INSTITUȚIA REGALĂ ÎN EPOCA GETOCRATICĂ.

INSTITUȚIA REGALĂ ÎN EPOCA GETOCRATICĂ

1. Regatul Getic în vremea lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion:

  Asasinarea lui Filip al II-lea, în 335 î.H., nu este de natură să distrugă consecinţele politico-juridice ale acţiunilor sale, în particular sistemul de tratate multipartite prin care spaţiul balcanic era organizat într-un organism relativ unitar, deşi nu omogen (desemnabil prin formula „Imperiu Macedonean”) şi, derivat direct din aceasta, ridicarea la un nivel superior a aşezămintelor socio-organizaţionale încorporate, marea lor majoritate aflându-se într-un stadiu de organizare statală cu generaţii sau chiar secole înainte de înscăunarea lui Filip. Situaţia nu trebuie să surprindă: în această parte de lume, statul era nu doar o realitate socială palpabilă, ci şi explicit conştientizată de contemporani - printre aceştia numărându-se, spre exemplu, Aristotel, adus la curtea regală macedoneană chiar de Filip al II-lea, unde va deveni atât institutorul viitorului Alexandru cel Mare, cât şi teoreticianul unor operaţiuni de reorganizare a teritoriilor intrate sub controlul regimului de la Pella. Anterior lui Filip al II-lea, între Macedonia, Tracia, Geţia şi celelalte formaţiuni etnice din proximitatea domeniilor urbane greceşti nu se pot constata diferenţe majore în planul aşezămintelor social-politice; la fel de adevărat este însă că, fără a fi cu totul deconectată de procesele ce tulburau în acel răstimp Peninsula Balcanică, Regatul Getic rămânea la periferia acestor procese. Aşa stând lucrurile, următoarele două momente care-i implică în mod nemijlocit pe geţi - incursiunea lui Alexandru cel Mare şi campania eşuată a lui Zopyrion - pot şi trebuie să fie analizate şi sub aspectul reflectării stării de fapt din acest regatul dunărean. În luna octombrie a anului 336 î.H., Filip al II-lea este asasinat, la Aegae, de către Pausanius, tronul vacant fiind ocupat imediat de către fiul său Alexandru. Preocupat să asigure integritatea domeniului preluat ca moştenire de la Filip, de îndată ce primeşte recunoaşterea ca hegemon din partea Ligii de la Corint, acesta se lansează, încă din primăvara anului următor, într-o amplă campanie de asigurare a dominaţiei macedoneene în nordul Peninsulei Balcanice - context în care, la zece zile după plecarea din Amphipolis, traversează Munţii Haemus şi, după ce susţine o bătălie de mică anvergură (dar semnificativă pentru situaţia politică a momentului) cu tracii, pătrunde în teritoriul triballilor pe cursul râului Lyginos^. În acest moment, rege al triballilor este Syrmos - din textul lui Arrian fiind deductibil faptul că acesta se află la domnie de mai multă vreme; în vreme ce cea mai mare parte a triballilor s-a dispersat, pentru a nu suporta şocul militar al expediţiei, Syrmos şi o parte a supuşilor săi s-au refugiat pe o insulă din mijlocul Dunării, situată în imediata apropiere a unei cetăţi slab întărite a geţilor. După câteva confruntări minore cu tribalii, Alexandru încearcă să debarce pe ostrovul în cauză, dar numărul mic al ambarcaţiunilor de care dispune şi, mai ales, concentrarea pe celălalt mal al fluviului a unui corp de 14.000 de luptători îi compromite acţiunea şi-l determină să-şi modifice planurile. Astfel, el organizează traversarea peste noapte a fluviului, scop în care a rechiziţionat de la localnici monoxilele necesare, şi lansează un atac rapid asupra corpului armat getic, despre care ni se spune că era format din 10.000 de pedestraşi şi 4.000 de călăreţi - o cifră net superioară efectivului macedonean transportat peste fluviu, estimat de Ptolemaeus Lagi, la 4.000 de luptători pedeştri şi 1.500 de călăreţi. Oastea getică se repliază în faţa atacului (manevră pe care macedoneenii o vor prezenta drept semnul victoriei, deşi tot ei menţionează că militarii geţi sunt preocupaţi în acea fază a confruntării de evacuarea populaţiei civile din cetatea apropiată), iar detaşamentul condus de Alexandru renunţă la atac şi se limitează la a prăda şi incendia cetatea, pentru a se grăbi apoi să se întoarcă la sud de fluviu, unde - iarăşi un detaliu interesant! - se mulţumeşte să încheie o înţelegere cu solia regelui Syrmos, pe care nici nu l-a prins, nici nu l-a înfrânt, plecând apoi spre ţinuturile agrienilor şi paeonilor. Evenimentele cu care tânărul urmaş al lui Filip al II-lea trebuie să se confrunte în continuare pun în evidenţă persistenţa aceloraşi aranjamente de solidaritate care existau şi pe vremea acestuia din urmă, dar şi mai înainte, în vremea lui Kotys I. Amintim, în acest sens, faptul că, profitând de ocuparea lui Alexandru pe teatrul de război din nordul dunărean, tebanii (aliaţi tradiţionali ai traco-geţilor) se răscoală împotriva suzeranităţii macedoneene - din nefericire pentru ei, doar pentru a suporta o înfrângere categorică. În ceea ce priveşte forţa getică pe care a avut-o de înfruntat Alexandru, vom sublinia, pentru început, faptul că însuşi Ptolemaios Lagi consemnează o categorică superioritatea numerică a geţilor (10.000 de infanterişti şi 4.000 de călăreţi) faţă de contingentul cu care Alexandru a traversat fluviul (4.000 de infanterişti şi 1.500 de călăreţi). Diferenţa este, în sine, de natură să pună sub semnul întrebării pretenţia sursei macedoneene privitoare la succesul militar înregistrat - pe de o parte, pentru că dacă resursele militare getice s-ar fi limitat la cei 14.000 de luptători, iar obiectivul tactic al lui Alexandru ar fi fost înfrângerea geţilor, nu există explicaţie la faptul că regele macedonean nu a revenit pe malul nordic cu grosul trupelor, iar pe de altă parte, aşa cum am observat mai sus, obiectivul principal al operaţiunii de la Dunăre (supunerea triballilor) nu a fost atins. Apare limpede că detaşamentul getic ce i s-a opus lui Alexandru nu reprezenta decât avangarda unei armate mult mai consistente, un fel de regiment grăniceresc cu baza în aşezarea fortificată menţionată, instalat în zonă cu mult înaintea profilării ameninţării macedoneene - şi nu ca forţă de ocupaţie, ci ca stăpâni legitimi ai teritoriilor de pe malul nordic al fluviului, unde se comportă ca autoritate resposabilă faţă de proprii supuşi. Cea dintâi constatare de făcut, de îndată ce ne depăşim caracterul partizan al sursei macedoneane, este faptul că, în pofida unei campanii de aproape trei săptămâni, armata lui Alexandru nu reuşeşte să modifice starea de lucruri de la nord de Munţii Haemus: dincolo de simbolice daruri şi schimburi de solii, nu recunosc suzeranitatea macedoneană nici triballii lui Syrmos, nici neamurile învecinate cu aceştia - şi cu atât mai puţin geţii. Este, desigur, tentant să vedem în această precipitată „retragere strategic” a lui Alexandru din zona Dunării efectul etalării de forţă militară a geţilor; trebuie să luăm însă în calcul posibilitatea ca, în adoptarea deciziei lui Alexandru, să fi cântărit ca factori decisivi atât deranjanta prezenţă a celţilor, cât şi preocuparea de a-şi prezerva forţele, în jocul strategic din cuprinsul spaţiului balcanic. Raportându-ne la acest joc strategic, avem a observa că Alexandru urmează, în campania sa militară de afirmare a suveranităţii asupra „Imperiului Macedonean” pe care l-a moştenit de la tatăl său, acelaşi algoritm politic pe care-l urmase campania matrimonială a lui Filip al II-lea: fără îndoială, în ansamblul motivaţiilor care l-au determinat pe Alexandru să plece din Pella spre nord-vestul şi nordul spaţiului balcanic s-a înscris şi obiectivul inhibării eventualelor revendicări pe care ceilalţi moştenitori, reali sau fictivi, generaţi de caruselul căsătoriilor tatălui său, le-ar fi putut formula. În acest context putem interpreta şi manevra de tatonare a regatului getic (la urma urmei, de aici provenea Meda, fiica lui Kothelas, principala adversară din „haremul” de la Pella a mamei lui Alexandru, Olimpia); aceasta ar putea constitui, de altfel, o explicaţie adiacentă a „discreţiei” pe care aghiotantul tânărului rege, generalul-cronicar Ptolemaios Lagi, o manifestă în legătură cu identitatea comandantului aflat în spatele consistentului detaşament getic cu care s-au confruntat macedoneenii: în logica relaţiilor de la curtea regală, consemnarea numelui pretendentului ar fi echivalat cu recunoaşterea calităţii acestuia. Nu putem ignora însă şi o altă explicaţie pentru ciudata omisiune a numelui conducătorului getic: posibilitatea ca, la acel moment, să nu fi existat un rege al geţilor. Ne aflăm, să nu uităm, la doar câteva luni după asasinarea lui Filip al II-lea, suveran care (conform scenariului reconstituit mai sus) îşi exercita autoritatea şi asupra regatului de la Dunărea de Jos, în calitate de moştenitor formal legitim al regelui Kothelas, cel răposat la 340 î.H.. Ca şi în alte momente din istoria sa de până atunci (vom vedea că situaţia se va repeta şi în secolele următoare), Regatul Geţiei pare să se fi aflat într-o uniune personală cu entitatea statală de la sudul Munţilor Haemus - stare de fapt care făcea nenecesară desemnarea, printr-un procedeu sau altul, a unui rege propriu (sau care oculta regele propriu, devenit de facto vasal al celui ce exercita puterea reală). Dispariţia fizică a lui Filip deschidea, firesc, problema succesiunii, problemă care se punea chiar şi în situaţia în care nu exista un pretendent la succesiunea lui acestuia, prin Meda, ori a lui Kothelas. Această stare de lucruri aruncă o lumină nouă asupra Regatului Getic: dacă acesta era capabil să mobilizeze o forţă armată importantă chiar şi în absenţa unui titular al puterii politice, înseamnă că aranjamentele de putere dintre clanurile aristocratice getice - instituţiile adică - erau deja, la acea dată, depersonalizate. Or, o atare situaţie caracterizează doar construcţiile statale care au atins o anumită maturitate a parcursului lor evolutiv. La doar patru ani după raidul de-o zi al lui Alexandru în teritoriul geţilor, organismul politic al acestora are ocazia să-şi etaleze din nou redutabilul dispozitiv militar, confirmând astfel soliditatea structurii statale a regatului de la Dunărea de Jos. Prilejul este oferit de expediţia pe care o întreprinde, la nordul gurilor Dunării, generalul macedonean Zopyrion. Acesta fusese instalat ca strateg (guvernator militar) al Pontului şi Traciei în anul 331 î.H., după ce predecesorul său Memnon, implicat într-un complot împotriva regelui Alexandru, fusese înlăturat prin intervenţia unui alt general, venerabilul Antipater. Pe fondul tulburărilor din spaţiul balcanic, iscate în contextul plecării lui Alexandru Macedon spre Persia, Zopyrion lansează, în 331 î.H., o expediţie de pedepsire a Olbiei, placa turnantă a conspiraţiilor ce-i asociau pe sciţi şi geţi manevrelor Atenei, angajând în operaţiuni un efectiv de 30.000 de militari, cu care trece în nordul gurilor Dunării, pacifică Tyrasul şi asediază cetatea de la gurile Niprului. Pentru a face faţă asediului macedonean, Olbia apelează la măsuri extraordinare: eliberarea sclavilor, ştergerea datoriilor cetăţenilor săraci şi - ceea ce ni se pare demn de reţinut, având în vedere numărul mare de aristocraţi sciţi şi traco-geţi atestaţi anterior ca rezidând în cetate - acordarea de drepturi cetăţeneşti tuturor străinilor din interior. Ne oprim asupra acestui aspect pentru a face următoarea observaţie: măsurile excepţionale la care Olbia se vede nevoită să recurgă constituie un argument suplimentar pentru prezumţia că puterea tradiţional garantă a securităţii cetăţii, sciţii, nu mai constituia, la acea dată, o forţă de protecţie suficientă - ceea ce nu poate să ne mire, având în vedere și contextul episodul care l-a implicat pe Atheas. Aflat în imposibilitate de a supune cetatea Olbiei într-un răstimp rezonabil, fără îndoială că şi constrâns de precipitarea altor evenimente din sudul spaţiului balcanic, Zopyrion renunţă la asediu şi face calea îndărăt, dar este atacat de geţi şi, în condiţiile vremii neprielnice care-l împiedică să se retragă la sud de fluviu, este nimicit cu întreaga sa oaste. Este cât se poate de evident faptul că armata care l-a lichidat pe Zopyrion este una şi aceeaşi cu cea care, patru ani mai devreme, îl determinase pe Alexandru să-şi limiteze intervenţia la nordul Dunării: o armată al cărui nucleu de cavalerie putea asigura deplasarea eficientă pe distanţe apreciabile şi care - putem constata - controla întinse teritorii pe malul stâng al fluviului. Desigur, nu mai există temeiuri care să ne facă să credem că, în cei patru ani care s-au scurs de la confruntarea cu Alexandru, problema succesiunii la tronul getic n-ar fi fost în vreun fel rezolvată; este adevărat că nici de această dată izvoarele nu reţin numele regelui care deţinea comanda (efectiv, în fruntea oştii, sau doar nominal, în exercitare politică, este mai puţin relevant), însă - prin contrast cu textul relatând aventura lui Alexadru Macedon, a cărui acurateţe permite evaluarea şi compararea detaliilor - în acest caz avem de-a face cu adnotări discontinui, aşezate în contexte având cu totul alte obiective decât relatarea exactă a campaniei lui Zopyrion. Că acest rege domnind peste geţi nu putea fi, din nou, unul dintre regii tracilor odryzi, suntem asiguraţi din precizarea lui Curtius Rufus: „Seuthes, odryzul, după ce a aflat de acest dezastru, i-a îndemnat pe ai săi la defecţiune” - adică la contestarea autorităţii macedoneene asupra Traciei propriu-zise. Să ne amintim, Zopyrion este guvernator al Pontului şi Traciei, calitate în care, după reafirmarea autorităţii macedoneene de către Alexandru, Seuthes al III-lea îi datora supunere. Acest conflict în care se poziţionează regele odryz faţă de autoritatea macedoneană, în urma acestei „defecţiuni” ce valorifica victoria geţilor, va fi stins abia în 323/322 î.H., când Lisimah va invada Tracia, obligându-l pe Seuthes să-i recunoască suzeranitatea. La acea dată, după cum vom vedea, asupra geţilor va domni energic Dromihete, pe care - în contextul tulbure al luptelor din spaţiul balcanic în vremea diadohilor, dar şi urmând tradiţia condominium-ului traco-getic - unele surse îl vor prezenta ca odryz. La limită, putem lua în calcul posibilitatea ca Dromihete să-şi înceapă domnia chiar în acest răstimp: către anul 300 î.H., când se va confrunta cu Lisimah, el va avea o vârstă relativ înaintată şi, în pofida episodului anecdotic al ospăţului, o autoritate necontestată - dar, în acest scenariu, ar însemna să admitem că, la data urcării pe tron, după anul 335 î.H., ar fi fost doar un adolescent. Dacă nu Dromihete se afla pe tron în momentul înfrângerii lui Zopyrion, între momentul vacantării tronului prin moartea lui Kothelas şi ascensiunea regală a acestuia ar fi loc de o singură şi relativ scurtă domnie. Cert este faptul că şi într-un caz, şi în celălalt, instrumentul autorităţii şi legitimării regale trebuie identificat în forţa unui organism militar care, după cum am văzut, a reuşit să se impună pe plan extern în cel puţin două confruntări majore, la distanţă de numai patru ani una de alta.

2. Geţia, între Kotys I şi Dromihete:

  Ar fi de neconceput ca incontestabila dezvoltare politico-militară a Regatului Getic, din cursul secolului IV î.H., să nu-şi aibă aibă o reflectare arheologică pe măsură. Deşi stadiul cercetărilor nu este, încă, pentru această zonă şi epocă, îndeajuns de avansat încât să permită o analiză sistemică globală (fapt datorat, poate, şi unei exagerate „sfieli” de a trata corpusul de documente şi date disponibile ori deductibile prin instrumente conceptuale integrative, precum cele de tip instituţional), mai multe dimensiuni ale acestei reflecţii arheologice sunt suficient de consistente şi de neechivoce pentru a conta ca probe ale nivelului de dezvoltare eminamente statal atins de organismul social-politic structurat pe Regatul Getic. Prima dintre aceste dimensiuni structural-fenomenologice pe care dorim să le aducem în atenţie vizează imagistica puterii politice - identificabilă, în cazul nostru, mai ales (dar nu exclusiv) prin mijlocirea aşa-numitelor tezaure princiare getice. O analiză relativ recentă a acestor tezaure, făcută din perspectiva semioticii mitico-religioase, pune în evidenţă, pentru teritoriul prezumat de noi a fi aparţinut Regatului Getic, dar şi pentru „zonele de frontier”, un număr de 15 asemenea descoperiri (obiecte izolate, dar şi tezaure, unele dintre ele reunind mai multe zeci de obiecte-simbol). Ţinând cont de valoarea intrinsecă a pieselor în cauză, dar şi de contextualizarea lor, se poate afirma că, fără excepţie, descoperirile menţionate atestă prezenţa sau manifestarea de voinţă a unor personaje aparţinând celui mai înalt nivel al corpusului aristocratic, indubitabil membri ai anturajelor regale, dacă nu ai casei regale înseşi. În cel puţin două dintre aceste cazuri, legătura cu regalitatea este explicit indicat, trimiterea la cel din urmă suveran al condominium-ului traco-getic, Kotys I, fiind deja evocată mai sus. Că nu ne aflăm în faţa unui simplu fenomen de stratificare social-economică, ci de o exercitare efectivă a cel puţin unora din ipostazele puterii politice, ne poate convinge faptul că toate sau aproape toate personajele la care fac trimitere aceste descoperiri s-au aflat într-o strânsă conexiune cu instituţia militară sau cu viitoarea capitală de la Sboryanovo, prezumata Dausdava. Deşi între această elită şi cea a secolului precedent există, incontestabil, o oarecare filiaţie, este evident că nu mai avem de-a face doar cu dimensiunea militară a puterii politice, ci şi cu poziţionări privilegiate în structurile sacerdotale, respectiv, în cele socio-relaţionale. Un alt aspect care nu trebuie ignorat în lectura imagistico-politică a acestui lot de tezaure princiare o constituie marea omogenitate a limbajului imagistic utilizat: este mai puţin important, din perspectiva analizei noastre, dacă avem de-a face aici cu o aceeaşi poveste mitologică sau cu o aceeaşi şcoală„teologică”, relevanţă având faptul că personajele exercitând în mod concret puterea în spaţiul getic, pe o durată relativ mare de timp, utilizează un acelaşi limbaj simbolic, ceea ce denotă apartenenţa la acelaşi sistem relaţional. O altă dimensiune a reflectării arheologice a statalităţii getice timpurii, pe care suntem în măsură s-o evocăm, este cea a procesului de apropriere teritorială exclusivă - proces pus în evidenţă de caracterul sistematic al fortificaţiilor la nivelul întregului domeniu teritorial al Regatului getic. Cazuistica pe care o aducem în atenţie, în acest sens, cuprinde tot 15 elemente: este vorba despre fortificaţiile/cetăţile de la Arsura, Baia, Balomireşti, Beştepe, Brăhăşeşti, Buneşti, Corni, Corni-Huşi, Cotnari, Creţeşti, Criveşti, Dochia, Fedeşti, Orbeasca şi Plopeni. Ceea ce atrage imediat atenţia, în privinţa distribuţiei teritoriale a cetăţilor getice de secol IV î.H., este faptul că mai mult de jumătate dintre acestea sunt concentrate pe o fâşie urmând, întrucâtva, limita nordică a Podişului Moldovenesc Central. Desigur, nu toate aceste fortificaţii au fost contemporane (spre exemplu, cea de la Balomireşti pare să-şi încheie existenţa în vremea în care majoritatea celorlalte abia sunt edificate); însă faptul că marea lor majoritate încep să funcţioneze în acest veac IV î.H. şi îşi continuă existenţa cel puţin până în veacul următor (iar în unele cazuri, precum cetatea de la Arsura, chiar până în secolul II î.H.), ne obligă să vorbim despre un sistem unitar de apărare - unul care, opinăm, marchează în termeni de frontieră de stat limita Regatului Getic cu vecinătatea carpo-bastarnă. Că nu avem aici de-a face doar cu fortificaţii răspunzând nevoilor de apărare ale comunităţilor locale, ne putem convinge dacă ţinem cont, pe de o parte, de densitatea cetăţilor, iar pe de alta de dimensiunile relativ reduse ale fiecărei fortificaţii în parte: cu excepţia notabilă a cetăţilor de la Arsura (întinsă pe aproximativ 25 de hectare) şi Buneşti (cu o suprafaţă de aproximativ 12 hectare), fortificaţiile acestui sistem sunt de mici dimensiuni, apte să adăpostească o garnizoană şi nu o comunitate, ceea ce aduce în discuţie existenţa unei autorităţi supraregionale care să fi dispus ridicarea şi, apoi, să fi administrat acest sistem. Nu avem nicio reţinere în a identifica autoritatea supreregională respectivă cu instituţia regală getică - şi asta, întrucât izvoarele literare ne aduc, pentru veacul următor, informaţii despre existenţa unui conflict endemic contrapunându-i pe bastarni geţilor lui Oroles: deducem, din lacunara menţiune a lui Trogus Pompeius, că prezenţa bastarnă nu era încă istoricizată la acea vreme (cumpăna dintre veacurile III şi II î.H.), ceea ce ne permite să prezumăm că una dintre motivaţiile majore ale cedării sau abandonării acestui sistem de fortificaţii va fi fost presiunea resimţită de Regatul Getic la debutul migraţiei bastarne spre sudul ponto-dunărean. Faptul că nu întâlnim o asemenea concentrare de fortificaţii şi pe alte tronsoane de frontieră ale Regatului Getic este pe deplin explicabil: în zona vestică, formaţiunea dispunea de un aliniament natural (platoul Carpaţilor Orientali – Caucalandul istoric şi Oltul inferior, delimitare care se va istoriciza între geţi şi înrudiţii daci şi pe care, ulterior, o vor conserva şi partajările teritorial-administrative romane), iar în zona sudică exista o tradiţie (şi problematică aferentă) a coabitării statale traco-getice – în timp ce la est, domeniile teritoriale ale emporiilor greceşti din Pontul Stâng făceau suficientă existenţa unor fortificaţii de control a tranzitului pe şi peste Dunăre, aşa cum este cazul marii cetăţi de la Beştepe. În strânsă legătură cu sistemul de fortificaţii ce ia naştere în secolul IV î.H., programatic sau nu, la frontiera de nord a Regatului Getic, pot fi puse şi începuturile protourbane ale celei mai vechi dintre davele Siretului, Zargidava. Cercetările de la Brad-Negri au arătat că aşezarea se constituie, cel mai probabil, la cumpăna dintre secolele V şi IV î.H., pentru a dobândi caractere protourbane (conferite de existenţa unei acropole şi de fortificarea sa) încă înainte de sfârşitul aceluiaşi veac IV î.H. - ceea ce, în temeiul celor constatate cu privire la sistemul cetăţilor de limes geto-carpic, nu ne poate surprinde: situată pe mediana aliniamentului de frontieră, cu acces rapid către toate fortificaţiile în cauză, Zargidava pare a fi fost primul centru politico-administrativ creat în regiune ca urmare a concentrării, aici, a unor importante resurse (umane şi materiale) legate de deservirea limes-ului. Iar Zargidava este departe de a reprezenta singurul ori măcar cel mai elocvent exemplu al acestei a treia dimensiuni a reflectării arheologice pe care a dobândit-o statalitatea getică de secol IV î.H. - cu mult mai semnificativă fiind, din această perspectivă, situaţia centrului urban de la Sboryanovo, prezumtiva Dausdava. Aşa cum au evidenţiat cele aproape 20 de campanii desfăşurate în zona Sveshtary - Sboryanovo (nord-estul Bulgariei), începând cu anul 1982, fondarea acestui centru eminamente urban s-a petrecut la începutul ultimului sfert al secolului IV î.H., momentul fiind obligatoriu de corelat cu evenimentele politice contemporane, respectiv, cu consecinţele pe care le-au avut intervenţiile în regiune ale lui Filip al II-lea şi apoi a fiului său Alexandru: decuplarea casei regale getice din „frăţia regală” pan-tracică (petrecută în condiţiile perturbării succesiunii la tronul getic după moartea lui Kothelas) şi, deopotrivă, din coabitarea cu centrele urbane greceşti ale Pontului Stâng, în particular, cu Odessos-ul care-i servise ultimului dinast geto-trac, fie şi temporar, drept reşedinţă regală. Ne reţine atenţia faptul că aşezarea a fost opera unei autorităţi centralizate şi nu a evoluţiei mai mult sau mai puţin naturale a unei localităţi rurale preexistente; de altfel, este de observat că oraşul atinge o dezvoltare excepţională în decurs de numai trei generaţii, el fiind distrus la jumătatea secolului următor, se pare, de un cutremur major. În acest scurt răstimp, la distanţă foarte mică (65 km) de cursul Dunării - ceea ce ne îndeamnă să facem legătura cu apelativul „Histrianorum” al regelui Kothelas - este edificată şi se dezvoltă o aşezare urbană destinată, din start, să servească drept reşedinţă unei autorităţi statale: urmând în mod vădit modele greceşti, oraşul a fost înzestrat cu un impresionant (pentru spaţiul getic) centru de cult, cu clădiri monumentale, fortificaţii şi reşedinţe aristocratice organizate în interiorul spațiului urbanistic, o necropolă la fel de impresionantă atestându-i calitatea de centru politico-militar, după cum concentrarea de ateliere din imediata vecinătate probează statutul de centru de producţie neagricolă. În fine, o a patra dimensiune asupra căreia dorim să atragem atenţia este fenomenul de monetarizare a economiei Regatului Getic, de asemenea bine surprins în reflectarea arheologică a statusului social-politic al societăţii de la Dunărea de Jos, din secolul IV î.H.. Deşi acest instrument de reglare a schimbului comercial era cunoscut de mai multe generaţii elitelor getice, prin acelaşi intermediar al cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, de o generalizare a utilizării monedei în spaţiul getic se poate vorbi, cu adevărat, abia din a doua jumătate a acestui secol IV î.H., în mod firesc, în consecinţa mutaţiilor social-economice produse după crearea aşa-zisului „Imperiu Macedonean” sub Filip al II-lea. Este neîndoielnic faptul că marea difuziune pe care o dobândesc monedele emise de Filip al II-lea şi Alexandru Macedon în spaţiul getic reflectă afirmarea pe plan economic şi social-politic a societăţii geto-dacice, dar trebuie să semnalăm că semnificaţia fenomenului are o amplitudine mult mai mare: fenomenul monetar există numai în condiţiile create de statalitate, definiţia de context a circulaţiei monetare coincizând cu definiţia de atribut a statului - putere legitimă monopolară, capacitatea de a institui, aplica şi verifica norme (în cazul de faţă, etaloane de valoare), existenţa unui aparat administrativ depersonalizat (căruia i se subsumează instituţia monetăriei) etc.. Se poate observa cu uşurinţă că epopeea monetarizării economiei getice urmează îndeaproape evoluţia politică, moneda macedoneană impunându-se în contextul instituirii autorităţii personale a regelui Filip al II-lea asupra regatului preluat de la Kothelas, iar moneda propriu-zis getică făcându-şi apariţia, la cumpăna dintre veacurile IV şi III î.H., în contextul afirmării independenţei acestui stat în raport cu „metropola” macedoneană. Inutil să mai precizăm, instituţia monetăriei va fi, şi la geţi, parte a competenţelor tot mai largi ale instituţiei regale. Pentru a conchide, vom afirma că, dacă în secolul anterior, încă nestructurata statalitate getică părea a se dezvolta ca parte a unui organism unic statal pan-tracic, în acest veac IV î.H., statul getic îşi încheie procesul de auto-construcţie, manifestându-se ca entitate politico-juridică distinctă şi întru totul comparabilă cu cele ale vecinătăţii extinse ponto-mediteraneene - prezentând o accentuată multistratificare social-economică, definindu-şi un domeniu de autoritate teritorială exclusivă, stimulând apariţia fenomenului de polarizare urbană şi demonstrându-şi capacitatea de reglementare atotcuprinzătoare, până la nivelul de monetarizare a propriei economii. În acest peisaj socio-organizaţional, de incontestabilă natură statală, îşi va face apariţia primul rege a cărui poziţie în eşafodajul instituţional al statului getic se vădeşte a corespunde, în integralitatea sa, unui şef de stat.

 3. Dromihete I şi desăvârşirea statală:

  Este greu de spus dacă, la data la care regentul macedonean Perdicas separa Tracia de partea europeană a Imperiului, Dromihete I ocupase deja tronul Regatului Getic sau dacă doar îşi începea cariera politico-militară. Am afirmat mai sus că, la limită, putem presupune că tronul getic a fost ocupat de acest rege puţin după vacantarea sa prin moartea lui Filip al II-lea, de jure şi de facto moştenitorul lui Kothelas; dacă aşa ar fi stat lucrurile, la data confruntării finale cu Lisimah şi a căsătoriei politice cu fiica acestuia, basileul geţilor ar fi fost un sexagenar - situaţie puţin probabilă, deşi nu lipsită de verosimilitate. În cealaltă extremă a localizării cronologice, putem lua în calcul chiar şi posibilitatea ca nu Dromihete să se fi aflat pe tron în vremea războiului geto-macedonean în care a căzut prizonier fiul lui Lisimah, Agatocles: o asemenea prezumţie s-ar întemeia, pe de o parte, pe faptul că în relatarea despre prizonieratul lui Agatocles, Dromihete nu este nominalizat, iar pe de altă parte că, în celebra scenă a ospăţului şi în pragul contractării căsătoriei cu fiica lui Lisimah, regele get i se adresează acestuia cu apelativul „tată” - în această situaţie, vârsta personajului nostru putându-se cifra, la acelaşi an de referinţă 292 î.H., chiar între 20 şi 30 de ani. În această relativ extinsă  plajă de probabilităţi, cel mai ridicat grad de probabilitate şi verosimilitate îl prezintă ipoteza că Dromihete a dobândit tronul Regatului Getic mult după constituirea şi ascensiunea la conducerea entităţi politice macedoneene a Traciei a lui Lisimah, foarte probabil curând după insurecţia callatiană din 313 î.H. - mecanismul de dobândire a tronului, pe care-l avem în vedere fără a elimina şi alte explicaţii, fiind acela al intervenţiei în problemele de succesiune a unei „partide politico-militare”, mobilizată în Regatul Getic pe fondul conjuncturii din spaţiul balcano-elenistic. Declanşarea noii stări de conflict dintre fluida autoritate imperială macedo-persană şi geţi este legată de repoziţionarea liderilor politico-militari din cuprinsul vastei construcţii de autoritate creată de Alexandru, o dată cu înstăpânirea sa asupra Imperiului Persan. În cadrul acestui proces, noul guvernator al teritoriului macedoneean ce reunea Tracia propriu-zisă şi vechiul teritoriu ionian, Lisimah, avea de rezolvat o dublă ecuaţie de putere: instituirea unei autorităţi politice efective, asupra unui ţinut doar superficial integrat în commonwealth-ul macedonean şi ale cărei structuri politico-juridice nu recunoşteau noua autoritate, respectiv, gestionarea complicatei palete de conflicte locale, moştenite din stările de fapt anterioare. Primului palier de conflictualitate îi aparţin contestările de autoritate venite din partea Regatului traco-odryz, sub conducerea lui Seuthes al III-lea, şi a cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, ambele atingând un punct critic în anul 313 î.H.; celui de-al doilea îi aparţine dubla confruntare militară cu geţii. Seuthes şi Dromihete sunt, aşadar, titularii unor organisme de putere distincte unul faţă de altul - observaţia se impune întrucât, după cum vom vedea, autorii antici înşişi sunt derutaţi de această inedită suprapunere de sisteme politico-administrative, care-i determină să acorde protagoniştilor de la nord de Munţii Haemus identităţi etno-politice aparent contradictorii. Intervenţia lui Lisimah în acest spaţiu, care debutează în anul 313 î.H., cu obiectivul pacificării oraşelor pontice, răsculate sub conducerea Callatisului, reaşează relaţiile dintre titularii puterii politice în spaţiul de la sud de Haemus şi cei de la nordul acestui hotar în termenii existenţi în vremea lui Filip al II-lea, confirmând o dată în plus că intervenţia din 335 î.H. a lui Alexandru a fost fără urmări: în vreme ce geţii îşi afirmă suveranitatea pe propriul teritoriu, Lisimah evocă (deducem din desfăşurarea evenimentelor) legitimitatea controlului acestui teritoriu, în linia de succesiune Kotys I - Kothelas - Filip - Alexandru. Interesul lui Lisimah pentru cetăţile Pontului Stâng era amplificat de capacitatea acestora de a-şi asigura resursele în efortul de extindere a autorităţii asupra celei mai mari părţi a Asiei Minor. În ceea ce-i priveşte pe geţi, în această fază a evenimentelor, ei nu par să-şi afirme un interes nemijlocit, în efectul stării politice create după asedierea Odessos-ului de către Filip al II-lea din anul 341 î.H.; în acest moment, rolul de adversar al diadohului macedonean este jucat de confederaţia creată de Callatis în Pontul Stâng - care, de altfel, au şi iniţiativa confruntării, alungând garnizoanele macedoneene prezente în zonă. Disproporţia de forţe dintre coaliţia portuară pontică şi forţele pe care le poate angaja Lisimah este evidentă, motiv pentru care toate cetăţile implicate, mai puţin Callatis, capitulează fără luptă. Pretendenta la hegemonia coaliţiei vest-pontice nu va renunţa la luptă şi va apela „la aliaţii lor potrivit înţelegerii”, adică la geţi şi sciţi. Detaliul este în măsură să ne dezvăluie nu numai momentul implicării efective a Regatului Getic în conflict - a doua parte a anului 313 î.H. sau începutul celui următor - ci şi să ne dea noi informaţii despre statul getic, începând cu faptul că între acesta şi cetatea Callatis prexista un acord politic, ceea ce confirmă existenţa unei autorităţi centralizate la geţi, suficient de puternice pentru a juca rolul de furnizor de securitate. În această intervenţie, Dromihete nu este nominalizat; de altfel, intervenţia aliaţilor geţi şi sciţi este de natură doar să temporizeze presiunea lui Lisimah asupra Callatisului, care va fi redusă doar de sosirea în sprijinul său a trupelor lui Seuthes al III-lea şi, respectiv, ale lui Antigonos Monophtalmos, rivalul lui Lisimah la „moştenirea alexandrină”. La bătălia care are loc, spre sfârşitul anului 312 î.H., în trecătorilor Haemusului, geţii par să nu fi participat decât, cel mult, la nivel simbolic: în pofida înfrângerii pe care o suferă aliaţii săi sudici, cetatea Callatis poate rezista încă un an asediului forţelor aflate sub comanda diadohului Traciei. Vreme de mai bine de un deceniu, în regiunea nord-balcanică domneşte un status-quo, pe care Lisimah îl foloseşte pentru a-şi înlătura adversarii dinăuntrul mecanismului de succesiune a lui Alexandru Macedon, iar regalitatea getică, pentru a se consolida militar - proces căruia îi asociem prezenţa pe tron a lui Dromihete. Confruntarea dintre cei doi, care survine cândva, în jurul anului 300 î.H., la scurt timp după ce Lisimah îl înfrînge pe Antigonos Monophtalmos în bătălia de la Ipsos, va pune faţă în faţă o forţă armată redutabilă a geţilor, net superioară organismului politic macedonean deja erodat, dar încă redutabil. Motivaţia noii campanii a lui Lisimah în regiunile traco-getice pare să fi fost încercarea de a tranşa în favoarea sa conflictul de autoritate cu Seuthes al III-lea; cel puţin aşa lasă să se înţeleagă Pausanias, care afirmă că diadohul-basileu a pornit întâi împotriva odryzilor, şi apoi împotriva geţilor. Cum prima etapă a campaniei pare să fi fost încununată de succes (o înfrângere în faţa tracilor sudici, fie şi relativă, ar fi compromis prelungirea operaţiunilor împotriva lui Dromihete), suntem îndreptăţiţi să presupunem că Seuthes al III-lea a fost la rândul său pus în situaţia de a se pune sub protecţia militară a geţilor, ceea ce, pe de o parte, ar explica şi mai bine titulatura de rege al odryzilor pe care Polybios i-o dă lui Dromihete (ca unul care domneşte şi peste odryzii vasalului său Seuthes), iar pe de alta, ar da o explicaţie convingătoare similitudinii dintre numele regelui traco-odryz şi cel al acelui strateg de care Dromihete se va folosi, în cel de-al doilea război, pentru a-i atrage în cursă pe macedoneeni. Prima campanie pe care armata lui Lisimah o poartă împotriva geţilor (într-un teritoriu pentru a cărui localizare nu avem niciun element de sprijin) se încheie cu o victorie categorică a celor din urmă, care reuşesc să-l captureze chiar pe fiul diadohului-basileu, Agatocles, în acel moment debutant în meseria armelor. Acesta va fi trimis tatălui său, cu daruri, ca parte a unui limbaj diplomatic în care autorii antici au preferat să vadă teama lui Dromihete de forţa reunită a urmaşilor lui Alexandru, respectiv, de alianţă survenită între Seleucos, Ptolemeu I şi Lisimah, după înfrângerea lui Antigonos, din 301 î.H.; în ce ne priveşte, de mult mai mare interes ne pare a fi interesul declarat al regelui get pentru autoritatea teritorială exclusivă: „printr-o astfel de faptă” spune Diodor, „sperau că vor dobândi fără luptă teritoriul pe care li-l ocupase Lisimah”. Privind în ansamblu situaţia existentă în acel moment în spaţiul vastei stăpâniri pe care o deţinuse Alexandru Macedon, putem aprecia că această speranţă a autorităţii getice se întemeia pe buna cunoaştere a stării de fapt din celelalte teatre de conflict ale vecinătăţii apropiate: Lisimah era ţinut să nu desfăşoare imediat o contraofensivă majoră împotriva Regatului Getic, din cauza angajării sale în operaţiunile de instituire a autorităţii asupra domeniului pe care îl deţinuse Antigonos în Asia Minor şi pe care le primise în urma înţelegerilor cu Seleucos şi Ptolemeu. Ştim, de la Pausanias, că basileul de la Lisimacheia (diadohul macedonean îşi edificase capitala în Chersonesul revendicat anterior de coaliţia traco-odryză) a dispus mai multe acţiuni-revanşă împotriva geţilor, toate lipsite de succes; prizonieratul fiului său Agatocles, ca şi negocierile de pace, par să fi durat destul de multă vreme până ca Dromihete să-şi manifeste bunăvoinţa diplomatică - cel puţin până după anul 294 î.H., an în care Demetrios Poliorcetul se instalează la Pella, ca rege al Macedoniei, dacă ţinem cont de menţiunea lui Trogus Pompeius. Avem, aşadar, imaginea unui Regat Getic capabil să susţină un efort de război continuu, vreme de mai bine de un deceniu (ori, dacă socotim de la implicarea sa de partea coaliţiei formate de Callatis, de o generaţie întreagă). Nu doar durata, ci şi amplitudinea forţelor angajate împotriva sa confirmă că Dromihete se afla la comanda unui organism militar redutabil, care reflectă capacitatea unei autorităţi centrale de a dispune şi susţine mobilizarea cvasipermanentă de resurse umane şi materiale. Că aşa stau lucrurile, o va demonstra şi confruntarea finală dintre cei doi regi, petrecută (datarea este acceptată aproape unanim) în anul 292 î.H.. Convins că a neutralizat ameninţarea lui Demetrios prin concesiile teritoriale pe care i le făcuse, Lisimah se lansează într-o vastă campanie împotriva adversarului său de la nord, dar - fie din cauza vastităţii teritoriilor pe care se desfăşoară operaţiunile, fie (aşa cum presupune Vasile Pârvan) pentru că Dromihete aplicase tactica pământului pârjolit - se confruntă întâi cu o acută lipsă de alimente (care-l pun în faţa opţiunii de a-şi părăsi trupele sau de a îndura lipsurile alături de ele, Lisimah alegând a doua variantă), iar mai apoi cu atacul copleşitor al geţilor, care-l vor lua prizonier împreună cu întreaga sa suită. Dromihete îşi duce prizonierii în cetatea Helis, unde este localizată celebra scenă a ospăţului moralizator - aşa cum s-a observat adesea, un loc comun în naraţiunile greceşti - şi, cu adevărat relevant, din punctul nostru de vedere, are loc dezbaterea politică a regelui get cu consilierii săi militari asupra soartei pe care urmează s-o împărtăşească Lisimah şi ai săi. Existenţa acestor consilieri militari este, de altfel, susţinută şi de alte menţiuni antice: în consemnarea lui Polyainos, se afirmă că suveranul get dispunea de un strateg (Aethes sau Seuthes, pe care-l considerăm a fi unul şi acelaşi cu regele odryz contemporan, fără însă a absolutiza această interpretare); acest strateg a jucat rolul de dezertor la inamic, pentru a-l atrage pe Lisimah în cursă, fapt care ilustrează un nivel superior al organizării corpului militar, sugerând, în acelaşi timp, implicarea în campanie a unor forţe mult mai ample, cu desfăşurare semnificativă în timp şi spaţiu. Implicarea lor în decizii majore, precum negocierile de pace, este, de asemenea, reflectată nu doar prin scena ospăţului, ci şi prin amănuntul reţinut de Mnemnon, că principele microasiat Klearchos, participant la campanie, a fost eliberat din prizonierat mult mai târziu, la insistenţele lui Lisimah. Nu putem să nu observăm că între relaţiile pe care Dromihete le are cu comandanţii săi şi cele pe care Alexandru cel Mare le are cu proprii săi generali există un paralelism aproape total - fapt care, în opinia noastră, probează natura cvasiidentică a celor două organisme politico-militare, de confrerii decizionale politico-militare. Merită evocată, în acest context, şi inscripţia cu nume de mercenari traci de la Atena, în care este menţionat şi antroponimul Dromichaites/Dromihete. Faptul că inscripţia este datată chiar în jurul anului 300 î.H., precum şi faptul că personajul astfel desemnat este un militar suficient de însemnat pentru a fi menţionat într-o inscripţie (într-o epocă în care, în spaţiul pan-balcanic, fenomenul mercenariatului la distanţă este larg răspândit, dar accesibil doar categoriilor supramedii), fac foarte verosimilă interpretarea avansată de Sorin Olteanu, potrivit căreia inscripţia l-ar putea avea în vedere chiar pe adversarul lui Lisimah, într-un moment situat înainte de accederea pe tronul Regatului Getic. Dacă ipoteza va putea fi, în vreun fel, validată, respectiv, dacă am avea în inscripţia cu pricina indicele unui stagiu militar în vecinătatea apropiată, pe care tânărul Dromihete l-ar fi efectuat în cariera sa politică anterioară accederii la tron, atunci am putea fi îndreptăţiţi să presupunem că cel puţin unii dintre ceilalţi mercenari traci nominalizaţi alături de eroul nostru îl vor fi însoţit în ascensiune, dintre ei putându-se recruta şi o parte a membrilor consiliului militar de la Helis. Dar chiar şi fără această validare, inscripţia este, în contextul pe care-l analizăm aici, preţioasă, întrucât reflectă gradul ridicat de interdependenţă atins în epocă între entităţile etno-politice din spaţiul pan-balcanic (ceea ce ne obligă să admitem compatibilitatea stadiilor de dezvoltare socio-organizaţională), precum şi mobilităţile, respectiv, oportunităţile de relaţionare pe care le oferea cariera militară. Revenind la episodul de la Helis, să mai observăm că el atestă şi faptul că relaţiile dintre statul dromihetean şi cel lisimahian sunt aşezate pe tratate reglementând aspecte complexe ale fenomenologiei statale: raporturile dintre casele regale conducătoare (în cazul nostru, aduse la gradul de alianţă matrimonială prin căsătoria dintre fiica lui Lisimah şi Dromihete), delimitări teritoriale (regele get recuperându-şi teritoriile de la sud de fluviu, anterior ajunse sub control macedonean) etc., foarte probabil chiar şi raporturile cu state terţe - aşa cum ne sugerează faptul că Lisimah este eliberat din prizonierat doar în momentul în care Demetrios încearcă să ocupe Tracia rămasă fără un conducător legitim, şi într-un relativ sincronism cu insurecţia beoţienilor. Avem, aşadar, în Regatul Getic din vremea lui Dromihete, o instituţie statală desăvârşită, care dispune de o autoritate centrală solidă, susţinută de un organism militar superior structurat şi apt să suporte un efort de lungă durată şi de mare amplitudine, dar şi de un aparat administrativ în măsură să asigure mobilizarea de resurse umane şi materiale pentru efortul de război, să dezvolte o diplomaţie activă şi extinsă, precum şi să impună recunoaşterea organizaţiei statale de la Dunărea de Jos drept o putere regională, evident independentă. În acest stat există centre urbane şi organizaţii sacerdotale, o viaţă politică îndeaproape conectată la cea „internaţională” (şi care preia dinspre aceasta teme şi probleme, precum cele legate de războaiele diadohilor), dar mai ales în continuitate cu propriul trecut (aşa cum o dovedeşte interferenţa macedoneană în chestiunea succesiunii la tron, cu consecinţele în planul competenţelor de autoritate teritorială), stări sociale şi comerţ reglementat, inclusiv prin emiterea de monedă proprie. Desigur, noua monedă getică nu inovează în raport cu modelele sale greco-macedoneene, limitându-se să suplinească „foamea monetară” generată de nerecunoaşterea autorităţii macedoneene - dar existenţa acesteia probează, pe de o parte, caracterul complex al administraţiei centrale (care are, deducem, inclusiv compartimente specializate de genul unei monetării), pe de alta capacitatea autorităţii centrale de a institui reglementări până la nivelul pieţei. Încă şi mai evident, acest stat este în mod programatic preocupat să-şi (re)instituie şi să-şi apere suveranitatea teritorială, relaţia cu teritoriul însuşit fiind una de proprietate deplină. În fine, în Regatul Getic, principiul legitimităţii funcţionează în toate compartimentele esenţiale - fie că este vorba de inexistenţa altor centre de putere, de faptul că decizia finală îi aparţine regelui, ori de faptul că suveranul Regatului Get este singurul interlocutor pentru ceilalţi şefi de stat din regiune, ceea ce nu s-ar întâmpla în cazul în care societatea getică ar fi rămas la stadiul de „arhipelag tribal”. Evoluţia ulterioară a acestui stat va avea însă de suportat numeroase provocări, unele de natură a-i dilua consistenţa - aşa cum este cazul cu „şocul celto-galic”, pe care, în imediata succesiune cronologică a războaielor diadohilor, îl va avea de suportat întreaga lume balcano-elenistică.