ASPECTE ALE PREZENȚEI ROMÂNIEI LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS - 1919!

ASPECTE ALE PREZENȚEI ROMÂNIEI LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS - 1919!

   Conferinţa  de Pace de la Paris, şi-a început lucrările la 18 ianuarie 1919. Delegaţia română, condusă de Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri a trebuit să constate că rolul decisiv îl avea  „Consiliul celor patru” (Woodrow Wilson - SUA, Georges Clemenceau - Franţa, Lloyd George - Marea Britanie şi Vittorio Emanuele Orlando - Italia). De asemenea,  statele erau împărţite în două categorii distincte:  cu interese nelimitate (Marile Puteri) şi  cu interese limitate, între acestea şi  România. În cadrul dezbaterilor, şeful delegaţiei române a pledat pentru respectarea angajamentelor luate de Aliaţi prin Convenţia politică din 4 august 1916 privind graniţele României, a subliniat contribuţia de sânge adusă de armata Română la victoria Antantei, a evidenţiat deciziile  luate de adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia în conforitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare naţională. Cei „Mari” nu s-au arătat receptivi la argumentele lui Brătianu şi nu agreau ideea că statele sunt egale, precum au fost egale în sacrificiile făcute pe câmpul de luptă. Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că ţara sa nu recunoştea tratatele secrete încheiate după declanşarea războiului, iar preşedintele Conferinţei, Georges Clemenceau, a afirmat că înaintea Conferinţei „fiecare ţară semnifică atât cât reprezintă puterea sa militară”! Ca urmare, s-a creat o stare tensionată între Ion I.C. Brătianu şi cei „Mari”, fapt ce putea afecta deciziile privind România. În acest context, la sugestia lui Brătianu, Regele Ferdinand i-a propus Reginei să meargă la Paris pentru a pleda cauza României.  Aceasta a plecat în ziua de 1 martie 1918, cu un tren special, fiind însoţită de „un alai” de militari români şi o gardă de soldaţi francezi sub comanda căpitanului Perrain. Datorită distrugerilor provocate de război, drumul a fost lung, dar Regina se simţea bine în tren, citea şi se relaxa. În dimineaţa zilei de 5 martie a ajuns la Paris, fiind cazată în hotelul Ritz, cel mai renumit din capitala Franţei. Ion I.C. Brătianu i-a prezentat situaţia politică şi i-a dat sfaturi: „pe cine trebuie să văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos” - după cum nota Regia Maria. Pe parcurs, şeful delegaţiei române a avut mai multe discuţii cu Regina, care avea să noteze: „Zilele mele începeau cu regularitate cu o vizită din partea lui Brătianu şi a lui Victor Antonescu, şi adesea a lui Nicolae Mişu. Ei veneau cu punctualitate la ora nouă pentru a mă pregăti pentru ziua mea de lucru. Ascultam cu devotament la sfaturile lor înţelepte”. Evident, Regina şi-a pus în valoare propria-i personalite, inteligenţa, spontaneietatea şi farmecul său. Întrebată de un ziarist care era obiectivul vizitei sale, Regina a răspuns: „Pentru a da României o faţă - are nevoie de o faţă, şi de aceea am venit s-o dau pe a mea”. Era decisă să-şi folosească frumuseţea, inteligenţa, dar şi relaţiile pe care le avea „lumea bună” din Franţa.  În ziua de 7 martie, a fost invitată la discuții de către Georges Clemenceau, primul ministru al Franţei şi preşedintele Conferinţei de Pace. Clemenceau era renumit pentru vehemenţa şi modul tranşant în care-şi exprima punctele de vedere, drept care i se spunea „Tigrul”. În discuţia cu Regina a spus direct că avea „anumite motive de nemulţumire faţă de România”, care a încheiat pace separată cu inamicul. Regina i-a explicat  în ce context  România a fost nevoită să încheie pacea separată în aprilie 1918 şi  a insistat că imediat ce a fost posibil armata română s-a alăturat Antantei. „Tigrul” nu s-a arătat convins:   „Nu-mi spuneţi poveşti de astea - char dumneavoastră aţi fost pentru rezistenţă!” Regina a contraatacat: „Am crezut în victoria Aliaţilor, aşa încât eram gata să mă ţin cu dinţii, dar  dacă a fost o atitudine înţeleaptă era treaba altora s-o judece”. Maria avea să noteze: „Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o”. Cert este că la plecare i s-a oferit să treacă în revistă garda de onoare în sunetele imnului naţional francez -  Marseillaise.  De asemenea, Regina a fost invitată la Palatul Elysée de preşedintele Raymond Poincaré la o recepţie oficială dată în onoarea sa în ziua de 8 martie. Preşedintele a primit-o „cu multă bunăvoinţă; era un prieten al României”. Extrem de activă, Maria a participat la mai multe recepţii, prilej cu care a discutat cu personalităţi marcante, prilej cu care a discutat cu americanul Herbert Clark Hoover - viitorul preşedinte al SUA, francezii Aristide Briand - fost şi viitor prim-ministru, Stephen Pichon - ministrul de externe, mareşalii  Henri-Philippe Pétain şi Ferdinand Foch. După o săptămână petrecută la Paris, Regina s-a deplasat în Anglia, unde a fost găzduită în Palatul Buckingham.  După vizita extrem de mediatizată de la Paris a trebuit să nu încalce protocolul Curţii Regale. Lordul primar al Londrei a dat un prânz oficial în onoare reginei Maria, lordul Curzon a oferit un dineu în propria-i locuinţă, între invitaţi aflându-se Wiston Churchill, care a ascultat-o „cu înţelegere deosebită”. Regina a reuşit să aranjeze o întrevedere a lui Ion I.C. Brătianu, venit de la Paris, cu Regele George, care în ziua de 18 martie a oferit un prânz privat în onoarea oaspetelui său. „Brătianu şi-a arătat toată buna dispoziţie, dar George nu mai era fluent în franceză, aşa încât am făcut destul de multă traducere ca să păstrez cursivitatea conversaţiei” - nota Regina. Brătianu a vorbit despre România, participarea la război alături de Antanta, necesitatea ca cele prevăzute în Convenţia politică din august 1916 să fie respectate. După această întâlnie, Brătianu părea satisfăcut. „El consideră că cea mai bună muncă a mea aici este de a fi în termeni excelenţi cu familia regală”. Vizita Reginei la Londra s-a încheiat în ziua de 30 martie. Regina Maria, revenită la Paris, a dorit să discute cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson, cea mai prestigioasă personalitate de la Conferinţa de Pace. Regina aprecia: „Omenirea era în căutarea unui supraom care ar fi capabil să ţină în frâu spiritele rele eliberate de cei patru ani de război îngrozitori, aşa că i-a grăbit speranţa şi iluziile spre faţa lungă a acelui om cu înfăţişare sobră de peste ocean”. Faptul că nu era european a sădit încrederea că „putea fi un arbitru imparţial, judecând toate chestiunile cu obiectivitate şi fără pasiune”. Regina Maria şi-a exprimat dorinţa de a-l vedea, dar preşedintele, urmărind  să o refuze politicos, i-a comunicat că după ora nouă dimineaţa  era foarte ocupat. Maria i-a răspuns că ar fi fericită să o primească „chiar şi la şapte dimineaţa, dacă aceasta îi convenea.” Nemaiavând încotro, a făcut un compromis şi „acompaniat  de doamna Wilson a venit să mă vadă la opt şi jumătate”. În acea zi de 10 aprilie 1919, Regina României şi preşedintele SUA au discutat despre „pericolul bolşevismului”, Maria relatând despre acţiunea agresivă a guvernui de la Budapesta şi insistând asupra speranţelor avute de ţările mici, între care şi România, că vor fi apărate de SUA..  Preşedintele a abordat subiectul său favorit - crearea Ligii Naţiunilor, care urma să protejeze statele mici. Discuţia a durat o jumătate de oră, Regina fiind  invitată de preşedinte la un prânz, prilej de aprofundare a problemelor bilaterale şi internaţionale. A doua zi, discuţia a fost „foarte animată”, preşedintele dezvoltând ideile sale privind rolul Societăţii Naţiunilor. „L-am facut să promită că-l va căuta pe Brătianu pentru a-i da şansa de a expune situaţia noastră în faţa sa”. Într-adevăr, la 31 mai 1919, şeful delegaţiei  României a expus pe larg, în faţa Consiliului Suprem punctele sale de vedere. În toate întâlnirile şi interviurile sale, Regina a ţinut să precizeze că „România nu cerşeşte, ci îşi revendică drepturile.” A fost ascultată cu interes şi privită cu simpatie,  reuşind să creeeze o imagine favorabilă României.  Vizita s-a încheiat în ziua de 16 aprilie 1919, când Regina a fost condusă la gară de preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, mareşalul Fosch şi alte personalităţi. La trenul regal erau ataşate câteva vagoane cu provizii pentru bolnavi şi nevoiaşi (medicamente şi alimente), obţinute prin donaţii făcute în timpul vizitei sale. Maria era mulţumită, apreciind că a reuşit să creeze „o atmosferă cât se poate de bună pentru România”. Pratic, niciodată până în martie-aprilie 1919, România nu a fost mai prezentă în mas-media europeană şi americană, niciodată un reprezentant al acestei ţări nu a avut întâniri cu toţi marii lideri politici ai lumii. Evident, regina Maria nu a putut schimba statutul ţării sale, deciziile fiind luate, în continuare, de Consiliul Suprem (Franţa, SUA, Marea Britanie şi Italia), dar imaginea României s-a ameliorat, „cei Mari” ascultând argumentele, expuse cu pasiune de   frumoasa regină. Şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, avea să mărturisească, într-un discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, că la 28 iunie 1919 a trebuit să semneze Tratatul de Pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit.” Pentru a nu avea un tratament similar şi în privinţa Tratatului de Pace cu Austria, Ion I.C. Brătianu a negociat cu reprezentanţii Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor adoptarea unei poziţii comune, care să fie prezentată Consiliului Suprem. Ca urmare, la 29 mai, delegaţii acestor cinci ţări au fost invitaţi la Ministerul de Externe al Franţei, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de Tratat, fără clauzele militare şi cele privind reparaţiile, care urmau să fie formulate ulterior. În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziţie textul (incomplet) al acestui Tratat. Liderul român a adresat în scris un memoriu preşedintelui Conferinţei,  Clemenceau, prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale. El se referea la obligaţia României de a semna o Convenţie Specială care să garanteze drepturile minorităţilor naţionale şi dreptul Marilor Puteri de a controla aplicarea legislaţiei privitoare la minorităţile naţionale; de a semna o Convenţie prin care, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii statelor Aliate şi Asociate, fără niciun fel de vamă şi în condiţii cel puţin egale cu cele rezervate supuşilor români; de a prelua o importantă parte din datoria de stat a fostei monarhii habsburgice, precum şi alte sarcini financiare. Ca urmare a acestor demersuri, şefii delegaţiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor au fost invitaţi să-şi expună punctul de vedere privind Tratatul de pace cu Austria în şedinţa plenară din 31 mai 1919. Şeful delegaţiei române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale, polemizând cu preşedintele Conferinţei de Pace, precum şi cu preşedintele american. Negăsind înţelegerea aşteptată, Ion I.C. Brătianu a părăsit, în mod ostentativ, Conferinţa de Pace, în ziua de 2 iulie 1919. Într-un final, România a acceptat granița cu Ungaria propusă de către  cei „Patru Mari”, deoarece corespundea, cu mici excepții, principiului etnic. În privința graniței româno-sârbe în Banat, țara noastră a acceptat ca cea mai mare parte a Torontalului să rămână sârbilor. Din cauza ostilității Marilor Puteri nu s-a putut ridica problema Timocului, populat majoritar de către români.