ASĂNEȘTII!

 ASĂNEȘTII!

 În jurul anului 1000, referindu-se la populațiile trăitoare la sud de Dunăre, izvoarele bizantine și cele apusene îi menționează, alături de bulgarii slavofoni, și pe vlahi. Anume acești vlahi sud-dunăreni, sub conducerea dinastiei Asan, vor fi cei ce pun bazele unui adevărat imperiu în regiune, cunoscut ulterior în istorie ca „al doilea țarat bulgar”. În anul 1185, în Bizanț domnea tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-și pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supușilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi și vite. Este tocmai cazul vlahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări, împreună cu felul abuziv în care sunt strânse, produc o mare nemulțumire printre vlahii care locuiesc în muntele Hemus. Aceștia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegație condusă de frații Petru și Asan, fruntași ai lor, pentru a prezenta nemulțumirile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste condiții, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nikitas Khoniates, cheamă poporul la o răscoală împotriva bizantinilor. Petru este proclamat „împărat al bulgarilor și vlahilor”. Răscoala pornește în momentul în care normanzii din Sicilia atacă și ocupă orașele Durazzo, Seres, Amphipolis și Salonic. Răsculații atacă rând pe rând orașele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul Isaac se decide să conducă el însuși operațiunile militare și reușește să înfrângă pe cei doi frați vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renunță a mai ocupa și satele din munți ale vlahilor și își întoarce armata din drum. Petru și Asan se întorc de peste Dunăre cu forte militare de la vlahii și cumanii de pe celălalt mal și încep să prade Tracia. Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea comandantului militar Ioan, demnitarul care îl pălmuise pe Asan. Ioan nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, și este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nicio experiență militară și, în urma unui atac noaptea, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor. În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate și, deși îi urmărește pe răsculați de la Adrianopol la Filipolis și Triadița (actuala Sofia), nu reușește să obțină nicio victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operațiunile încetează în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan și primește ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ioniță.  În 1189 reîncep ostilitățile. Armata lui Frederick Barbarossa, deplasându-se către Constantinopol, reprezintă o amenințare pentru imperiu. Când ei traversează Balcanii în iulie 1189, primesc scrisori de la Petru, care încheiase o alianță cu doi nobili sârbi împotriva lui Isaac. Aceștia îi ofereau lui Frederick ajutor în orice acțiune împotriva Bizanțului. În mod specific, Petru îi promite lui Frederick 40.000 de arcași vlahi și cumani pentru un atac asupra Constantinopolului, prevăzut pentru primăvara lui 1190. Frederick ajunge însă la o înțelegere cu Isaac și se hotărăște să nu mai atace capitala. În anul 1191, împăratul Isaac trece munții Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asăneștilor, dar întâmpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa este atacată de răsculați și, într-o trecătoare din munți, suferă pierderi grele. Împăratul scapă cu fuga, pierzându-și coiful. Victoria întărește și mai mult poziția Asăneștilor, ei rămânând definitiv stăpâni pe țara dintre Dunăre și Balcani. În 1194, Isaac îl numește pe Alexios Gidos în fruntea oștilor din răsărit, și pe Vasile Vatatzes în fruntea oștilor din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole și suferă o grea înfrângere, fiind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea și începe, în primăvara lui 1195, să strângă o oaste mare, la care se adaugă ajutoare trimise de socrul său, regele Bela al Ungariei. Vlahii sunt victorioși și de data aceasta. Isaac este detronat de un grup de nobili nemulțumiți și este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculaților vlahi. Petru și Asan pun condiții inacceptabile pentru imperiu și, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a se ocupa de răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orașul Seres. În 1196, în palatul său din Târnovo, Ioan Asan este ucis de mâna boierului Ivanco, omul bizantinilor, recunoscuți pentru instrumentarea de dezbinări și asasinate. Aceeași soartă o are și Petru, un an mai târziu (1197). După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ioniță cel Frumos (Kalos Ioannis - Caloian, 1197-1207). El dovedește remarcabile însușiri de militar și om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înțelegând că Bizanțul nu-l va recunoaște niciodată ca „împărat”, Ioniță apelează la Papa Inocențiu III, căruia îi cere recunoașterea ca împărat al bulgarilor și vlahilor, precum și titlul de patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale. Profitând de conjunctură, Inocențiu III urmărește să impună autoritatea Bisericii Romano-Catolice asupra statului Asăneștilor. În prima sa scrisoare, formulată în ultima parte a lunii decembrie 1199 ca răspuns la o scrisoare anterioară a lui Ioniță, Inocențiu afirmă că victoriile „nobilului Ioniță” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămoșii lor comuni - romanii - dovadă a faptului că Ioniță, împreună cu frații săi Petru și Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, așa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nikitas afirmă în mai multe rânduri că Petru și Asan erau „vlahi” și că ei aparțineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” și care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea vlahă a fraților Asănești este confirmată de numeroase izvoare contemporane. Se pune întrebarea cum au reușit acești vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să aibă asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că acești vlahi erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o tradiție în opoziția față de autoritățile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijină activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei sunt principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic și social din zona specific vlahă, Larissa, Thesalia, în preajma anului 1066. Ioniță îi răspunde Papei abia în 1202 și vorbește despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor și al vlahilor). El îi mulțumește Papei pentru scrisoare și îi spune că și frații lui, Petru și Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereușind însă din cauza vicisitudinilor vremii. Papa se dovedește un abil negociator și astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ioniță este încoronat ca „rege al bulgarilor și vlahilor”, primind coroana, sceptrul și bula de recunoaștere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ioniță primește și dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii vlaho-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ioniță îi dă cardinalului un act prin care el, boierii și întregul cler se obligau a se supune Bisericii Romano-Catolice și a urma legile și ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ioniță vor urma același regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el și doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ioniță, pentru a studia limba latină la Roma. Spre dezamăgirea Papei, împărăția Asăneștilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei și nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra care cucerise Bizanțul în cea de-a patra cruciadă (1204). Ioniță, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizanțului, trimite o delegație, cerând să fie recunoscut și de aceștia. Latinii fac însă o greșeală fatală, trimițându-i vorbă lui Ioniță să nu li se mai adreseze ca un rege unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ioniță i se alătură o serie de nobili greci, foști ofițeri în armata lui Alexios III, izgoniți acum de latini. Ioniță preia conducerea noii alianțe, iar latinii ajung repede să înțeleagă ce greșeală au făcut. Vrând să înăbușe revolta lui Ioniță, ei se decid să lovească punctul principal și asediază Adrianopolul. Aici sosește Ioniță cu armata sa, iar bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie cu un dezastru pentru latini. Balduin, împărat al recentului proclamat Imperiu Latin de Răsărit, este prins și dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povestește cronicarul Nikitas. După moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, care își întemeiase un regat cu capitala la Salonic, Ioniță socotește că este momentul potrivit să-și rotunjească hotarele împărăției. El asediază Salonicul, dar în timpul asediului este asasinat de Manaster, comandantul cuman aliat, pe 8 octombrie 1207. Imperiul suferă un regres în timpul urmașului lui Ioniță, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), în principal din cauza creșterii tendințelor centrifugale ale feudalilor sprijiniți din exterior. În 1211 are loc la Vidin un sfat al boierilor împotriva lui Borilă. Acesta curmă complotul cu ajutor primit de la regele maghiar, prin comitele Ioachim de Sibiu care vine cu o oaste formată din sași, vlahi, secui și pecenegi. În urma căsătoriei fiicei sale, Maria, renumită pentru frumusețea ei, cu împăratul Henric de Flandra, Borilă se bucură de sprijinul ginerelui său în eforturile de a ține imperiul unit. Robert de Clary relatează că, atunci când i s-a propus această alianță lui Henric, acesta a replicat: „Niciodată nu voi lua o femeie de o obârșie așa de joasă”. Sfătuindu-l să treacă peste prejudecăți, baronii i-au spus: „Ba s-o faceți, sire, pentru că acești oameni sunt cei mai temuți și cei mai tari ai întregului imperiu și chiar ai pământului”. În plan religios, Borilă convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă. După moartea împăratului Henric în 1216, Borilă rămâne fără sprijin. Ioan, fiul cel mare al lui Ioan Asan, revine în țară și pretinde tronul. Reușește să ocupe capitala Târnovo, ia domnia și îl prinde și orbește pe Borilă. În timpul lui Ioan Asan II, care domnește între 1218 și 1241, imperiul atinge întinderea cea mai mare. În primii ani ai domniei, împăratul are relații cordiale atât cu maghiarii (se căsătorește cu Maria, fiica regelui Andrei al II-lea), cât și cu Papa și cu Imperiul Latin de Răsărit. După 1228, când împăratul Robert din Constantinopol abdică, relația dintre cele două împărății se strică, atrăgând și ruperea relațiilor cu maghiarii și cu Papa. Ioan Asan repudiază oficial legăturile cu Biserica Romei, iar în 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaște oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. Prin căsătoria Elenei, fiica lui Ioan Asan, cu Theodor, fiul împăratului Ioan Vatatzes din Niceea, se leagă o alianță prin care cei doi urmăresc dezmembrarea și împărțirea Imperiului Latin de Constantinopol. Urmează o perioadă de alianțe făcute și desfăcute în funcție de jocurile de putere ale maghiarilor, latinilor, Romei și bizantinilor. Împărăția Asăneștilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre și Balcani), o parte din Serbia cu orașele Belgrad, Niș și Skopie, Macedonia cu orașele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak și Sturmița, Tracia cu Adrianopole și Dimotița și Albania, fără orașul Durazzo. De asemenea, împărăția exercită o influență politică și religioasă și la nord de Dunăre, unde impune utilizarea exclusivă a limbii și alfabetului bulgar în biserici. În pisania din 1230 a bisericii celor 40 de mucenici, ridicată în Târnovo, Ioan Asan II spune: „Am cucerit toate țările de la Adrianopol până la Durazzo, țara grecească și cea albaneză și cea sârbească”. Urmașii săi nu au putut păstra însă aceste cuceriri. După moartea lui Ioan Asan II în 1241, luptele feudale și implicarea în războaie străine conduc treptat la dezintegrarea imperiului. Pe tronul imperiului urcă fiul minor al lui Ioan Asan, Căliman I, care este ucis într-un complot. Aceeași soartă o are fratele său, Mihail, în 1256. În timpul acestuia, din imperiu se desprind regiuni mari, în sud și în nord-vest. În 1256, tronul este luat de Căliman II, care este alungat și ucis în mai puțin de doi ani. Cu el se stinge dinastia împăraților vlahi de pe tronul celui de-al doilea țarat bulgar. Vlahii sunt reduși la rangul de minoritate și sunt supuși deznaționalizării. În urma înfrângerii decisive suferite în fața sârbilor în anul 1330, imperiul devine, pentru un sfert de veac, dependent de Serbia. În 1360, oștile otomane încep să devasteze Valea Marița, pentru ca în 1396 ele să ocupe și țaratul de Vidin și astfel să controleze toată regiunea deținută cândva de Asănești.

Suplimentar: „Tatăl nostru” pre limba armânească!

„Tată a nostru care ești în țeriu, s-aisească numa a Ta, s-vină amirăliea a Ta, s-facă vrerea a Ta, ași cumu în țeriu, ași și pisti locu. Pânea a noastră ațea di tute dzâlele dă-nă o noauă adzâ, și nă li iartă amărtilili noastre, ași cumu li iartămu și noi unu a altui. Și nu nă du pri noi la cârtire, mă nă aveagli di ațelu arău. Că a Ta easte amirăliea și puterea a Tatălui ș'i Hiliului ș'i a Spiritului Sântu, tora, totana ș'i tu eta etelor. Amin.”