INSTITUȚIA
REGALĂ ÎN EPOCA GETOCRATICĂ
1. Regatul Getic în
vremea lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion:
Asasinarea lui Filip al II-lea, în 335 î.H., nu este de natură să distrugă
consecinţele politico-juridice ale acţiunilor sale, în particular sistemul de
tratate multipartite prin care spaţiul balcanic era organizat într-un organism
relativ unitar, deşi nu omogen (desemnabil prin formula „Imperiu Macedonean”)
şi, derivat direct din aceasta, ridicarea la un nivel superior a aşezămintelor
socio-organizaţionale încorporate, marea lor majoritate aflându-se într-un
stadiu de organizare statală cu generaţii sau chiar secole înainte de
înscăunarea lui Filip. Situaţia nu trebuie să surprindă: în această parte de
lume, statul era nu doar o realitate socială palpabilă, ci şi explicit
conştientizată de contemporani - printre aceştia numărându-se, spre exemplu, Aristotel, adus la curtea regală
macedoneană chiar de Filip al II-lea, unde va deveni atât institutorul
viitorului Alexandru cel Mare, cât
şi teoreticianul unor operaţiuni de reorganizare a teritoriilor intrate sub
controlul regimului de la Pella.
Anterior lui Filip al II-lea, între Macedonia, Tracia, Geţia şi celelalte
formaţiuni etnice din proximitatea domeniilor urbane greceşti nu se pot
constata diferenţe majore în planul aşezămintelor social-politice; la fel de
adevărat este însă că, fără a fi cu totul deconectată de procesele ce tulburau
în acel răstimp Peninsula Balcanică, Regatul
Getic rămânea la periferia acestor procese. Aşa stând lucrurile,
următoarele două momente care-i implică în mod nemijlocit pe geţi - incursiunea
lui Alexandru cel Mare şi campania eşuată a lui Zopyrion - pot şi trebuie să
fie analizate şi sub aspectul reflectării stării de fapt din acest regatul
dunărean. În luna octombrie a anului 336 î.H., Filip al II-lea este asasinat,
la Aegae, de către Pausanius, tronul vacant fiind ocupat
imediat de către fiul său Alexandru. Preocupat să asigure integritatea
domeniului preluat ca moştenire de la Filip, de îndată ce primeşte
recunoaşterea ca hegemon din partea Ligii
de la Corint, acesta se lansează, încă din primăvara anului următor, într-o
amplă campanie de asigurare a dominaţiei macedoneene în nordul Peninsulei
Balcanice - context în care, la zece zile după plecarea din Amphipolis, traversează Munţii Haemus şi, după ce susţine o
bătălie de mică anvergură (dar semnificativă pentru situaţia politică a
momentului) cu tracii, pătrunde în teritoriul triballilor pe cursul râului Lyginos.
În acest moment, rege al triballilor este Syrmos - din textul lui Arrian
fiind deductibil faptul că acesta se află la domnie de mai multă vreme; în vreme ce cea mai mare parte a triballilor s-a
dispersat, pentru a nu suporta şocul militar al expediţiei, Syrmos şi o parte a
supuşilor săi s-au refugiat pe o insulă din mijlocul Dunării, situată în
imediata apropiere a unei cetăţi slab întărite a geţilor. După câteva
confruntări minore cu tribalii, Alexandru încearcă să debarce pe ostrovul în
cauză, dar numărul mic al ambarcaţiunilor de care dispune şi, mai ales,
concentrarea pe celălalt mal al fluviului a unui corp de 14.000 de luptători îi
compromite acţiunea şi-l determină să-şi modifice planurile. Astfel, el
organizează traversarea peste noapte a fluviului, scop în care a rechiziţionat
de la localnici monoxilele necesare, şi lansează un atac rapid asupra corpului
armat getic, despre care ni se spune că era format din 10.000 de pedestraşi şi
4.000 de călăreţi - o cifră net superioară efectivului macedonean transportat
peste fluviu, estimat de Ptolemaeus Lagi, la 4.000 de luptători pedeştri şi
1.500 de călăreţi. Oastea getică se repliază în faţa atacului (manevră pe care
macedoneenii o vor prezenta drept semnul victoriei, deşi tot ei menţionează că
militarii geţi sunt preocupaţi în acea fază a confruntării de evacuarea
populaţiei civile din cetatea apropiată), iar detaşamentul condus de Alexandru
renunţă la atac şi se limitează la a prăda şi incendia cetatea, pentru a se
grăbi apoi să se întoarcă la sud de fluviu, unde - iarăşi un detaliu
interesant! - se mulţumeşte să încheie o înţelegere cu solia regelui Syrmos, pe
care nici nu l-a prins, nici nu l-a înfrânt, plecând apoi spre ţinuturile agrienilor şi paeonilor. Evenimentele cu care tânărul urmaş al lui Filip al
II-lea trebuie să se confrunte în continuare pun în evidenţă persistenţa
aceloraşi aranjamente de solidaritate care existau şi pe vremea acestuia din
urmă, dar şi mai înainte, în vremea lui Kotys
I. Amintim, în acest sens, faptul că, profitând de ocuparea lui Alexandru
pe teatrul de război din nordul dunărean, tebanii
(aliaţi tradiţionali ai traco-geţilor) se răscoală împotriva suzeranităţii
macedoneene - din nefericire pentru ei, doar pentru a suporta o înfrângere
categorică. În ceea ce priveşte forţa getică pe care a avut-o de înfruntat
Alexandru, vom sublinia, pentru început, faptul că însuşi Ptolemaios Lagi
consemnează o categorică superioritatea numerică a geţilor (10.000 de
infanterişti şi 4.000 de călăreţi) faţă de contingentul cu care Alexandru a
traversat fluviul (4.000 de infanterişti şi 1.500 de călăreţi). Diferenţa este,
în sine, de natură să pună sub semnul întrebării pretenţia sursei macedoneene
privitoare la succesul militar înregistrat - pe de o parte, pentru că dacă
resursele militare getice s-ar fi limitat la cei 14.000 de luptători, iar
obiectivul tactic al lui Alexandru ar fi fost înfrângerea geţilor, nu există
explicaţie la faptul că regele macedonean nu a revenit pe malul nordic cu
grosul trupelor, iar pe de altă parte, aşa cum am observat mai sus, obiectivul
principal al operaţiunii de la Dunăre (supunerea triballilor) nu a fost atins.
Apare limpede că detaşamentul getic ce i s-a opus lui Alexandru nu reprezenta
decât avangarda unei armate mult mai
consistente, un fel de regiment grăniceresc cu baza în aşezarea fortificată
menţionată, instalat în zonă cu mult înaintea profilării ameninţării
macedoneene - şi nu ca forţă de ocupaţie, ci ca stăpâni legitimi ai
teritoriilor de pe malul nordic al fluviului, unde se comportă ca autoritate
resposabilă faţă de proprii supuşi. Cea dintâi constatare de făcut, de
îndată ce ne depăşim caracterul partizan al sursei macedoneane, este faptul că,
în pofida unei campanii de aproape trei săptămâni, armata lui Alexandru nu
reuşeşte să modifice starea de lucruri de la nord de Munţii Haemus: dincolo de
simbolice daruri şi schimburi de solii, nu recunosc suzeranitatea macedoneană
nici triballii lui Syrmos, nici neamurile învecinate cu aceştia - şi cu atât
mai puţin geţii. Este, desigur, tentant să vedem în această precipitată
„retragere strategic” a lui Alexandru din zona Dunării efectul etalării de
forţă militară a geţilor; trebuie să luăm însă în calcul posibilitatea ca, în
adoptarea deciziei lui Alexandru, să fi cântărit ca factori decisivi atât
deranjanta prezenţă a celţilor, cât
şi preocuparea de a-şi prezerva forţele, în jocul strategic din cuprinsul
spaţiului balcanic. Raportându-ne la acest joc strategic, avem a observa că
Alexandru urmează, în campania sa militară de afirmare a suveranităţii asupra
„Imperiului Macedonean” pe care l-a moştenit de la tatăl său, acelaşi algoritm
politic pe care-l urmase campania matrimonială a lui Filip al II-lea: fără
îndoială, în ansamblul motivaţiilor care l-au determinat pe Alexandru să plece
din Pella spre nord-vestul şi nordul spaţiului balcanic s-a înscris şi
obiectivul inhibării eventualelor revendicări pe care ceilalţi moştenitori,
reali sau fictivi, generaţi de caruselul căsătoriilor tatălui său, le-ar fi
putut formula. În acest context putem interpreta şi manevra de tatonare a
regatului getic (la urma urmei, de aici provenea Meda, fiica lui Kothelas,
principala adversară din „haremul” de la Pella a mamei lui Alexandru, Olimpia); aceasta ar putea constitui,
de altfel, o explicaţie adiacentă a „discreţiei” pe care aghiotantul tânărului
rege, generalul-cronicar Ptolemaios Lagi, o manifestă în legătură cu
identitatea comandantului aflat în spatele consistentului detaşament getic cu
care s-au confruntat macedoneenii: în logica relaţiilor de la curtea regală,
consemnarea numelui pretendentului ar fi echivalat cu recunoaşterea
calităţii acestuia. Nu putem ignora însă şi o altă explicaţie pentru ciudata
omisiune a numelui conducătorului getic: posibilitatea ca, la acel moment, să
nu fi existat un rege al geţilor. Ne aflăm, să nu uităm, la doar câteva luni
după asasinarea lui Filip al II-lea, suveran care (conform scenariului
reconstituit mai sus) îşi exercita autoritatea şi asupra regatului de la
Dunărea de Jos, în calitate de moştenitor formal legitim al regelui Kothelas,
cel răposat la 340 î.H.. Ca şi în alte momente din istoria sa de până atunci
(vom vedea că situaţia se va repeta şi în secolele următoare), Regatul Geţiei
pare să se fi aflat într-o uniune personală cu entitatea statală de la sudul
Munţilor Haemus - stare de fapt care făcea nenecesară desemnarea, printr-un
procedeu sau altul, a unui rege propriu (sau care oculta regele propriu,
devenit de facto vasal al celui ce exercita puterea reală). Dispariţia fizică a
lui Filip deschidea, firesc, problema succesiunii, problemă care se punea chiar
şi în situaţia în care nu exista un pretendent la succesiunea lui acestuia,
prin Meda, ori a lui Kothelas. Această stare de lucruri aruncă o lumină nouă
asupra Regatului Getic: dacă acesta era capabil să mobilizeze o forţă armată
importantă chiar şi în absenţa unui titular al puterii politice, înseamnă că
aranjamentele de putere dintre clanurile aristocratice getice - instituţiile
adică - erau deja, la acea dată, depersonalizate. Or, o atare situaţie
caracterizează doar construcţiile statale care au atins o anumită maturitate a
parcursului lor evolutiv. La doar patru ani după
raidul de-o zi al lui Alexandru în teritoriul geţilor, organismul politic al
acestora are ocazia să-şi etaleze din nou redutabilul dispozitiv militar,
confirmând astfel soliditatea structurii statale a regatului de la Dunărea de
Jos. Prilejul este oferit de expediţia pe care o întreprinde, la nordul gurilor
Dunării, generalul macedonean Zopyrion.
Acesta fusese instalat ca strateg (guvernator militar) al Pontului şi Traciei
în anul 331 î.H., după ce predecesorul său Memnon,
implicat într-un complot împotriva regelui Alexandru, fusese înlăturat prin
intervenţia unui alt general, venerabilul Antipater.
Pe fondul tulburărilor din spaţiul balcanic, iscate în contextul plecării lui
Alexandru Macedon spre Persia, Zopyrion lansează, în 331 î.H., o expediţie de
pedepsire a Olbiei, placa turnantă a
conspiraţiilor ce-i asociau pe sciţi
şi geţi manevrelor Atenei, angajând
în operaţiuni un efectiv de 30.000 de militari, cu care trece în nordul gurilor
Dunării, pacifică Tyrasul şi
asediază cetatea de la gurile Niprului. Pentru a face faţă asediului
macedonean, Olbia apelează la măsuri extraordinare: eliberarea sclavilor,
ştergerea datoriilor cetăţenilor săraci şi - ceea ce ni se pare demn de
reţinut, având în vedere numărul mare de aristocraţi sciţi şi traco-geţi atestaţi
anterior ca rezidând în cetate - acordarea de drepturi cetăţeneşti tuturor
străinilor din interior. Ne oprim asupra acestui aspect pentru a face
următoarea observaţie: măsurile excepţionale la care Olbia se vede nevoită să
recurgă constituie un argument suplimentar pentru prezumţia că puterea
tradiţional garantă a securităţii cetăţii, sciţii, nu mai constituia, la acea
dată, o forţă de protecţie suficientă - ceea ce nu poate să ne mire, având în
vedere și contextul episodul care l-a implicat pe Atheas. Aflat în
imposibilitate de a supune cetatea Olbiei într-un răstimp rezonabil, fără îndoială
că şi constrâns de precipitarea altor evenimente din sudul spaţiului balcanic,
Zopyrion renunţă la asediu şi face calea îndărăt, dar este atacat de geţi şi,
în condiţiile vremii neprielnice care-l împiedică să se retragă la sud de
fluviu, este nimicit cu întreaga sa oaste. Este
cât se poate de evident faptul că armata care l-a lichidat pe Zopyrion este una
şi aceeaşi cu cea care, patru ani mai devreme, îl determinase pe Alexandru
să-şi limiteze intervenţia la nordul Dunării: o armată al cărui nucleu de
cavalerie putea asigura deplasarea eficientă pe distanţe apreciabile şi care -
putem constata - controla întinse teritorii pe malul stâng al fluviului.
Desigur, nu mai există temeiuri care să ne facă să credem că, în cei patru ani
care s-au scurs de la confruntarea cu Alexandru, problema succesiunii la tronul
getic n-ar fi fost în vreun fel rezolvată; este adevărat că nici de această
dată izvoarele nu reţin numele regelui care deţinea comanda (efectiv, în
fruntea oştii, sau doar nominal, în exercitare politică, este mai puţin
relevant), însă - prin contrast cu textul relatând aventura lui Alexadru
Macedon, a cărui acurateţe permite evaluarea şi compararea detaliilor - în
acest caz avem de-a face cu adnotări discontinui, aşezate în contexte având cu
totul alte obiective decât relatarea exactă a campaniei lui Zopyrion. Că acest
rege domnind peste geţi nu putea fi, din nou, unul dintre regii tracilor odryzi, suntem asiguraţi din precizarea
lui Curtius Rufus: „Seuthes,
odryzul, după ce a aflat de acest dezastru, i-a îndemnat pe ai săi la
defecţiune” - adică la contestarea autorităţii macedoneene asupra Traciei
propriu-zise. Să ne amintim, Zopyrion este guvernator al Pontului şi Traciei,
calitate în care, după reafirmarea autorităţii macedoneene de către Alexandru, Seuthes al III-lea îi datora supunere. Acest conflict în care se
poziţionează regele odryz faţă de autoritatea macedoneană, în urma acestei
„defecţiuni” ce valorifica victoria geţilor, va fi stins abia în 323/322 î.H.,
când Lisimah va invada Tracia,
obligându-l pe Seuthes să-i recunoască suzeranitatea. La acea dată, după cum
vom vedea, asupra geţilor va domni energic Dromihete,
pe care - în contextul tulbure al luptelor din spaţiul balcanic în vremea diadohilor, dar şi urmând tradiţia
condominium-ului traco-getic - unele surse îl vor prezenta ca odryz. La limită,
putem lua în calcul posibilitatea ca Dromihete să-şi înceapă domnia chiar în acest
răstimp: către anul 300 î.H., când se va confrunta cu Lisimah, el va avea o
vârstă relativ înaintată şi, în pofida episodului anecdotic al ospăţului, o
autoritate necontestată - dar, în acest scenariu, ar însemna să admitem că, la
data urcării pe tron, după anul 335 î.H., ar fi fost doar un adolescent. Dacă
nu Dromihete se afla pe tron în momentul înfrângerii lui Zopyrion, între
momentul vacantării tronului prin moartea lui Kothelas şi ascensiunea regală a
acestuia ar fi loc de o singură şi relativ scurtă domnie. Cert este faptul că
şi într-un caz, şi în celălalt, instrumentul autorităţii şi legitimării regale
trebuie identificat în forţa unui organism militar care, după cum am văzut, a
reuşit să se impună pe plan extern în cel puţin două confruntări majore, la
distanţă de numai patru ani una de alta.
2. Geţia, între Kotys
I şi Dromihete:
Ar fi de neconceput ca incontestabila dezvoltare
politico-militară a Regatului Getic, din cursul secolului IV î.H., să nu-şi
aibă aibă o reflectare arheologică pe măsură. Deşi stadiul cercetărilor nu
este, încă, pentru această zonă şi epocă, îndeajuns de avansat încât să permită
o analiză sistemică globală (fapt datorat, poate, şi unei exagerate „sfieli” de
a trata corpusul de documente şi date disponibile ori deductibile prin
instrumente conceptuale integrative, precum cele de tip instituţional), mai
multe dimensiuni ale acestei reflecţii arheologice sunt suficient de
consistente şi de neechivoce pentru a conta ca probe ale nivelului de
dezvoltare eminamente statal atins de organismul social-politic structurat pe Regatul
Getic. Prima dintre aceste dimensiuni structural-fenomenologice pe care dorim
să le aducem în atenţie vizează imagistica puterii politice - identificabilă,
în cazul nostru, mai ales (dar nu exclusiv) prin mijlocirea aşa-numitelor
tezaure princiare getice. O analiză relativ recentă a acestor tezaure, făcută
din perspectiva semioticii mitico-religioase, pune în evidenţă, pentru
teritoriul prezumat de noi a fi aparţinut Regatului Getic, dar şi pentru „zonele
de frontier”, un număr de 15 asemenea descoperiri
(obiecte izolate, dar şi tezaure, unele dintre ele reunind mai multe zeci de
obiecte-simbol). Ţinând cont de valoarea intrinsecă a pieselor în cauză, dar şi
de contextualizarea lor, se poate afirma că, fără excepţie, descoperirile
menţionate atestă prezenţa sau manifestarea de voinţă a unor personaje aparţinând
celui mai înalt nivel al corpusului aristocratic, indubitabil membri ai
anturajelor regale, dacă nu ai casei regale înseşi. În cel puţin două dintre
aceste cazuri, legătura cu regalitatea este explicit indicat, trimiterea la cel
din urmă suveran al condominium-ului traco-getic,
Kotys I, fiind deja evocată mai sus. Că nu ne aflăm în faţa unui simplu fenomen
de stratificare social-economică, ci de o exercitare efectivă a cel puţin unora
din ipostazele puterii politice, ne poate convinge faptul că toate sau aproape
toate personajele la care fac trimitere aceste descoperiri s-au aflat într-o
strânsă conexiune cu instituţia militară sau cu viitoarea capitală de la Sboryanovo, prezumata Dausdava. Deşi între această elită şi
cea a secolului precedent există, incontestabil, o oarecare filiaţie, este
evident că nu mai avem de-a face doar cu dimensiunea militară a puterii
politice, ci şi cu poziţionări privilegiate în structurile sacerdotale,
respectiv, în cele socio-relaţionale. Un alt aspect care nu trebuie ignorat în
lectura imagistico-politică a acestui lot de tezaure princiare o constituie
marea omogenitate a limbajului imagistic utilizat: este mai puţin important,
din perspectiva analizei noastre, dacă avem de-a face aici cu o aceeaşi poveste
mitologică sau cu o aceeaşi şcoală„teologică”, relevanţă având faptul că
personajele exercitând în mod concret puterea în spaţiul getic, pe o durată
relativ mare de timp, utilizează un acelaşi limbaj simbolic, ceea ce denotă
apartenenţa la acelaşi sistem relaţional. O altă dimensiune a reflectării
arheologice a statalităţii getice timpurii, pe care suntem în măsură s-o
evocăm, este cea a procesului de apropriere teritorială exclusivă - proces pus
în evidenţă de caracterul sistematic al fortificaţiilor la nivelul întregului
domeniu teritorial al Regatului getic. Cazuistica pe care o aducem în atenţie,
în acest sens, cuprinde tot 15 elemente: este vorba despre
fortificaţiile/cetăţile de la Arsura,
Baia, Balomireşti, Beştepe,
Brăhăşeşti, Buneşti, Corni, Corni-Huşi, Cotnari, Creţeşti, Criveşti, Dochia,
Fedeşti, Orbeasca şi Plopeni. Ceea ce atrage imediat atenţia, în privinţa
distribuţiei teritoriale a cetăţilor getice de secol IV î.H., este faptul că
mai mult de jumătate dintre acestea sunt concentrate pe o fâşie urmând,
întrucâtva, limita nordică a Podişului
Moldovenesc Central. Desigur, nu toate aceste fortificaţii au fost
contemporane (spre exemplu, cea de la Balomireşti pare să-şi încheie existenţa
în vremea în care majoritatea celorlalte abia sunt edificate); însă faptul că
marea lor majoritate încep să funcţioneze în acest veac IV î.H. şi îşi continuă
existenţa cel puţin până în veacul următor (iar în unele cazuri, precum cetatea
de la Arsura, chiar până în secolul II î.H.), ne obligă să vorbim despre un
sistem unitar de apărare - unul care, opinăm, marchează în termeni de frontieră de stat limita Regatului Getic cu
vecinătatea carpo-bastarnă. Că
nu avem aici de-a face doar cu fortificaţii răspunzând nevoilor de apărare ale
comunităţilor locale, ne putem convinge dacă ţinem cont, pe de o parte, de
densitatea cetăţilor, iar pe de alta de dimensiunile relativ reduse ale
fiecărei fortificaţii în parte: cu excepţia notabilă a cetăţilor de la Arsura
(întinsă pe aproximativ 25 de hectare) şi Buneşti (cu o suprafaţă de
aproximativ 12 hectare), fortificaţiile acestui sistem sunt de mici dimensiuni,
apte să adăpostească o garnizoană şi nu o comunitate, ceea ce aduce în discuţie
existenţa unei autorităţi supraregionale care să fi dispus ridicarea şi, apoi,
să fi administrat acest sistem. Nu avem nicio reţinere în a identifica
autoritatea supreregională respectivă cu instituţia regală getică - şi asta,
întrucât izvoarele literare ne aduc, pentru veacul următor, informaţii despre
existenţa unui conflict endemic contrapunându-i pe bastarni geţilor lui Oroles: deducem, din lacunara menţiune
a lui Trogus Pompeius, că prezenţa
bastarnă nu era încă istoricizată la acea vreme (cumpăna dintre veacurile III
şi II î.H.), ceea ce ne permite să prezumăm că una dintre motivaţiile majore
ale cedării sau abandonării acestui sistem de fortificaţii va fi fost presiunea
resimţită de Regatul Getic la debutul migraţiei bastarne spre sudul
ponto-dunărean. Faptul că nu întâlnim o asemenea concentrare de fortificaţii şi
pe alte tronsoane de frontieră ale Regatului Getic este pe deplin explicabil:
în zona vestică, formaţiunea dispunea de un aliniament natural (platoul
Carpaţilor Orientali – Caucalandul istoric şi Oltul inferior, delimitare care
se va istoriciza între geţi şi înrudiţii daci şi pe care, ulterior, o vor
conserva şi partajările teritorial-administrative romane), iar în zona sudică
exista o tradiţie (şi problematică aferentă) a coabitării statale traco-getice
– în timp ce la est, domeniile teritoriale ale emporiilor greceşti din Pontul
Stâng făceau suficientă existenţa unor fortificaţii de control a tranzitului pe
şi peste Dunăre, aşa cum este cazul marii cetăţi de la Beştepe. În strânsă
legătură cu sistemul de fortificaţii ce ia naştere în secolul IV î.H.,
programatic sau nu, la frontiera de nord a Regatului Getic, pot fi puse şi
începuturile protourbane ale celei mai vechi dintre davele Siretului, Zargidava. Cercetările de la Brad-Negri au arătat că aşezarea
se constituie, cel mai probabil, la cumpăna dintre secolele V şi IV î.H.,
pentru a dobândi caractere protourbane (conferite de existenţa unei acropole şi
de fortificarea sa) încă înainte de sfârşitul aceluiaşi veac IV î.H. - ceea ce,
în temeiul celor constatate cu privire la sistemul cetăţilor de limes geto-carpic, nu ne poate surprinde: situată pe
mediana aliniamentului de frontieră, cu acces rapid către toate fortificaţiile
în cauză, Zargidava pare a fi fost primul centru politico-administrativ creat
în regiune ca urmare a concentrării, aici, a unor importante resurse (umane şi
materiale) legate de deservirea limes-ului. Iar Zargidava este
departe de a reprezenta singurul ori măcar cel mai elocvent exemplu al acestei
a treia dimensiuni a reflectării arheologice pe care a dobândit-o statalitatea
getică de secol IV î.H. - cu mult mai semnificativă fiind, din această
perspectivă, situaţia centrului urban de la Sboryanovo, prezumtiva Dausdava. Aşa cum au evidenţiat cele aproape
20 de campanii desfăşurate în zona Sveshtary
- Sboryanovo (nord-estul Bulgariei), începând cu anul 1982, fondarea
acestui centru eminamente urban s-a petrecut la începutul ultimului sfert al
secolului IV î.H., momentul fiind obligatoriu de corelat cu evenimentele
politice contemporane, respectiv, cu consecinţele pe care le-au avut
intervenţiile în regiune ale lui Filip al II-lea şi apoi a fiului său
Alexandru: decuplarea casei regale getice din „frăţia regală” pan-tracică
(petrecută în condiţiile perturbării succesiunii la tronul getic după moartea
lui Kothelas) şi, deopotrivă, din coabitarea cu centrele urbane greceşti ale
Pontului Stâng, în particular, cu Odessos-ul
care-i servise ultimului dinast geto-trac, fie şi temporar, drept reşedinţă
regală. Ne reţine atenţia faptul că aşezarea a fost opera unei autorităţi
centralizate şi nu a evoluţiei mai mult sau mai puţin naturale a unei
localităţi rurale preexistente; de altfel, este de observat că oraşul atinge o
dezvoltare excepţională în decurs de numai trei generaţii, el fiind distrus la
jumătatea secolului următor, se pare, de un cutremur major. În acest scurt
răstimp, la distanţă foarte mică (65 km) de cursul Dunării - ceea ce ne
îndeamnă să facem legătura cu apelativul „Histrianorum”
al regelui Kothelas - este edificată şi se dezvoltă o aşezare urbană destinată,
din start, să servească drept reşedinţă unei autorităţi statale: urmând în mod
vădit modele greceşti, oraşul a fost înzestrat cu un impresionant (pentru
spaţiul getic) centru de cult, cu clădiri monumentale, fortificaţii şi
reşedinţe aristocratice organizate în interiorul spațiului urbanistic, o
necropolă la fel de impresionantă atestându-i calitatea de centru
politico-militar, după cum concentrarea de ateliere din imediata vecinătate
probează statutul de centru de producţie neagricolă. În fine, o a patra
dimensiune asupra căreia dorim să atragem atenţia este fenomenul de
monetarizare a economiei Regatului Getic, de asemenea bine surprins în
reflectarea arheologică a statusului social-politic al societăţii de la Dunărea
de Jos, din secolul IV î.H.. Deşi acest instrument de reglare a schimbului
comercial era cunoscut de mai multe generaţii elitelor getice, prin acelaşi
intermediar al cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, de o generalizare a
utilizării monedei în spaţiul getic se poate vorbi, cu adevărat, abia din a
doua jumătate a acestui secol IV î.H., în mod firesc, în consecinţa mutaţiilor
social-economice produse după crearea aşa-zisului „Imperiu Macedonean” sub Filip
al II-lea. Este neîndoielnic faptul că marea difuziune pe care o dobândesc
monedele emise de Filip al II-lea şi Alexandru Macedon în spaţiul getic
reflectă afirmarea pe plan economic şi social-politic a societăţii geto-dacice,
dar trebuie să semnalăm că semnificaţia fenomenului are o amplitudine mult mai
mare: fenomenul monetar există numai în condiţiile create de statalitate,
definiţia de context a circulaţiei monetare coincizând cu definiţia de atribut
a statului - putere legitimă monopolară, capacitatea de a institui, aplica şi
verifica norme (în cazul de faţă, etaloane de valoare), existenţa unui aparat
administrativ depersonalizat (căruia i se subsumează instituţia monetăriei)
etc.. Se poate observa cu uşurinţă că epopeea monetarizării economiei getice
urmează îndeaproape evoluţia politică, moneda macedoneană impunându-se în
contextul instituirii autorităţii personale a regelui Filip al II-lea asupra
regatului preluat de la Kothelas, iar moneda propriu-zis getică făcându-şi
apariţia, la cumpăna dintre veacurile IV şi III î.H., în contextul afirmării
independenţei acestui stat în raport cu „metropola” macedoneană. Inutil să mai
precizăm, instituţia monetăriei va fi, şi la geţi, parte a competenţelor tot mai
largi ale instituţiei regale. Pentru a conchide, vom afirma că, dacă în secolul
anterior, încă nestructurata statalitate getică părea a se dezvolta ca parte a
unui organism unic statal pan-tracic, în acest veac IV î.H., statul getic îşi
încheie procesul de auto-construcţie, manifestându-se ca entitate
politico-juridică distinctă şi întru totul comparabilă cu cele ale vecinătăţii
extinse ponto-mediteraneene - prezentând o accentuată multistratificare
social-economică, definindu-şi un domeniu de autoritate teritorială exclusivă,
stimulând apariţia fenomenului de polarizare urbană şi demonstrându-şi
capacitatea de reglementare atotcuprinzătoare, până la nivelul de monetarizare
a propriei economii. În acest peisaj socio-organizaţional, de incontestabilă natură
statală, îşi va face apariţia primul rege a cărui poziţie în eşafodajul
instituţional al statului getic se vădeşte a corespunde, în integralitatea sa,
unui şef de stat.
3. Dromihete I şi desăvârşirea statală:
Este greu de spus dacă, la data la care regentul
macedonean Perdicas separa Tracia de
partea europeană a Imperiului, Dromihete
I ocupase deja tronul Regatului Getic sau dacă doar îşi începea cariera
politico-militară. Am afirmat mai sus că, la limită, putem presupune că tronul
getic a fost ocupat de acest rege puţin după vacantarea sa prin moartea lui
Filip al II-lea, de jure şi de facto moştenitorul lui Kothelas; dacă aşa ar fi
stat lucrurile, la data confruntării finale cu Lisimah şi a căsătoriei politice
cu fiica acestuia, basileul geţilor ar fi fost un sexagenar - situaţie puţin
probabilă, deşi nu lipsită de verosimilitate. În cealaltă extremă a localizării
cronologice, putem lua în calcul chiar şi posibilitatea ca nu Dromihete să se
fi aflat pe tron în vremea războiului geto-macedonean în care a căzut prizonier
fiul lui Lisimah, Agatocles: o
asemenea prezumţie s-ar întemeia, pe de o parte, pe faptul că în relatarea
despre prizonieratul lui Agatocles, Dromihete nu este nominalizat, iar pe de
altă parte că, în celebra scenă a ospăţului şi în pragul contractării
căsătoriei cu fiica lui Lisimah, regele get i se adresează acestuia cu
apelativul „tată” - în această situaţie, vârsta
personajului nostru putându-se cifra, la acelaşi an de referinţă 292 î.H.,
chiar între 20 şi 30 de ani. În această relativ extinsă plajă de
probabilităţi, cel mai ridicat grad de probabilitate şi verosimilitate îl
prezintă ipoteza că Dromihete a dobândit tronul Regatului Getic mult după
constituirea şi ascensiunea la conducerea entităţi politice
macedoneene a Traciei a lui Lisimah, foarte probabil curând după
insurecţia callatiană din 313 î.H. -
mecanismul de dobândire a tronului, pe care-l avem în vedere fără a elimina şi
alte explicaţii, fiind acela al intervenţiei în problemele de succesiune a unei
„partide politico-militare”, mobilizată în Regatul Getic pe fondul conjuncturii
din spaţiul balcano-elenistic. Declanşarea noii stări de conflict dintre fluida
autoritate imperială macedo-persană şi geţi este legată de repoziţionarea
liderilor politico-militari din cuprinsul vastei construcţii de autoritate
creată de Alexandru, o dată cu înstăpânirea sa asupra Imperiului Persan. În cadrul acestui proces, noul guvernator al teritoriului
macedoneean ce reunea Tracia propriu-zisă şi vechiul teritoriu ionian, Lisimah,
avea de rezolvat o dublă ecuaţie de putere: instituirea unei autorităţi
politice efective, asupra unui ţinut doar superficial integrat în commonwealth-ul
macedonean şi ale cărei structuri politico-juridice nu recunoşteau noua
autoritate, respectiv, gestionarea complicatei palete de conflicte locale,
moştenite din stările de fapt anterioare. Primului palier de conflictualitate
îi aparţin contestările de autoritate venite din partea Regatului traco-odryz,
sub conducerea lui Seuthes al III-lea, şi a cetăţilor greceşti din Pontul
Stâng, ambele atingând un punct critic în anul 313 î.H.; celui de-al doilea îi
aparţine dubla confruntare militară cu geţii. Seuthes şi Dromihete sunt,
aşadar, titularii unor organisme de putere distincte unul faţă de altul -
observaţia se impune întrucât, după cum vom vedea, autorii antici înşişi sunt
derutaţi de această inedită suprapunere de sisteme politico-administrative,
care-i determină să acorde protagoniştilor de la nord de Munţii Haemus
identităţi etno-politice aparent contradictorii. Intervenţia lui Lisimah în
acest spaţiu, care debutează în anul 313 î.H., cu obiectivul pacificării
oraşelor pontice, răsculate sub conducerea Callatisului,
reaşează relaţiile dintre titularii puterii politice în spaţiul de la sud de
Haemus şi cei de la nordul acestui hotar în termenii existenţi în vremea lui
Filip al II-lea, confirmând o dată în plus că intervenţia din 335 î.H. a lui
Alexandru a fost fără urmări: în vreme ce geţii îşi afirmă suveranitatea pe
propriul teritoriu, Lisimah evocă (deducem din desfăşurarea evenimentelor)
legitimitatea controlului acestui teritoriu, în linia de succesiune Kotys I - Kothelas - Filip - Alexandru.
Interesul lui Lisimah pentru cetăţile Pontului Stâng era amplificat de
capacitatea acestora de a-şi asigura resursele în efortul de extindere a
autorităţii asupra celei mai mari părţi a Asiei Minor. În ceea ce-i priveşte pe
geţi, în această fază a evenimentelor, ei nu par să-şi afirme un interes
nemijlocit, în efectul stării politice create după asedierea Odessos-ului de
către Filip al II-lea din anul 341 î.H.; în acest moment, rolul de adversar al
diadohului macedonean este jucat de confederaţia
creată de Callatis în Pontul Stâng - care, de altfel, au şi iniţiativa
confruntării, alungând garnizoanele macedoneene prezente în zonă. Disproporţia
de forţe dintre coaliţia portuară pontică şi forţele pe care le poate angaja
Lisimah este evidentă, motiv pentru care toate cetăţile implicate, mai puţin
Callatis, capitulează fără luptă. Pretendenta la hegemonia coaliţiei
vest-pontice nu va renunţa la luptă şi va apela „la aliaţii lor potrivit
înţelegerii”, adică
la geţi şi sciţi. Detaliul este în măsură să ne dezvăluie nu numai momentul
implicării efective a Regatului Getic în conflict - a doua parte a anului 313
î.H. sau începutul celui următor - ci şi să ne dea noi informaţii despre statul
getic, începând cu faptul că între acesta şi cetatea Callatis prexista un acord
politic, ceea ce confirmă existenţa unei autorităţi centralizate la geţi,
suficient de puternice pentru a juca rolul de furnizor de securitate. În
această intervenţie, Dromihete nu este nominalizat; de altfel, intervenţia
aliaţilor geţi şi sciţi este de natură doar să temporizeze presiunea lui
Lisimah asupra Callatisului, care va fi redusă doar de sosirea în sprijinul său
a trupelor lui Seuthes al III-lea şi, respectiv, ale lui Antigonos Monophtalmos, rivalul lui Lisimah la „moştenirea
alexandrină”. La bătălia care are loc, spre sfârşitul anului 312 î.H., în
trecătorilor Haemusului, geţii par să nu fi participat decât, cel mult, la
nivel simbolic: în pofida înfrângerii pe care o suferă aliaţii săi sudici,
cetatea Callatis poate rezista încă un an asediului forţelor aflate sub comanda
diadohului Traciei. Vreme de mai bine de un deceniu, în regiunea nord-balcanică
domneşte un status-quo, pe care Lisimah îl foloseşte pentru a-şi înlătura
adversarii dinăuntrul mecanismului de succesiune a lui Alexandru Macedon, iar
regalitatea getică, pentru a se consolida militar - proces căruia îi asociem
prezenţa pe tron a lui Dromihete. Confruntarea dintre cei doi, care survine cândva,
în jurul anului 300 î.H., la scurt timp după ce Lisimah îl înfrînge pe
Antigonos Monophtalmos în bătălia de la Ipsos,
va pune faţă în faţă o forţă armată redutabilă a geţilor, net superioară
organismului politic macedonean deja erodat, dar încă redutabil.
Motivaţia noii campanii a lui Lisimah în regiunile traco-getice pare să fi fost
încercarea de a tranşa în favoarea sa conflictul de autoritate cu Seuthes al
III-lea; cel puţin aşa lasă să se înţeleagă Pausanias, care afirmă că diadohul-basileu a pornit întâi împotriva
odryzilor, şi apoi împotriva geţilor. Cum prima etapă a campaniei pare să fi
fost încununată de succes (o înfrângere în faţa tracilor sudici, fie şi
relativă, ar fi compromis prelungirea operaţiunilor împotriva lui Dromihete),
suntem îndreptăţiţi să presupunem că Seuthes al III-lea a fost la rândul său
pus în situaţia de a se pune sub protecţia militară a geţilor, ceea ce, pe de o
parte, ar explica şi mai bine titulatura de rege al odryzilor pe care Polybios i-o dă lui Dromihete (ca unul
care domneşte şi peste odryzii vasalului său Seuthes), iar pe de alta, ar da o
explicaţie convingătoare similitudinii dintre numele regelui traco-odryz şi cel
al acelui strateg de care Dromihete se va folosi, în cel de-al doilea război,
pentru a-i atrage în cursă pe macedoneeni. Prima campanie pe care armata lui
Lisimah o poartă împotriva geţilor (într-un teritoriu pentru a cărui localizare
nu avem niciun element de sprijin) se încheie cu o victorie categorică a celor
din urmă, care reuşesc să-l captureze chiar pe fiul diadohului-basileu,
Agatocles, în acel moment debutant în meseria armelor. Acesta va fi trimis
tatălui său, cu daruri, ca parte a unui limbaj diplomatic în care autorii
antici au preferat să vadă teama lui Dromihete de forţa reunită a urmaşilor lui
Alexandru, respectiv, de alianţă survenită între Seleucos, Ptolemeu I şi
Lisimah, după înfrângerea lui Antigonos,
din 301 î.H.; în ce ne priveşte, de mult mai mare interes ne pare a fi
interesul declarat al regelui get pentru autoritatea teritorială exclusivă:
„printr-o astfel de faptă” spune Diodor,
„sperau că vor dobândi fără luptă teritoriul pe care li-l ocupase Lisimah”.
Privind în ansamblu situaţia existentă în acel moment în spaţiul vastei
stăpâniri pe care o deţinuse Alexandru Macedon, putem aprecia că această
speranţă a autorităţii getice se întemeia pe buna cunoaştere a stării de fapt
din celelalte teatre de conflict ale vecinătăţii apropiate: Lisimah era ţinut
să nu desfăşoare imediat o contraofensivă majoră împotriva Regatului Getic, din
cauza angajării sale în operaţiunile de instituire a autorităţii asupra
domeniului pe care îl deţinuse Antigonos în Asia Minor şi pe care le primise în
urma înţelegerilor cu Seleucos şi Ptolemeu. Ştim, de la Pausanias, că basileul
de la Lisimacheia (diadohul
macedonean îşi edificase capitala în
Chersonesul revendicat anterior de coaliţia traco-odryză) a dispus mai
multe acţiuni-revanşă împotriva geţilor, toate lipsite de succes; prizonieratul
fiului său Agatocles, ca şi negocierile de pace, par să fi durat destul de
multă vreme până ca Dromihete să-şi manifeste bunăvoinţa diplomatică - cel
puţin până după anul 294 î.H., an în care Demetrios
Poliorcetul se instalează la Pella, ca rege al Macedoniei, dacă ţinem cont
de menţiunea lui Trogus Pompeius. Avem, aşadar, imaginea unui
Regat Getic capabil să susţină un efort de război continuu, vreme de mai bine
de un deceniu (ori, dacă socotim de la implicarea sa de partea coaliţiei formate
de Callatis, de o generaţie întreagă). Nu
doar durata, ci şi amplitudinea forţelor angajate împotriva sa confirmă
că Dromihete se afla la comanda unui organism militar redutabil, care reflectă
capacitatea unei autorităţi centrale de a dispune şi susţine mobilizarea
cvasipermanentă de resurse umane şi materiale. Că aşa stau lucrurile, o va
demonstra şi confruntarea finală dintre cei doi regi, petrecută (datarea este
acceptată aproape unanim) în anul 292 î.H.. Convins că a neutralizat
ameninţarea lui Demetrios prin concesiile teritoriale pe care i le făcuse,
Lisimah se lansează într-o vastă campanie împotriva adversarului său de la
nord, dar - fie din cauza vastităţii teritoriilor pe care se desfăşoară
operaţiunile, fie (aşa cum presupune Vasile
Pârvan) pentru că Dromihete aplicase tactica pământului pârjolit - se
confruntă întâi cu o acută lipsă de alimente (care-l pun în faţa opţiunii de
a-şi părăsi trupele sau de a îndura lipsurile alături de ele, Lisimah alegând a
doua variantă), iar mai apoi cu atacul copleşitor al geţilor, care-l vor lua
prizonier împreună cu întreaga sa suită. Dromihete îşi duce prizonierii în
cetatea Helis, unde este localizată
celebra scenă a ospăţului moralizator - aşa cum s-a observat adesea, un loc
comun în naraţiunile greceşti - şi, cu adevărat relevant, din punctul
nostru de vedere, are loc dezbaterea politică a regelui get cu consilierii săi
militari asupra soartei pe care urmează s-o împărtăşească Lisimah şi ai săi. Existenţa
acestor consilieri militari este, de altfel, susţinută şi de alte menţiuni
antice: în consemnarea lui Polyainos,
se afirmă că suveranul get dispunea de un strateg (Aethes sau Seuthes, pe care-l considerăm a fi unul şi acelaşi cu
regele odryz contemporan, fără însă a absolutiza această interpretare); acest
strateg a jucat rolul de dezertor la inamic, pentru a-l atrage pe Lisimah în
cursă, fapt care ilustrează un nivel superior al organizării corpului militar,
sugerând, în acelaşi timp, implicarea în campanie a unor forţe mult mai ample,
cu desfăşurare semnificativă în timp şi spaţiu. Implicarea lor în decizii majore,
precum negocierile de pace, este, de asemenea, reflectată nu doar prin scena
ospăţului, ci şi prin amănuntul reţinut de Mnemnon,
că principele microasiat Klearchos,
participant la campanie, a fost eliberat din prizonierat mult mai târziu, la
insistenţele lui Lisimah. Nu putem să nu
observăm că între relaţiile pe care
Dromihete le are cu comandanţii săi şi cele pe care Alexandru cel Mare le are
cu proprii săi generali există un paralelism aproape total - fapt care, în
opinia noastră, probează natura cvasiidentică a celor două organisme
politico-militare, de confrerii decizionale politico-militare. Merită
evocată, în acest context, şi inscripţia cu nume de mercenari traci de la Atena, în care este menţionat şi antroponimul
Dromichaites/Dromihete. Faptul că
inscripţia este datată chiar în jurul anului 300 î.H., precum şi faptul că
personajul astfel desemnat este un militar suficient de însemnat pentru a fi
menţionat într-o inscripţie (într-o epocă în care, în spaţiul pan-balcanic,
fenomenul mercenariatului la distanţă este larg răspândit, dar accesibil doar
categoriilor supramedii), fac foarte verosimilă interpretarea avansată de Sorin Olteanu, potrivit căreia inscripţia
l-ar putea avea în vedere chiar pe adversarul lui Lisimah, într-un moment
situat înainte de accederea pe tronul Regatului Getic. Dacă ipoteza va
putea fi, în vreun fel, validată, respectiv, dacă am avea în inscripţia cu
pricina indicele unui stagiu militar în vecinătatea apropiată, pe care tânărul
Dromihete l-ar fi efectuat în cariera sa politică anterioară accederii la tron,
atunci am putea fi îndreptăţiţi să presupunem că cel puţin unii dintre ceilalţi
mercenari traci nominalizaţi alături de eroul nostru îl vor fi însoţit în
ascensiune, dintre ei putându-se recruta şi o parte a membrilor consiliului
militar de la Helis. Dar chiar şi fără această validare, inscripţia este, în
contextul pe care-l analizăm aici, preţioasă, întrucât reflectă gradul ridicat
de interdependenţă atins în epocă între entităţile etno-politice din spaţiul
pan-balcanic (ceea ce ne obligă să admitem compatibilitatea stadiilor de dezvoltare
socio-organizaţională), precum şi mobilităţile, respectiv, oportunităţile de
relaţionare pe care le oferea cariera militară. Revenind la episodul de la
Helis, să mai observăm că el atestă şi faptul că relaţiile dintre statul
dromihetean şi cel lisimahian sunt aşezate pe tratate reglementând aspecte
complexe ale fenomenologiei statale: raporturile dintre casele regale
conducătoare (în cazul nostru, aduse la gradul de alianţă matrimonială prin
căsătoria dintre fiica lui Lisimah şi Dromihete), delimitări teritoriale
(regele get recuperându-şi teritoriile de la sud de fluviu, anterior ajunse sub
control macedonean) etc., foarte probabil chiar şi raporturile cu state terţe -
aşa cum ne sugerează faptul că Lisimah este eliberat din prizonierat doar în
momentul în care Demetrios încearcă să ocupe Tracia rămasă fără un conducător
legitim, şi într-un relativ sincronism cu insurecţia
beoţienilor. Avem, aşadar, în
Regatul Getic din vremea lui Dromihete, o instituţie statală desăvârşită, care
dispune de o autoritate centrală solidă, susţinută de un organism militar
superior structurat şi apt să suporte un efort de lungă durată şi de mare
amplitudine, dar şi de un aparat administrativ în măsură să asigure mobilizarea
de resurse umane şi materiale pentru efortul de război, să dezvolte o
diplomaţie activă şi extinsă, precum şi să impună recunoaşterea organizaţiei
statale de la Dunărea de Jos drept o putere regională, evident independentă.
În acest stat există centre urbane şi organizaţii sacerdotale, o viaţă politică
îndeaproape conectată la cea „internaţională” (şi care preia dinspre aceasta
teme şi probleme, precum cele legate de războaiele
diadohilor), dar mai ales în continuitate cu propriul trecut (aşa cum o dovedeşte
interferenţa macedoneană în chestiunea succesiunii la tron, cu consecinţele în
planul competenţelor de autoritate teritorială), stări sociale şi comerţ
reglementat, inclusiv prin emiterea de monedă proprie. Desigur, noua monedă
getică nu inovează în raport cu modelele sale greco-macedoneene, limitându-se
să suplinească „foamea monetară” generată de nerecunoaşterea autorităţii
macedoneene - dar existenţa acesteia probează, pe de o parte, caracterul
complex al administraţiei centrale (care are, deducem, inclusiv compartimente
specializate de genul unei monetării), pe de alta capacitatea autorităţii
centrale de a institui reglementări până la nivelul pieţei. Încă şi mai
evident, acest stat este în mod programatic preocupat să-şi (re)instituie şi
să-şi apere suveranitatea teritorială, relaţia cu teritoriul însuşit fiind una
de proprietate deplină. În fine, în Regatul Getic, principiul legitimităţii
funcţionează în toate compartimentele esenţiale - fie că este vorba de inexistenţa
altor centre de putere, de faptul că decizia finală îi aparţine regelui, ori de
faptul că suveranul Regatului Get este singurul interlocutor pentru ceilalţi
şefi de stat din regiune, ceea ce nu s-ar întâmpla în cazul în care societatea
getică ar fi rămas la stadiul de „arhipelag tribal”. Evoluţia ulterioară a
acestui stat va avea însă de suportat numeroase provocări, unele de natură a-i
dilua consistenţa - aşa cum este cazul cu „şocul
celto-galic”, pe care, în imediata succesiune cronologică a războaielor
diadohilor, îl va avea de suportat întreaga lume balcano-elenistică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu