti zeloţi proclamau, de altfel asemenea tuturor
iudeilor, venirea unui rege-mântuitor pe tronul lui Israel, care să scape şi să
mântuiască poporul, în primul rând în sens politic şi, apoi, spiritual. Din
acest punct de vedere, Iuda era un om pragmatic. Urmărea realitatea imediată şi
dorită de tot poporul - izbăvirea de romani. Asemenea multor altora, Iuda este
atras de Iisus din Nazaret. Găseşte originale învăţăturile Sale şi felul de a
pune problema. În minunile Sale, el vede confirmarea că acesta este Mântuitorul
cel aşteptat de Israel. Trebuie spus că Iuda nu s-a îndoit niciodată că Iisus
este Mântuitorul. El a crezut aceasta în cel mai profund mod şi această
credinţă a şi fost cea care i-a determinat acţiunile viitoare - această
credinţă şi viziunea proprie asupra mersului necesar al lucrurilor. Aşa se face
că Iuda se alătură cetei Apostolilor şi, până la un punct, nu se deosebeşte de
aceştia. Ia aminte la învăţăturile Mântuitorului şi este martor la minunile
Lui. Probabil pentru că are ceva mai multă carte decât Petru şi ceilalţi
(oameni simpli, Petru era pescar şi nici nu prea ştia să scrie), este cel care
ţine punga comună. Are deci o anumită pricepere în a lucra cu banii şi gestul
său de mai târziu arată că are un anumit simţ al banului; chiverniseşte banul
propriu şi banul Apostolilor şi, într-o manieră discretă, îşi ia un mic
comision de administrare din acea pungă. Simţul banului se vede în scena în
care femeia păcătoasă cumpără un vas cu nard (un ulei parfumat) pentru a-l unge
pe Hristos. Un gest neînţeles pentru Iuda - femeia îl pregăteşte în avans pe
Hristos pentru îngropăciune; Iuda este însă obişnuit să vadă în orice lucru
valoarea lui bănească. Este destul de orb la cele duhovniceşti şi la
simbolurile lucrurilor. Probabil că nici ceilalţi dintre Apostoli nu erau mai
văzători, însă Iuda este cel care verbalizează gândurile: „Nu era mai bine să
se vândă acest nard şi banii să se împartă săracilor?” El vede potenţialul
bănesc în orice lucru şi, cu mintea lui ageră, deja socoteşte un potenţial
profit. Evanghelistul ne spune că, de fapt, nu la săraci îi era lui mintea, ci
la nişte învârteli personale. Astăzi, Iuda ar fi fost un administrator de fond
de investiţii de succes. După ce călătoreşte o vreme alături de Iisus şi de
Apostoli, Iuda începe să-şi piardă răbdarea. Vede că, pe de-o parte, poporul
geme sub talpa ocupantului roman, că mai marii Templului stau deoparte şi că nu
îl primesc pe Iisus din Nazaret şi că, pe de altă parte, acest Iisus nu pare să
aibă de gând să treacă la acţiune şi să izbăvească poporul. Aşa că, om practic
din fire, Iuda se gândeşte că este nevoie de medierea unei întrevederi între
Iisus şi preoţii cei mari de la Templu. El este atât de convins că Iisus este Mântuitorul
cel aşteptat şi i se pare lămurit acest lucru, încât crede că şi preoţii cei
mari se vor convinge de acest lucru evident - doar dacă se vor întâlni cu Iisus
şi vor sta să-l asculte. Aici credinţa lui este vecină cu naivitatea. Noi,
astăzi, de la nivelul nostru, ştim că Mântuitorul avea să fie vândut şi omorât,
însă Iuda, de la nivelul lui de atunci, nu se gândeşte la asta. Aşa că începe
să se gândească tot mai mult cum să mijlocească o întâlnire de taină între
Iisus şi preoţi. Scopul este nobil sau cel puţin aşa i se pare lui. Până şi
Iisus spusese pe munte „Fericiţi făcătorii de pace”, iar el, Iuda, este pe cale
să facă pace între Hristos şi preoţi. Însă totul trebuie făcut în taină, pentru
că unii ar putea fi împotriva unei asemenea întrevederi. În primul rând
ceilalţi Apostoli, care lui Iuda îi par dezorientaţi şi fără viziune. În ceea
ce noi azi ştim că avea să fie ultima noapte a lui Iisus alături de Apostolii
Săi, Iuda trece la acţiune. Este atât de prins cu planul lui, încât nu observă
și nu aude cuvintele Mântuitorului: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Smeriţi,
toţi ceilalţi se întreabă, fiecare în sinea lui, „Nu cumva sunt eu acela?”
Această cercetare de sine îi păzeşte de la gesturi ale pierzării. Însă Iuda nu
îşi pune câtuşi de puţin această întrebare. Iar când Iisus îi spune, „Ce ai de
făcut, fă degrabă”, el o ia ca pe o încuviinţare a planului său neştiut de
ceilalţi. Se ridică şi se duce direct la Templu. Pe drum, trăieşte un sentiment
de împlinire şi încredinţare în căile lui. Crede că are o legătură aparte cu
Mântuitorul şi că, dintre toţi Apostolii, numai el i-a înţeles cu adevărat
vrerea şi planurile. Altfel, nu i-ar fi spus Iisus, „Ce ai de făcut, fă
degrabă”. Săracul Iuda ia aceste cuvinte ca pe un îndemn să meargă mai departe cu
planul lui. La Templu, el se întâlneşte cu mai marii religioşi ai poporului.
Aceştia par să fie şi ei dornici să îl găsească pe Iisus din Nazaret, ca să
aibă o vorbă cu El. Şi sunt chiar dispuşi să îl recompenseze pe Iuda cu o sumă
de bani - un gest de apreciere pentru gestul său şi pentru planul său de a face
pace o dată pentru totdeauna între cele două tabere. Ce poate fi mai bine, mai
minunat, ca atunci când eşti mânat de intenţii bune, să îţi iasă şi un mic
câştig material? Treizeci de arginţi nu este o sumă mare, dar îi iei, nu îi
dai, aşa că Iuda se vede în combinaţia perfectă. Un făcător de pace căruia
Dumnezeu îi trimite şi o mică răsplată bănească. Toate astea nu sunt nicidecum
o trădare pentru el, ci medierea unei întâlniri necesare şi de o importanţă
covârşitoare pentru poporul lui Israel. Iuda este mânat de cele mai bune
intenţii şi se vede pe sine ca un împreună-lucrător cu Iisus la planul Lui de
mântuire a poporului. Dintre toţi Apostolii, doar el. Nu ştie încă ce va face
cu cei 30 de arginţi. Poate îi va pune în punga Apostolilor, mai puţin
comisionul lui, poate şi-i va lua pe toţi. Lucrurile astea pot să aştepte însă.
Pleacă împreună cu o ceată înarmată spre locul unde ştia că se odihneşte Iisus.
Ceata trebuie să fi fost pentru siguranţa lui personală la ceas de noapte, şi a
lui Iisus pe drumul către Templu - îşi spune Iuda în mintea lui. În grădină,
Iuda îl sărută pe Iisus, iar El îi spune ceva despre un sărut şi o trădare. Din
nou, Iuda nu pricepe nimic din aceste cuvinte. Pentru el, aceea nu este deloc o
trădare. Când soldaţii pun mâna pe Iisus şi îi îmbrâncesc pe Apostoli, Iuda are
un prim şoc. Nu pricepe de ce sunt aşa de agresivi soldaţii care au venit cu
el. Încă nu realizează că marii preoţi au cu totul alte gânduri cu Iisus şi că
s-au folosit de el. În zilele care urmează, în mintea lui Iuda începe să se
facă lumină. Se convinge că preoţii s-au folosit de el pentru a pune mâna pe
Iisus şi a scăpa de El. Este martor la patimile Lui şi în inima lui creşte regretul.
Înţelege cât de naiv a fost cu tot acel plan al lui şi, mai mult, înţelege că
totul este pierdut acum - şi pentru Iisus, şi pentru el. Trece, de la siguranţa
de sine şi auto-mulţumirea cu planul lui minunat, la cea mai adâncă remuşcare.
Banii pe care îi are asupra sa îl ard; înnebunit, se duce val-vârtej la preoţi,
le aruncă banii pe jos şi le strigă că nu are nevoie de ei. Simte că banii
aceia au de-a face cu o trădare cumplită, nu cu o răsplată dumnezeiască pentru
darurile sale. La vederea mersului lucrurilor - nu are loc nicio împăcare sau
discuţie lămuritoare între preoţi şi Iisus, ci primii îl condamnă pe Cel din
urmă la moarte - este atât de pierdut în aceste remuşcări, încât nu îşi mai
poate duce viaţa devenită mizerabilă şi se hotărăşte să îşi pună capăt zilelor.
Nu departe de el, mai este unul care îl trădează pe Iisus. Petru, stând în curtea Templului, se dezice viguros de nazarinean
şi, ca să fie şi mai convingător în faţa acelei femei care ameninţă să îl dea
în vileag, se apucă să şi jure. Dar Petru cel simplu, spre deosebire de Iuda,
îşi aminteşte de nişte cuvinte lui Iisus, cele despre cântatul cocoşului, şi se
aruncă la pământ cuprins de o căinţă mare. Iuda nu face aceasta; nu îi dă prin
cap să facă aceasta, deşi ar fi putut s-o facă şi, astăzi, noi am fi vorbit
altfel despre Iuda Iscarioteanul. În cele din urmă, un copac şi un ştreang îi
asigură un renume negru în istoria omenirii şi îl trimit în iad. Persoana lui
Iuda şi psihologia lui ne arată ceea ce ştiam deja: drumul spre iad este pavat
cu bune intenţii. Iuda a vrut doar să facă un bine. Nu trădare, nu răutate, nu
şiretenie. Doar o încredere nemărginită în mintea sa, în inteligenţa proprie,
în ideile sale şi în revelaţiile proprii. De asemenea, o subtilă închipuire de
sine, în rolul fericitului făcător de pace. Astăzi, privind lucrurile în
ansamblul lor, ne este uşor să îl numim pe Iuda trădător şi să îl condamnăm, ca
şi cum noi, dacă am fi fost în locul lui, am fi făcut mai bine. Şi nu doar
atunci, ci şi astăzi, zi de zi, când ne lăsăm mânaţi de felurite gânduri care
ne par toate bune, dar care apoi se vădesc că duc la pierzare. Ne-am obişnuit
să îl judecăm pe Iuda şi să îl vedem foarte diferit de noi. Însă Iuda suntem
toţi, în fiecare zi prin gândurile şi faptele noastre când, în loc de „facă-se voia
Ta”, mergem după planurile noastre care ni se par bune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu