PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A DOUA.

PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A DOUA

„Lumea” - ca sistem:

  În textul Bibliei, există trei semnificații ale termenului „lume”: lumea ca univers al creației lui Dumnezeu; lumea ca mulțime de oameni creați de Dumnezeu; lumea ca sistem de civilizație desprins de Dumnezeu și subordonat lui Satan. Când amintește despre lume, Noul Testament folosește acest termen mai ales în semn de „sistem”. Dacă nu vom înțelege esența acestui simbolism, vom cădea în greșeala de a confunda creștinismul cu un fel de „anti-cultură”. Reținerea creștină față de elementele de civilizație din jur nu este o consecință a „inculturii”, ci o urmare firească a înțelegerii procesului de înfruntare dintre lumea de acum și Dumnezeu. Ca să lămurim acest aspect, ne vom întoarce împreună la scrierile apostolului Ioan. În Evanghelie și în Epistolele lui Ioan, lumea este definită prin raporturile care există între ea și celelalte elemente ale realității pe care o trăim. Din acest punct de vedere, vom găsi relații între Satan și lume, între Dumnezeu și lume și între creștin și lume. Să le luăm pe rând:

a. Satan și lumea: Ca sistem de civilizație produsă după căderea oamenilor în păcat și după alungarea lor din rai, „Lumea” se află sub stăpânirea lui Satan. El este numit de Ioan: „stăpânitorul   lumii acesteia” (1 Ioan  12:31, 14:30, 16:11.). În alt text, Satan este numit „cel ce este în lume” (Ioan  4:4), expresie care lasă să se înțeleagă că acum lumea este sfera de activitate a lui Satan. În acest context trebuiesc înțelese și textele din 1 Ioan 4:3  și 4:1:  „…și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui  venire ați auzit. El chiar este în lume acum”. „În lume au ieșit mulți prooroci mincinoși”. În loc să-i înlesnească progresul spiritual promis, stăpânirea lui Satan a dus lumea într-o stare deplorabilă. Ioan scrie: „toate lumea zace în Cel rău” (1 Ioan 5:9). Prin relația cu Satan, lumea poate fi definită ca o colectivitate care cuprinde în sine pe toți aceia care se află  în „împărăția întunericului”,  cu alte cuvinte pe toți aceia care nu au trecut prin procesul „nașterii din nou”. În  termenii lui Ioan, noi știm că „toată lumea zace în cel  rău” și că noi am părăsit lumea prin nașterea din nou și am ajuns  să fim „din  Dumnezeu” (1 Ioan 5:19). În societatea umană de azi există două categorii de oameni: cei născuți în ordinea firească a lucrurilor de după alungarea din rai și cei „născuți din nou”, reîntorși prin convertire la părtășia și natura divină. Este adevărat că „lumea  nu  ne cunoaște”, dar aceasta nu ne tulbură prea mult întrucât noi știm că „nici  pe  El nu L-au cunoscut” (1 Ioan 3:1-2),  așa cum nu L-au cunoscut nici „pe Tatăl” (Ioan 17:25). În textul  ioanin, „lumea” și „biserica” sunt definite ca două entități total separate între care nu poate exista niciun fel de legătură sau colaborare. Ele sunt două grupări de oameni care se găsesc sub stăpânirea celor doi „domni” între care nu  poate exista conciliere: Iisus Hristos și Satan. Ca destin, lumea civilizației umane este sortită pieirii. Cine citește cu atenție epistola lui Ioan, înțelege că soarta lumii este  hotărâtă. Ioan ne spune că „stăpânitorul lumii acesteia este judecat” și „va fi aruncat afară” (Ioan  12:31, 16:11), așa că proprietatea lui de pe pământ, „lumea” nu poate fi decât ceva „trecător” și „deja osândit” (1 Ioan 2:17). 

b. Dumnezeu și lumea: Cu toate că „lumea”, ca sistem, este păcătoasă și se  află cu totul sub stăpânirea Satanei, „lumea”, ca mulțime de oameni făcuți după chipul și asemănarea divină, este obiectul dragostei lui Dumnezeu și ținta lucrărilor Lui mântuitoare. Dumnezeu  nu  trece cu vederea păcatele „lumii”, și nu  poate  iubi nelegiuirile ei, dar El face din „lume” obiectul asupra căruia  Își revarsă mila Sa răscumpărătoare. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este plin de compasiune pentru creatura Sa nenorocită care a intrat sub stăpânirea Satanei. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu…” (Ioan 3:16).  „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să  trăim prin El” (Ioan 4:9).   „Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14). Iar Iisus Hristos a murit: „ca jertfă de răscumpărare (ispășire) pentru păcatele noastre, și nu numai ale noastre, ci ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). 

c. Creștinul și lumea: În ceea ce îi privește, creștinii știu că „ei au fost scoși  din lume” (Ioan 17:6) și că ei „nu mai sunt din lume” (Ioan  17:14, 1 Ioan 4:4,5,6). Trupește, ei mai trăiesc încă „în lume”, dar din punct de vedere spiritual, ei sunt „separați de lume”, alcătuind acum o grupare distinctă și dușmănită: „Nu vă mirați fraților dacă vă urăște lumea” (1 Ioan3:13). „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteți din lume, și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (Ioan 15:18-19). Ura din partea lumii este ceva normal în concepția apostolului Ioan deoarece ea este caracteristică lumii, tot așa cum Bisericii îi este caracteristică „dragostea”: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că  iubim  pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan3:14). Ioan continuă prin a spune că lumea, ca sistem, nu va primi mesajul creștinilor: „ … dacă au păzit Cuvântul Meu și pe al  vostru îl vor păzi. Dar vor face aceste lucruri…” (Ioan  15:20,21), dar va primi mesajul „falșilor profeți”: „Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume, și lumea îi ascultă” (1 Ioan 4:5). În  relațiile lui cu lumea, creștinul trebuie „să  nu  iubească lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15). Această atitudine nu trebuie însă să-l determine să urască lumea sau să se izoleze de ea. În atitudinea față de lume, creștinul trebuie să i se asemene lui Dumnezeu.  Asemenea Fiului lui Dumnezeu, el trebuie să fie „în lume” fără a fi nici măcar o singură clipă „din lume”. El trebuie să trăiască „în” ea fără a deveni însă „al ei”. Creștinul  nu trebuie să se teamă de lume, întrucât  „cine este născut din Dumnezeu, biruiește lumea” (1 Ioan 5:4) prin „credință” (1 Ioan 5:4), căci „voi copilașilor, sunteți din Dumnezeu, și i-ați biruit pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Diavolul ține lumea de acum într-o stare de necredință prin influența duhului  lui Antihrist. Biruința creștină asupra lumii este definită de Ioan în termenii unei mărturisiri de credință clare în care Iisus Hristos este prezentat ca Fiu al lui Dumnezeu care a venit „să ridice păcatul lumii” și să devină „Mântuitor  al ei” (1 Ioan 4:14).

Supranaturalul Bibliei:

  Biblia este mărturia despre Dumnezeul cel viu! El locuiește într-o lume din care noi am „căzut” prin păcatul lui Adam și Eva. Experimentăm acum o existență restrânsă la „deșertăciune și decadență”. Viața noastră de acum este lipsită de contactul binefăcător cu alte sfere de existență. Am fost reduși la dimensiuni stânjenitor de mici și de insuficiente. Nu mai trăim nici măcar cât trăiau patriarhii înainte de potop, nu mai folosim decât o mică parte din celulele creierului și ne este interzis accesul în dimensiunea „telepatică” sau „hipnotică”. Cum observa cu tristețe poetul Costache Ioanid: „Înainte de a fi ceea ce suntem/Am fost aceea ce vom fi,/Căci moartea nu-i o nimicire,/Ci poarta înspre-o nouă zi!” Venită înspre noi din limanul unor existențe infinit superioare, Biblia este presărată cu mărturii despre experiențe și realități nefamiliare nouă, proprii mișcării și dimensiunilor divine. Citim aceste pasaje cu uimire, unii sceptici, alții entuziasmați de anticiparea intrării viitoare într-o lume în care vom fi părtași „puterilor veacului viitor”. Pentru unele am inventat o terminologie a noastră, a celor deocamdată neputincioși. Iată câteva dintre ele:

Semn” -(lit. „omen” aramaică, „semeion”, „teras”,în greacă).Contemporanii Domnului Iisus I-au cerut un „semn” care să le dovedească divinitatea Sa. El le-a amintit doar despre „semnul proorocului Iona”, care s-a întors printre cei vii după ce a stat trei zile și trei nopți în pântecele unui pește mare (Matei 12:38-40). O minune este un eveniment inexplicabil în condițiile „normale” experienței noastre actuale. Ea este însă foarte firească în sfera de existență a divinității. Am putea defini minunea și ca o „intersecție” dintre două lumi, o pătrundere temporară a realității dintr-o sferă superioară de existență în lumea noastră de acum și aici. Magii și vrăjitorii Egiptului, care cochetau cu „supranaturalul demonic” au identificat o minune cu exclamația: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exod 8:19). Ținând seama de dimensiunile Universului „spațiu—timp” în care ne aflăm, ne putem da seama că orice intervenție a unei realități dintr-un Univers cu mai multe dimensiuni este un „semn” și pare „inexplicabilă” pentru observatorul din universul inferior. Pentru Universul liniar nu se poate explica unghiul geometric, pentru Universul plan nu se poate explica cum două linii drepte intersectate mai pot să se întâlnească o dată pe o sferă (asemenea meridianelor imaginare de pe glob), etc.. Închipuiți-vă cum am „vedea” intrarea mâinii în apă, dacă am trăi într-o lume restrânsă la dimensiunea plană a suprafeței ei: mai întâi un punct (vârful degetului mijlociu), apoi un cerc care crește (degetul), un cerc și un punct (apariția degetului inelar), două cercuri (cele două degete), două cercuri și un punct (apariția degetului arătător), etc. până când toate s-ar cumula într-un oval (secțiunea palmei). Obiectele zburătoare neidentificate (OZN) sunt probabil astfel de „pătrunderi” dintr-o lume cu mai multe dimensiuni în lumea noastră. Dacă prin minune înțelegem ceva neconform cu lumea în care trăim și cu legile ei, atunci Biblia este de la un capăt la altul înțesată cu astfel de „semne”. Însăși procesul creației, ne spun cercetătorii de astăzi, a fost guvernat de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii. Astăzi, în procesul entropiei, toate se descompun, se desfac. Atunci, toate s-au compus, s-au „făcut”. Mergând invers pe scara timpului, astronomii au ajuns să descifreze procesul facerii. Asta până în primul minut al marii „explozii”. Restul … este o minune indescifrabilă!

„Puteri” - (lit. „dunamos” în greacă). Fariseii L-au întrebat pe Iisus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine ți-a dat această putere?” (Matei 21:23). O minune sfidează sau suspendă temporar legile fizice ale lumii materiale. Domnul Iisus și Petru au umblat pe mare. Elisei a făcut să plutească o secure de fier, vindecările au inversat procesul degenerator sau au recreat materia vie. 

„Viziuni” -  (lit. „opasis” în greacă). Probabil că dintre multele viziuni ale Bibliei, cea mai șocantă este seria de experiențe extrasenzoriale trăite de Ezechiel. Deși și-a dat toată silința să consemneze ceea ce a văzut, între prooroc și cititor nu există o comunicare coerentă. Sau el n-a putut spune clar ce a văzut sau noi nu-l putem înțelege. Iată un exemplu: „Înfățișarea acestor patru roate și materialul din care erau făcute, păreau de hrisolit și toate patru aveau aceiași întocmire. Înfățișarea și întocmirea lor era de așa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roate. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, și nu se întorceau de loc în mersul lor.” Tot pasajul acesta din Ezechiel 1:1-28 descrie „Slava Domnului”. Niciun artist grafic n-a reușit să redea în desen descrierea făcută de Ezechiel. Cuvintele lui nu găsesc corespondent în experiența și imaginația noastră. În această categorie a pătrunderii dincolo de cele patru dimensiuni ale Universului nostru aș pune și „întâlnirea” dintre Moise și Dumnezeu pe muntele Sinai. Fără îndoială că Moise a „văzut” acolo „chipul Templului” și „imaginea” uneltelor lui (Exod 25:9;40). Ceea ce mă fascinează însă este neputința limbajului nostru de a descrie „realitatea” trăită de Moise. Dimensiunile spațiului sunt înghițite de alte dimensiuni superioare, așa că descrierea se estompează și devine confuză: „Domnul S-a pogorât întrun nor, a stătut acolo lângă el, și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: …” Cum a stat lângă el și a trecut prin fața lui în același timp noi nu putem pricepe. Întâlnirea s-a desfășurat la o intersecție între lumea noastră fizică și realitatea multidimensională a lumii de dincolo. A fost o îmbrățișare dintr-un spațiu cu mai multe dimensiuni în care Moise a experimentat ceva din natura dumnezeirii ca în Psalmul 37:4 - T.M.: „Îngerul Domnului tăbărăște împrejurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie”.

Telepatie - Proorocul Elisei a putut auzi de la distanță ce vorbea împăratul Sirienilor cu căpeteniile lui în cort (2 Împ. 6:8-23).

Antinomie - Dacă toți înțelegem raționamentele logice, cu paradoxurile și paradigmele avem mai mult de furcă!  Un paradox este o afirmație compusă din două jumătăți aparent contradictorii, dar armonizate în urma unei explicații surprinzătoare. Este paradoxal ca David să-l învingă pe Goliat sau ca Rahav să fie în linia strămoșilor mesianici. O antinomie este o afirmație compusă din două jumătăți aparent contradictorii, care nu se armonizează decât în sfera înțelepciunii divine. Noi putem doar să o vedem funcționând. Iată trei paradigme clasice: I. Cine a scris Scripturile? Pe de o parte „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” , „Căci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). Pe de altă parte însă, oameni ca Moise, Samuel, Ezra, Neemia și-au scris cronicile și ele sunt pline de stilul, personalitatea și specificul autorilor lor. Iată ce „motivație” așează Luca în debutul scrierii lui: „Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorie amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, …, am găsit și eu cu cale, …, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir, unele după altele, ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Scripturile sunt 100% divine și tot 100% produs uman al autorilor lor. Oamenii aceștia nu le-au scris într-o stare de tranșă, ci în toată puterea facultăților lor. II. Cine trăiește viața nouă în creștinul nou testamental? Pe de o parte ni se spune că „Dumnezeu este acela care lucrează în noi și ne dă după plăcerea Lui și voința și îndeplinirea”, iar pe de altă parte ni se spune: „Dați-vă și voi toate silințele!”, „După cum întotdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur” (Filip 2:13, 14; 2 Petru 1:5). Ca și Scripturile sau Cuvântul scris, și viața creștină sau Cuvântul trăit, este 100% dumnezeiesc și tot 100% omenesc. III. Cine hotărăște mântuirea? Există „predestinație” sau trăim după „liberul arbitru”? Ne-a ales Dumnezeu „mai înainte de întemeierea lumii” și „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă” (Rom. 9:16) sau „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Rom. 10:13)? Spurgeon spunea că în cetatea mântuirii există două inscripții. Una afară, deasupra porții, pe care scrie: „Oricine vrea, poate să intre!” și alta tot deasupra porții, dar înăuntru, pe care este scris: „Au intrat numai cei aleși!” Cum se poate explica aceasta? Bineînțeles că nu se poate explica. Este o antinomie și ea ne dovedește că revelația Scripturii nu este produsul minții omenești, ci este venită spre noi dintr-o lume în care „timpul” nu mai curge ca în lumea noastră, ci are dimensiunile și caracteristicile „veșniciei”!

Atemporaneitatea - Domnul Iisus a subliniat incapacitatea noastră de a pricepe dimensiunile veșniciei: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucruri cerești? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:13). Cum putea fi Iisus, Fiul omului și între oameni și … în cer? N-ar fi fost mai corect să spună: „care a fost în cer”? Criticii au mai remarcat și o altă greșeală „gramaticală” în Evanghelie. Iisus spune: „Mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:57). N-ar fi fost mai corect să spună: „Eu am fost”? Nu! Pentru că El era Iehova/Yahwe, Atemporalul, Eternul „Eu sunt Cel ce sunt!”  Tot în categoria manifestărilor miraculoase specifice unei alte sfere de existență trebuiesc încadrate și arătările Domnului Iisus de după înviere: El a putut să intre prin uși încuiate (Ioan 20:9), să cunoască gândurile de la distanță (Ioan 20:27), să mănânce, dar să nu aibă nevoie de mâncare (Luca 24:36-43), să teleporteze instantaneu trupul său la mari distanțe (Luca 24:31), să Se înalțe la cer și să reapară printre ucenici (Ioan 20:17). Unii oameni au refuzat Biblia pentru că ea cuprinde lucruri pe care ei nu le pot înțelege! Dar așa este normal să fie! Ea ne vorbește despre un „dincolo” din care am fost smulși pentru o vreme și în care suntem chemați cu iubire să ne întoarcem. De aceea Domnul Iisus s-a numit pe Sine: „Calea, Adevărul și Viața”! De aceea El este „Ușa”!  Biblia ne atrage atenția că nu este totul „aici” și „acum”; că există un Dumnezeu infinit mai mare și mai complex decât noi, care ne-a creat și care ne vrea cu gelozie pentru Sine. Mărturia Scripturii ne arată că Acest Dumnezeu a plecat în căutarea omului pierdut și că El a făcut tot ce putea și era necesar ca să-l mântuiască. Un singur lucru nu va face însă niciodată Dumnezeu: Să ne mântuiască cu forța. Aceasta depinde de tine și de mine.