CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE
APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A CINCEA.
21 - Berea și Atena:
La Berea, Pavel a găsit iudei care erau doritori să
cerceteze adevărurile pe care el le propovăduia. Raportul lui Luca spune despre
ei: „Aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Thesalonic. Au primit
Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă
ce li se spunea este așa. Mulți dintre ei și din femeile cu vază ale grecilor
și mulți bărbați au crezut”. Mintea celor din Berea nu era mărginită din
cauza prejudecăților. Ei erau dispuși să cerceteze dacă învățăturile predicate
lor de către apostoli erau adevărate. Ei au studiat Biblia nu din curiozitate,
ci pentru a putea afla ce fusese scris cu privire la Mesia Cel făgăduit. Ei
cercetau zilnic rapoartele inspirate și, în timp ce comparau Scriptură cu
Scriptură, îngerii Cerului erau lângă ei, luminându-le mintea și influențându-le
inima. Iudeii necredincioși din Thesalonic, plini de gelozie și ură față
de apostoli și nemulțumiți numai cu aceea că îi izgoniseră din cetatea lor,
i-au urmărit și la Berea și au stârnit împotriva lor furia clasei celei mai de
jos. Temându-se ca să nu-i facă vreun rău lui Pavel, dacă ar rămâne acolo,
frații l-au trimis la Atena, însoțit de câțiva dintre bereenii care primiseră
de curând credința. Prigoana urmărea astfel pe învățătorii adevărului din
cetate în cetate. Vrăjmașii lui Hristos nu puteau împiedica înaintarea
Evangheliei, dar ei au izbutit să facă lucrarea apostolilor deosebit de grea.
Și totuși, cu toată împotrivirea și lupta, Pavel se avânta mereu înainte,
hotărât să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu, descoperit lui în viziune,
la Ierusalim: „Te voi trimite departe la Neamuri”. Plecarea în grabă a lui
Pavel din Berea l-a lipsit de ocazia pe care el o aștepta, aceea de a-i vizita
pe frații din Thesalonic. Sosind la Atena, apostolii au trimis pe frații
bereeni înapoi cu mesajul pentru Sila și Timotei ca să vină de îndată și să i
se alăture. Timotei sosise în Berea mai înainte de plecarea lui Pavel și,
împreună cu Sila, el a rămas pentru a duce mai departe lucrarea așa bine
începută acolo, cum și pentru a învăța pe noii convertiți principiile
credinței.
Cetatea Atena era metropola păgânismului. Aici,
Pavel nu s-a întâlnit cu o populație neștiutoare și credulă, ca la Listra, ci
cu niște oameni renumiți pentru inteligența și cultura lor. Pretutindeni,
ochiul era izbit de statuile zeilor și ale eroilor istoriei și poeziei,
zeificați de ei, în timp ce mărețele lucrări arhitectonice și picturile
reprezentau gloria ateniană și adorarea de către popor a zeităților păgâne.
Simțurile oamenilor erau încântate de frumusețea și splendoarea artei. La fiecare
colț, sanctuare și temple nespus de costisitoare își ridicau formele lor
masive. Victorii de arme și fapte ale oamenilor celebri erau comemorate prin
sculpturi, sanctuare și plăci. Toate acestea făceau din Atena o vastă galerie
de artă. Pe când Pavel privea la frumusețea și măreția ce-l înconjura și
vedea cetatea dedată cu totul idolatriei, spiritul său a fost întărâtat de
gelozie pentru Dumnezeu, pe care el L-a văzut dezonorat în orice loc și inima
i-a fost copleșită de milă față de oamenii din Atena, care, cu toată cultura
lor intelectuală, erau necunoscători ai Dumnezeului Celui
adevărat. Apostolul nu a fost amăgit de ceea ce a văzut în acest centru al
culturii. Natura sa spirituală era atât de obișnuită cu farmecul lucrurilor
cerești, încât bucuria și strălucirea bogățiilor, care niciodată nu vor pieri,
făceau fără valoare în ochii săi pompa și splendoarea de care era înconjurat.
Când a văzut lucrurile cele mărețe din Atena, el și-a dat seama de puterea lor
amăgitoare asupra iubitorilor de artă și știință, și mintea lui a fost profund
impresionată de importanța lucrării ce-i stătea înainte. În această mare
cetate, unde nu se aducea închinare lui Dumnezeu, Pavel era apăsat de un
simțământ de singurătate; și el tânjea după împreuna simțire și ajutorul
conlucrătorilor săi. Cât privea prietenia omenească, el se simțea cu totul
singur. În Epistola sa către Thesaloniceni, el își exprimă simțămintele sale în
cuvintele: „Lăsați singuri în Atena”. (1 Tesaloniceni 3, 1.). Piedici ce păreau
cu neputință de trecut i se arătau înainte, părând a face aproape cu neputință
încercarea să ajungă la inimile oamenilor. În timp ce îi aștepta pe Sila
și pe Timotei, Pavel nu a stat fără să facă nimic. „În sinagogă stătea de
vorbă cu iudeii și cu oamenii temători de Dumnezeu, iar în piață stătea de
vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea”. Însă, în curând, apostolul
avea să întâmpine păgânismul în forma cea mai subtilă și atrăgătoare. Nu
după multă vreme, bărbații de seamă din Atena au aflat despre prezența în
cetatea lor a unui învățător singuratic, care prezenta oamenilor învățături noi
și neobișnuite. Unii dintre aceștia l-au căutat pe Pavel și au intrat în
discuție cu el. În scurt timp, o mare mulțime de ascultători s-a strâns în
jurul lor. Unii erau gata să își bată joc de apostol, ca unul care era sub
nivelul lor atât din punct de vedere social, cât și intelectual, și aceștia
vorbeau batjocoritor între ei: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Alții,
când l-au auzit că vestește pe Iisus și învierea, ziceau: „Pare că vestește
niște dumnezei străini”. Printre cei care l-au înconjurat pe Pavel în
piață erau „unii din filozofii epicurieni și stoici”; însă aceștia, cum și toți
ceilalți care au venit în legătură cu el, au văzut curând că Pavel avea o
bogăție de cunoștințe chiar mai mare decât a lor. Puterea lui intelectuală a
impus respect învățaților; în timp ce argumentarea plină de căldură și logică,
cum și puterea lui oratorică țineau încordată atenția tuturor celor care
ascultau. Ascultătorii săi au recunoscut că el nu era un necunoscător, ci că
era în stare să prezinte tuturor claselor argumente convingătoare în sprijinul
învățăturii pe care o dădea. Astfel, apostolul a stat foarte curajos,
întâmpinând pe potrivnicii săi pe propriul lor teren, înfruntând logica cu
logică, filozofia cu filozofie și elocvența cu elocvență. Potrivnicii săi
păgâni i-au atras atenția asupra soartei lui Socrate, care, din pricină că a
prezentat dumnezei străini, fusese osândit la moarte; și ei îl sfătuiau pe
Pavel să nu-și primejduiască viața în felul acesta. Însă discursurile lui Pavel
au cucerit atenția oamenilor și înțelepciunea sa simplă a câștigat respectul și
admirația lor. El nu a fost adus la tăcere de știința și ironia filozofilor;
și, văzând că el era hotărât să-și desfășoare misiunea sa în mijlocul lor și să
le spună, cu orice preț, povestea lui, ei s-au hotărât să-l asculte în
liniște. Prin urmare, ei l-au condus la Areopag. În locul acesta,
problemele privitoare la religie erau deseori luate în atenție cu multă grijă
de către oameni care lucrau ca judecători supremi în toate problemele morale și
civile mai importante. Aici, departe de zgomotul și îmbulzeala
trecătorilor și de gălăgia discuțiilor obișnuite, apostolul putea fi auzit fără
întrerupere. În jurul lui s-au adunat poeții, artiștii și filozofii, savanții
și înțelepții Atenei, care i s-au adresat în felul acesta: „Putem să știm care
este această învățătură nouă, pe care o vestești tu? Fiindcă tu ne aduci ceva
ciudat la auz; am dori să știm ce înseamnă toate lucrurile acestea”. În
acel moment, de solemnă răspundere, apostolul era liniștit și stăpân pe sine.
Inima lui era împovărată cu un mesaj important și cuvintele care au căzut de pe
buzele sale i-au convins pe ascultătorii săi că nu era un palavragiu. „Bărbați
Atenieni!” a spus el, „în toate privințele vă găsesc foarte religioși. Căci, pe
când străbăteam cetatea voastră și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă
închinați voi, am descoperit chiar și un altar, pe care este scris: Unui
Dumnezeu necunoscut! Ei bine, ceea ce voi cinstiți fără să cunoașteți, aceea vă
vestesc eu”. Cu toată inteligența și cunoștința lor generală, ei nu cunoșteau
nimic despre Dumnezeul care crease Universul. Însă erau unii dintre ei care
doreau mai multă lumină. Ei căutau Nemărginitul. Cu mâna întinsă spre
templul ticsit de idoli, Pavel și-a revărsat povara sufletului său și a arătat
înșelăciunea religiei atenienilor. Ascultătorii cei mai înțelepți dintre ei au
fost înmărmuriți la auzul raționamentului său. El s-a dovedit un bun cunoscător
al lucrărilor lor de artă, al literaturii, cum și al religiei lor.
Îndreptându-le atenția spre statui și idoli, el a declarat că Dumnezeu nu poate
fi asemenea formelor născocite de oameni. Aceste chipuri sculptate nu pot nici
în cea mai slabă măsură să înfățișeze slava lui Yahwe. El le-a reamintit că
aceste chipuri nu au viață, ci se găsesc sub controlul puterii omenești,
mișcându-se numai atunci când le mișcă mâini omenești; și, deci, cei care se
închinau lor erau în toate privințele superiori față de idolii la care se
închinau. Pavel a îndreptat mintea idolatrilor lui ascultători dincolo de
limitele religiei lor false, la o viziune adevărată a Dumnezeirii pe care ei o
numiseră: „Dumnezeu necunoscut”. Ființa aceasta, despre care el le vorbea acum,
era independentă de om, neavând nevoie ca mâinile omenești să mai adauge
ceva la puterea și slava Sa. Poporul era copleșit de admirație față de
prezentarea plină de căldură și logică a lui Pavel cu privire la însușirile
adevăratului Dumnezeu - la puterea Lui creatoare și la existența providenței
Sale atotconducătoare. Cu o elocvență zeloasă și fierbinte, apostolul a
declarat: „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul
Cerului și al Pământului, și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este
slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă
tuturor viața, suflarea și toate lucrurile”. Cerurile nu erau îndestulător de
mari pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu, cu atât mai puțin erau templele făcute de
mâini omenești. În acea epocă a claselor socilale, când drepturile
oamenilor erau deseori nebăgate în seamă, Pavel a reprezentat marele adevăr al
frăției omenești, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toți oamenii, ieșiți
dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului”. Înaintea lui
Dumnezeu, toți sunt egali; și fiecare ființă omenească este datoare Creatorului
o supunere totală. Apoi, apostolul a arătat cum, prin toată purtarea lui
Dumnezeu cu omul, planul Său plin de har și îndurare trece ca un fir de aur. El
„le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să
caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este
departe de fiecare din noi”. Îndreptându-se către persoanele nobile și la
vârsta bărbăției, care erau în jurul său, împrumutând cuvinte de la un poet
de-al lor, el L-a prezentat pe Dumnezeu ca pe un Tată, ai cărui copii erau ei.
„În El avem viața, mișcarea și ființa”, a spus el; „după cum au zis și
unii din poeții voștri: Suntem din neamul lui.” Astfel dar, fiindcă suntem de
neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului
sau argintului sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința
omului. „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și poruncește
acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. În veacurile de
întuneric dinaintea venirii lui Hristos, conducătorul divin trecuse ușor peste
idolatria păgânilor; dar acum, prin Fiul Său, El trimisese oamenilor lumina
adevărului; și El aștepta din partea tuturor pocăință spre mântuire, nu numai
din partea celor săraci și umili, ci și din partea mândrilor filozofi și a
prinților pământului. „Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după
dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat
tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morți”.
Când Pavel a amintit despre învierea Lui din morți, „unii își băteau joc, iar
alții au zis: Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată”. În felul
acesta s-a terminat lucrarea apostolului la Atena, centrul păgân de cultură,
căci atenienii, agățându-se stăruitor de idolatria lor, au întors spatele
luminii adevăratei religii. Când un popor este pe deplin satisfăcut cu
propriile lui realizări, puțin se mai poate nădăjdui de la el. Cu toate că se
mândreau cu învățătura și noblețea lor de caracter, atenienii deveneau din ce
în ce tot mai corupți și tot mai mulțumiți cu tainele de neînțeles ale
idolatriei. Printre aceia care au auzit cuvintele lui Pavel erau unii
asupra minții cărora adevărurile prezentate au adus convingere; însă ei nu au
fost dispuși să se umilească, să-L recunoască pe Dumnezeu și să primească
planul mântuirii. Nici frumusețea vorbirii și nici tăria argumentelor nu-l pot
converti pe păcătos. Numai puterea lui Dumnezeu poate aduce adevărul în inimă.
La acela care întoarce continuu spatele acestei puteri, nu se poate ajunge.
Grecii umblau după înțelepciune, iar mesajul crucii era pentru ei nebunie, din
pricină că prețuiau propria lor înțelepciune mai presus decât înțelepciunea
care vine de sus. Străduințele lui Pavel în Atena nu au fost cu totul în
zadar. Dionisie, unul din cei mai cu vază cetățeni, cum și alții au primit
mesajul Evangheliei și s-au unit întru totul cu credincioșii. Cuvintele
lui Pavel cuprind o comoară de cunoștințe pentru Biserică. El era într-o
poziție din care putea foarte ușor să spună vreun lucru care să irite pe
încrezuții săi ascultători și astfel să ajungă în situații dificile. Dacă
vorbirea lui ar fi fost un atac direct împotriva zeităților lor și contra
oamenilor cu vază din cetate, ar fi fost în primejdie de a se împărtăși de
soarta lui Socrate. Dar, cu un tact izvorât din iubirea divină, cu multă băgare
de seamă, el le-a îndepărtat mintea de la zeitățile lor păgâne, descoperindu-le
pe adevăratul Dumnezeu, care le era necunoscut.
„Propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce
sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este
puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: Voi prăpădi înțelepciunea celor
înțelepți și voi nimici priceperea celor pricepuți”. „Dumnezeu a ales lucrurile
nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales
lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a
ales lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile
care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”. (1 Corinteni 1, 18.19.27.28.).
Mulți dintre oamenii cei mai de seamă și oamenii de stat, bărbații cei mai cu
vază din lume, vor respinge lumina, din pricină că lumea, prin înțelepciunea
ei, nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu. Totuși, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să
folosească fiecare ocazie pentru a face cunoscut acestor oameni adevărul. Unii
vor recunoaște neștiința lor în ce privește lucrurile lui Dumnezeu și-și vor
lua locul ca umili ucenici la piciorul lui Iisus, Maestrul-Învățător.
22 - Corint:
În timpul primului secol al erei creștine, Corintul
era una din cetățile de seamă nu numai ale Greciei, ci chiar ale lumii. Greci,
iudei și romani la un loc, cum și călători din orice țară se îmbulzeau pe
străzile lui, umblând cu lăcomie după afaceri și plăceri. Un mare centru
comercial, situat în așa fel încât se putea ajunge foarte ușor la el din toate
părțile Imperiului Roman, el era și un important loc în care să fie stabilite
monumente de aducere aminte despre Dumnezeu și adevărul Său. Printre
iudeii care se stabiliseră în Corint erau și Acuila și Priscila, care, mai
târziu, s-au distins ca lucrători zeloși pentru Hristos. Cunoscând caracterul
acestor oameni, Pavel „a venit la ei”. Chiar de la începutul lucrării sale
în această importantă arteră de comunicație, Pavel a întâlnit din toate părțile
piedici serioase în calea înaintării lucrării sale. Cetatea era aproape cu
totul dedată idolatriei. Venus era zeița favorită; și de cultul lui Venus
erau legate multe ritualuri și ceremonii imorale. Corintenii ajunseseră prea
bine cunoscuți chiar printre păgâni din pricina josnicei lor imoralități. Ei
păreau să aibă puține preocupări și griji în afară de plăcerile și petrecerile
momentului de față. Predicând Evanghelia în Corint, apostolul a urmat o cale
deosebită de aceea pe care o folosise în lucrarea sa la Atena. La Atena, el a
căutat să adapteze felul vorbirii sale potrivit culturii celor ce-l ascultau: a
întâmpinat logica cu logică, știința cu știință, filozofia cu filozofie.
Gândindu-se la timpul petrecut în felul acesta și văzând că propovăduirea sa în
Atena nu adusese decât puține roade, s-a hotărât să urmeze un alt plan de lucru
în Corint, în străduința sa de a atrage atenția celor nepăsători și
indiferenți. El era hotărât să evite argumentările și discuțiile elaborate cu
grijă și să nu știe între corinteni nimic „altceva decât pe Iisus Hristos și pe
El răstignit”. Iisus, pe care Pavel voia să-L prezinte înaintea grecilor
din Corint ca Hristos, era un iudeu având o origine umilă, crescut într-un oraș
proverbial pentru răutatea lui. El fusese lepădat de cei din propriul Său popor
și, în cele din urmă, crucificat ca un făcător de rele. Grecii socoteau că este
nevoie de ridicarea neamului omenesc; și socoteau studiul filozofiei și al
științei ca singurele mijloace de atingere a adevăratului nivel elevat și al
onoarei. Putea oare Pavel să-i facă să creadă că având credință în puterea
acestui iudeu obscur, aceasta ar înălța și înnobila fiecare putere a ființei
omenești? Pavel știa destul de bine cum avea să fie primită Evanghelia
atât de iudeii, cât și grecii din Corint. El a ales să-L predice „pe Hristos
cel răstignit, care pentru iudei era o pricină de poticnire, și pentru neamuri
o nebunie”. (1 Corinteni 1, 23.). Printre ascultătorii săi dintre iudei erau
mulți care aveau să se mânie din pricina mesajului pe care el avea să îl vestească.
În ce privește grecii, cuvintele lui aveau să apară ca o deplină nebunie. El
avea să fie privit ca un om slab la minte pentru că încerca să arate cum putea
crucea să aibă vreo legătură cu înălțarea sau mântuirea omenirii. Dar
pentru Pavel crucea era obiectul de cel mai mare interes. Încă din momentul în
care el fusese oprit din lucrarea sa de prigonire a urmașilor Nazarineanului
răstignit, el nu încetase niciodată să preamărească crucea. Atunci îi fusese
dată o descoperire a iubirii infinite a lui Dumnezeu, așa cum era arătată în
moartea lui Hristos; și o transformare minunată fusese săvârșită în viața sa,
aducând toate planurile și năzuințele sale în armonie cu Cerul. Din ceasul
acela, el devenise un om nou în Hristos. El știa din proprie experiență că,
atunci când un păcătos privește odată iubirea Tatălui, după cum se poate vedea
în sacrificiul Fiului Său, și se supune influenței divine, are loc o schimbare
a inimii și de atunci încolo Hristos este totul în tot. Când s-a
convertit, Pavel a fost inspirat de o dorință fierbinte de a ajuta semenilor
săi să-L privească pe Iisus din Nazaret ca pe Fiul viului Dumnezeu, având
putere să transforme și să mântuiască. De atunci încolo, viața sa a fost cu
totul devotată strădaniei de a zugrăvi iubirea și puterea Celui Răstignit.
Iubirea cea mare a inimii sale cuprindea pe toți din toate clasele. „Eu sunt
dator”, declara el, „și grecilor, și barbarilor, și celor învățați, și celor
neînvățați”. (Romani 1, 14.). Iubirea pentru Domnul slavei, pe care el Îl
prigonise cu atâta înverșunare în persoana sfinților Săi, alcătuia principiul
ce determina purtarea sa, puterea ce-l mișca. Dacă vreodată zelul lui pe calea
datoriei începea să slăbească, o singură privire la cruce și la iubirea
uimitoare descoperită acolo erau de ajuns să-l facă să-și încingă coapsele
minții și să se avânte înainte pe calea lepădării de sine.
Iată-l pe apostol predicând în sinagoga din Corint,
discutând din scrierile lui Moise și ale profeților și aducând pe ascultătorii
săi înapoi la vremea venirii lui Mesia Cel făgăduit. Ascultați-l cum lămurește
lucrarea Mântuitorului ca Mare Preot al omenirii - Cel care, prin sacrificiul
propriei Sale vieți, avea să facă odată pentru totdeauna ispășire pentru păcat.
Ascultătorii lui Pavel au fost făcuți să înțeleagă faptul că Mesia, după
venirea căruia ei doriseră, venise deja. Pavel „dovedea iudeilor că Iisus este
Hristosul”. Din Scripturile Vechiului Testament, el dovedea că, potrivit
profețiilor și așteptării tuturor iudeilor, Mesia avea să fie din linia
neamului lui Avraam și a lui David; apoi el a înșiruit descendența lui Iisus de
la patriarhul Avraam prin împăratul - psalmist. El a citit mărturia profeților
cu privire la caracterul și lucrarea lui Mesia Cel făgăduit, cum și la primirea
și tratarea Lui pe pământ; apoi, el a arătat că toate aceste profeții fuseseră
împlinite în viața, lucrarea și moartea lui Iisus din Nazaret. Pavel a
arătat că Hristos venise să ofere mântuire, mai întâi de toate, neamului care
aștepta venirea lui Mesia ca împlinire și ca slavă a existenței lor ca popor.
Dar poporul evreu L-a lepădat pe Acela care putea să le dea viață și și-a ales
un alt conducător, a cărui domnie avea să sfârșească în moarte. El s-a străduit
să atragă atenția ascultătorilor săi asupra faptului că numai pocăința putea
salva neamul iudaic de la ruina ce se apropia. El le-a arătat necunoașterea lor
cu privire la însemnătatea Scripturilor care alcătuiau principala lor mândrie
și gloria lor, cum că ei le înțelegeau pe deplin. El a mustrat aspru spiritul
lor lumesc, iubirea lor după ranguri, titluri și fast și egoismul lor
nemăsurat. În puterea Duhului Sfânt, Pavel a relatat istoria minunatei
sale convertiri și încrederea lui în Scripturile Vechiului Testament, care se
împliniseră pe deplin în Iisus din Nazaret. Cuvintele sale erau rostite cu un
zel solemn, iar ascultătorii săi nu puteau vedea altceva decât că el iubea
din toată inima pe Mântuitorul răstignit și înălțat. Ei au văzut că mintea lui
era concentrată asupra lui Hristos și că toată viața lui era legată de aceea a
Domnului său. Atât de convingătoare au fost cuvintele lui, încât numai aceia
care erau plini de ura cea mai înverșunată împotriva religiei creștine puteau
rămâne nemișcați de ele. Însă iudeii din Corint și-au închis ochii față de
dovezile atât de clar prezentate de apostol și au refuzat să ia aminte la
apelurile sale. Același duh care-i condusese să-L lepede pe Hristos i-a umplut
acum de mânie și furie împotriva servului Său; și, dacă nu l-ar fi ocrotit
Dumnezeu în chip deosebit, pentru ca el să poată continua să ducă mesajul
Evangheliei la neamuri, ei i-ar fi pus capăt vieții. „Fiindcă iudeii i se
împotriveau și-l batjocoreau, Pavel și-a scuturat hainele și le-a zis: Sângele
vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De-acum încolo, mă voi
duce la neamuri. Și, după ce a ieșit de acolo, a intrat în casa unui om temător
de Dumnezeu, numit Iust, a cărui casă era vecină cu sinagoga”. Sila și
Timotei au venit „din Macedonia” să-l ajute pe Pavel și au lucrat împreună
pentru neamuri. Atât păgânilor, cât și iudeilor, Pavel și tovarășii lui li L-au
predicat pe Hristos ca Mântuitor al neamului omenesc căzut. Dând la o parte
orice argumentație încâlcită și greu de priceput, vestitorii crucii au stăruit
asupra însușirilor Creatorului lumii, conducătorul Suprem al Universului. Cu
inimile lor aprinse de iubire față de Dumnezeu și față de Fiul Său, ei au
stăruit de păgâni să privească sacrificiul infinit făcut în favoarea oamenilor.
Ei știau că, dacă aceia care bâjbâiseră în întunericul păgânismului ar
putea să vadă strălucind lumina de la crucea de pe Golgota, atunci ei ar putea
fi atrași la Mântuitorul. „După ce voi fi înălțat de pe pământ”, spusese
Mântuitorul, „voi atrage la Mine pe toți oamenii”. (Ioan 12, 32.). Slujitorii
Evangheliei din Corint și-au dat seama de primejdiile teribile ce amenințau
sufletele acelora pentru care ei lucrau; și, cu simțământul răspunderii care
apăsa asupra lor, au prezentat adevărul așa cum este în Iisus. Mesajul lor era
clar, limpede și hotărât - un miros de viață spre viață sau de moarte spre
moarte. Dar Evanghelia era descoperită nu numai prin cuvintele, ci și prin
faptele lor zilnice. Îngerii conlucrau cu ei, iar harul și puterea lui Dumnezeu
erau arătate în convertirea multora. „Crisp, fruntașul sinagogii, a crezut în
Domnul împreună cu toată casa lui. Și mulți dintre Corinteni, care-l auziseră
pe Pavel, au crezut și ei, și au fost botezați”. Ura cu care iudeii
priviseră totdeauna pe apostoli se înăsprise acum. Convertirea și botezarea lui
Crisp a avut ca urmare înverșunarea în loc de convingerea acestor încăpățânați
împotrivitori. Ei nu puteau aduce argumente care să dezaprobe predica lui
Pavel; și, în lipsă de asemenea dovezi, ei au recurs la înșelăciune și la
atacuri pline de răutate. Ei au batjocorit Evanghelia și numele lui Iisus. În
oarba lor mânie, niciun cuvânt nu era prea amar, nicio născocire prea josnică
pentru a fi folosită de ei. Ei nu puteau tăgădui faptul că Hristos săvârșise
minuni; dar ei au declarat că le săvârșise prin puterea lui Satana; și, plini
de cutezanță, afirmau că lucrările minunat săvârșite de Pavel erau făcute
datorită aceluiași mijloc. Deși Pavel a avut un oarecare succes în Corint,
totuși răutatea pe care el a văzut-o și a auzit-o în această cetate coruptă
aproape că l-a descurajat. Depravarea pe care el a văzut-o în mijlocul neamurilor,
precum și ocara și insulta pe care el le-a primit din partea iudeilor i-au
produs o mare tulburare sufletească. El se îndoia de faptul că ar fi înțelept
să încerce să clădească o biserică din materialul pe care îl găsise
acolo. Pe când își făcea planul să părăsească cetatea, spre a se duce
într-un câmp mai promițător, și pe când se frământa să înțeleagă care îi era
datoria, Domnul i s-a arătat în viziune și i-a zis: „Nu te teme; ci vorbește și
nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți
facă rău: vorbește, fiindcă ai mult norod în această cetate”. Pavel a înțeles
că aceasta era o poruncă de a rămâne în Corint și o asigurare că Domnul va
înmulți sămânța semănată. Întărit și îmbărbătat, el a continuat să lucreze
acolo cu zel și stăruință. Eforturile apostolului nu s-au mărginit numai
la vorbirea în public; erau mulți la care nu s-ar fi putut ajunge în felul
acesta. El a folosit mult timp pentru lucrarea din casă în casă, în felul
acesta ajutându-se de legăturile de înrudire ale cercului familiei. El i-a
vizitat pe bolnavi și pe cei necăjiți, i-a îmbărbătat pe cei îndurerați și i-a
mângâiat pe cei obidiți. Și, în tot ceea ce a spus și a făcut, el a preamărit
numele lui Iisus. Astfel, el a lucrat „în slăbiciune, în frică și cutremur”. (1
Corinteni 2, 3.). El se cutremura la gândul ca nu cumva învățătura lui să
descopere mai mult chipul omenescului decât al Dumnezeirii. „Ceea ce
propovăduim noi printre cei desăvârșiți este o înțelepciune”, spunea Pavel mai
târziu; „dar nu a veacului acestuia, nici a fruntașilor veacului acestuia, care
vor fi nimiciți. Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică
și ținută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte
de veci, și pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntașii veacului acestuia;
căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum
este scris: Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la
inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său.
Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În
adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului,
care este în el? Tot așa: nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de
Duhul lui Dumnezeu. Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de
la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin
harul Său. Și vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire
duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești”. (1 Corinteni 2, 6-13.). Pavel
și-a dat seama că destoinicia sa nu era în sine, ci era datorită prezenței
Duhului Sfânt, a cărui influență plină de har îi umplea inima, aducând orice
gând în supunere față de Hristos. El vorbea despre sine ca purtând „întotdeauna
cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Iisus, pentru ca și viața lui Iisus
să se arate în trupul nostru”. (2 Corinteni 4, 10.). În învățăturile
apostolului, Hristos era figura centrală. „Trăiesc”, spunea el, „dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. (Galateni 2, 20.). Eul era ascuns;
Hristos era descoperit și proslăvit. Străduințele lui Pavel în Corint nu
au fost fără rod. Mulți s-au întors de la închinarea la idoli ca să servească
viului Dumnezeu și o mare biserică a fost înrolată sub steagul lui Hristos.
Mulți dintre cei mai decăzuți dintre neamuri au fost salvați și au devenit
monumente ale îndurării lui Dumnezeu și ale puterii sângelui lui Hristos de a
curăți de păcat. Succesul crescând pe care Pavel îl avea în prezentarea
lui Hristos a întărâtat pe iudeii necredincioși la o și mai hotărâtă
împotrivire. S-au răzvrătit ca unul și „s-au ridicat cu un gând împotriva lui
Pavel, l-au dus înaintea scaunului de judecată” al lui Galion, care atunci era
proconsulul Ahaiei. Ei au sperat că autoritățile, ca și în ocaziile de mai
înainte, aveau să fie de partea lor și, cu voce tare și plină de mânie, și-au
rostit plângerile împotriva apostolului, zicând: „Omul acesta ațâță pe oameni
să se închine lui Dumnezeu într-un fel care este împotriva legii”. Religia
iudaică era sub ocrotirea puterii romane și învinuitorii lui Pavel gândeau că,
dacă ei l-ar putea învinui că a violat legile religiei lor, s-ar putea să le
fie încredințat lor pentru a fi judecat și osândit. În felul acesta, ei sperau
să-l omoare. Însă Galion era un bărbat integru și nu voia să se lase înșelat de
iudeii geloși și intriganți. Dezgustat de bigotismul și îndreptățirea de sine a
lor, el nu a vrut să ia în seamă învinuirea lor. Pe când Pavel se pregătea să
vorbească în apărarea sa, Galion i-a spus că nu era nevoie. Apoi, întorcându-se
către mânioșii învinuitori, el a zis: „Dacă ar fi fost vorba de vreo faptă rea
sau vreo blestemăție, v-aș asculta după cuviință, iudeilor! Dar, dacă este
vorba de neînțelegeri asupra unui cuvânt, asupra unor nume și asupra Legii
voastre, treaba voastră: eu nu vreau să fiu judecător peste aceste lucruri. Și
i-a alungat de la scaunul de judecată”. Atât iudeii, cât și grecii
așteptaseră cu înfrigurare hotărârea lui Galion; și respingerea imediată a
cazului, ca nefiind de interes public, a fost un semnal pentru iudei să se
retragă dezamăgiți și mânioși. Purtarea hotărâtă a proconsulului a deschis
ochii zgomotoasei mulțimi care sprijinise pe iudei. Pentru prima dată în timpul
lucrării sale în Europa, gloata a trecut de partea sa; chiar sub ochii
proconsulului și fără nicio intervenție din partea sa, ei au agresat în mod
violent pe cei mai de seamă învinuitori ai apostolului. Atunci toți grecii au
pus mâna „pe Sosten, fruntașul sinagogii, și-l băteau înaintea scaunului de
judecată, fără ca lui Galion să-i pese”. În felul acesta, creștinismul a
obținut o însemnată biruință. „Pavel a mai rămas destul de multă vreme la
Corint”. Dacă apostolul ar fi fost atunci nevoit să părăsească Corintul, cei
întorși la credința lui Iisus s-ar fi găsit într-o poziție primejdioasă. Iudeii
s-ar fi străduit să culeagă pe deplin avantajele câștigate, chiar până la
stârpirea creștinismului din acea regiune.
23 - Epistolele către Thesaloniceni:
Sosirea lui Sila și a lui Timotei din Macedonia, în
timpul șederii lui Pavel în Corint, l-a bucurat foarte mult pe apostol. Ei i-au
adus „vești bune despre credința și dragostea” acelora care primiseră adevărul
în timpul primei vizite a vestitorilor Evangheliei la Thesalonic. Inima lui
Pavel dorea cu o iubire plină de duioșie pe acești credincioși, care, în
mijlocul încercărilor și împotrivirilor, rămăseseră credincioși lui Dumnezeu.
El dorea să-i viziteze personal, dar, fiindcă aceasta nu era cu putință, le-a
scris. În această primă Epistolă către biserica din Thesalonic, apostolul
își exprimă mulțumirea față de Dumnezeu pentru frumoasele vești cu privire la
creșterea credinței lor. „Fraților”, scria el, „în toate strâmtorările și
necazurile noastre, am fost mângâiați cu privire la voi, prin credința voastră.
Acum, da, trăim, fiindcă voi stați tari în Domnul. Cum putem noi oare să
mulțumim îndeajuns lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru toată bucuria pe care
o avem din pricina voastră, înaintea Dumnezeului nostru? Zi și noapte Îl rugăm
nespus să vă putem vedea fața, și să putem împlini ce mai lipsește credinței
voastre”. „Mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toți, pe care vă
pomenim necurmat în rugăciunile noastre; căci ne aducem aminte, fără încetare,
înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de
osteneala dragostei voastre și de tăria nădejdii în Domnul nostru Iisus
Hristos!” Mulți dintre credincioșii din Thesalonic se întorseseră de la
idoli spre a sluji „Dumnezeului celui viu și adevărat”. Ei primiseră „Cuvântul
în multe necazuri”; și inimile lor erau pline „cu bucuria care vine de la Duhul
Sfânt”. Apostolul declară că, în ceea ce privește credincioasa lor urmare a
Domnului, ei erau „o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și din
Ahaia”. Aceste cuvinte de laudă nu erau nemeritate; „de la voi”, scrie el,
„Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre
credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni”. Credincioșii thesaloniceni
erau adevărați misionari. Inimile lor ardeau de zel pentru Mântuitorul lor care
îi eliberase de teama „mâniei viitoare”. Prin harul lui Hristos, în viețile lor
avusese loc o minunată transformare; și cuvântul Domnului, așa cum era vorbit
prin ei, era însoțit de putere. Inimile erau câștigate prin adevărurile
prezentate și suflete se adăugau la numărul credincioșilor. În prima sa Epistolă,
Pavel face referire la modul său de lucru în mijlocul thesalonicenilor. El
afirmă că nu căutase să câștige convertiți prin amăgire sau înșelăciune.
„Fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredințeze Evanghelia, căutăm să
vorbim așa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează
inima. În adevăr, cum bine știți, niciodată n-am întrebuințat vorbe
măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la
oameni, nici de la voi, nici de la alții, deși, ca apostoli ai lui Hristos, am
fi putut să cerem cinste. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru,
ca o doică ce-și crește cu drag copiii. Astfel, în dragostea noastră fierbinte
pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar și
viața noastră, atât de scumpi ne ajunseserăți”. „Voi sunteți martori”,
continuă apostolul, „și Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă,
dreaptă și fără prihană față de voi, care credeți. Știți iarăși că am fost
pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam și
vă adeveream, să vă purtați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la
Împărăția și slava Sa”. „De aceea, mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că
atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu
ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui
Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți”. „Cine este în adevăr,
nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteți voi înaintea
Domnului nostru Iisus Hristos la venirea Lui? Da, voi sunteți slava și lumina
noastră”. În prima sa Epistolă către credincioșii din Thesalonic, Pavel
s-a străduit să-i învețe cu privire la adevărata stare a morților. „Nu voim,
fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă
întristați ca ceilalți, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Iisus a
murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Iisus pe
cei ce au adormit în El Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unul
arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din Cer, și întâi vor învia
cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți
împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi
totdeauna cu Domnul.” Pavel le vorbește clar de Răpirea Bisericii la Cer! Thesalonicenii
se prinseseră cu multă căldură de gândul că Hristos avea să vină să transforme
pe credincioșii care erau în viață și să-i ia la Sine. Cu multă grijă păziseră
ei viețile prietenilor lor, ca nu cumva aceștia să moară și astfel să piardă
binecuvântarea pe care ei așteptau să o primească la venirea Domnului lor. Dar,
unul după altul, cei dragi lor le fuseseră luați; și cu multă sfâșiere de inimă
priviseră thesalonicenii pentru ultima dată fețele morților lor, cu greu
cutezând să nădăjduiască să-i mai întâlnească într-o viață viitoare. Când
au deschis și au citit Epistola lui Pavel, o mare bucurie și mângâiere a fost
adusă bisericii prin cuvintele lămuritoare cu privire la adevărata stare a
morților. Pavel arăta că cei care aveau să trăiască atunci când va fi să vină
Hristos nu vor întâmpina pe Domnul mai înainte decât cei care adormiseră în Iisus.
Glasul unui arhanghel și trâmbița lui Dumnezeu vor ajunge chiar până la cei
adormiți, și întâi vor învia cei morți în Hristos, mai înainte ca cei vii să fi
fost îmbrăcați în nemurire. „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi
răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și
astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste
cuvinte.” În timp ce lucra în Thesalonic, Pavel s-a ocupat suficient de
mult de subiectul privind semnele timpului, arătând ce evenimente aveau să aibă
loc înainte de arătarea Fiului omului pe norii Cerului, încât el a socotit
că nu mai este nevoie să le scrie prea mult cu privire la acest subiect.
Totuși, pe scurt, el s-a referit la învățăturile sale dinainte. „Cât despre
vremi și soroace”, a spus el, „n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților.
Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț
noaptea. Când vor zice: Pace și liniște, atunci o prăpădenie neașteptată va
veni peste ei”. Sunt mulți în lumea de azi care își închid ochii față de
dovezile pe care Hristos le-a dat spre a-i avertiza pe oameni cu privire la
venirea Sa. Ei caută să liniștească orice simțământ de teamă, în timp ce chiar
atunci semnele sfârșitului se împlinesc cu repeziciune și lumea se grăbește
spre timpul când Fiul Omului Se va arăta pe norii Cerului. Pavel învață că este
păcat a fi nepăsător față de semnele care au să preceadă a doua venire a lui
Hristos. Pe cei vinovați de această neglijență el îi numește fii ai nopții și
ai întunericului. El îndeamnă la vigilență și la veghere prin aceste cuvinte:
„Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă
ca un hoț. Voi sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții,
nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să
fim treji”.
Deosebit de importante pentru Biserica din vremea
noastră sunt învățăturile apostolului despre acest subiect. Pentru cei ce
trăiesc atât de aproape de împlinirea marelui eveniment final, cuvintele lui
Pavel trebuie să aibă o putere grăitoare: „Noi care suntem fii ai zilei, să fim
treji, să ne îmbrăcăm cu platoșa credinței și a dragostei, și să avem drept
coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca
să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Iisus Hristos, care a murit pentru
noi, pentru că fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El”. Se
vorbește clar în aceste pasaje că Biserica nu va trece din Marele necaz:
„Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie.” Credincioșii thesaloniceni erau foarte
mult tulburați de oameni care veneau printre ei cu idei și învățături fanatice.
Unii trăiesc „în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se țin de nimicuri”.
Biserica fusese organizată cum trebuie și slujbași fuseseră rânduiți ca să
servească drept slujitori ai Evangheliei și diaconi. Însă erau unii
încăpățânați și impulsivi, care refuzau să se supună celor ce dețineau poziții
de răspundere în biserică. Ei pretindeau nu numai dreptul de a avea o judecată
aparte, dar și acela ca, în mod public, să impună bisericii părerile lor. Luând
în seamă toate acestea, Pavel a atras atenția thesalonicenilor asupra
respectului și considerației, datorate acelora care fuseseră aleși să
ocupe poziții de autoritate în biserică. În dorința lui arzătoare ca cei
credincioși din Thesalonic să umble în temere de Dumnezeu, apostolul a stăruit
de ei ca, în viața de toate zilele, să dea pe față o evlavie practică. „Încolo,
fraților”, scria el, „fiindcă ați învățat de la noi cum să vă purtați și să
fiți plăcuți lui Dumnezeu, și așa și faceți, vă rugăm, și vă îndemnăm în Numele
Domnului Iisus, să sporiți tot mai mult în privința aceasta. Știți, în adevăr,
ce învățături v-am dat prin Domnul Iisus. Voia lui Dumnezeu este sfințirea
voastră: să vă feriți de curvie”. „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție,
ci la sfințire”. Apostolul simțea că, într-o mare măsură, asupra lui cădea
răspunderea în ce privește buna stare spirituală a celor întorși la credință
prin lucrarea sa. Dorința lui față de ei era aceea ca ei să crească în
cunoștința singurului Dumnezeu adevărat și a lui Iisus Hristos, pe care Îl
trimisese El. Deseori, în lucrarea sa, când se întâlnea cu grupe mici de bărbați
și femei care Îl iubeau pe Iisus, se pleca împreună cu ei la rugăciune, cerând
lui Dumnezeu să-i învețe cum să mențină o vie legătură cu El. Deseori, el se
sfătuia cu ei cu privire la cele mai bune metode de a duce și altora lumina
adevărului Evangheliei. Și adesea, când era despărțit de aceia pentru care
lucrase în felul acesta, el cerea în mod stăruitor lui Dumnezeu să-i ferească
de rău și să-i ajute să fie misionari plini de sârguință și activi. Una
din cele mai puternice dovezi ale adevăratei convertiri este iubirea față de Dumnezeu
și față de oameni. Cei care Îl primesc pe Iisus ca Răscumpărătorul lor au o
iubire profundă și sinceră pentru alții care au o credință tot atât de
prețioasă. Așa era cu credincioșii din Thesalonic. „Cât despre dragostea
frățească”, scria apostolul, „n-aveți nevoie să vă scriem; căci voi singuri ați
fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții, și iubiți într-adevăr pe
toți frații, care sunt în toată Macedonia. Dar vă îndemn fraților, să sporiți
tot mai mult în ea. Să căutați să trăiți liniștiți, să vă vedeți de treburi, și
să lucrați cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit. Și astfel să vă purtați
cuviincios cu cei de afară, și să n-aveți trebuință de nimeni”. „Domnul
să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de
toți, cum facem și noi înșine pentru voi, ca să vi se întărească inimile, și să
fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea
Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu toți sfinții Săi”. „Vă rugăm, de
asemenea, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială; să
îmbărbătați pe cei deznădăjduiți; să sprijiniți pe cei slabi, să fiți răbdători
cu toții. Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci
căutați totdeauna să faceți ce este bine atât între voi, cât și față de toți.
Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru
toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, cu
privire la voi”. Apostolul atrăgea atenția thesalonicenilor să nu
disprețuiască darul profeției; și în cuvintele: „Nu stingeți Duhul. Nu
disprețuiți proorocii. Ci cercetați toate lucrurile, și păstrați ce este bun”,
el îndemna să se facă o atentă deosebire între rătăcire și adevăr. El îi ruga
fierbinte: „Feriți-vă de orice se pare rău”; și își încheie epistola sa cu
rugăciunea ca Dumnezeu să-i sfințească pe deplin, adică „duhul, sufletul
și trupul”, pentru ca acestea să fie păzite „întregi, fără prihană la venirea
Domnului nostru Iisus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios”, adăugă el, „și
va face lucrul acesta”. Învățătura pe care Pavel a trimis-o thesalonicenilor
în prima sa epistolă cu privire la a doua venire a lui Hristos era în deplină
armonie cu învățătura sa de mai înainte. Totuși, cuvintele lui au fost înțelese
greșit de unii frați thesaloniceni. Ei au înțeles că el vrea să-și exprime
nădejdea că el, Pavel, avea să trăiască spre a fi martor venirii Mântuitorului.
Această credință a făcut să se mărească entuziasmul și exaltarea lor. Cei care
până atunci își neglijaseră răspunderile și îndatoririle lor, acum au devenit
și mai stăruitori în a-și impune vederile lor greșite. În cea de-a doua Epistolă
a sa, Pavel a căutat să le îndrepte interpretarea greșită cu privire la
învățătura sa și să le prezinte adevărata sa poziție. El își exprimă din nou
încrederea în integritatea lor, cum și recunoștința sa pentru că în viața lor
credința era tare, iar iubirea lor unii față de alții, cum și față de
Învățătorul lor, era din belșug. El le-a spus că i-a dat ca pildă altor
biserici pentru credința lor stăruitoare cu care, având mult curaj, se
împotrivesc prigonirii și necazurilor; și le-a îndreptat mintea înainte, la
timpul celei de a doua veniri a lui Hristos, când poporul lui Dumnezeu se va
odihni de toate grijile și frământările lui. „Ne lăudăm cu voi în
bisericile lui Dumnezeu”, scria el, „pentru statornicia și credința voastră în
toate prigonirile și necazurile pe care le suferiți ... și să vă dea odihnă
atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Iisus din
Cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce
nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus
Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de
la slava puterii Lui. De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul
nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui și să împlinească în voi, cu
putere, orice dorință de bunătate, și orice lucrare izvorâtă din credință,
pentru ca Numele Domnului nostru Iisus Hristos să fie proslăvit în voi, și voi
în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru și al Domnului Iisus
Hristos”. Dar înainte de venirea lui Hristos, în lumea religioasă,
potrivit profețiilor, avea să aibă loc evenimente importante. Apostolul a
declarat: „Să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu
vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind
de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă
amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de
credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul,
care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau de ce este vrednic
de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept
Dumnezeu”.
Cuvintele lui Pavel nu trebuia să fie greșit
înțelese. Nu trebuia să se răspândească învățătura că el, prin descoperire
deosebită, a avertizat pe thesaloniceni despre imediata venire a lui Hristos. O
asemenea poziție ar fi dat loc la confuzie în ceea ce privește credința; căci
dezamăgirea duce deseori la necredință. Prin urmare, apostolul i-a făcut atenți
pe frați să nu primească o asemenea vestire ca venind de la el; și el a
continuat să sublinieze faptul că, mai întâi, trebuie să se ridice omul
fărădelegii/Antihristul care, apoi, urmează să pornească război împotriva
poporului lui Dumnezeu. Până când acest Antihrist nu-și va fi săvârșit lucrarea
lui de moarte, era în zadar ca biserica să aștepte venirea Domnului. „Nu vă
aduceți aminte”, întreba Pavel, „cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram
încă la voi?” Încercările ce aveau să aducă atâta chin adevăratei biserici
urmau să fie teribile. Chiar atunci când apostolul scria, „taina fărădelegii”
începuse deja să lucreze. Desfășurarea evenimentelor care aveau să aibă loc în
viitor aveau să fie „prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și
puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe
calea pierzării”. Deosebit de solemnă este declarația apostolului cu privire
la aceia care vor refuza să primească „iubirea adevărului”. „Din această
pricină”, declară el despre toți aceia care cu bună știință resping soliile
adevărului, „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o
minciună: pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în
nelegiuire, să fie osândiți”. Oamenii care resping avertizările pe care
Dumnezeu, în îndurarea Sa, li le adresează nu pot rămâne nepedepsiți. Dumnezeu
Își retrage Duhul Său de la aceia care stăruie în a nu lua aminte la aceste
avertizări, lăsându-i pradă amăgirilor la care ei țin. Credincioșii thesaloniceni
speraseră într-o eliberare imediată; acum, erau îndemnați să primească,
plini de curaj și cu temere de Dumnezeu, lucrarea ce le stătea înainte.
Apostolul îi soma hotărât să nu-și neglijeze datoriile sau să nu se resemneze
într-o așteptare trândavă. După înflăcărata lor așteptare a imediatei
eliberări, mersul vieții zilnice și împotrivirea pe care trebuia să o întâmpine
avea să li se pară o piedică îndoit de mare. De aceea, el îi îndemna să stea
tari în credință. „Așadar, fraților, rămâneți tari, și țineți
învățăturile, pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola
noastră. Și Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, și Dumnezeu, Tatăl nostru, care
ne-a iubit și ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veșnică și o bună nădejde,
să vă mângâie inimile, și să vă întărească în orice lucru și cuvânt bun”.
„Credincios este Domnul: El vă va întări și vă va păzi de cel rău. Cu privire
la voi, avem încredere în Domnul că faceți și veți face ce vă poruncim. Domnul
să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui
Hristos”. Lucrarea credincioșilor le fusese dată lor de Dumnezeu. Prin
primirea cu credință a adevărului, ei trebuia să ducă și altora lumina pe care
o primiseră. Apostolul i-a îndemnat să nu obosească în facerea de bine și s-a
dat pe sine ca pildă de sârguință în lucrurile vremelnice în timp ce lucra cu
un zel neobosit în lucrarea lui Hristos. El i-a mustrat pe aceia care se
dedaseră la trândăvie și la o viețuire fără un scop și i-a sfătuit ca „să-și
mănânce pâinea lucrând în liniște”. În același timp, el îndeamnă biserica
să se despartă de părtășia cu vreunul care ar disprețui îndrumările date prin
slujitorii lui Dumnezeu. „Totuși”, adaugă el, „să nu-l socotiți ca pe un
vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate”. Și Pavel încheie această
epistolă cu o rugăciune, ca, în ostenelile și încercările vieții, pacea lui
Dumnezeu și harul Domnului Iisus Hristos să fie mângâierea și sprijinul lor.
24 - Apolo la Corint:
După ce a părăsit Corintul, următorul loc de lucru
al lui Pavel a fost Efesul. El era în drum spre Ierusalim, pentru a lua parte
la sărbătorile care se apropiau; și, prin urmare, șederea lui la Efes a trebuit
să fie scurtă. El a discutat cu iudeii în sinagogă și impresia făcută asupra
lor a fost atât de plăcută, încât ei au stăruit de el să mai rămână să lucreze
între ei. Planul său de a vizita Ierusalimul l-a împiedicat să rămână mai mult
timp acolo, însă el a făgăduit că, dacă „va voi Dumnezeu”, se va întoarce la
ei. Acuila și Priscila l-au însoțit până la Efes, și Pavel i-a lăsat acolo să
ducă mai departe lucrarea pe care el o începuse. În vremea aceea, „la Efes
a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul
vorbirii și era tare în Scripturi”. El auzise predica lui Ioan Botezătorul,
primise botezul pocăinței și era un martor viu al faptului că lucrarea
profetului nu fusese în zadar. Raportul biblic despre Apolo este că „el era
învățat în ce privește calea Domnului, avea un duh înfocat, și vorbea și învăța
amănunțit pe oameni despre Iisus, măcar că nu cunoștea decât botezul lui
Ioan”. În timp ce se afla în Efes, Apolo „a început să vorbească cu
îndrăzneală în sinagogă”. Printre ascultătorii săi erau Acuila și Priscila,
care, înțelegând că încă nu primise deplina lumină a Evangheliei, „l-au luat la
ei și i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu”. Fiind învățat de ei,
el a dobândit o mai clară înțelegere a Scripturilor și a ajuns unul din cei mai
puternici apărători ai credinței creștine. Apolo dorea să se ducă în Ahaia
și frații din Efes „au scris ucenicilor să-l primească bine”, ca pe un învățător
în deplină armonie cu Biserica lui Hristos. El s-a dus la Corint, unde, prin
lucrare publică și din casă în casă, „el convingea cu putere pe iudei și le
dovedea din Scripturi că Iisus este Hristosul”. Pavel sădise sămânța
adevărului. Apolo acum o uda. Succesul care l-a însoțit pe Apolo în predicarea
Evangheliei i-a condus pe unii dintre credincioși să laude lucrarea lui mai
presus de aceea a lui Pavel. Această comparare a unui om cu un alt om a adus în
biserică un spirit de partidă, care amenința să împiedice foarte mult
înaintarea Evangheliei. Timp de un an și jumătate, cât petrecuse Pavel în
Corint, în mod intenționat el a prezentat Evanghelia în simplitatea ei. Nu „cu
o vorbire sau înțelepciune strălucită” a venit el la corinteni; însă cu temere
și cutremur și „într-o dovadă dată de Duhul și de putere” vestise el „taina lui
Dumnezeu”, „pentru ca credința” lor „să fie întemeiată nu pe înțelepciunea
oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2, 1.4.5.). În mod
necesar, Pavel adaptase felul lui de învățătură la condiția bisericii. „Cât
despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești”, le-a
lămurit el mai târziu; „ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca
unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le
puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi”. (1 Corinteni 3, 1.2.).
Mulți dintre credincioșii corinteni fuseseră întârzietori în a învăța lecțiile
pe care el se străduise să-i învețe. Înaintarea lor în cunoștința spirituală nu
fusese într-un raport direct proporțional cu privilegiile și ocaziile lor. În
timp ce ei ar fi trebuit să fie mult mai înaintați în experiența creștină și în
stare să înțeleagă și să trăiască adevărurile profunde ale Cuvântului, ei se
găseau acolo unde fuseseră și ucenicii atunci când Hristos le-a spus: „Mai am
să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”. (Ioan 16, 12.).
Gelozia, bănuiala rece, cum și învinuirea închiseseră inimile multor
credincioși corinteni față de lucrarea deplină a Duhului Sfânt, care
„cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2,
10.). Oricât de înțelepți ar fi fost ei în cunoștințele lumii, ei nu erau decât
prunci în ce privește cunoașterea lui Hristos. Lucrarea lui Pavel fusese
aceea de a instrui pe convertiții corinteni în cele dintâi lucruri, în însăși
alfabetul sau începuturile credinței creștine. El fusese obligat să-i învețe ca
pe unii care nu știau nimic despre lucrările puterii divine asupra inimii. În
vremea aceea, ei nu erau în stare să înțeleagă tainele mântuirii; căci „omul
firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o
nebunie; și nici nu le poate înțelege pentru că trebuie judecate
duhovnicește”. (Ver 14.). Pavel se străduise să semene sămânța pe care alții
trebuia să o ude. Cei care i-au urmat trebuia să ducă mai departe lucrarea de la
punctul de unde o lăsase, dând lumină și cunoștință spirituală la timpul
potrivit, în măsura în care biserica era în stare să o suporte. Când
apostolul a început lucrarea sa în Corint, el și-a dat seama că trebuia să fie
foarte atent la felul în care introducea marile adevăruri pe care el dorea să
le învețe. El știa că printre ascultătorii săi aveau să fie oameni care
susțineau cu mândrie teoriile omenești, cum și exponenți ai falselor sisteme de
închinare, care bâjbâiau cu ochii orbiți, sperând să găsească în cartea naturii
teorii care să contrazică realitatea vieții spirituale și a nemuririi, așa cum
sunt descoperite în Scripturi. De asemenea, el știa că cei criticoși se vor
strădui să schimbe interpretarea creștină a Cuvântului descoperit, iar scepticii
vor trata Evanghelia lui Hristos cu batjocură și derâdere. În timp ce se
străduia să conducă suflete la piciorul crucii, Pavel nu s-a avântat să mustre
fățiș pe aceia care duceau o viață destrăbălată sau să le arate cât de odios
era păcatul lor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ci, dimpotrivă, mai curând el a
pus înaintea lor adevărata țintă a vieții și a căutat să întipărească în mintea
lor învățăturile Învățătorului divin, care, dacă aveau să fie primite, aveau
să-i ridice din starea lor lumească și de păcat, la curăție și îndreptățire. El
a stăruit în mod deosebit asupra evlaviei trăite și a sfințeniei pe care
trebuie să o atingă aceia care vor fi socotiți vrednici pentru un loc în
Împărăția lui Dumnezeu. El dorea să vadă lumina Evangheliei lui Hristos străbătând
întunericul minții lor, pentru ca să poată vedea cât de jignitoare erau
înaintea lui Dumnezeu practicile lor imorale. De aceea, povara învățăturii sale
printre ei era Hristos și El răstignit. El a căutat să le arate că
cercetarea lor cea mai sârguincioasă și bucuria lor cea mai mare trebuia să fie
în legătură cu adevărul cel minunat al mântuirii prin pocăința față de Dumnezeu
și credința în Domnul Iisus Hristos. Filozoful se întoarce de la lumina
mântuirii, fiindcă ea îi făcea de rușine teoriile cu care el se mândrea; omul
lumesc refuză s-o primească, fiindcă ea l-ar despărți de idolii săi pământești.
Pavel a văzut că el, caracterul lui Hristos, trebuie să fie înțeles mai înainte
ca oamenii să-l poată iubi sau să vadă crucea cu ochiul credinței. Aici trebuie
să înceapă acel studiu care va alcătui știința și cântecul celui răscumpărat în
toată veșnicia. Numai în lumina crucii poate fi prețuită valoarea sufletului
omenesc. Influența înnobilatoare a harului lui Dumnezeu schimbă
înclinația firească a omului. Cerurile nu sunt de dorit pentru cei cu gânduri
lumești; inimile lor firești și nesfințite nu vor simți nicio atracție către
acel loc sfânt și curat; dacă ar fi cu putință să intre și ei, atunci nu ar
găsi acolo nimic care să li se potrivească. Pornirile care controlează inima
firească trebuie să fie supuse prin harul lui Hristos, mai înainte ca omul
căzut să fie demn să intre în cer și să se bucure de societatea îngerilor
curați și sfinți. Când omul moare față de păcat și este înviat la o nouă viață
în Hristos, iubirea divină îi umple inima; mintea îi este sfințită; el bea
dintr-un izvor nesecat al bucuriei și cunoștinței; și lumina unei zile veșnice
strălucește pe cărarea sa, căci cu el este continuu Lumina vieții. Pavel a
căutat să întipărească în mintea fraților săi corinteni faptul că el și
ceilalți slujitori ai Evangheliei, care lucrau împreună cu el, nu erau decât
niște oameni care au primit de la Dumnezeu însărcinarea să
învețe adevărul; că ei erau cu toții prinși în aceeași lucrare; și că ei
erau, de asemenea, dependenți de Dumnezeu în ceea ce privește succesul în
lucrarea lor. Discuțiile care se iviseră în biserică, referitoare la meritele
unor slujitori ai Evangheliei, nu erau după rânduiala lui Dumnezeu, ci urmarea
nutririi unor însușiri ale inimii firești. „Când unul zice: Eu sunt al lui
Pavel. Și altul: Eu sunt al lui Apolo, nu sunteți voi oameni de lume? Cine este
Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați
crezut; și fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat,
dar Dumnezeu a făcut să crească; așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu
sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească”. (1 Corinteni 3, 4-7.). Pavel
fusese acela care predicase întâi Evanghelia în Corint și care organizase acolo
biserica. Aceasta era lucrarea pe care Domnul i-o dăduse lui. Mai târziu, prin
călăuzirea lui Dumnezeu, au fost aduși și alți lucrători spre a-și ocupa locul
și a-și face partea lor de lucru. Sămânța semănată trebuia udată și acest lucru
trebuia să-l facă Apolo. El a mers pe urmele lui Pavel în lucrarea sa, dând mai
departe învățătură și ajutând ca sămânța semănată să se dezvolte. El a găsit o
cale la inima oamenilor; însă Dumnezeu a fost Acela care a adus creșterea. Nu
puterea omenească, ci puterea divină este cea care lucrează transformarea
caracterului. Nici cel care seamănă și nici cel care udă nu fac să crească
sămânța; ei lucrează sub mâna lui Dumnezeu, ca unelte alese de el, conlucrând
cu El în lucrarea Sa. Maestrului îi aparțin cinstea și slava care vin de pe
urma succesului. Nu toți slujitorii lui Dumnezeu au aceleași daruri, însă
toți sunt lucrătorii Săi. Fiecare trebuie să învețe de la Marele
Învățător și apoi să spună și la alții ce a învățat. Dumnezeu a dat
fiecărui vestitor al Său o lucrare aparte. Sunt felurite daruri, însă toți
lucrătorii trebuie să lucreze în armonie, controlați de influența sfințitoare a
Duhului Sfânt. Ca urmare a lucrării lor de a face cunoscut Evanghelia
mântuirii, mulți vor fi convinși și convertiți de puterea lui Dumnezeu. Unealta
omenească este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu și Hristos apare ca Cel
dintâi dintre zece mii, Cel în totul plăcut și atrăgător. „Cel ce sădește
și cel ce udă sunt tot una; și fiecare își va lua răsplata după osteneala lui.
Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui
Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 3, 8-9.). În acest text al
Scripturii, apostolul compară Biserica cu un ogor cultivat, în care gospodarul
lucrează, îngrijindu-se de via Domnului; și, de asemenea, o compară cu o
clădire care trebuie să se înalțe pentru a ajunge un templu sfânt pentru
Domnul. Dumnezeu este Meșterul ziditor și El a hotărât fiecărui om lucrarea sa.
Toți trebuie să lucreze sub supravegherea Sa, îngăduindu-I să lucreze pentru și
prin lucrătorii Săi. El le dă tact și pricepere și, dacă ei ascultă de
îndrumările Sale, atunci El le încununează strădaniile cu
succes. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să lucreze laolaltă, unindu-se
într-o rânduială plină de blândețe și politețe; „în cinste, fiecare să dea
întâietate altuia”. (Romani 12, 10.). Nu trebuie să fie niciun fel de critică
lipsită de blândețe, nici ruperea în bucăți a lucrării altuia; nici partide
diferite. Fiecare om căruia Domnul i-a încredințat o slujbă duhovnicească, are
lucrarea sa deosebită. Fiecare om, are individualitatea sa proprie, care nu
trebuie să se dizolve în a altuia. Cu toate acestea, fiecare trebuie să
lucreze în armonie cu frații săi. În lucrarea lor, slujitorii lui Dumnezeu
trebuie să fie în totul una. Nimeni nu trebuie să se impună pe sine ca un
criteriu de urmat, vorbind disprețuitor despre conlucrătorii săi sau tratându-i
ca inferiori. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-și facă lucrarea
hotărâtă lui, fiind respectat, iubit și încurajat de ceilalți lucrători.
Împreună, ei trebuie să ducă lucrarea până la terminarea ei. Asupra
acestor principii stăruie Pavel foarte mult în prima sa Epistolă către biserica
din Corint. Apostolul amintește pe „slujitorii lui Hristos” ca fiind
„ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”; și despre lucrarea lor el spune: „Ce se
cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în locul
încredințat lui. Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi
sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe
mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuși nu pentru aceasta sunt socotit
neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecați nimic
înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile
ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare va
căpăta lauda de la Dumnezeu”. (1 Corinteni 4, 1-5.). Niciunei ființe
omenești nu-i este dat să judece între diferiți servi ai lui Dumnezeu. Singur
Domnul este judecătorul lucrului omului, și El va da fiecăruia răsplata ce i se
cuvine. În continuare, apostolul se referă direct la comparația care se
făcuse între lucrarea sa și aceea a lui Apolo: „Fraților, pentru voi am spus
aceste lucruri, în chip de vorbire, cu privire la mine și la Apolo, ca prin noi
înșine să învățați să nu treceți peste ce este scris: și niciunul din voi
să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face
deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te
lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 6-7.). În mod deschis,
Pavel arată bisericii primejdiile și greutățile pe care el și tovarășii lui
le-au îndurat cu răbdare în lucrarea lor pentru Hristos. „Până în clipa
aceasta”, declară el, „suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți,
umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem
ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de
rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca
lepădătura tuturor. Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac rușine; ci ca să vă
sfătuiesc ca pe niște copii prea iubiți ai mei. Căci chiar dacă ați avea zece
mii de învățători în Hristos, totuși n-aveți mai mulți părinți; pentru că eu
v-am născut în Hristos Iisus, prin Evanghelie”. (1 Corinteni 4, 11-15.). El,
care trimite slujitorii Evangheliei ca ambasadori ai Săi împuterniciți, este
dezonorat atunci când printre ascultători se dă pe față un atașament puternic
față de un anume slujitor favorit, într-atât încât nu vor să mai primească
lucrarea unui alt slujitor. Domnul trimite ajutor poporului Său, nu totdeauna
așa după cum ar alege ei, ci după cum au trebuință; căci oamenii au o vedere
mărginită și nu pot deosebi ce este spre cel mai mare bine al lor. Rareori se
întâmplă ca un slujitor al Evangheliei să aibă toate calitățile trebuincioase
desăvârșirii unei biserici în toate cerințele creștinismului; de aceea, deseori,
Dumnezeu le trimite alți slujitori, fiecare având unele însușiri care
lipsiseră celorlalți. Biserica ar trebui ca, plină de recunoștință, să
primească pe acești slujitori ai lui Hristos, așa cum ar primi pe Maestrul
Însuși. Credincioșii ar trebui să caute să tragă orice folos cu putință din
învățătura pe care fiecare slujitor al Evangheliei le-o dă din Cuvântul lui
Dumnezeu. Adevărurile pe care le aduc slujitorii lui Dumnezeu trebuie primite
și luate bine în seamă, cu o umilință plină de blândețe, însă, nicidecum, niciun
slujitor al Evangheliei nu ar trebui idolatrizat. Prin harul lui Hristos,
slujitorii lui Dumnezeu sunt făcuți vestitori ai luminii și ai binecuvântării.
Când, prin rugăciune sinceră și stăruitoare, dobândesc umplerea cu Duhul Sfânt
și pornesc încărcați cu povara salvării sufletelor, cu inimile lor pline de zel
pentru a duce mai departe biruințele crucii, ei vor vedea rodul muncii lor.
Refuzând în mod hotărât să desfășoare o înțelepciune omenească sau să se înalțe
pe ei înșiși, ei vor săvârși o lucrare ce va rezista atacurilor lui Satana.
Multe suflete se vor întoarce de la întuneric la lumină și multe comunități
creștine vor fi întemeiate. Oamenii vor fi convertiți nu pentru unealta
omenească, ci pentru Hristos. Eul va fi ținut în supunere; și va apărea numai Iisus,
Omul Golgotei. Cei care azi lucrează pentru Hristos pot să dea pe față
aceleași calități deosebite și alese manifestate de aceia care, în timpurile
apostolice, au vestit Evanghelia. Dumnezeu este tot atât de dispus a da putere
servilor Săi de azi, așa cum a fost dispus să dea putere lui Pavel și Apolo,
lui Sila și Timotei, lui Petru, Iacov și Ioan. În zilele apostolilor, erau
unele suflete greșit îndrumate, care pretindeau a crede în Hristos, dar care
refuzau să dea pe față respect față de mesagerii Lui. Ei spuneau că nu
ascultă de niciun învățător omenesc, pentru că sunt învățați direct de
Hristos, fără ajutorul slujitorilor Evangheliei. Ei aveau un spirit independent
și nu voiau să se supună glasului bisericii. Asemenea oameni se găseau într-o
gravă primejdie de a fi amăgiți. Dumnezeu a pus în biserică, drept
ajutoare alese de El, oameni cu diferite talente, pentru ca prin strângerea
laolaltă a înțelepciunii mai multora să se poată împlini gândul, voința
Duhului. Oamenii care acționează potrivit propriilor trăsături puternice de
caracter, refuzând să tragă la un jug cu alții care au o mai îndelungă
experiență în lucrarea lui Dumnezeu, vor ajunge să fie orbiți de încrederea în
ei înșiși, nefiind în stare să facă deosebire între ce este rătăcire și ce este
adevăr. Nu este bine ca asemenea oameni să fie aleși conducători în biserică,
deoarece ei vor urmări propria lor judecată și propriile lor planuri,
indiferent de părerea fraților lor. Este ușor pentru vrăjmaș să lucreze prin
aceia care, ei înșiși având nevoie de sfat la fiecare pas, își asumă rolul de
păzitori ai sufletelor, fără ca să fi învățat umilința lui Hristos. Numai
impresiile nu sunt o călăuză sigură spre datorie. Deseori, vrăjmașul amăgește
pe oameni să creadă că Dumnezeu îi conduce, când de fapt ei urmează numai niște
porniri omenești. Dar, dacă veghem cu multă grijă și ne consfătuim cu frații
noștri, ne va fi dată o înțelegere a voinței Domnului; căci făgăduința este
aceasta: „El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe
cei smeriți calea Sa”. (Psalmii 25, 9. -T.M.). În Biserica Primară erau
unii care nu voiau să recunoască nici pe Pavel, nici pe Apolo, ci susțineau că
Petru era conducătorul lor. Ei afirmau că Petru fusese mai apropiat de
Hristos, atunci când Învățătorul fusese pe pământ, în vreme ce Pavel fusese un
prigonitor al credincioșilor. Vederile și simțămintele lor erau ferecate de
prejudecată. Ei nu vedeau dărnicia și dragostea gingașă care dovedesc că
Hristos locuiește în inimă. Era primejdia ca acest spirit de partidă să
aibă urmări foarte rele pentru biserica creștină și Pavel a fost învățat de
Domnul să rostească cuvinte serioase de mustrare. Pe aceia care spuneau: „Eu
sunt al lui Pavel. Și eu al lui Apolo. Și eu al lui Chifa. Și eu al lui Hristos”,
apostolul îi întreba: „Hristos a fost împărțit? Pavel a fost răstignit pentru
voi? Sau în numele lui Pavel ați fost botezați?” El stăruia de ei ca „nimeni să
nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel,
fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum,
fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, și voi sunteți ai lui Hristos, iar
Hristos este al lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1, 12.13; 3, 21-23.). Pavel
și Apolo erau în deplină înțelegere. Cel din urmă era dezamăgit și întristat
din pricina dezbinării ce exista în Corint; el nu a folosit nimic din faptul că
ei îl preferau, și nici nu i-a încurajat la aceasta, ci a părăsit în grabă
acest câmp al discordiei. Când mai târziu Pavel a stăruit ca să mai viziteze
Corintul, el nu a vrut și, vreme îndelungată, nu a mai lucrat acolo până mai
târziu, când biserica ajunsese la o mai bună stare spirituală.
25 - Efes:
În timp ce Apolo predica în Corint, Pavel și-a
împlinit făgăduința de a se întoarce la Efes. El făcuse o scurtă vizită la
Ierusalim și petrecuse câtva timp în Antiohia, locul unde lucrase el pentru
prima dată. De atunci, călătorise prin Asia Mică, prin tot „ținutul Galatiei și
Frigiei” (Faptele Apostolilor 18, 23), vizitând bisericile pe care le
întemeiase și întărind credința ucenicilor. Pe vremea apostolilor, partea
de apus a Asiei Mici era cunoscută ca provincie romană a Asiei. Efesul,
capitala, era un mare centru comercial. Portul lui era aglomerat cu corăbii,
iar străzile erau ticsite de oameni din fiecare țară. Asemenea Corintului, el
prezenta un câmp promițător pentru efort misionar. Iudeii, foarte
răspândiți în diverse provincii ale Imperiului Roman, în genere așteptau
venirea lui Mesia. Când Ioan Botezătorul predica, mulți, în vizitele lor la
Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor anuale, ieșiseră afară, la țărmurile
Iordanului spre a-l asculta. Acolo, ei auziseră cum Iisus fusese proclamat
ca Cel făgăduit și duseseră vestea în toate părțile lumii. În felul acesta,
Providența pregătise calea pentru lucrarea apostolilor. La sosirea sa la Efes,
Pavel a găsit doisprezece frați care, asemenea lui Apolo, fuseseră ucenici ai
lui Ioan Botezătorul și, asemenea lui, dobândiseră unele cunoștințe despre
misiunea lui Hristos. Ei nu aveau destoinicia lui Apolo, însă cu aceeași
sinceritate și credință căutau să răspândească în tot locul cunoștința pe care
o primiseră. Frații aceștia nu știau nimic despre misiunea Duhului Sfânt.
Când au fost întrebați de Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, ei au răspuns:
„Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt. Dar cu ce botez ați fost
botezați? i-a întrebat Pavel, și ei au răspuns: Cu botezul lui Ioan”. Apoi,
apostolul le-a prezentat marile adevăruri care stau la temelia nădejdii
creștine. El le-a vorbit despre viața lui Hristos pe acest pământ și despre
cruda și rușinoasa Sa moarte. El le-a spus cum viața Domnului a rupt barierele
mormântului și a înviat triumfător deasupra morții. El a repetat însărcinarea
Mântuitorului dată ucenicilor Săi: „Toată puterea Mi-a fost dată în Cer și pe Pământ.
Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui,
și al Fiului, și al Sfântului Duh”. (Matei 28, 18.19.). Atunci el le vorbi și
despre făgăduința lui Hristos de a trimite pe Mângâietorul, prin a cărui putere
aveau să fie săvârșite multe semne și minuni și le descrise cât de
strălucit se împlinise această făgăduință în Ziua Cincizecimii. Cu un
profund interes și cu o bucurie plină de recunoștință și uimire, frații au
ascultat cuvintele lui Pavel. Prin credință, ei au înțeles adevărul cel minunat
al jertfei ispășitoare a lui Hristos și L-au primit ca Răscumpărător al lor.
Apoi, au fost botezați în numele lui Iisus; „când și-a pus Pavel mâinile peste
ei”, au primit și botezul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuți în stare să
vorbească în limba altor neamuri și să profetizeze. În acest fel, ei au fost
făcuți destoinici să lucreze ca misionari în Efes și în vecinătățile lui și, de
asemenea, să meargă și să vestească Evanghelia în Asia Mică. Datorită
faptului că nutreau un spirit umil și gata de a primi învățătura, acești oameni
au putut să ajungă să dobândească experiența care i-a făcut în stare să
pășească ca lucrători în câmpul secerișului. Exemplul lor prezintă creștinilor
o învățătură de mare valoare. Sunt mulți care înaintează foarte puțin în viața
spirituală, fiindcă sunt prea plini de ei înșiși spre a mai putea ocupa locul
de învățăcei. Ei sunt mulțumiți cu o cunoștință superficială a Cuvântului lui
Dumnezeu. Ei nu vor să-și schimbe credința sau obiceiurile și, prin urmare, nu
depun nicio strădanie ca să dobândească o lumină mai mare. Astăzi, sunt mulți
tot atât de neștiutori în ceea ce privește lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii,
cum fuseseră credincioșii aceia din Efes; totuși, niciun alt adevăr nu este
învățat mai clar în Cuvântul lui Dumnezeu decât acesta. Profeții și apostolii
au stăruit asupra acestei teme. Însuși Hristos ne atrage atenția asupra
dezvoltării lumii vegetale ca o ilustrare a lucrării Duhului Sfânt în
susținerea vieții spirituale. Seva viței ridicându-se din rădăcină este
împrăștiată în ramuri, ajutând la creștere și producând flori și rod. Tot la
fel, puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, pornind de la Mântuitorul,
pătrunde și stăpânește sufletul, reînnoiește motivele și sentimentele și aduce
până și gândurile în ascultare de voința lui Dumnezeu, făcând în stare pe
primitor să aducă roadele prețioase ale faptelor sfinte. Autorul vieții
spirituale este nevăzut și modul exact cum această viață este împărtășită și
susținută este dincolo de puterea de explicare a omului și de filozofia lui.
Totuși, lucrările Duhului Sfânt sunt totdeauna în armonie cu Cuvântul scris.
După cum este în lumea naturală, la fel este și în cea spirituală. Viața
naturală este păstrată clipă de clipă prin puterea divină; totuși, ea nu este
susținută printr-o minune directă, ci prin folosirea binecuvântărilor puse la
dispoziția noastră. Tot astfel, viața spirituală este susținută prin folosirea
acelor mijloace rânduite de Providență. Dacă urmașul lui Hristos dorește să
crească „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui
Hristos” (Efeseni 4, 13), el trebuie să mănânce pâinea vieții și să bea apa
mântuirii. El trebuie să vegheze, să se roage și să lucreze, ascultând în totul
de îndrumările lui Dumnezeu date prin Cuvântul Său. În experiența acestor
iudei convertiți mai este și o altă învățătură pentru noi. Când ei au primit
botezul din mâna lui Ioan, ei nu au înțeles pe deplin misiunea lui Iisus ca
Purtător de Păcat. Ei susțineau rătăciri serioase. Dar, primind o lumină mai
clară, ei au primit bucuros pe Hristos ca Răscumpărător al lor, și odată cu
acest pas de înaintare a venit și o schimbare în îndatoririle lor. Primind o
credință mai curată, în viața lor a avut loc o schimbare corespunzătoare. Ca
semn al acestei schimbări și ca o recunoaștere a credinței lor în Hristos, ei
au fost rebotezați în numele lui Iisus. După cum îi era obiceiul, Pavel
și-a început lucrarea la Efes, predicând în sinagoga iudeilor. El a continuat
să lucreze acolo timp de trei luni, vorbind cu ei „despre lucrurile privitoare
la Împărăția lui Dumnezeu”. La început, a fost primit bine; dar, ca și în alte
locuri, în scurt timp a avut de înfruntat o puternică împotrivire. „Unii
rămâneau împietriți și necredincioși și vorbeau de rău calea Domnului înaintea
norodului”. Deoarece ei stăruiau în lepădarea Evangheliei, apostolul a încetat
de a mai predica în sinagogă. Duhul lui Dumnezeu lucrase cu și prin Pavel
în străduințele sale pentru semenii săi. Dovezi îndestulătoare fuseseră aduse
spre a convinge pe toți aceia care, în mod sincer, ar fi dorit să cunoască
adevărul. Însă mulți și-au îngăduit să fie stăpâniți de prejudecăți și
necredință și au refuzat să admită cele mai convingătoare dovezi.
Temându-se ca nu cumva credința ucenicilor să fie primejduită de continua
legătură cu cei ce se împotriveau adevărului, Pavel s-a despărțit de ei și a
strâns pe toți credincioșii la un loc, continuându-și predicile sale publice în
școala lui Tiran, un învățător cu un oarecare renume. Pavel a văzut că
înaintea lui „s-a deschis o ușă mare și largă, deși erau mulți potrivnici”. (1
Corinteni 16, 9.). Efesul nu numai că era cea mai strălucită, dar era și cea
mai decăzută dintre cetățile Asiei. Superstiția și plăcerile senzuale țineau
sub influența lor numeroasa sa populație. La umbra templelor lor, criminali de
toate felurile își găseau adăpost și înfloreau cele mai degradante
vicii. Efesul era un centru bine cunoscut al adorării Dianei. Faima
mărețului templu al „Dianei Efesenilor” se întinsese prin toată Asia și în
toată lumea romană. Despre idolul din templu tradiția spunea că ar fi căzut din
cer. Pe el erau gravate diferite semne simbolice, despre care se credea că au o
mare putere. Cărți întregi fuseseră scrise de efeseni pentru a explica
înțelesul și folosința acestor simboluri. Printre cei care au dat o mare
atenție cercetării acestor costisitoare cărți erau mulți vrăjitori, care aveau
o puternică influență asupra minților superstițioșilor închinători ai chipului
din templu. În timpul lucrării sale la Efes, apostolului Pavel i se
dăduseră dovezi deosebite ale bunăvoinței divine. Puterea lui Dumnezeu însoțise
străduințele lui și mulți fuseseră tămăduiți de boli fizice. „Dumnezeu
făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei
bolnavi se puneau basmale sau șorțuri, care fuseseră atinse de trupul lui, și-i
lăsau bolile și ieșeau afară din ei duhurile necurate”. Aceste manifestări ale
puterii divine erau cu mult mai puternice decât se arătaseră vreodată mai
înainte în Efes și erau de așa natură, încât nu puteau fi imitate de dibăcia
scamatorilor sau de farmecele vrăjitorilor. Fiindcă aceste minuni erau
săvârșite în numele lui Iisus din Nazaret, oamenii au avut ocazia să vadă că
Dumnezeul Cerului era mult mai puternic decât vracii care se închinau zeiței
Diana. În felul acesta, Domnul l-a înălțat pe slujitorul Său chiar înaintea
idolatrilor, incomparabil mai presus decât cel mai puternic și mai iscusit dintre
vraci. Dar Acela căruia îi sunt supuse toate duhurile rele și care dăduse
slujitorilor Săi putere asupra lor, avea să aducă încă o și mai mare rușine și
înfrângere asupra acelora care au disprețuit și batjocorit numele Său sfânt.
Vrăjitoria fusese oprită de legea lui Moise sub pedeapsa cu moartea, totuși,
din timp în timp, în mod ascuns, ea fusese practicată de iudeii apostaziați. În
vremea când Pavel vizita Efesul, în cetate erau „niște exorciști iudei, care
umblau din loc în loc” și care, văzând minunile săvârșite prin el, „au încercat
să cheme Numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele”. O încercare de
felul acesta o făcuseră cei „șapte fii ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai
de seamă”. Găsind pe un om stăpânit de un duh demonic, ei i s-au adresat,
zicând: „Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduiește Pavel, să ieșiți afară!” Dar
„duhul cel rău le-a răspuns: Pe Iisus Îl cunosc, și pe Pavel îl știu; dar
voi, cine sunteți? Și omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a
biruit pe amândoi și i-a schingiuit în așa fel, că au fugit goi și răniți din
casa aceea”. În felul acesta, s-a dat o dovadă de netăgăduit în ce
privește sfințenia numelui lui Hristos, cât și primejdia la care se expun aceia
care invocă acest nume fără a crede în divinitatea misiunii Mântuitorului. „I-a
apucat frica pe toți: și Numele Domnului Iisus era proslăvit”. Faptele
care până aici fuseseră ținute ascunse erau acum date la iveală. Deși au primit
creștinismul, unii dintre credincioși nu au renunțat pe deplin la superstițiile
lor. Într-o oarecare măsură, ei încă au continuat să practice vrăjitoria. Acum,
convinși fiind de rătăcirea lor, „mulți din cei ce crezuseră veneau să
mărturisească și să spună ce făcuseră”. Chiar și asupra unor vrăjitori se
extinsese această lucrare bună; „și unii din cei ce făcuseră vrăjitorii, și-au
adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci
de mii de arginți. Cu atâta putere se răspândea și se întărea Cuvântul
Domnului”. Arzându-și cărțile de vrăjitorie, convertiții Efeseni au arătat
că lucrurile în care găsiseră cândva plăcere, le priveau acum cu scârbă. În și
prin vrăjitorie, ei jigniseră în mod deosebit pe Dumnezeu și își primejduiseră
sufletele; și contra vrăjitoriei și-au arătat ei acum indignarea. În felul
acesta, ei au dat pe față adevărata lor convertire. Aceste tratate despre
farmece cuprindeau reguli și forme de comunicare cu spiritele rele. Ele
cuprindeau rânduieli ale cultului Satanei - îndrumări pentru
cererea ajutorului său și obținerea de informații din partea lui. Reținând
aceste cărți, noii convertiți s-ar fi expus ispitei; vânzându-le, ei ar fi
așezat ispita în calea altora. Ei renunțaseră la împărăția întunericului și,
spre a-i nimici puterea, nu s-au dat înapoi de la niciun sacrificiu. În felul
acesta, adevărul a triumfat asupra prejudecăților oamenilor, cât și asupra
iubirii lor de bani. Prin această manifestare a puterii lui Hristos s-a
câștigat o puternică biruință pentru creștinism în chiar cetățuia superstiției.
Influența faptelor care avuseseră loc a fost mult mai întinsă decât și-a dat
seama chiar Pavel. Din Efes, veștile s-au răspândit pretutindeni și un puternic
avânt a fost dat lucrării lui Hristos. Multă vreme, după ce apostolul însuși
își terminase alergarea, scenele acestea au rămas vii în amintirea oamenilor și
au alcătuit mijloace de câștigare de convertiți pentru Evanghelie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu