VIAȚA UNUI KAMIKAZE!

VIAȚA UNUI KAMIKAZE!

  Un fost pilot japonez - Toshiaki Niwa, care a fost instruit în cel de-al Doilea Război Mondial pentru un atac kamikaze asupra unei nave americane de război, povesteşte, într0 carte autobiografică (Viața unui kamikaze), ce a simţit în timp ce aştepta să-şi ducă la îndeplinire misiunea sinucigaşă. În iunie 1942, după o înfrângere zdrobitoare în Bătălia de la Midway, expansiunea japoneză în Pacific a luat sfârşit. După aceea, Japonia a pierdut pe rând toate bătăliile cu Statele Unite şi cu aliaţii acestora, care începuseră să reintre în posesia fostelor lor teritorii ocupate de Japonia. În septembrie 1943, guvernul Japoniei a dat un comunicat în care se spunea că studenţii scutiţi de serviciul militar trebuiau să se prezinte la încorporare. În luna decembrie a aceluiaşi an, „la vârsta de 20 de ani, am părăsit campusul universitar pentru a mă înrola în marină. După o lună am început instruirea în cadrul aviaţiei navale. În decembrie 1944, ştiam să pilotez un avion de luptă de tip Zero”.

Trupele speciale kamikaze:

  Japonia era la un pas de capitulare. În februarie 1945, raidurile aeriene asupra Japoniei cu bombardiere de tip B-29 se intensificaseră. Concomitent, trupele navale de şoc ale Statelor Unite, se apropiau de uscat, făcând din Japonia ţinta bombardierelor care decolau de pe portavioane. Cu câteva luni mai înainte, conducătorii militari ai Japoniei deciseseră să poarte o ultimă bătălie recurgând la tactici sinucigaşe. Deşi în acel moment era clar că Japonia va pierde războiul, această hotărâre a avut drept consecinţe prelungirea războiului şi, desigur, pierderea altor mii de vieţi omeneşti. Aşa au luat fiinţă trupele kamikaze, care erau trupe speciale de atac. Denumirea a fost dată după numele „vântului divin”, kamikaze, - un taifun despre care se spune c-ar fi distrus flota invadatorilor mongoli în secolul al XIII-lea. În primul atac kamikaze, cinci avioane de luptă de tip Zero aveau fiecare la bord o bombă de 250 de kilograme pentru o acţiune sinucigaşă asupra unei nave de război alese drept ţintă. „Unitatea Aeronavală Yatabe - de care aparţineam şi eu şi care era alcătuită din avioane de vânătoare - a primit ordin să înfiinţeze o escadrilă specială pentru misiuni sinucigaşe. Fiecare dintre noi a primit un formular în care trebuia să scrie dacă se oferea voluntar ca membru al trupei de atac sinucigaşe. Consideram că era de datoria mea să-mi jertfesc viaţa pentru patrie. Deşi mă oferisem să-mi dau viaţa într-o misiune sinucigaşă, avionul meu putea fi doborât înainte de a lovi ţinta, iar eu aş fi murit degeaba. Ar fi fost mulţumită mama dacă-mi sfârşeam viaţa fără a-mi fi îndeplinit obligaţiile familiale? Nu mi-a fost deloc uşor să mă conving că cel mai bun lucru pe care-l puteam face cu viaţa mea era să iau parte la o acţiune sinucigaşă. Cu toate acestea, m-am oferit voluntar. În martie 1945 s-a format primul grup pentru operaţiuni speciale al Unităţii Speciale de Atac Yatabe. Deşi fuseseră aleşi 29 de colegi de-ai mei, eu n-am fost ales. După un antrenament special, ei au fost repartizaţi să ia parte în luna aprilie a acelui an la misiunea sinucigaşă de la baza aeriană Kanoya din prefectura Kagoshima. Înainte de a fi transferaţi la Kanoya, le-am făcut o vizită colegilor mei în speranţa că voi afla care erau sentimentele lor înainte de a pleca în misiunea sinucigaşă încredinţată. „O să murim - mi-a spus cu calm unul dintre ei -, dar nu te grăbi să mori. Dacă vreunul dintre noi scapă cu viaţă, va trebui să le spună oamenilor cât de scumpă este pacea şi cât de mult trebuie să lupţi pentru ea”. În 14 aprilie 1945, camarazii mei au decolat. Câteva ore mai târziu ascultam cu toţii un post de radio pentru a afla ce se întâmplase. Crainicul a spus: „Prima unitate Showa a trupelor speciale kamikaze a coborât în picaj peste o ţintă inamică aflată pe mare la est de Kikai-Shima. Toţi combatanţii au murit în acest atac””.

Ohka - o bombă umană:

  „După două luni am fost transferat la Unitatea Aeronavală Konoike ca membru al Escadrilei pentru Atacuri Speciale Jinrai. În japoneză, Jinrai înseamnă „tunetul divin”. Escadrila avea la dispoziţie avioane cu decolare de la sol (sau avioane de atac), avioane de asalt pentru escortă şi bombardiere cu decolare de pe portavion. De fiecare „avion-mamă” - adică de un avion de atac cu două motoare - era prinsă o Ohka, în japoneză „floare de cireş”, un simbol al tinerilor piloţi care erau gata să-şi sacrifice viaţa. Ohka era un planor cu un singur loc, avea o anvergură de cinci metri şi cântărea 440 de kilograme. În partea de dinainte a planorului era amplasată o încărcătură de aproape o tonă de exploziv. În timp ce avionul-mamă se apropia de ţintă, un pilot trecea la bordul planorului Ohka, care se desprindea în acel moment de avionul-mamă. După ce plana puţin cu ajutorul a trei motoare, fiecare dintre ele cu durată de funcţionare de zece secunde, se prăbuşea asupra ţintei. Aceasta putea fi numită pe bună dreptate o bombă umană. Odată lansată, nu se mai întorcea! În timpul antrenamentelor, un pilot care se antrena pentru Ohka zbura la bordul unui avion de luptă de tip Zero şi cobora în picaj asupra ţintei de la o altitudine de 6 000 de metri. Am văzut câţiva piloţi care şi-au pierdut viaţa în timpul acestor antrenamente. Înainte ca eu să fiu repartizat în această escadrilă, primul grup fusese trimis în misiune. Din el făceau parte 18 avioane de atac echipate cu planoare Ohka şi escortate de 19 avioane de luptă. Avioanele de atac erau masive şi încete. Niciunul dintre ele n-a atins ţinta. Toate avioanele de atac împreună cu escorta lor au fost doborâte de avioanele de luptă americane. Întrucât nu mai rămăsese niciun avion de luptă pentru escortă, escadrila Jinrai a trebuit să zboare în următoarea sa misiune neescortată. Cei ce au plecat în acea misiune nu s-au mai întors. Au murit cu toţii, pierind pe câmpul de luptă de la Okinawa.”

Ultimele zile ale războiului:

  „În august 1945 am fost transferat la baza militară navală de la Otsu. Această bază militară era situată la poalele muntelui Hiei-zan, lângă oraşul Kyoto. În aşteptarea debarcării trupelor americane pe pământul Japoniei, s-a decis să se lanseze bombe Ohka de pe munte asupra navelor de război americane. Platformele de decolare ale avioanelor au fost amenajate în vârful muntelui. Am aşteptat ordinul de începere a atacului. Dar ordinul acela n-a venit niciodată. La 15 august, după ce oraşele Hiroshima şi Nagasaki au fost distruse de bombele atomice din 6, respectiv 9 august, Japonia a capitulat necondiţionat în faţa Statelor Unite şi a aliaţilor acestora. În sfârşit, războiul se termina. Supravieţuisem ca printr-o minune. La sfârşitul lunii august, m-am întors în oraşul meu natal, Yokohama, dar casa mea se transformase în cenuşă în urma raidurilor aeriene ale bombardierelor de tip B-29. Familia mea era în culmea disperării. Sora mea şi fiul ei muriseră într-un incendiu. Cu toate acestea, ne-am bucurat mult că fratele meu mai mic s-a întors teafăr acasă. Într-o ţară plină de dărâmături şi bântuită de foamete, m-am întors la facultate ca să-mi termin studiile. Aveam sentimente ciudate - consideram capitularea Japoniei o rușine; credeam că trebuia să continuăm luota până la capăt, neînțelegând atunci ce-ar fi putut însemna acest capăt - mai mult ca sigur distrugerea totală a Japoniei! Atât de fanatic eram.”