CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE
APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A ȘASEA.
26 - Zile de osteneală și încercări:
Timp de mai bine de trei ani, Efesul a fost centrul
activității lui Pavel. Aici s-a ridicat o biserică înfloritoare și din această
cetate Evanghelia s-a răspândit în toată provincia Asiei, atât printre iudei,
cât și printre neamuri. De câtăva vreme, însă, apostolul se gândea la o
altă călătorie misionară. Pavel și-a pus în gând să se ducă la Ierusalim, trecând
prin Macedonia și Ahaia. După ce voi merge acolo, își zicea el, trebuie să văd
Roma. Potrivit cu acest plan, el a trimis în Macedonia pe doi dintre cei care
lucrau împreună cu el, pe Timotei și pe Erast; dar, simțind că lucrarea din
Efes mai cerea încă prezența sa, el s-a hotărât să mai rămână până după
sărbătoarea Cincizecimii. Dar nu peste mult timp, s-a întâmplat un lucru care a
grăbit plecarea sa. O dată pe an, în Efes, aveau loc ceremonii deosebite,
în cinstea zeiței Diana. Acestea atrăgeau mulțimi de oameni din toate părțile
provinciei. În timpul acesta, aveau loc festivități însoțite de cea mai
mare pompă și strălucire. Aceste zile de sărbătoare erau un timp de
încercare pentru cei care veniseră de curând la credință. Grupa de credincioși
care se aduna în școala lui Tiran făcea o notă discordantă în ansamblul
sărbătoresc, iar batjocura, reproșul și insulta se îngrămădeau fără număr
asupra lor. Lucrarea lui Pavel dăduse cultului păgân o puternică lovitură, care
a avut ca urmare o scădere simțitoare a numărului celor care luau parte la
această festivitate religioasă, cum și a entuziasmului închinătorilor.
Influența învățăturilor sale s-a extins cu mult peste numărul celor care de
fapt veniseră la credință. Mulți dintre cei care nu primiseră pe față
învățăturile cele noi au devenit așa de luminați, încât și-au pierdut orice
încredere în zeii lor păgâni. Mai exista și o altă pricină de nemulțumire.
La Efes, se dezvoltase o mare și bănoasă afacere prin fabricarea și vânzarea de
mici temple și chipuri lucrate după modelul templului și chipul Dianei. Cei
interesați în această industrie și-au văzut câștigurile scăzând și s-au unit cu
toții ca să arunce asupra lucrării lui Pavel vina acestei schimbări
neplăcute. Dimitrie, un fabricant de chipuri din argint, adunând pe toți
lucrătorii din această meserie, le-a zis: „Oamenilor, știți că bogăția noastră
atârnă de meseria aceasta; și vedeți și auziți că Pavel acesta, nu numai în
Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat și a abătut mult norod și zice că
zeii făcuți de mâini nu sunt dumnezei. Primejdia care vine din acest fapt nu
este numai aceea că meseria noastră cade în dispreț; dar și că templul marii
zeițe Diana este socotit ca o nimica, și chiar măreția aceleia care este
cinstită în toată Asia și în toată lumea este nimicită. Cuvintele acestea au
stârnit patimile oamenilor. Ei s-au „umplut de mânie și au început să strige:
Mare este Diana Efesenilor!” Vestea despre această cuvântare s-a răspândit
cu iuțeală. „Toată cetatea s-a tulburat”. Pavel a fost căutat, însă apostolul
nu era de găsit. Frații lui, luând cunoștință despre primejdie, îl zoriseră să
plece de acolo. Îngeri ai lui Dumnezeu fuseseră trimiși spre a-l păzi pe
apostol; vremea ca el să moară ca martir încă nu sosise. Neizbutind să-l
găsească pe acela care era pricina mâniei lor, mulțimea a luat „cu ei pe
macedonenii Gaiu și Aristarh tovarășii de călătorie ai lui Pavel”; și cu ei „au
năvălit cu toții într-un gând în teatru”. Locul unde era ținut ascuns
Pavel nu era prea departe și el a aflat curând despre primejdia în care se
găseau frații lui iubiți. Uitând propria sa siguranță, el a vrut să se ducă
imediat la teatru spre a vorbi celor răzvrătiți. „Dar nu l-au lăsat ucenicii”.
Gaiu și Aristarh nu erau prada pe care o căutau oamenii; ei nu aveau să se
teamă că vor suferi cine știe ce mare vătămare. Dar, dacă ar fi fost văzută
fața palidă și îngrijorată a apostolului, aceasta ar fi trezit de îndată
patimile cele mai murdare ale gloatei și nu ar mai fi existat niciodată posibilitatea
omenească de a-i salva viața. Pavel însă era încă plin de râvnă să apere
adevărul înaintea mulțimii; dar, în cele din urmă, el a fost descurajat să mai
facă acest pas printr-un mesaj de avertizare venit de la teatru. „Unii din mai
marii Asiei, care-i erau prieteni, au trimis la el ca să-l roage să nu se ducă
la teatru”. Zarva în teatru era în continuă creștere. „Unii strigau una,
alții alta, căci adunarea era în învălmășeală, și cei mai mulți nici nu știau
pentru ce se adunaseră”. Faptul că Pavel și unii dintre tovarășii lui erau de
origine ebraică i-a făcut pe iudei dornici să arate lămurit că ei nu simpatizau
cu el și nici cu lucrarea lui. De aceea, ei au împins înainte pe unul dintre ai
lor, pentru a prezenta această problemă înaintea oamenilor. Vorbitorul care a
fost ales era Alexandru, unul dintre meșteri, un căldărar, despre care mai
târziu Pavel amintea ca despre unul care îi „făcuse mult rău”. (2 Timotei 4,
14.). Alexandru era un bărbat cu însușiri nespus de mari și el a depus toate
eforturile ca să îndrepte mânia oamenilor numai împotriva lui Pavel și a
tovarășilor lui. Dar gloata, văzând că Alexandru era iudeu, l-a împins la o
parte; și „au strigat toți într-un glas, timp de aproape două ceasuri: „Mare
este Diana Efesenilor!” În cele din urmă, fiind cu totul istoviți, ei au
încetat și a fost un moment de liniște. Atunci, logofătul cetății a atras
atenția mulțimii și, în virtutea slujbei sale, a câștigat ascultarea lor. El
i-a întâmpinat pe oameni chiar pe terenul lor și le-a arătat că nu era niciun
motiv ca să îndreptățească această zarvă. El a apelat la judecata lor. „Bărbați
Efeseni”, a spus el, „cine este acela care nu știe că cetatea Efesenilor este
păzitoarea templului marii Diane și a chipului ei căzut din cer? Fiindcă nimeni
nu poate să tăgăduiască lucrul acesta, trebuie să vă potoliți, și să nu faceți
nimic cu pornire nechibzuită. Căci ați adus aici pe oamenii aceștia, care nu
sunt vinovați nici de jefuirea templului, nici de hulă împotriva zeiței
noastre. Deci, dacă în adevăr Dimitrie și meșterii lui au să se plângă
împotriva cuiva, sunt zile de judecată și sunt dregători; să se pârască unii pe
alții. Dar dacă umblați după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită.
Noi, de fapt, suntem în primejdie să fim învinuiți de răscoală pentru cele întâmplate
astăzi, căci n-avem niciun temei ca să putem îndreptăți zarva aceasta. După
aceste cuvinte, a dat drumul adunării”. În vorbirea sa, Dimitrie spusese:
„Meseria noastră cade în dispreț”. Aceste cuvinte dezvăluie adevărata pricină a
zarvei din Efes și, de asemenea, cauza multora dintre prigonirile care
urmăriseră pe apostoli în lucrarea lor. Dimitrie și meșterii lui au văzut că,
prin propovăduirea și răspândirea Evangheliei, negoțul cu chipurile făcute era
primejduit. Era în joc venitul preoților și meșteșugarilor păgâni; și, din
pricina aceasta, ei au ridicat împotriva lui Pavel cea mai nemiloasă
împotrivire. Hotărârea logofătului și a altor slujbași cu vază din cetate
a prezentat pe Pavel înaintea oamenilor ca pe unul care nu era vinovat de nicio
faptă nelegală. Aceasta era o altă biruință a creștinismului asupra rătăcirii
și superstiției. Dumnezeu ridicase pe un mare magistrat spre a apăra pe
apostolul Său și pentru a ține în frâu acea gloată gălăgioasă. Inima lui Pavel
era plină de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru că viața lui fusese
ocrotită și creștinismul nu fusese făcut de rușine prin zarva din
Efes. „Când a încetat zarva, Pavel a chemat pe ucenici și, după ce le-a
dat sfaturi, și-a luat ziua bună de la ei, și a plecat în Macedonia”. În
această călătorie, el era însoțit de doi credincioși frați Efeseni: Tihic și
Trofim. Lucrarea lui Pavel în Efes se încheiase. Slujirea lui acolo fusese un
timp de neîncetată lucrare, de multe încercări și frământări sufletești. El
învățase pe oameni în public și din casă în casă, învățându-i și avertizându-i
cu multe lacrimi. Mereu și mereu, iudeii se ridicaseră împotriva lui și n-au
pierdut nicio ocazie ca să întărâte sentimentele omenești împotriva
lui. În timp ce se lupta cu împotrivirea, împingea înainte cu un zel
neobosit lucrarea Evangheliei și ocrotea interesele unei biserici încă tinere
în credință, Pavel avea pe suflet o grea povară pentru toate
bisericile. Vestea despre vreo apostazie în una din bisericile întemeiate
de el îi pricinuia o adâncă mâhnire. El se temea ca nu cumva strădaniile lui
pentru ei să nu se dovedească a fi fost în zadar. Multe nopți nedormite le
petrecea în rugăciune și cugetare serioasă, atunci când afla despre metodele
folosite pentru nimicirea lucrării sale. Când avea ocazie și când situația
cerea acest lucru, el scria bisericilor, făcându-le mustrări și dându-le
sfaturi, îndemnuri și încurajări. În aceste epistole, apostolul nu stăruia
asupra propriilor sale încercări, totuși găsim în ele dezvăluiri ocazionale cu
privire la lucrarea și suferințele lui pentru Hristos. Bătăi și întemnițări,
frig, foame și sete, primejdii pe uscat și pe mare, în cetăți și în pustie, din
partea alor săi, din partea păgânilor și din partea fraților mincinoși - toate
acestea le-a îndurat din pricina Evangheliei. El fusese făcut „de rușine”,
„ocărât”, socotit „ca lepădarea tuturor”, „în grea cumpănă”, „prigonit”,
„încolțit din toate părțile”, „în fiecare zi în primejdie”, dat „la moarte din
pricina lui Iisus”. În mijlocul continuei furtuni de împotrivire, a
strigătelor vrăjmașilor și trădării prietenilor, cutezătorul apostol ajunsese
aproape la descurajare. Dar, privind înapoi la Golgota, el se avânta cu un nou
zel, ca să răspândească cunoștința despre Cel răstignit. El călca pe cărarea
însângerată pe care călcase Hristos înaintea lui. El nu căuta să fie cruțat de
luptă până în ziua când avea să-și pună jos armura, la piciorul
Răscumpărătorului său.
27 - Mesaj de avertizare și îndemn:
Prima Epistolă către biserica din Corint a fost
scrisă de apostolul Pavel, în timpul ultimei părți a șederii sale la Efes.
Pentru nimeni alții el nu a simțit un interes mai mare și nu a depus o
străduință mai neobosită ca pentru credincioșii din Corint. Timp de un an și
jumătate lucrase printre ei, îndreptându-le atenția către un Mântuitor
răstignit și înălțat la Cer, ca singura cale de mântuire, și îndemnându-i să se
bizuie pe puterea transformatoare a harului Său. Înainte de a-i primi în obștea
bisericii pe cei care mărturiseau a fi creștini, el s-a îngrijit îndeaproape să
le dea o îndrumare deosebită cu privire la privilegiile și datoriile unui
creștin credincios; și, cu multă ardoare, s-a străduit să-i ajute să fie
credincioși legământului botezului. Pavel avea un simț ascuțit în legătură
cu lupta pe care fiecare suflet trebuie să o ducă cu instrumentele răului care
caută continuu să înșele și să prindă în cursă; și el lucrase
neobosit pentru a întări și statornici pe cei care erau tineri în
credință. El îi rugase stăruitor să se predea cu totul lui Dumnezeu, căci știa
că atunci când sufletul nu se predă, păcatul nu este lepădat, poftele și
pasiunile încă se luptă pentru supremație și ispitele fac conștiința să fie
confuză. Predarea trebuie să fie deplină. Fiecare suflet slab, plin de
îndoieli și luptător, care se predă cu totul lui Dumnezeu, este pus în legătură
directă cu ființele care îl fac în stare să biruie. Cerul este aproape de el și
are sprijinul și ajutorul îngerilor îndurării în orice timp de cercare și
nevoie. Membrii bisericii din Corint erau înconjurați de idolatrie și
plăceri senzuale din cele mai felurite și mai ispititoare. Cât timp apostolul a
fost cu ei, aceste influențe au avut doar o slabă putere asupra lor. Credința
hotărâtă a lui Pavel, rugăciunile lui fierbinți, cum și cuvintele lui stăruitoare
de îndemn și, mai presus de orice, viața sa evlavioasă îi ajutase să renunțe
mai degrabă la eul lor pentru Hristos decât să se bucure de plăcerile
păcatului. Totuși, după plecarea lui Pavel, s-au ivit situații neplăcute;
neghina ce fusese semănată de vrăjmaș s-a ivit printre grâu și, nu peste mult
timp, a început să aducă roadele ei rele. Acesta a fost un timp de grea
încercare pentru biserica din Corint. Apostolul nu mai era cu ei spre a le
reînsufleți râvna și a-i ajuta în străduințele lor de a trăi în armonie cu
Dumnezeu; și, puțin câte puțin, mulți au ajuns nepăsători și indiferenți,
îngăduind ca gusturile și înclinațiile lor firești să-i stăpânească. Cel care
atât de adesea îi îndemnase către idealurile înalte de curăție și integritate
nu mai era cu ei; și nu puțini dintre aceia, care atunci când
se convertiseră au lepădat obiceiurile lor rele, acum s-au întors la
păcatele josnice al păgânismului. Pavel a scris pe scurt bisericii,
îndemnându-i pe credincioși să n-aibă „nicio legătură” cu membrii care aveau să
stăruie în nelegiuire; însă mulți dintre ei au denaturat gândurile lui Pavel,
răstălmăcind vorbele sale, și și-au găsit o scuză pentru a nu lua în seamă
învățătura sa. Biserica i-a trimis lui Pavel o scrisoare, cerându-i sfat
cu privire la diferite probleme, dar nespunându-i nimic despre păcatele
dureroase care se aflau între ei. Totuși, Duhul Sfânt l-a făcut pe apostol
să-și dea seama că adevărata stare a bisericii fusese ascunsă de el și că
această scrisoare era o încercare de a scoate de la el declarații pe temeiul
cărora autorii scrisorii să poată clădi în așa fel, încât ele să slujească
scopurilor lor. La vremea aceea, au venit la Efes unii membri din familia
lui Cloe, o familie creștină cu mare vază în Corint. Pavel i-a întrebat cu privire
la starea lucrurilor și ei i-au spus că biserica era sfâșiată de dezbinări.
Neînțelegerile care predominau cu ocazia vizitei lui Apolo crescuseră foarte
mult. Învățători falși îi îndemnau pe membri să disprețuiască învățăturile lui
Pavel. Învățătura și rânduielile Evangheliei fuseseră denaturate. Mândria,
idolatria și senzualismul erau în continuă creștere printre aceia care fuseseră
cândva zeloși în viețuirea creștină. Când acest tablou i-a fost înfățișat,
Pavel a văzut că temerile lui cele mai rele s-au adeverit mai mult decât se
așteptase el. Dar, din pricina aceasta, el nu s-a lăsat stăpânit de gândul că
lucrarea lui fusese un eșec. Cu „strângere de inimă” și „cu ochii
scăldați în lacrimi”, el a cerut sfat de la Dumnezeu. Bucuros ar fi
vizitat de îndată Corintul, dacă aceasta ar fi fost calea cea mai înțeleaptă pe
care s-o urmeze. El știa însă că în starea de față credincioșii nu aveau să
profite de pe urma lucrării sale și de aceea el l-a trimis pe Tit, spre a
pregăti calea pentru o vizită a sa ceva mai târziu. Apoi, lăsând la o parte
orice simțământ personal față de umblarea acelora a căror purtare dezvăluia o
așa ciudată stricăciune și păstrându-și sufletul alături de Dumnezeu, apostolul
a scris bisericii din Corint una din cele mai bogate, mai instructive și mai
puternice dintre toate epistolele sale. Cu o remarcabilă limpezime, el a
început să răspundă diferitelor întrebări ce-i fuseseră puse de biserică și să
stabilească principii generale, care, dacă ar fi fost ascultate, i-ar fi condus
la un nivel spiritual mai înalt. Ei erau în primejdie și el nu putea suporta
gândul de a scăpa prilejul ca, în acest moment critic, să ajungă la inimile
lor. În mod credincios, el i-a avertizat despre primejdiile lor și i-a mustrat
pentru păcatele lor. Din nou le-a îndreptat privirile spre Hristos și a căutat
să aprindă iarăși flacăra devotamentului lor de la început. Iubirea cea
mare a apostolului față de biserica din Corint era descoperită în salutarea
plină de o iubire duioasă adresată bisericii. El le-a amintit de experiența
întoarcerii lor de la idolatrie la închinarea și slujirea adevăratului
Dumnezeu. El le-a adus aminte de darurile Duhului Sfânt pe care ei le primiseră
și le-a arătat privilegiul care-l aveau de a înainta mereu în viața creștină
până ce vor fi ajuns la curăția și sfințenia lui Hristos. „În El ați fost
îmbogățiți în toate privințele”, scria Pavel, „cu orice vorbire și cu orice
cunoștință. În felul acesta, mărturia despre Hristos a fost bine întărită
în mijlocul vostru; așa că nu duceți lipsă de niciun fel de dar, în așteptarea
arătării Domnului nostru Iisus Hristos”. Pavel le-a vorbit lămurit despre
neînțelegerile care se iviseră în biserica din Corint și i-a îndemnat stăruitor
pe membri să înceteze să se mai certe. „Vă îndemn dar fraților”, scria el, „pentru
numele Domnului nostru Iisus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să
n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând
și o simțire”. Apostolul s-a simțit liber să amintească cum și prin cine
fusese informat despre dezbinările din biserică. „Căci, fraților, am aflat
despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri”. Pavel era un
apostol inspirat. Adevărurile pe care le vestea altora el le primise „prin
descoperire”; totuși, Dumnezeu nu-i descoperea totdeauna, în mod direct, care
era starea de fapt a poporului Său. De data aceasta, cei care erau interesați
de bunul mers al bisericii din Corint și care văzuseră relele furișându-se în
biserică au prezentat problema înaintea apostolului; și prin descoperirea dumnezeiască
primită mai dinainte, el era pregătit să judece caracterul acestor întâmplări.
Cu toate că Domnul nu i-a dat o nouă descoperire pentru acel timp deosebit,
aceia care în adevăr umblau după lumină au primit această vestire ca exprimând
gândul lui Hristos. Domnul îi arătase greutățile și primejdiile care aveau să
se ivească în biserici și, când aceste rele s-au dat pe față, apostolul a
recunoscut însemnătatea lor. El fusese așezat acolo pentru apărarea bisericii.
El trebuia să vegheze asupra sufletelor ca unul care avea să dea socoteală
înaintea lui Dumnezeu; și oare nu era potrivit și drept ca el să ia aminte la
rapoartele cu privire la neorânduiala și dezbinările dintre ei? Desigur; și
mustrarea pe care el le-a trimis-o era cu siguranță scrisă sub inspirația
Duhului lui Dumnezeu, ca oricare din celelalte epistole ale
sale. Apostolul n-a amintit nimic despre învățătorii mincinoși care căutau
să distrugă rodul muncii lui. Din pricina întunericului și a dezbinărilor din
biserică, el s-a abținut cu multă înțelepciune ca să nu-i irite făcând referiri
de felul acesta, temându-se ca nu cumva unii să se abată cu totul de la adevăr.
El le-a atras atenția asupra lucrării sale printre ei, ca fiind aceea a unui
„meșter-zidar înțelept”, ce pusese temelia pe care au clădit alții. Însă prin
aceasta el nu voia să se înalțe pe sine; căci el a spus: „Noi suntem împreună
lucrători cu Dumnezeu”. El nu pretindea că în sine însuși ar fi o înțelepciune,
ci recunoștea că numai puterea dumnezeiască singură îl făcuse în stare să
prezinte adevărul într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Unit cu Hristos, Cel mai
mare dintre toți învățătorii, Pavel fusese făcut în stare să transmită și
altora lecții ale înțelepciunii divine, care împlineau nevoile tuturor claselor
și care aveau să fie potrivite tuturor vremurilor, în toate locurile și în
toate condițiile. Printre cele mai serioase rele care se dezvoltaseră
printre credincioșii corinteni, era și acela a întoarcerii la multe din
înjositoarele obiceiuri ale păgânismului. Un fost convertit decăzuse atât
de mult, încât umblarea lui destrăbălată era o încălcare chiar și a
standardului scăzut de moralitate pe care-l țineau până și neamurile. Apostolul
a cerut stăruitor bisericii să îndepărteze dintre ei „pe răul acela”. „Nu
știți”, îi mustra el, „că puțin aluat dospește toată plămădeala? Măturați
aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără
aluat”. Un alt mare rău care se ridicase în biserică era acela că frații
mergeau la judecăți înaintea legii unii contra altora. Se luaseră suficiente
măsuri pentru aplanarea neînțelegerilor dintre credincioși. Chiar Însuși
Hristos dăduse instrucțiuni clare cu privire la modul cum să fie tratate
asemenea probleme. „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta”, dăduse sfat
Mântuitorul, „du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai
câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi
inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei
martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; și, dacă nu vrea să
asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.
Adevărat vă spun, că orice veți lega pe pământ, va fi legat în Cer; și orice
veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în Cer”. (Matei 18, 15-18.). Credincioșilor
corinteni care pierduseră din vedere acest sfat lămurit, Pavel nu le-a scris în
cuvinte de îndemnare și mustrare neclare. „Când vreunul din voi are vreo
neînțelegere cu altul”, a întrebat el, „îndrăznește el să se judece cu el la
cei nelegiuiți și nu la sfinți? Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă
lumea va fi judecată de voi, sunteți voi nevrednici să judecați lucruri de
foarte mică însemnătate? Nu știți că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult
lucrurile vieții acesteia? Deci, când aveți neînțelegeri pentru lucrurile
vieții acesteia, voi puneți judecători pe aceia pe care biserica nu-i bagă în
seamă? Spre rușinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici
măcar un singur om înțelept, care să fie în stare să judece între frate și
frate? Dar un frate se duce la judecată cu alt frate, și încă înaintea
necredincioșilor! Chiar faptul că aveți judecăți între voi este un cusur pe
care-l aveți. Pentru ce nu suferiți mai bine să fiți nedreptățiți? Dar voi
singuri sunteți aceia care nedreptățiți și păgubiți, și încă pe frați! Nu știți
că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu?” Satana caută
continuu să introducă neîncredere, înstrăinare și răutate în mijlocul poporului
lui Dumnezeu. Deseori, vom fi ispitiți să socotim că drepturile noastre au fost
încălcate chiar și atunci când nu este niciun fapt care să dovedească un
asemenea simțământ. Cei a căror iubire de sine este mai puternică decât iubirea
lor față de Hristos și lucrarea Sa vor pune pe primul loc interesele lor și vor
folosi orice mijloc cu putință pentru a le apăra și păstra. Chiar mulți dintre
aceia care se arată a fi creștini conștiincioși sunt împiedicați de mândrie și
prețuire de sine de a se duce personal la aceia pe care îi socotesc în rătăcire
spre a vorbi cu ei în Duhul lui Hristos și a se ruga împreună unul pentru
celălalt. Când se socotesc vătămați de frații lor, unii sunt gata să se ducă la
tribunal în loc să urmeze regula Mântuitorului. Creștinul nu trebuie să
apeleze la tribunale, ca ele să aplaneze neînțelegerile care s-ar putea ivi
printre membrii bisericii. Asemenea neînțelegeri trebuie aplanate între ei sau
de biserică, potrivit învățăturii lui Hristos. Chiar dacă s-a săvârșit o
nedreptate, urmașul cel blând și umil al lui Iisus va răbda „mai bine paguba”
decât să dezvăluie înaintea lumii păcatele fraților săi din
biserică. Judecățile între frați sunt o ocară adusă cauzei adevărului.
Creștinii care merg la judecată unul împotriva altuia expun biserica batjocurii
vrăjmașilor și fac să triumfe puterile întunericului. Ei Îl rănesc din nou pe
Hristos și-L expun rușinii publice. Desconsiderând autoritatea bisericii, ei
disprețuiesc pe Dumnezeu, care a dat bisericii autoritatea ei. În această
Epistolă către Corinteni, Pavel a căutat să le arate puterea lui Hristos de a-i
feri de cel rău. El știa că, dacă ei se vor supune condițiilor stabilite, vor
fi tari în puterea Celui Atotputernic. Ca un mijloc de a-i ajuta să se smulgă
din robia păcatului și să-și desăvârșească sfințenia în temerea de Domnul,
Pavel le-a pus în față cerințele Aceluia căruia își consacraseră viața atunci
când s-au convertit. „Voi sunteți ai lui Hristos”, declara el. „Nu sunteți ai
voștri.... Ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul
și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”. Apostolul a descris
lămurit urmarea întoarcerii de la o viață de curățenie și sfințenie la
obiceiurile corupte ale păgânismului. „Nu vă înșelați”, scria el; „nici
curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, ... nici hoții, nici
cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni
Împărăția lui Dumnezeu”. El i-a rugat fierbinte să-și stăpânească patimile
și poftele josnice. „Nu știți”, întreba el, „că trupul vostru este Templul
Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la
Dumnezeu?” În timp ce Pavel era înzestrat cu înalte daruri intelectuale,
viața lui da pe față puterea unei deosebite înțelepciuni, care i-a dat agerimea
minții și simpatia inimii, și-l aducea într-o strânsă legătură cu alții,
făcându-l în stare să dezvolte partea cea bună a ființei lor și să-i inspire să
se lupte pentru o viață mai înaltă. Inima lui era plină de o iubire arzătoare
pentru credincioșii corinteni. El dorea să-i vadă dând pe față o iubire
lăuntrică care i-ar fi întărit împotriva ispitei. El știa că, la fiecare pas pe
calea creștină ei aveau să întâlnească împotrivire din partea sinagogii Satanei
și că zilnic aveau să fie angajați în lupte. Ei trebuiau să se păzească de
apropierea pe furiș a vrăjmașului, dând la o parte obiceiurile vechi și
înclinațiile firești și veghind totdeauna în rugăciune. Pavel știa că
biruințele creștine cele mai înalte pot fi ajunse numai prin multă rugăciune și
continuă veghere, lucru pe care el căuta să-l întipărească în mintea lor. Dar
el mai știa, de asemenea, că în Hristos Cel răstignit li se punea la îndemână o
putere îndestulătoare spre a converti sufletul și putere dumnezeiască potrivită
pentru a-i face în stare să țină piept oricărei ispitiri la rău. Având credința
lui Dumnezeu drept scut și Cuvântul Său drept armă de luptă, ei aveau să fie
îndestulați cu o putere lăuntrică care avea să-i facă în stare să respingă
atacurile vrăjmașului. Credincioșii corinteni aveau nevoie de o mai profundă
experiență în lucrurile lui Dumnezeu. Ei nu înțelegeau ce înseamnă a privi Slava
Lui și a fi schimbat din caracter în caracter. Ei nu văzuseră decât
primele raze ale începutului zorilor acestei slave. Dorința lui Pavel față de
ei era ca aceștia să poată fi umpluți cu toată plinătatea lui Dumnezeu,
continuând să-L cunoască pe El, care Se ivește ca zorile dimineții, și să
continue să învețe de la El până ce vor fi ajuns la plinătatea măsurii unei
desăvârșite credințe evanghelice.
28 -
Chemarea la o treaptă mai înaltă:
În speranța de a imprima puternic în mintea
credincioșilor corinteni importanța unei hotărâte stăpâniri de sine, a unei
stricte cumpătări și a unui zel stăruitor în slujba lui Hristos, Pavel, în
epistola lui către ei, face o izbitoare asemănare între lupta creștină și
celebrele alergări care aveau loc în anumite intervale de timp, în apropiere de
Corint. Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea -
cursele de întrecere - era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit.
Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte
tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la niciun efort sau
disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga
premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu
se admitea nicio abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista
concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program
de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere
îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu
strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință
în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și
elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură,
fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul
cel mai înalt. Când concurenții la întrecere își făceau apariția înaintea
mulțimii care îi aștepta, numele le erau anunțate în gura mare și, în mod
foarte clar și pe înțeles, erau amintite regulile întrecerii. Apoi toți porneau
deodată, atenția încordată a spectatorilor însuflețindu-le hotărârea de a
câștiga. Juriul era așezat chiar în apropierea punctului de sosire, spre a
putea observa alergarea de la începutul și până la încheierea ei și a acorda
premiul adevăratului biruitor. Dacă cineva ajungea la țintă prin folosirea
vreunui avantaj neîngăduit, nu i se acorda premiul. Cu ocazia acestor
întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Unii nu-și mai reveneau
niciodată de pe urma eforturilor fizice teribile la care se supuseseră. Nu era
nu lucru neobișnuit ca oamenii să cadă în timpul alergării, rănindu-se la gură
și la nas și, uneori, un concurent cădea mort chiar când era aproape să obțină
premiul. Dar posibilitatea unei vătămări pentru toată viața sau chiar a morții
nu era socotită ca un risc prea mare care să împiedice pe cineva să alerge
pentru a dobândi cinstea ce aștepta pe concurentul biruitor. Când
câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau
aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața
tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței - o cunună de lauri
și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Laude îi erau aduse
în toată țara; părinții primeau și ei partea lor de cinste; și chiar și
cetatea în care trăia acesta era în mare cinste pentru că a dat naștere
unui așa mare atlet. Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare
a luptei creștine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute de
concurenții la alergare, în vederea succesului - o disciplinare preliminară, o
dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. „Toți cei ce se luptă la jocurile
de obște”, spunea el, „se supun la tot felul de înfrânări”. Alergătorii
renunțau la orice îngăduință care ar fi dus la slăbirea puterilor fizice și,
printr-o disciplinare severă și continuă, își dezvoltau mușchii spre a fi tari
și rezistenți, pentru ca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată
cere din partea puterilor să facă față celui mai greu efort. Cu atât mai mult
creștinul, ale cărui interese veșnice sunt în joc, trebuie să-și aducă poftele
și pasiunile sub controlul rațiunii și voinței lui Dumnezeu. Niciodată el nu
trebuie să îngăduie ca atenția să-i fie sustrasă de plăceri, lux sau de o viață
ușoară. Toate obiceiurile și simțămintele lui trebuie supuse unei stricte
disciplinări. Judecata, luminată de învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu și
călăuzită de Duhul Său, trebuie să țină frânele controlului. Și, după ce
acestea au fost făcute, creștinul trebuie să depună cea mai mare străduință
pentru a dobândi biruința. La jocurile corintice, ultimii câțiva pași ai
alergătorilor care luau parte la întrecere erau făcuți cu eforturi chinuitoare
pentru a-și menține viteza. Tot la fel și creștinul, cu cât se apropie mai mult
de țintă, trebuie să se avânte înainte cu un și mai mare zel și hotărâre decât
la începutul alergării. Pavel prezintă contrastul dintre cununa de lauri
ce se veștejește, primită de biruitor cu ocazia alergării, și
cununa nemuritoare a slavei, care va fi dată celui ce biruiește în
alergarea creștină. „Ei fac lucrul acesta”, declară el, „ca să capete o cunună
care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se
poate veșteji”. Pentru a câștiga un premiu pieritor, alergătorii greci nu
cruțau nici oboseala, nici înfrânarea. Noi ne luptăm pentru un premiu infinit
mai valoros, și anume cununa vieții veșnice. Deci, cu atât mai mult, noi
trebuie să fim mai cu grijă în străduința noastră și mai din toată inima în
sacrificiul și abnegația noastră. În Epistola către Evrei este arătată
precis singura dorință a inimii, care ar trebui să caracterizeze alergarea
creștină în vederea dobândirii vieții veșnice: „Să dăm la o parte orice piedică
și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în
alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea
credinței noastre, adică la Iisus”. (Evrei 12, 1.2.). Invidia, răutatea, gândul
rău, vorbirea de rău, lăcomia - acestea sunt greutăți pe care creștinul trebuie
să le dea la o parte dacă vrea să alerge cu succes în alergarea pentru
nemurire. Orice obicei sau practică ce duce la păcat și aduce dezonoare asupra
lui Hristos trebuie dată la o parte, oricare ar fi sacrificiul ce s-ar cere.
Binecuvântarea Cerului nu poate fi dobândită de nimeni care calcă principiile
veșnice ale dreptății. Un păcat nutrit este suficient spre a duce la degradarea
caracterului și a-i duce în rătăcire pe alții. „Dacă mâna ta te face să
cazi în păcat”, spunea Mântuitorul, „taie-o; este mai bine pentru tine să intri
ciung în viață, decât să ai două mâini, și să mergi în gheenă, în focul care nu
se stinge, unde viermele nu moare, și focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te
face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață
șchiop, decât să ai două picioare, și să fii aruncat în gheenă, în focul care
nu se stinge”. (Marcu 9, 43-45.). Dacă pentru a scăpa corpul de la moarte
trebuie să fie tăiat piciorul sau mâna, sau chiar să fie scos ochiul, cu cât
mai dispus ar trebui să fie creștinul de a îndepărta păcatul ce aduce moarte
sufletului! Concurenții la jocurile din vechime, după ce se supuneau la
tot felul de sacrificii rigide, nici atunci nu erau siguri de biruință. „Nu
știți”, întreba Pavel, „că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă,
dar numai unul capătă premiul?” Oricâtă sârguință și seriozitate ar depune
alergătorii, premiul nu poate fi acordat decât unuia. Numai o singură mână
poate prinde cununa dorită. Unii poate că au depus eforturile cele mai mari
pentru a dobândi premiul, însă atunci când își întindeau mâna să-l primească,
altul, cu o clipă mai înaintea lor, punea mâna pe comoara râvnită. Dar nu
așa este cazul în lupta creștină. Niciunul dintre cei care se supun condițiilor
nu va fi dezamăgit la sfârșitul alergării. Niciunul care este plin de râvnă și
stăruință nu va fi lipsit de biruință. Alergarea nu este numai pentru cel
sprinten și nici lupta numai pentru cel tare. Sfântul cel mai slab, ca și cel
mai tare poate dobândi cununa slavei nemuritoare. Toți aceia care prin puterea
harului divin își aduc viața în conformitate cu voința lui Hristos pot fi
biruitori. Trăirea în viața de toate zilele a principiilor arătate în Cuvântul
lui Dumnezeu este deseori privită ca fiind neimportantă - o problemă prea
neînsemnată pentru a i se da atenție. Dar, avându-se în vedere lucrurile care
sunt în joc, nimic care poate ajuta sau împiedica nu este prea mic. Fiecare
faptă își aruncă greutatea ei în balanță și hotărăște biruința sau înfrângerea
vieții. Iar răsplata dată acelora care câștigă va fi dată în raport cu
străduința și râvna cu care ei s-au luptat. Apostolul se compară cu unul
care aleargă la o întrecere, încordându-și fiecare nerv pentru a câștiga premiul.
„Eu, deci, alerg”, spune el, „dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt
cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu,
și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să
fiu lepădat”. Pentru ca nu cumva să alerge în nesiguranță sau la voia
întâmplării în alergarea creștină, Pavel s-a supus unei pregătiri aspre.
Cuvintele „mă port aspru cu trupul meu”, în mod literal, înseamnă să ții în
frâu, printr-o aspră disciplinare, dorințele, impulsurile și
patimile. Pavel se temea ca nu cumva, predicând altora, el însuși să fie
un lepădat. El își dădea seama că, dacă nu va pune în practica vieții sale
principiile pe care le credea și le propovăduia, lucrul său în favoarea altora
nu-i va fi de niciun folos. Vorbirea și influența sa, cum și refuzul său de a
ceda în fața plăcerilor egoiste, trebuia să arate că religia lui nu era doar cu
numele, ci o legătură zilnică și vie cu Dumnezeu. El punea continuu o țintă
înaintea sa și se lupta în mod sincer să ajungă „îndreptățirea pe care o dă
Dumnezeu, prin credință”. (Filipeni 3, 9.). Pavel știa că lupta sa împotriva
răului nu va înceta atâta vreme cât va ține viața lui. El și-a dat totdeauna
seama de nevoia de a se păzi cu strictețe, pentru ca dorințele pământești să
nu-i înăbușe zelul spiritual. El se lupta continuu cu toate puterile sale
împotriva înclinațiilor firești. El ținea mereu înaintea sa idealul ce trebuia
atins și se lupta să-l atingă printr-o ascultare de bună voie de Legea lui
Dumnezeu. Cuvintele, practicile, pornirile inimii - toate erau aduse sub
stăpânirea Duhului lui Dumnezeu. Acest singur gând nutrit în inimă, de a
câștiga în această alergare pentru viața veșnică, era ceea ce dorea Pavel să se
vadă în viața credincioșilor corinteni. El știa că, pentru a atinge idealul pus
de Hristos pentru ei, aveau înainte o viață de luptă necontenită de care nu vor
fi scutiți. El îi îndemna stăruitor să se lupte potrivit legii, zi de zi,
căutând să se desăvârșească în ce privește evlavia și morala. El a stăruit de
ei să dea la o parte orice piedică și să se avânte înainte spre ținta
desăvârșirii în Hristos. Pavel a îndreptat atenția corintenilor la
experiențele vechiului Israel, la binecuvântările care au răsplătit ascultarea
lor și la judecățile care au urmat fărădelegilor lor. El le-a reamintit despre
modul minunat în care evreii au fost scoși din Egipt, sub ocrotirea norului în
timpul zilei și a stâlpului de foc în timpul nopții. Astfel, ei au fost conduși
în siguranță prin Marea Roșie, în timp ce egiptenii, căutând să treacă în
același fel, s-au înecat cu toții. Prin aceste fapte, Dumnezeu l-a recunoscut
pe Israel ca fiind biserica Sa. Ei „toți au băut aceeași băutură duhovnicească,
pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; și stânca era
Hristos”. Evreii, în toate călătoriile lor, L-au avut pe Iisus drept conducător
al lor. Stânca lovită Îl simbolizează pe Hristos, care avea să fie rănit pentru
fărădelegile oamenilor, pentru ca izvoarele mântuirii să curgă pentru
toți. Cu toată purtarea de grijă deosebită arătată de Dumnezeu evreilor,
din cauza dorinței lor după viața de plăceri lăsată în urmă în Egipt, cât și
din pricina păcatului și răzvrătirii lor, judecățile lui Dumnezeu au venit
totuși asupra lor. Apostolul recomanda credincioșilor corinteni să ia aminte la
învățăturile cuprinse în experiența lui Israel. „Aceste lucruri s-au întâmplat
ca să ne slujească nouă drept pilde”, declară el, „pentru ca să nu poftim după
lucruri rele, cum au poftit ei”. El a arătat cum dorința după o viață comodă și
de plăceri pregătise calea pentru păcatele care au atras răzbunarea din partea
lui Dumnezeu. Atunci când copiii lui Israel s-au așezat să mănânce și să bea și
apoi s-au sculat să joace, ei au dat deoparte temerea de Dumnezeu pe care o
simțiseră atunci când au ascultat darea Legii; și, făcând un vițel de aur care
să-L înfățișeze pe Dumnezeu, i s-au închinat. Și, după ce au savurat un ospăț
îmbelșugat, legat de închinarea la Baal-Peor, mulți dintre evrei s-au dedat la
destrăbălare. Mânia lui Dumnezeu s-a stârnit și, la porunca Lui, „douăzeci și
trei de mii” au fost loviți într-o singură zi de urgie. Apostolul i-a
rugat fierbinte pe corinteni: „Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu
cadă”. Dacă aveau să se mândrească și să se încreadă în ei înșiși, neglijând să
vegheze și să se roage, ei aveau să cadă în păcate grele, atrăgând asupra lor
mânia lui Dumnezeu. Totuși, Pavel nu voia să-i lase pradă disperării și
descurajării. El le-a dat asigurarea: „Dumnezeu, care este credincios, nu va
îngădui ca să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a
pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda”. Pavel a
stăruit de frații săi să se întrebe pe ei înșiși ce influență vor avea asupra
altora cuvintele și faptele lor și să nu facă nimic, oricât de nevinovat ar fi,
care ar părea să consfințească idolatria sau care ar putea jigni vederile
celor mai slabi în credință. „Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți
altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiți pricină de
păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui
Dumnezeu”. Cuvintele de avertizare adresate de apostol bisericii din
Corint sunt valabile în toate timpurile și îndeosebi sunt potrivite în zilele
noastre. Prin idolatrie el nu înțelege numai închinarea la idoli, ci și
preocuparea de sine, iubirea unei vieți de ușurătate, satisfacerea apetitului
și a pasiunilor. O credință doar cu numele în Hristos, o îngâmfată cunoaștere a
adevărului, nu face pe cineva creștin. O religie care nu caută altceva decât să
mulțumească ochiul, urechea și gustul sau care aprobă cedarea în fața
plăcerilor nu este religia lui Hristos. Comparând Biserica lui Hristos cu
trupul omenesc, apostolul ilustrează în chip foarte potrivit strânsa și
armonioasa legătură care ar trebui să existe între toți membrii Bisericii lui
Hristos. „Noi toți”, scria el, „în adevăr, am fost botezați de un singur Duh,
ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; și
toți am fost adăpați dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur
mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt
din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Și dacă urechea ar zice: „Fiindcă
nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot
trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?
Acum dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup pe fiecare așa cum a voit El. Dacă
toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai
multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: „N-am
trebuință de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: N-am trebuință de
voi.... Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste
mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup; ci
mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă suferă un
mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este prețuit un mădular,
toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare,
în parte, mădularele lui”. Și apoi, în cuvinte care din ziua aceea și până
acum au fost pentru bărbați și femei un izvor de inspirație și încurajare,
Pavel arată însemnătatea acelei iubiri care ar trebui să caracterizeze pe
urmașii lui Hristos: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și
n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar
dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința;
chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea
dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana
săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și n-aș avea dragoste, nu-mi
folosește la nimic”. Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de
credință, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu și pentru
semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă el ar poseda
o mare credință și ar avea până și puterea de a face minuni, totuși, fără
iubire, credința lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe față mare dărnicie;
dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere
iubiri, dacă și-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui
nu l-ar recomanda bunăvoinței lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar
și moartea de martir, totuși, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el
va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un fățarnic
ambițios. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;
dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”.
Bucuria cea mai curată izvorăște din umilința cea mai adâncă. Caracterele cele
mai tari și mai nobile sunt clădite pe temelia răbdării, iubirii și supunerii
față de voința lui Dumnezeu. Dragostea „nu se poartă necuviincios, nu
caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău”. Iubirea asemenea
iubirii lui Hristos așează clădirea cea mai frumoasă pe motivele și faptele
altora. Dacă nu este de folos, credinciosul nu le dă în vileag greșelile; el nu
ascultă cu sete rapoartele nefavorabile, ci mai de grabă caută să-și strângă în
minte calitățile cele bune ale altora. Iubirea „nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește
totul, suferă totul”. Această iubire „nu va pieri niciodată”. Ea niciodată
nu-și poate pierde valoarea; ea este o însușire a Cerului. Ca o comoară de
preț, ea va fi purtată de posesorul ei prin portalul cetății lui
Dumnezeu. „Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea;
dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. În scăderea generală a
nivelului moral, printre credincioșii corinteni existau unii care lepădaseră
unele din temeiurile fundamentale ale credinței lor. Unii merseseră atât de
departe, încât tăgăduiseră doctrina învierii. Pavel a întâmpinat această erezie
cu o mărturie foarte lămurită cu privire la dovada de netăgăduit a
învierii lui Hristos. El a spus că Hristos, după moartea Sa, „a înviat a treia
zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După
aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai
mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În urmă, S-a arătat lui Iacov,
apoi tuturor apostolilor. După ei toți mi s-a arătat și mie”. Cu putere
convingătoare, apostolul a prezentat marele adevăr cu privire la înviere. „Dacă
nu este o înviere a morților”, argumenta el, „nici Hristos n-a înviat. Și dacă
n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică
este și credința voastră. Ba încă noi suntem descoperiți și ca martori
mincinoși ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat
pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morții nu înviază. Căci,
dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos,
credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin
urmare și cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduți. Dacă numai pentru viața
aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre
toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor
adormiți”. Apostolul a purtat mintea fraților corinteni înainte, spre
triumful dimineții învierii, când vor fi sculați la viață toți sfinții care au
adormit pentru ca, de atunci încolo, să trăiască în veșnicie cu Domnul. „Iată”,
afirmă apostolul, „vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi
schimbați, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță.
Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci
trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și
trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul
care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința,
moarte? Unde îți este boldul, moarte?... Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care
ne dă biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” Plin de glorie este
triumful ce așteaptă pe cel credincios. Apostolul, înțelegând posibilitățile
care stau în fața credincioșilor corinteni, a căutat să așeze înaintea lor
lucrurile care înalță de la egoism și senzualism și să încununeze viața cu
nădejdea nemuririi. Cu mult zel, el i-a îndemnat să fie credincioși înaltei lor
chemări în Hristos. „Prea iubiții mei frați”, stăruia el, „fiți tari,
neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, căci știți că osteneala
voastră în Domnul nu este zadarnică”. În felul acesta, apostolul, în modul
cel mai hotărât și mai izbitor, s-a străduit să îndrepte ideile rătăcite și
primejdioase și practicile care predominau în biserica din Corint. El a vorbit
deschis, totuși cu iubire pentru suflete. În avertizările și mustrările sale, a
strălucit lumina de la tronul lui Dumnezeu asupra lor, pentru a dezvălui
păcatele ascunse care le mânjeau viața. Cum avea să fie primită ea? După
ce epistola a fost trimisă, Pavel s-a temut ca nu cumva ceea ce el scrisese să
rănească prea adânc pe aceia cărora voia să le fie de folos. El s-a simțit
străpuns de teama ca nu cumva să aibă loc o și mai mare înstrăinare și, câteodată,
ar fi vrut să-și retragă cuvintele. Împovărat de dezbinările din biserică,
întâlnind nerecunoștință și trădare din partea acelora de la care se aștepta la
împreună simțire cu el și sprijin, dându-și seama de primejdia în care se
găseau comunitățile în care se cuibărise nelegiuirea, silit să dea o
cuprinzătoare și cercetătoare mărturie de sine în vederea mustrării păcatului,
el era copleșit, în același timp, de teama că poate s-a purtat cu prea multă
asprime. Plin de o chinuitoare îngrijorare, el a așteptat să primească vești în
legătură cu felul în care a fost primit mesajul său.
29 - Ascultarea mesajului:
Din Efes, Pavel a pornit într-o altă călătorie
misionară, în timpul căreia nădăjduia să mai viziteze o dată locurile unde
lucrase mai înainte în Europa. Zăbovind o vreme la Troa, pentru a predica
„Evanghelia lui Hristos”, el i-a găsit pe unii care erau doritori să asculte mesajul
său. „Mi se deschisese acolo o ușă în Domnul”, a declarat el mai târziu despre
lucrarea sa în acest loc. Dar, cu toate că eforturile lui la Troa au fost pline
de succes, totuși el nu a putut rămâne mult timp acolo. „Grija pentru toate
bisericile” și îndeosebi pentru biserica din Corint apăsa greu asupra inimii
sale. El sperase să-l întâlnească pe Tit la Troa și să afle de la el cum
fuseseră primite cuvintele de sfat și mustrare trimise fraților corinteni; dar
a fost dezamăgit în această privință. Cu privire la această experiență, el a
scris: „N-am avut liniște în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit”.
De aceea, el a părăsit Troa și a trecut dincolo, în Macedonia, unde, la Filipi,
l-a întâlnit pe Timotei. În timpul acesta, de adâncă îngrijorare cu privire
la biserica din Corint, Pavel nădăjduia că va fi mai bine; totuși, uneori,
simțăminte de profundă tristețe aveau să se abată asupra sufletului său,
temându-se ca nu cumva sfaturile și mustrările sale să fi fost greșit înțelese.
„Trupul nostru n-a avut nicio odihnă”, scria el mai târziu. „Am fost necăjit în
toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, care îi
mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit”. Acest sol
credincios a adus vestea îmbucurătoare că o minunată schimbare avusese loc în
mijlocul credincioșilor corinteni. Mulți luaseră la inimă învățăturile cuprinse
în epistola lui Pavel și se pocăiseră de păcatele lor. Viața lor nu mai era o
ocară pentru creștinătate, ci, dimpotrivă, exercita o puternică influență în
favoarea unei evlavii practice. Plin de bucurie, apostolul a trimis o altă
epistolă credincioșilor corinteni, exprimându-și bucuria inimii, ca urmare a
lucrării săvârșite în ei: „Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi
pare rău; și chiar dacă mi-ar fi părut rău”. Când era chinuit de teama ca nu
cumva cuvintele sale să fie disprețuite, deseori îi părea rău că scrisese atât
de hotărât și de aspru. „Acum mă bucur”, continua el, „nu pentru că ați fost
întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați
fost întristați după voia lui Dumnezeu ca să n-aveți nicio pagubă din partea
noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o
pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată”.
Pocăința, care este produsă prin influența harului divin asupra inimii, va
conduce la mărturisirea și părăsirea păcatului. Acestea erau roadele care,
declara apostolul, fuseseră văzute în viața credincioșilor corinteni.
„Ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce frică!
Ce dorință aprinsă! Ce râvnă!” De câtăva vreme, Pavel purtase în sufletul
lui o povară pentru biserici - o povară atât de grea, încât de-abia o mai putea
duce. Învățători mincinoși căutaseră să nimicească influența lui pentru credincioși
și să impună propriile lor învățături în locul adevărului Evangheliei.
Necazurile și descurajările de care era înconjurat Pavel sunt dezvăluite în
cuvintele: „Am fost apăsat peste măsură de mult, mai presus de puterile mele,
așa că nici nu mai tragem nădejde de viață”. Dar acum fusese înlăturată o
pricină de îngrijorare. La aflarea veștii că epistola sa fusese primită de
corinteni, Pavel a izbucnit în cuvinte de bucurie: „Binecuvântat să fie
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și
Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre,
pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să
putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz. Căci, după cum avem parte din
belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos, avem parte din belșug
și de mângâiere. Așa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea și
mântuirea voastră; dacă suntem mângâiați, suntem pentru mângâierea voastră,
care se arată prin faptul că răbdați aceleași suferințe ca și noi. Și nădejdea
noastră pentru voi este neclintită, pentru că știm că, dacă aveți parte de
suferințe, aveți parte și de mângâiere.” Exprimându-și bucuria din pricina
reconvertirii lor, cum și a creșterii lor în har, Pavel I-a atribuit lui
Dumnezeu toată lauda pentru această schimbare a inimii și a vieții. „Mulțumiri
fie aduse lui Dumnezeu”, exclama el, „care ne poartă totdeauna cu carul
lui de biruință în Hristos, și care răspândește prin noi în orice loc mireasma
cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui
Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea
pierzării”. În vremea aceea, se obișnuia ca un general biruitor în luptă să
aducă împreună cu sine, la întoarcerea sa, un șir de prizonieri. În asemenea
ocazii, se rânduiau purtători de tămâie și, în timp ce oștirea mărșăluia
triumfătoare spre casă, mirosul acela plăcut era pentru prizonierii sortiți
morții o mireasmă spre moarte, arătând că se apropia vremea executării lor;
pentru acei prizonieri care găsiseră îngăduință înaintea celor care-i
prinseseră și a căror viață urma să fie cruțată, el alcătuia o mireasmă spre
viață, prin aceea că le arăta că eliberarea lor se apropia. Pavel era acum
plin de credință și nădejde. El simțea că Satana nu avea să biruiască asupra
lucrării lui Dumnezeu din Corint și, în cuvinte de laudă, își exprima
recunoștința inimii sale. El și conlucrătorii săi aveau să sărbătorească
biruința lor asupra vrăjmașilor lui Hristos și ai adevărului, pornind înainte
cu o nouă râvnă de a duce și mai departe cunoștința despre Mântuitorul.
Asemenea tămâii, mirosul cel plăcut al Evangheliei avea să fie împrăștiat în
lumea întreagă. Pentru cei care L-ar fi primit pe Hristos, mesajul evanghelic avea
să fie o mireasmă de viață spre viață; dar pentru cei care aveau să stăruie în
necredință, el avea să fie o mireasmă de moarte spre moarte. Dându-și
seama de măreția lucrării, Pavel exclamă: „Cine este de ajuns pentru aceste
lucruri?” Cine este în stare să predice astfel pe Hristos, încât vrăjmașii Săi
să nu aibă niciun motiv întemeiat ca să disprețuiască pe vestitor sau vestea pe
care el o aduce? Pavel dorea să imprime în credincioși răspunderea solemnă a
slujirii Evangheliei. Credincioșia în predicarea Cuvântului, unită cu o viață
curată și statornică, este singura cale prin care străduințele slujitorilor
Evangheliei pot fi bine primite de Dumnezeu și de folos sufletelor. Slujitorii
de azi, copleșiți de simțământul măreției acelei lucrări, pot foarte bine exclama
împreună cu apostolul: „Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Erau și
dintre aceia care-l învinuiseră pe Pavel că, scriind prima sa epistolă, s-ar fi
lăudat pe sine. Apostolul se referă acum la aceasta, întrebându-i pe membrii
bisericii dacă așa judecă ei motivele sale: „Începem noi iarăși să ne lăudăm
singuri?” Întreabă el; „sau nu cumva avem trebuință, ca unii, de epistole de
laudă, către voi sau de la voi?” Credincioșii care plecau într-un loc nou
duceau deseori cu ei scrisori de recomandație din partea bisericii din care
făcuseră parte mai înainte; însă lucrătorii conducători, întemeietorii acestor
biserici, nu aveau nevoie de asemenea recomandări. Credincioșii corinteni, care
fuseseră conduși de la închinarea la idoli la credința Evangheliei, erau ei
înșiși toată recomandarea de care avea nevoie Pavel. Primirea adevărului de
către ei și reforma săvârșită în viața lor dădeau o elocventă mărturie despre
credincioșia lucrării sale și despre autoritatea de a da sfaturi, mustrări și
îndemnuri ca slujitor al lui Hristos. Pavel îi considera pe frații
corinteni ca fiind mărturia lui. „Voi sunteți epistola noastră”, spunea,
„scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți
arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu
cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de
piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne”. Convertirea
păcătoșilor și sfințirea lor prin adevăr este dovada cea mai puternică pe care
un slujitor al Evangheliei o poate avea, că Dumnezeu l-a chemat la slujire.
Dovada apostoliei sale este scrisă în inimile celor convertiți și despre ea dă
mărturie viața lor reînnoită. Hristos este în ei nădejdea slavei. Un slujitor
al Evangheliei este foarte mult întărit prin aceste confirmări ale slujirii
sale. „De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am
căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii, care am lepădat meșteșugirile
rușinoase și ascunse, nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu.
Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice cuget
omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este
acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a
orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina
Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne
propovăduim pe noi înșine, ci pe Domnul Hristos Iisus. Noi suntem robii voștri,
pentru Iisus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”,
ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței
slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos”. Astfel, apostolul a
preamărit harul și îndurarea lui Dumnezeu, dovedite în însărcinarea sfântă încredințată
lui ca slujitor al lui Hristos. Prin îndurarea îmbelșugată a lui Dumnezeu, atât
el, cât și frații săi fuseseră sprijiniți în greutăți, necazuri și primejdii.
Ei nu și-au potrivit credința și învățătura pentru a satisface dorințele
ascultătorilor lor și nici nu au ținut ascunse adevărurile de seamă în ce
privește mântuirea, cu scopul de a face propovăduirea lor mai atrăgătoare. Ei
prezentaseră adevărul în simplitate și claritate, rugându-se ca sufletele să se
convingă și să se convertească. Și ei se străduiseră să aducă purtarea lor în
armonie cu învățătura lor, pentru ca adevărul prezentat să se poată recomanda
singur conștiinței fiecărui om. „Comoara aceasta”, a continuat apostolul,
„o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie
de la Dumnezeu și nu de la noi”. Dumnezeu ar fi putut vesti adevărul Său prin
îngeri fără de păcat, dar nu acesta este planul Său. El a ales ființe omenești,
oameni supuși slăbiciunilor, ca unelte pentru înfăptuirea planurilor Sale.
Comoara aceasta de mare preț este așezată în vase de lut. Binecuvântările Sale
trebuie să fie duse lumii prin oameni. Prin ei, slava Lui urmează să
strălucească în întunericul păcatului. Într-o slujire plină de iubire, ei
trebuie să întâmpine pe cei păcătoși și în nevoi, și să-i conducă la cruce. Și,
în toată lucrarea lor, ei trebuie să atribuie slava, cinstea și lauda Aceluia
care este mai presus de toți și deasupra tuturor. Referindu-se la propria
sa experiență, Pavel arată că, alegând slujirea lui Hristos, el nu a fost mânat
de motive egoiste; ci calea umblării sale fusese plină de cercări și ispite.
„Suntem încolțiți în toate chipurile”, scrie el, „dar nu la strâmtoare; în grea
cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos,
dar nu omorâți. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Iisus,
pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru”. Pavel le-a
reamintit fraților săi că el și tovarășii lui sunt continuu în primejdie, în
calitate de vestitori ai lui Hristos. Greutățile pe care le îndurau le istoveau
puterile. „Noi cei vii”, scria el, „totdeauna suntem dați la moarte din pricina
lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor.
Astfel că, în noi, lucrează moartea, iar în voi, viața”. Suferind fizic prin
lipsuri și osteneală, acești slujitori ai lui Hristos se asemănau morții Sale.
Dar ceea ce lucra moartea în ei aducea viață și sănătate spirituală
corintenilor, care, prin credința în adevăr, erau făcuți părtași ai vieții
veșnice. „Fiindcă avem același duh de credință”, continuă Pavel, „potrivit cu
ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit” și noi credem și de aceea
vorbim”. Deplin convins de realitatea adevărului încredințat lui, nimic nu-l
putea face pe Pavel să mânuiască în chip amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu sau să
ascundă convingerile sufletului său. El nu voia să cumpere bogăție, cinste sau
plăceri cu prețul conformării cu părerile lumii. Deși tot timpul era în
primejdie de a fi martirizat din pricina credinței pe care o predicase
corintenilor, el nu era totuși intimidat, căci știa că Acela care murise și
înviase avea să-l învieze și pe el din mormânt și să-l înfățișeze
Tatălui. „Toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru”, a spus el,
„pentru ca harul mare, căpătat prin mulți, să facă să sporească mulțumirile
spre slava lui Dumnezeu”. Nu pentru o preamărire personală predicau apostolii
Evanghelia. Nădejdea mântuirii sufletelor era aceea care îi îndemna să-și
devoteze viața acestei lucrări. Și această nădejde îi reținea să nu pună capăt
eforturilor lor din pricina primejdiilor care-i amenințau și chiar a
suferințelor prin care chiar treceau. „De aceea”, declara Pavel, „noi nu
cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul
nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi”. Pavel simțea puterea vrăjmașului;
dar, deși tăria lui fizică scădea, totuși, în mod credincios și neșovăitor, el
vestea Evanghelia lui Hristos. Îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu, acest
erou al crucii se avânta înainte în luptă. Glasul său, care îi îmbărbăta pe
corinteni proclama triumful său în luptă. Ațintindu-și privirea spre răsplata
celui credincios, el exclama în tonuri biruitoare: „Întristările noastre ușoare
de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru
că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci
lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt
veșnice”. Foarte călduros și mișcător este apelul apostolului ca frații
corinteni să mediteze din nou asupra iubirii fără seamăn a Răscumpărătorului
lor. „Cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos”, scria el; „El măcar că
era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă
îmbogățiți”. Voi cunoașteți înălțimea de unde a coborât; adâncul umilinței în
care S-a plecat. Odată intrat pe calea lepădării de sine și a sacrificiului, El
nu S-a abătut de pe ea până când Și-a dat viața. Pentru El nu a fost nicio
clipă de odihnă între tron și cruce. Pavel a cântărit cu atenție punct
după punct, pentru ca aceia care aveau să citească epistola sa să poată
înțelege pe deplin minunata bunăvoință a Mântuitorului față de ei. Prezentându-L
pe Hristos așa cum era - când, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, primea împreună cu
El închinarea îngerilor - apostolul L-a urmărit până ce a ajuns la cele mai
profunde adâncimi ale umilinței. Pavel era convins că, dacă ei ar putea fi
aduși să înțeleagă sacrificiul uimitor făcut de Maiestatea Cerului, atunci
orice egoism ar fi fost izgonit din viața lor. El a arătat cum Fiul lui
Dumnezeu renunțase de bunăvoie la slava Sa, supunându-Se condițiilor naturii
omenești; și apoi Se umilise ca un serv, fiind ascultător până la moarte, „și
încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8), pentru a putea ridica pe omul căzut, din
decădere la nădejde, la bucurie și la Cer. Când studiem caracterul divin
în lumina crucii, vedem îndurare, blândețe și iertare amestecate cu nepărtinire
și dreptate. Noi vedem în mijlocul tronului pe Cineva care poartă pe mâini,
picioare și coastă semnele suferinței îndurate pentru a împăca pe om cu
Dumnezeu. Vedem un Tată nemărginit, locuind într-o lumină de neapropiat și
totuși primindu-ne la Sine prin meritele Fiului Său. Norul răzbunării, care
anunța numai nenorocire și deznădejde, în lumina reflectată de la cruce
dezvăluie mesajul lui Dumnezeu: „Trăiește, păcătosule, trăiește! Voi, suflete
credincioase, pocăite, trăiți! Am plătit un preț de
răscumpărare.” Contemplându-L pe Hristos, noi zăbovim pe țărmul
unei iubiri de nemăsurat. Ne străduim să vorbim despre această iubire, dar
cuvintele ne lipsesc. Cugetăm asupra vieții Sale pe pământ, asupra
sacrificiului Său pentru noi, asupra lucrării Sale în Ceruri ca Mijlocitorul
nostru, cum și asupra locașurilor pe care El le pregătește pentru cei care Îl
iubesc; și nu putem decât să exclamăm: O, înălțimea și adâncul iubirii lui
Hristos! „Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în
faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire
pentru păcatele noastre”. „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim
copii ai lui Dumnezeu?” (1 Ioan 4, 10; 3, 1.). În fiecare ucenic adevărat,
această iubire, asemenea focului sacru, arde pe altarul inimii. Iubirea lui
Dumnezeu a fost descoperită prin Hristos, pe pământ. Aici, trebuie ca ei,
copiii Săi, să dea pe față această iubire printr-o viață nepătată. În felul
acesta, păcătoșii vor fi călăuziți la cruce spre a privi pe Mielul lui
Dumnezeu.
30 - O biserică darnică:
În prima epistolă către biserica din Corint, Pavel
le-a dat credincioșilor sfaturi cu privire la principiile generale care stau la
temelia sprijinirii lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Scriind despre lucrarea sa
apostolică spre binele lor, el a întrebat: „Cine merge la război pe
cheltuiala sa? Cine sădește o vie, și nu mănâncă din rodul ei? Cine paște o
turmă, și nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul
oamenilor? Nu le spune și legea? În adevăr, în legea lui Moise este scris: „Să nu
legi gura boului care treieră grâul”! Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici?
Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci
cine ară, trebuie să are cu nădejde, și cine treieră grâul, trebuie să-l
treiere cu nădejdea că va avea parte de el.” „Dacă am semănat printre voi
bunurile duhovnicești”, a întrebat mai departe apostolul, „mare lucru este dacă
vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alții de acest
drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am
folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică
Evangheliei lui Hristos. Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt
hrăniți din lucrurile de la Templu și că cei ce slujesc altarului, au parte de
la altar? Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să
trăiască din Evanghelie”. (1 Corinteni 9, 7-14.). Aici, apostolul se
referă la planul Domnului pentru întreținerea preoților care slujeau la templu.
Aceia care erau puși deoparte pentru această slujbă sfântă erau sprijiniți de
frații cărora le administrau binecuvântările spirituale. „Aceia dintre fiii lui
Levi, care îndeplinesc slujba de preoți, după Lege, au poruncă să ia zeciuială
de la norod”. (Evrei 7, 5.). Seminția lui Levi fusese aleasă de Domnul pentru
îndeplinirea slujbelor sfinte de la templu și ale preoției. Despre preot era
spus: „Pe el l-a ales Domnul ca să facă slujba în Numele Domnului”. (Deuteronom
18, 5.). O zecime din tot venitul era cerută de Domnul ca fiind a Sa și a
reține zecimea era privit de El ca jefuire. La acest plan pentru
sprijinirea slujirii Evangheliei face Pavel referire când spune: „Tot așa,
Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din
Evanghelie”. Și, mai târziu, scriind lui Timotei, apostolul spune: „Vrednic
este lucrătorul de plata lui”. (1 Timotei 5, 18.). Aducerea zecimii era
doar o parte din planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării Sale.
Numeroase daruri și jertfe erau rânduite de Dumnezeu. În religia iudaică,
poporul era învățat să nutrească un spirit de dărnicie, atât în scopul
susținerii lucrării lui Dumnezeu, cât și pentru împlinirea nevoilor celor în
lipsă. La anumite ocazii speciale, se făceau daruri de bunăvoie. Cu ocazia
secerișului sau la culesul viilor, primele roade ale câmpului - cereale, vin,
untdelemn - erau consacrate ca un dar Domnului. Culegerea spicelor și a
boabelor de pe câmp era rezervată pentru săraci. Pârga lânii, atunci când oaia
era tunsă, sau a boabelor, atunci când grâul era treierat, era pusă deoparte pentru
Dumnezeu. Tot la fel era și cu primii născuți ai tuturor animalelor, iar pentru
fiul cel întâi născut se plătea un preț de răscumpărare. Primele roade trebuiau
prezentate înaintea Domnului la Templu și după aceea erau destinate folosirii
preoților. Prin această rânduială, de dovedire a bunăvoinței, Domnul căuta
să-l învețe pe Israel că El trebuia să fie primul în toate. În felul acesta, li
se reamintea că Dumnezeu era stăpânul câmpurilor, al turmelor și cirezilor lor;
că El era Acela care le trimitea soarele și ploaia ce făceau să crească și să
se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât administratorii
bunurilor Sale. Nu este în intenția lui Dumnezeu ca creștinii, ale căror
privilegii întrec cu mult pe acelea ale neamului iudaic, să dăruiască mai puțin
decât ei. „Cui i s-a dat mult”, a spus Mântuitorul, „i se va cere mult”. (Luca
12, 48.). Dărnicia cerută evreilor în cea mai mare măsură avea să fie spre
binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde peste tot
pământul. În mâinile urmașilor Săi, Hristos a pus comorile Evangheliei, și
asupra lor a așezat răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu
siguranță, obligațiile noastre sunt mult mai mari decât au fost cele ale
Vechiului Israel. Pe măsură ce lucrarea lui Dumnezeu se extinde, apelurile
după ajutor vor fi tot mai dese. Pentru ca acestor chemări să li se poată
răspunde, creștinii trebuie să asculte de porunca: „Aduceți însă la casa
vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea”. (Maleahi 3, 10.).
Dacă cei care mărturisesc că sunt creștini vor aduce lui Dumnezeu în mod
credincios zecimile și darurile lor, atunci vistieria Sa va fi plină. Atunci nu
ar mai fi pricini ca să se recurgă la expunere de lucruri spre vânzare, la
loterii sau organizarea de distracții cu scopul de a strânge fonduri pentru
sprijinirea Evangheliei. Oamenii sunt ispitiți să-și folosească banii în
plăceri personale, în satisfacerea apetitului, în împodobirea personală sau în
înfrumusețarea locuinței lor. Mulți membri ai bisericii nu se dau înapoi de a-i
cheltui din plin, și chiar fără măsură, în aceste scopuri. Dar, când li se cere
să dea pentru vistieria Domnului spre a face să înainteze lucrarea Sa pe
pământ, ei șovăiesc. Poate, simțind că nu ar putea face altfel mai bine, ei
dăruiesc o sumă care este mult mai mică decât aceea pe care adesea o cheltuiesc
pentru unele lucruri ce nu sunt necesare. Ei nu dau pe față o adevărată iubire
pentru lucrarea lui Hristos, niciun interes sincer pentru salvarea sufletelor.
De ce să ne mai mire faptul că viața de creștin a unora ca aceștia nu este
decât o existență neînsemnată și bolnăvicioasă! Acela a cărui inimă arde
de iubire pentru Hristos va privi nu numai ca o datorie, ci și ca o plăcere, să
ajute la înaintarea celei mai înalte și mai sfinte lucrări încredințate
omului - lucrarea de a înfățișa lumii bogățiile bunătății, ale milei și
adevărului. Spiritul lăcomiei îi face pe oameni să păstreze pentru o
satisfacere egoistă mijloacele care de drept Îi aparțin lui Dumnezeu și
spiritul acesta este o scârbă pentru El acum, așa cum a fost și atunci când,
prin profetul Său, El mustra cu asprime pe poporul Său, zicând: „Se cade să
înșele un om pe Dumnezeu, cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: „Cu ce Te-am
înșelat?” Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați, câtă vreme
căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime!” (Maleahi 3, 8.9.). Spiritul
dărniciei este spiritul Cerului. Spiritul acesta își găsește cea mai deplină
manifestare în sacrificiul lui Hristos pe cruce. Pentru noi, Tatăl a dat pe
Fiul Său, unul născut; și Hristos, dând tot ce avea El, S-a dat apoi pe Sine
Însuși, pentru ca omul să poată fi mântuit. Crucea de pe Golgota ar trebui să
facă un apel la dărnicia fiecărui urmaș al Mântuitorului. Principiul ilustrat
aici este de a da, a dărui. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și
el cum a trăit Iisus”. (1 Ioan 2, 6.). Pe de altă parte, spiritul
egoismului este spiritul lui Satana. Principiul ilustrat în spiritul lumesc
este de a primi, a căpăta. În acest fel, ei nădăjduiesc să pună mâna pe
fericire și să aibă o viață ușoară, însă rodul semănării lor este mizeria și
moartea. Numai când Dumnezeu va înceta să-i binecuvânteze pe copiii Săi,
numai atunci ei nu vor mai fi obligați să-I înapoieze partea pe care El o
pretinde. Ei ar trebui să dea Domnului nu numai partea ce-I aparține, ci, de
asemenea, să mai aducă în vistieria Sa, ca o jertfă de recunoștință, și un
dar bogat. Cu inimi pline de bucurie, ei ar trebui să consacre Creatorului primele
roade ale bogățiilor lor - din cele mai bune posesiuni, slujirea cea mai bună
și cea mai sfântă a lor. În felul acesta, ei vor dobândi binecuvântări bogate.
Dumnezeu Însuși va face sufletele lor asemenea unei grădini udate, ale cărei
ape nu seacă niciodată. Și, când va fi strâns ultimul mare seceriș, snopii pe
care ei vor fi învredniciți să-i aducă Învățătorului vor alcătui răsplata
folosirii în chip neegoist a talanților împrumutați lor. Aleșii slujitori
ai lui Dumnezeu, care sunt angajați într-o lucrare activă, nu ar trebui să fie
niciodată siliți să ducă lupta pe cheltuiala lor proprie, fără să fie ajutați
prin sprijinirea plină de simpatie și din inimă a fraților lor. Este de datoria
membrilor bisericii să dovedească un spirit de dărnicie față de aceia care au
părăsit ocupațiile lor pământești spre a se preda slujirii Evangheliei. Când
slujitorii lui Dumnezeu sunt încurajați, lucrarea Lui înaintează foarte mult.
Dar când, prin egoismul oamenilor, sprijinul la care au dreptul este reținut, mâinile
lor slăbesc și deseori rodnicia lor este foarte serios
micșorată. Neplăcerea lui Dumnezeu este aprinsă împotriva acelora care
pretind a fi urmașii Săi, dar care îngăduie totuși ca lucrători consacrați,
prinși în slujire activă, să sufere lipsa celor necesare vieții. Acești egoiști
vor fi chemați să dea socoteală nu numai pentru greșita folosire a banilor dați
de Domnul, ci și pentru mâhnirea și amărăciunea de inimă pe care umblarea lor a
adus-o asupra servilor Săi credincioși. Cei care sunt chemați spre a împlini
lucrul lui Dumnezeu, pentru eforturile lor pline de abnegație, trebuie să
primească o plată îndestulătoare pentru întreținerea lor și a familiilor
lor. În diferite ramuri de activitate pământească, intelectuală sau
fizică, oamenii destoinici pot câștiga o plată bună. Oare lucrarea de
răspândire a adevărului și de conducere a sufletelor la Hristos nu este mai
importantă decât oricare altă ocupație obișnuită? Și cei care se prind cu toată
credincioșia să facă această lucrare nu sunt pe drept cuvânt îndreptățiți la o
plată îmbelșugată? Prin felul nostru de prețuire, al valorii corespunzătoare de
muncă pentru un bun moral sau fizic, noi dovedim că prețuim cele spirituale și
cerești în contrast cu cele pământești. Spre a fi bani în vistierie pentru
sprijinirea slujitorilor Evangheliei și spre a ajuta activității misionare,
este necesar ca poporul lui Dumnezeu să dea din toată inima și cu dărnicie. O
răspundere solemnă stă asupra predicatorilor, aceea de a păstra înaintea
comunităților lor nevoile lucrării lui Dumnezeu și de a-i învăța pe membri să
fie darnici. Când lucrul acesta este neglijat și comunitățile nu dau pentru
împlinirea nevoilor altora, nu numai că lucrarea Domnului suferă, dar
binecuvântarea care ar fi trebuit să vină asupra credincioșilor este
reținută. Chiar și cei mai săraci trebuie să-și aducă darurile lor lui
Dumnezeu. Ei trebuie să devină părtași harului lui Hristos prin renunțarea la
eul lor în scopul de a-i ajuta pe aceia a căror nevoie este mult mai arzătoare
decât a lor. Darul celui sărac, rodul sacrificiului de sine se ridică înaintea
lui Dumnezeu ca tămâia mirositoare. Și fiecare faptă de sacrificiu de sine
întărește spiritul de dărnicie în inima dăruitorului, alipindu-l mai mult de
Acela care a fost bogat, dar care pentru noi S-a făcut totuși sărac, pentru ca
prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți. Fapta văduvei care a aruncat
în vistierie doi bănuți/dinari - tot ce avea - este amintită pentru încurajarea
acelora care, luptându-se cu sărăcia, doresc totuși ca prin darurile lor să
ajute lucrarea lui Dumnezeu. Hristos a atras atenția ucenicilor Săi la această
femeie care dăduse „tot ce avea”. (Marcu 12, 44.). El a prețuit darul ei ca
fiind de mai mare valoare decât darurile bogate ale acelora ale căror
milostenii nu cereau niciun sacrificiu de sine. Din belșugul lor, ei nu
dăduseră decât o mică părticică. Pentru a-și aduce darul, văduva s-a lipsit pe
sine chiar de cele mai trebuincioase lucruri ale vieții, încrezătoare că
Dumnezeu avea să Se îngrijească de nevoile ei de a doua zi. Despre ea,
Mântuitorul a spus: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult
decât toți cei ce au aruncat în vistierie”. (Ver 43.). Astfel, El a dat o
lecție, și anume că valoarea darului este prețuită nu după cantitate, ci după
proporția în care este dat și ținându-se seama de motivul care a mânat pe
dăruitor. Apostolul Pavel, în lucrarea lui în biserici, era neobosit în
străduințele sale de a insufla în inimile noilor convertiți dorința de a face
lucruri mari pentru cauza lui Dumnezeu. Deseori, el îi îndemna să dea pe față
dărnicie. Vorbind prezbiterilor/bătrânilor din Efes despre începuturile
lucrării sale printre ei, el a spus: „În toate privințele v-am dat o pildă, și
v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă
aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, care Însuși a zis: Este mai ferice
să dai decât să primești”. „Cine seamănă puțin”, scria el corintenilor, „puțin
va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a
hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci pe cine dă cu
bucurie îl iubește Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor 20, 35; 2 Corinteni 9,
6.7.). Aproape toți credincioșii macedoneni erau săraci în bunuri
pământești, însă inimile lor prisoseau de iubire pentru Dumnezeu și față de
adevărul Său și ei au dăruit bucuros pentru sprijinirea Evangheliei. Când în
bisericile dintre neamuri s-au strâns colecte generale pentru ajutorarea
credincioșilor dintre iudei, dărnicia convertiților din Macedonia a fost dată
ca exemplu pentru celelalte biserici. Scriind credincioșilor corinteni,
apostolul a atras atenția lor la „harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile
Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor
peste măsură de mare și sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de
dărnicie din partea lor ... au dat de bunăvoie, după puterea lor, și chiar
peste puterile lor. Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia
la această strângere de ajutoare pentru sfinți”. (2 Corinteni 8, 1-4.). Spiritul
de sacrificiu dovedit de credincioșii macedoneni a venit ca o urmare a
consacrării lor din toată inima. Mișcați de Duhul lui Dumnezeu „s-au dat mai
întâi pe ei înșiși Domnului” (2 Corinteni 8, 5); după aceea, ei au fost dispuși
să dea cu dărnicie din avutul lor pentru sprijinirea Evangheliei. Nu era nevoie
să fie îndemnați să dea; dimpotrivă, ei se bucurau că au privilegiul să se
lipsească chiar de lucrurile trebuincioase lor, numai ca să poată împlini
lipsurile altora. Atunci când apostolul a vrut să-i mai tempereze, ei au
stăruit chiar până să-l supere, cerându-i să le primească darul. În simplitatea
și onestitatea lor, cum și în iubirea lor pentru frați, bucuroși se
lipseau pe ei și astfel prisoseau în roadele dărniciei. Când Pavel l-a
trimis pe Tit la Corint, pentru a-i întări pe credincioșii de acolo, el l-a
îndrumat să clădească această biserică în frumusețea dăruirii; și, într-o
scrisoare către credincioși, el a adăugat, de asemenea, propriul său îndemn.
„După cum sporiți în toate lucrurile”, stăruia el, „în credință, în cuvânt, în
cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să
sporiți și în această binefacere”. „Isprăviți dar acum de făcut; pentru ca,
după graba voinței să fie și înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre.
Pentru că, dacă este bunăvoință, darul este primit, avându-se în vedere ce are
cineva, nu ce n-are”. „Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca,
având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă
bună... În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice
dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu”. (2
Corinteni 8, 7.11.12; 9, 8-11.). Dărnicia neegoistă a umplut Prima Biserică/Biserica
Primară de o entuziastă bucurie; căci credincioșii știau că strădaniile lor
ajutau la aducerea mesajului Evangheliei la cei în întuneric. Bunăvoința lor
mărturisea că ei nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea da
naștere la o asemenea dărnicie decât sfințirea lucrată de Duhul Sfânt? Atât în
ochii credincioșilor, cât și ai necredincioșilor, aceasta era o minune a
harului. Creșterea spirituală este strâns legată de dărnicia creștină.
Urmașii lui Hristos trebuie să se bucure de privilegiul de a da pe față în
viața lor spiritul de binefacere al Răscumpărătorului lor. Dând Domnului,
ei au asigurarea că această comoară a lor merge înaintea lor în curțile
cerești. Vor oamenii să-și asigure bunurile? Să le așeze în mâinile care poartă
semnele răstignirii. Vor să se bucure de averea lor? Să o folosească spre
fericirea celor în lipsă și în suferință. Vor ca bogăția lor să crească? Să ia
aminte la porunca divină: „Cinstește pe Domnul cu averile tale, și cu cele
dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îți vor fi pline de
belșug și teascurile tale vor geme de must”. (Proverbe 3, 9.10.). Încercând
însă a reține bogăția lor pentru scopuri egoiste, atunci vor face aceasta spre
pierderea lor veșnică. Dar să predea comoara lor lui Dumnezeu și din clipa
aceea ea va purta inscripția Sa. Ea este sigilată cu semnul Său de
neschimbat. Dumnezeu declară: „Ferice de voi, care semănați pretutindeni
de-a lungul apelor”. (Isaia 32, 20.). O permanentă dăruire a darurilor lui
Dumnezeu, oriunde lucrarea Lui sau nevoile omenirii cer ajutorul nostru, nu
duce la sărăcie. „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul, care
economisește prea mult, nu face decât să sărăcească”. (Proverbe 11, 24.).
Semănătorul își înmulțește sămânța aruncând-o în ogor. Tot la fel este cu cei
care sunt credincioși în a da și altora din darurile lui Dumnezeu. Împărțind
altora își sporesc binecuvântările lor. „Dați și vi se va da”, a făgăduit
Dumnezeu; „ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată,
care se va vărsa pe deasupra”. (Luca 6, 38.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu