IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A ZECEA.
46 - Servire:
Noaptea întreagă au petrecut-o pe munte; la
răsăritul soarelui, Iisus și ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiți de
gânduri, ucenicii erau înspăimântați și tăcuți. Nici Petru nu era în stare să
spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins
de lumina cerească și unde Fiul lui Dumnezeu Își descoperise slava; dar mai era
o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Iisus încoace și
încolo. La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni, aduși
acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care știau unde Se dusese Iisus.
Când Mântuitorul S-a apropiat, le-a poruncit celor trei însoțitori să păstreze
tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: „Să nu spuneți nimănui despre
vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți”. Descoperirea făcută
ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor și să nu fie făcută
cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulțimii, ar fi dat naștere la
batjocură sau la uimire zadarnică. Și chiar cei nouă apostoli nu ar fi înțeles
scena decât după ce Hristos avea să învie din morți. Cât de greu înțelegeau
până și cei trei ucenici privilegiați se vede în faptul că, fără a ține seamă
de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în față, se
întrebau între ei ce înseamnă să învie din morți. Cu toate acestea, n-au
cerut de la Iisus nicio explicație. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi
umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce
erau înclinați să creadă că nu va avea loc niciodată. Când cei din câmpie
L-au văzut pe Iisus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect și
bucurie. Totuși, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură.
Ucenicii păreau tulburați. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o
dezamăgire și o umilire amară. În timp ce ei așteptau la piciorul muntelui, un
tată adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut, care-l
chinuia. Când Iisus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galilea, le
dăduse puterea să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credință,
duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Și de astă dată porunciseră duhului
chinuitor, în Numele lui Hristos, să părăsească victima; dar demonul își bătuse
joc de ei, desfășurându-și din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să-și
dea seama de înfrângerea lor, au simțit totuși că prin aceasta aduc dezonoare
atât asupra lor, cât și asupra Domnului. În mulțime se aflau cărturari care
încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili.
Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că și
ei, și Domnul lor erau niște înșelători. Iată, strigau rabinii triumfători,
aici este un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuși nu pot să-l biruie.
Oamenii erau înclinați să ia partea cărturarilor și în mulțime domnea un spirit
de dispreț și batjocură. Dar deodată acuzațiile au încetat. Iisus și cei
trei ucenici au fost văzuți apropiindu-se și, printr-o schimbare rapidă de
sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava
cerească lăsase urme pe fața Mântuitorului și a însoțitorilor Lui. Pe chipul
lor era o lumină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriați, cărturarii
s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Iisus. Ca și când ar fi
fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese
loc conflictul și, privind drept la cărturari, a întrebat: „Despre ce vă
întrebați cu ei?” Dar glasurile curajoase și batjocoritoare mai înainte
tăceau acum. Toată ceata amuțise. Tatăl nenorocit și-a făcut drum prin mulțime
și, căzând la picioarele lui Iisus, și-a mărturisit durerea și
dezamăgirea. „Învățătorule”, zise el, „am adus la Tine pe fiul meu, care
este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trântește la pământ. M-am
rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul și nu au putut.” Iisus a privit în
jur la mulțimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburați. A
citit necredința din fiecare inimă și, cu glas plin de întristare, a exclamat:
„O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” Apoi
a zis tatălui întristat: „Adu aici pe fiul tău”. Băiatul a fost adus și,
când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a aruncat la
pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură și
sfâșiind aerul cu strigăte neomenești. Prințul vieții Se afla din nou față
în față cu prințul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie - Hristos pentru
a-și împlini misiunea de a „propovădui robilor de război slobozenia … și să dea
drumul celor apăsați” (Luca 4, 18), iar Satana, căutând să țină victima sub
puterea sa. Îngerii luminii și oștile îngerilor răi, nevăzuți, s-au adunat să
privească lupta. Pentru o clipă, Iisus a îngăduit duhului rău să-și desfășoare
puterea, ca privitorii să poată înțelege eliberarea care avea să fie
săvârșită. Mulțimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia
deznădejdii și a spaimei. Iisus a întrebat: „Câtă vreme este de când îi vine
așa?” Tatăl a povestit despre mulți ani de suferință și apoi, ca și când n-ar
mai fi fost în stare să rabde, a strigat: „Dacă poți face ceva, fie-ți milă de
noi și ajută-ne”. „Dacă poți.” Până și tatăl punea la îndoială puterea lui
Hristos. Iisus răspunse: „Dacă poți ... Toate lucrurile sunt cu putință
celui ce crede!” La Hristos nu este lipsă de putere; vindecarea fiului depindea
de credința tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-și seama de propria
slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută
necredinței mele!” Iisus Se îndreptă către suferind și zise: „Duh mut și
surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta și să nu mai intri în el”.
Un țipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul este
aproape să prăpădească viața victimei lui. Apoi copilul rămase nemișcat, ca
mort. Mulțimea șoptea: „A murit!” Dar Iisus l-a apucat de mână și, ridicându-l,
l-a predat tatălui său în desăvârșită sănătate la minte și la corp. Tatăl și
fiul lăudau numele Eliberatorului. Oamenii „au rămas uimiți” de puterea
minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânți și abătuți, au plecat
cu fruntea întunecată. Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut
privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât și a umilinței. Au văzut natura
omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu și, în același timp, înjosită după
chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimișii Cerului și fusese
proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au
văzut pe Iisus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros
și revoltător - copilul bolnav, cu fața schimonosită, scrâșnind din dinți în
spasmele agoniei pe care nicio putere omenească nu putea s-o aline. Și acest
puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în fața
ucenicilor Săi uimiți, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la
pământ, unde spumega, și a încredințat copilul sănătos la minte și la corp
tatălui și familiei. Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui
Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut.
Reprezenta, de asemenea, misiunea ucenicilor. Servii lui Hristos nu urmează să
trăiască singuri cu Iisus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare
spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana așteaptă
cuvântul credinței și rugăciunii pentru a fi eliberate. Cei nouă ucenici
se tot gândeau la situația dureroasă a nereușitei lor; și când Iisus a fost din
nou numai cu ei, L-au întrebat: „Noi de ce nu am putut să scoatem duhul
acesta?” Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe;
adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice
muntelui acestuia: Mută-te de aici colo și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu
neputință. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune și cu post”.
Necredința care i-a ținut departe de o legătură mai profundă cu Hristos și
nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredințată lor aduseseră nereușita
în lupta cu puterile întunericului. Cuvintele lui Hristos care arătau spre
moartea Sa aduseseră întristare și îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici
pentru a-L însoți pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Și, în loc
de a-și întări credința prin rugăciune și meditație asupra cuvintelor lui
Hristos, ei se agățaseră de descurajările și necazurile lor personale. În
starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana. Pentru a
birui, trebuiau să vină la luptă într-un alt spirit. Credința lor trebuia să
fie întărită prin rugăciune arzătoare și post și prin umilirea inimii. Ei
trebuiau să fie goliți de eu, să fie umpluți de Duhul lui Dumnezeu. „Dacă ați
avea credință cât un grăunte de muștar”, a zis Iisus, „ați zice muntelui
acestuia: Mută-te de aici colo și s-ar muta.” Deși grăuntele de muștar este așa
de mic, conține totuși același principiu tainic de viață care face să crească
cel mai înalt copac. Când sămânța de muștar este aruncată în pământ, embrionul
cel mic și slab se folosește de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana
lui și repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveți o credință ca
aceasta, vă veți folosi de Cuvântul lui Dumnezeu și de toate mijloacele
rânduite de El. În felul acesta, credința voastră va crește și va aduce puterea
cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea
voastră, deși în aparență de netrecut, ca și dealurile veșnice, vor dispărea în
fața cererii credinței. „Nimic nu v-ar fi cu neputință.”
47 - „Cine este mai mare?”
Revenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul
cunoscut unde îi învățase pe oameni, ci împreună cu ucenicii a căutat în
liniște casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale
în Galilea, ținta Lui era să-i instruiască pe ucenici, mai degrabă decât să
lucreze pentru mulțime. În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din
nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte.
El le-a spus că trebuie să Se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte și
apoi să învie. Și a adăugat o avertizare ciudată și solemnă: avea să fie trădat
și dat pe mâna vrăjmașilor. Ucenicii n-au înțeles cuvintele Sale nici de astă
dată. Deși deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se
strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie
socotit mai mare în Împărăție. Ei credeau că pot să ascundă de Iisus această
ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înșirat în urmă,
așa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea
gândurile și dorea să le dea sfaturi și să-i învețe. Dar pentru aceasta a
așteptat un moment de liniște, când inimile lor vor fi deschise pentru a primi
cuvintele Sale. Curând după intrarea Lui în oraș, cel ce strângea taxa
pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: „Învățătorul vostru nu plătește
darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuție religioasă,
pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreținerea templului.
Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioșie față
de templu - după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea
Mântuitorului față de legile rabinilor și felul Său de a mustra pe față pe cei
ce apărau tradiția le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să
desființeze serviciul templului. Acum, vrăjmașii au văzut o ocazie de a-L
discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.Petru a văzut
în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos față
de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învățătorului său, el a răspuns grăbit,
fără să-L consulte, că Iisus va plăti taxa. Dar Petru a înțeles numai în
parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite
de plata dării. În timpul lui Moise, când leviții fuseseră puși deoparte pentru
slujba în templu, nu li s-a dat nicio moștenire în mijlocul țării. Domnul a
zis: „Levi n-are nicio parte de moșie, nici moștenire cu frații lui; Domnul
este moștenirea lui.” (Deuteronom 10, 9.). În zilele lui Hristos, preoții și
leviții erau încă priviți ca fiind devotați templului în mod deosebit și nu li
se cerea să contribuie anual pentru întreținerea lui. Și preoții erau scutiți
de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenție a Lui că
ar fi profet sau învățător și Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar
fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios față
de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi
folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaște ca profet. Numai
cu puțin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar
acum pierduse o ocazie de a scoate în evidență originea divină a Învățătorului
său. Prin răspunsul său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea
greșită pe care preoții și conducătorii căutau să o răspândească. Când
Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate,
ci a întrebat: „Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau
biruri, de la fiii lor sau de la străini?” Petru a răspuns: „De la străini”. Și
Iisus a zis: „Așadar, fiii sunt scutiți”. În timp ce de la locuitorii unei țări
se cereau taxe pentru susținerea regelui, copiii monarhului erau scutiți. Așa
și lui Israel, poporul lui Dumnezeu, i se cerea să susțină serviciul Său;
dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligație. Dacă preoții și
leviții erau scutiți datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela
pentru care templul era casa Tatălui Său. Dacă ar fi plătit fără niciun
protest, Iisus ar fi recunoscut justețea acestei pretenții și în felul acesta
ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deși a socotit că este bine să împlinească
cererea, a combătut pretenția pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru
a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca
fiind una cu Dumnezeu și prin urmare nu avea aceleași obligații ca un supus
oarecare al stăpânirii. „Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă
undița și vei trage afară peștele care va veni întâi; deschide-i gura și vei
găsi în ea o monedă pe care ia-o și dă-le-o pentru Mine și pentru tine.” Deși
El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta și-a dat
pe față Slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele
sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor. Eu
cunosc păsările de pe munți și tot ce se mișcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar
fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea și tot ce se cuprinde în
ea.” (Psalmii 50, 10-12. - T.M.). Cu toate că a arătat lămurit că nu avea
obligația de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la
acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greșit cuvintele Sale și le-ar fi
îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării,
El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut cere. Învățătura
aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să
aibă loc schimbări însemnate în relația lor cu serviciul de la templu și
Hristos i-a învățat să nu se așeze împotriva ordinii stabilite fără să fie
nevoie. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire
a credinței lor. Deși nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului,
creștinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil. Când
Hristos și ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus
i-a chemat la Sine pe ceilalți și a întrebat: „Despre ce vorbeați unii cu alții
pe drum?” Prezența lui Iisus și întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o
lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe
drum. Rușinea și sentimentul de vinovăție i-au făcut să tacă. Iisus le spusese
că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiția lor egoistă era într-un
dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă. Când le spusese că avea să
moară și să învie, Iisus căutase să-i atragă într-o discuție cu privire la
marea încercare a credinței care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să
primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiți de durere și de
disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării
și descurajării. Cu toate că vorbise așa de lămurit despre ceea ce Îl aștepta,
faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăși speranța
că Împărăția va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la
cine va ocupa cele mai înalte funcții. Când Petru a revenit de la mare,
ucenicii i-au spus și lui despre întrebarea Mântuitorului și, în cele din urmă,
unul a îndrăznit să-L întrebe pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăția Cerurilor?” Mântuitorul
i-a adunat pe ucenici în jurul Său și le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel
dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!”
Aceste cuvinte erau atât de solemne și impresionante, dar ucenicii erau departe
de a le înțelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înțelegea Hristos. Nu înțelegeau
natura Împărăției lui Hristos și această neștiință era cauza aparentă a
certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura
Împărăției Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar aceasta n-ar fi
înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoștință deplină, problema cu
privire la întâietate ar fi reînnoit neînțelegerea. În felul acesta ar fi adus
dezastru asupra Bisericii, după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel
mai de frunte era lucrarea aceluiași spirit care începuse marea luptă în lumile
de sus și care coborâse pe Hristos din Cer, ca să moară. În fața Sa El l-a
văzut pe Lucifer, „fiul zorilor”, întrecând în slavă pe toți îngerii care
înconjurau tronul unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu.
Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14, 12.14), și dorința după
înălțare de sine adusese ceartă în curțile cerești și făcuse să fie alungată o
mare parte din oștile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie
asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i
se dăduse în Cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se dă pe față în lucrarea
neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta
pentru sine locul cel mai de frunte și orice ființă care este stăpânită de
spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea și cearta
ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăția lui
Satana este o împărăție a forței; fiecare îi socotește pe toți ceilalți ca o
piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un
loc mai înalt. În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie
egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a
luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit
ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de
cruce.” (Filipeni 2, 7.8.). Acum crucea era chiar în fața Sa; și propriii
ucenici erau așa de plini de gânduri egoiste - chiar principiul împărăției lui
Satana, - încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înțeleagă
atunci când El vorbea despre umilința Sa pentru ei. Foarte duios, dar cu
multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este
principiul care stăpânește în Cer și în ce constă adevărata mărire, așa cum
este apreciată după etalonul curților de sus. Cei care erau mânați de îngâmfare
și dorință de înălțare de sine se gândeau mai mult la ei și la răsplata pe care
urmau să o primească decât la modul în care trebuiau să reîntoarcă lui Dumnezeu
darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăția Cerurilor,
deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana. Înainte de onoare
este umilința. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu
alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în fața
lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care
are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligențele cerești pot să
conlucreze cu acela care nu caută să-și înalțe eul, ci să salveze suflete.
Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l
aibă; iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări și va înălța
sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care
pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa și are succes acolo unde
mulți învățați și intelectuali dau greș. Dar, când oamenii se înalță,
gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă
succes, Domnul face să fie înlăturați. Astfel se arată că Dumnezeu nu este
dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai
departe cu putere și mai mare. Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să
fie instruiți cu privire la natura Împărăției Sale. Ceea ce le trebuia era o
schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la
Sine un copilaș, Iisus l-a așezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu
gingășie în brațe, El a zis: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă
veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor”.
Simplitatea, uitarea de sine și iubirea plină de încredere ale copilașului sunt
însușiri pe care Cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei
măriri. Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăția Sa nu este
caracterizată prin fast și strălucire pământească. La picioarele lui Iisus,
toate deosebirile sunt uitate. Bogatul și săracul, învățatul și neînvățatul se
întâlnesc, neținând cont de clasă social sau întâietate lumească. Toți se
întâlnesc ca ființe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care
i-a răscumpărat pentru Dumnezeu. Sufletul sincer și umilit este prețios
înaintea lui Dumnezeu. El nu pune semnul Său asupra oamenilor nici după rang,
nici după bogăție, nici după inteligență, ci după felul în care ei sunt una cu
Hristos. Domnul Slavei este mulțumit cu cei umiliți și blânzi cu inima. „Tu îmi
dai”, zicea David, „scutul mântuirii Tale ... și îndurarea Ta” - ca o trăsătură
a caracterului omenesc - „mă face mare.” (Psalmii 18, 35. - T.M.). „Oricine
primește pe acest copilaș în Numele Meu”, a zis Iisus, „Mă primește pe Mine, și
oricine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” „Așa
vorbește Domnul: Cerul este scaunul Meu de domnie și pământul așternutul
picioarelor Mele. Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă
și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu.” (Isaia 66, 1.2.). Cuvintele
Mântuitorului au trezit în ucenici un simțământ de neîncredere în ei înșiși.
Deși răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se
întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit
ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Iisus: „Învățătorule”, a
zis el, „noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău; și l-am oprit,
pentru că nu mergea după noi”. Iacov și Ioan erau de părere că îl opriseră
pe omul acela pentru a-I da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că
de fapt fuseseră geloși pentru persoana lor. Ei și-au recunoscut greșeala și au
primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriți, fiindcă nu este nimeni care să facă
minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Niciunul
dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoși față de Iisus
nu trebuia să fie respins. Mulți fuseseră adânc mișcați de caracterul și
lucrarea lui Hristos și inimile lor se deschideau în credință față de El; și ucenicii,
care nu puteau cunoaște motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a
nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal printre
ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-și îngăduie un
spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe față aceeași iubire cuprinzătoare,
pe care o văzuseră la Învățătorul lor. Faptul că cineva nu se potrivește
în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăți să-i
interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învățător; noi nu
trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilință
la picioarele lui Iisus și să învețe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu
l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Își va descoperi iubirea
Sa iertătoare. Cât de atenți ar trebui să fim ca nu cumva să descurajăm pe
vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu și astfel să împiedicăm
razele cu care El ar vrea să lumineze lumea! Asprimea sau răceala arătată
de ucenici față de o persoană pe care o atrage Hristos - un act de felul
aceluia săvârșit de Ioan când a interzis unui om să facă minuni în Numele lui
Hristos - ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmașului,
determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face
așa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră
mare de moară și să fie aruncat în mare”. Și a adăugat: „Dacă mâna ta te face
să păcătuiești, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață,
decât să ai două mâini și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă
piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să
intri în viață șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă.”
(Marcu 9, 43-45.). Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de
hotărât? Deoarece „Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Trebuie
să arate ucenicii lui Iisus mai puțină atenție față de semenii lor decât a
arătat Maiestatea Cerului? Fiecare ființă a costat un preț nemărginit și ce
grozav este păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, așa încât pentru el
iubirea, umilința și suferințele Mântuitorului să fie zadarnice! „Vai de
lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină
prilejuri de păcătuire.” (Matei 18, 7.). Lumea, inspirată de Satana, se va
împotrivi cu siguranță urmașilor lui Hristos și va căuta să le distrugă
credința; dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos și totuși este
găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care
pretind că-L servesc, dar care reprezintă rău caracterul Său; și astfel mulți
oameni sunt amăgiți și duși pe căi rătăcite. Orice practică sau obicei
care ar conduce la păcat și care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai
bine îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu
poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea Cerului nu poate să însoțească
pe un om care calcă principiile veșnice ale dreptății. Și un singur păcat
cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului
și pentru a rătăci pe alții. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate și chiar
ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui
să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veșnică! La serviciul ritual
se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna
că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de
Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi
sărată cu sare”. „Să aveți sare în voi înșivă și să trăiți în pace unii cu
alții.” Toți cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu” (Romani 12, 1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea
Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului”, care în mijlocul
oamenilor țin răul pe loc, așa cum sarea ferește de stricăciune. (Matei 5, 13.).
Dar, dacă sarea și-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din
gură, fără să cuprindă și iubirea lui Hristos, nu este nicio putere spre bine
în aceasta. Acea viață nu poate exercita nicio influență mântuitoare asupra
lumii. „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi
și să nu ne plăcem nouă înșine.” (Romani 15, 1.). Nicio ființă care crede în
Hristos, deși credința sa ar putea să fie slabă și pașii săi să se clatine ca
ai unui copilaș, nu ar trebui să fie puțin apreciată. Prin tot ce ne dă un
avantaj asupra altora - fie educație și talent, noblețe de caracter, instruire
creștină, experiență religioasă - suntem datori față de cei mai puțin
privilegiați; pe cât ne stă în putință, să îi ajutăm și să îi servim. Dacă
suntem tari, să înălțăm brațul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea
fața Tatălui din Cer, sunt bucuroși să servească celor mai mici ai Lui. Ființe
tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor
deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenți acolo unde sunt mai necesari,
alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul și al căror mediu de
viață este mai descurajator. Și în această servire, adevărații urmași ai lui
Hristos vor colabora. Dacă unul dintre acești micuți va fi biruit și va
greși împotriva ta, datoria ta este să cauți îndreptarea lui. Nu aștepta ca el
să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeți?” a zis Iisus. „Dacă un om are
o sută de oi și se rătăcește una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și
nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și, dacă se întâmplă să o
găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele
nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru
din Ceruri să piară unul măcar din acești micuți.” În umilință, luând
seama „la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6, 1), mergi la
cel greșit și „spune-i între tine și el singur”. Nu-l expune rușinii, punând
greșeala lui în fața altora, și nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să
fie cunoscut în public păcatul sau greșeala unuia care poartă Numele Lui.
Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greșit; el trebuie
condus să-și vadă greșeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l
judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptățești. Toată stăruința ta să
fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară
atingerea cea mai delicată și sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care
se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea
aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înțelegere față de fratele său,
știind că, dacă izbutește, va „mântui un suflet de la moarte” și va „acoperi o
sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20.). Dar chiar și încercarea aceasta
poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine unul sau doi”.
S-ar putea ca influența lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a
fost fără succes. Nefiind amestecați în neînțelegerea aceea, ei vor putea fi
mai nepărtinitori și faptul acesta va da mai multă greutate sfatului față de
cel greșit. Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci și numai atunci problema
să fie adusă înaintea întregii Biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanți ai
lui Hristos, să se unească în rugăciune și să stăruie cu iubire ca acela care a
greșit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel
rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspirație,
zice: „Ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele
lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.). Cel care leapădă
această invitație a rupt legătura care-l unea cu Hristos și în felul acesta s-a
rupt de părtășia cu Biserica. De aici înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine
ca un păgân și un vameș”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca și cum
nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie disprețuit sau neglijat de
către frații lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioșie și compătimire, ca
una din oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său. Învățătura
dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greșiți
repetă într-o formă mai concretă învățătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu
urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci
cu un păcat din pricina lui.” (Leviticul 19, 17.). Adică acela care neglijează
datoria pe care i-a încredințat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei
care sunt în rătăcire și păcat, se face părtaș la păcat. Pentru relele pe care
le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca și când noi le-am fi
înfăptuit. Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greșit și să-i
arătăm greșeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al
discuțiilor și criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost
prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către
alții. Cunoașterea greșelilor săvârșite de creștini va fi o piatră de poticnire
pentru lumea necredincioasă; și, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem
decât de pierdut, căci privind suntem transformați. În timp ce căutăm să
îndreptăm greșelile unui frate, Duhul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât
de mult cu putință de criticile oricui, chiar și ale propriilor frați și cu
atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înșine greșim și avem
nevoie de mila și de iertarea lui Hristos, și El ne îndeamnă să ne purtăm unul
cu altul așa cum dorim să Se poarte El cu noi. „Orice veți lega pe Pământ,
va fi legat și în Ceruri; și orice veți dezlega pe Pământ, va fi dezlegat și în
Cer.” Voi lucrați ca trimiși împuterniciți ai Cerului, și efectele lucrării
voastre sunt pentru vecie. Dar noi nu suntem lăsați să ducem singuri
această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său este ascultat cu o inimă
sinceră, Hristos este de față. El este prezent nu numai în adunările Bisericii,
ci oriunde se adună în Numele Său oricât de puțini ucenici, va fi și El acolo.
El zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare,
le va fi dat de Tatăl Meu, care este în Ceruri”. Iisus zice: „Tatăl Meu
care este în Ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deși prin natura Sa
omenească El este legat de ei, este părtaș la încercările lor și simpatizează
cu ei în suferințele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul
Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligențele cerești se unesc cu oamenii
în iubire și acțiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Și toată puterea Cerului
se unește cu iscusința omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.
48 - La sărbatoarea corturilor:
De trei ori pe an, iudeii erau obligați să se adune
la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor,
Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste
adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ținute; dar, când a revenit în
țară, poporul a început să țină din nou aceste sărbători. Era planul lui
Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puține
excepții, preoții și conducătorii poporului pierduseră din vedere lucrul
acesta. Acela care rânduise aceste sărbători și care le lămurise însemnătatea
era martor la pervertirea lor. Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare
din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la
bunătatea și îndurările Lui. Întreaga țară fusese sub ocrotirea Sa, primind
binecuvântările Sale. Zi și noapte, El purtase de grijă. Ploaia și soarele
făcuseră ca pământul să producă roade. În văile și câmpiile Palestinei, recolta
fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul prețios fusese adunat în
vase. Palmierii își dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră
călcați în teasc. Sărbătoarea ținea șapte zile și, pentru sărbătorirea ei,
locuitorii Palestinei și israeliții care locuiau în alte țări își părăseau
căminele și veneau la Ierusalim. De aproape și de departe, oamenii veneau
aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni și tineri, bogați și săraci, toți
aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoștință Aceluia care
încununase anul cu bunătăți și făcuse ca pașii Lui să reverse belșugul. Se
aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului și să dea expresie
bucuriei tuturor; orașul avea înfățișarea unei păduri frumoase. Sărbătoarea
aceasta nu era numai o expresie a recunoștinței pentru recoltă, ci și o
amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În
amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliții locuiau în
colibe sau corturi făcute din verdeață. Acestea erau așezate pe străzi, în
curțile templului sau pe acoperișuri. Dealurile și văile care înconjurau
Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuințe înverzite și păreau vii
din cauza mulțimii de oameni. Cu cântări sfinte și cu mulțumiri,
închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puțin înainte de această sărbătoare
era Ziua Ispășirii, când, după ce își mărturiseau păcatele, oamenii erau
declarați ca fiind în pace cu Cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru
bucuria sărbătorii. „Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține
în veci.” (Psalmii 106, 1. - T.M.). Cuvintele acestea răsunau triumfător, în
timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoțeau
cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea
ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte și de alta a scării de
marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviților conducea serviciul
cântărilor. Mulțimea credincioșilor, fluturând ramuri de palmier și de mirt,
prindea ecoul corului; și iarăși melodia era reluată de glasurile din apropiere
și depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă. Noaptea,
atât templul, cât și curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea
ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se
revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoților și măreția
ceremoniilor se uneau pentru a da naștere unei priveliști care îi impresiona
adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care
dădea naștere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment
petrecut în călătoria prin pustie. Încă din zorii zilei, preoții sunau
prelung și pătrunzător din trâmbițele lor de argint, iar trâmbițele și
strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal și câmpie,
salutând ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale
Chedronului un vas plin cu apă și, ridicându-l, în timp ce trâmbițele sunau,
urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn și rar, în timp ce cânta:
„Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122, 2. - T.M.). El
aducea ulciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curții preoților.
Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un
preot. Ulciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un ulcior cu
vin; și conținutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron și ajungea
apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a
țâșnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui
Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul, Dumnezeu este
tăria mea și pricina laudelor mele ... veți scoate apă cu bucurie din izvoarele
mântuirii.” (Isaia 12, 2.3.). În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru
a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nicio
mișcare pentru a arăta că ar vrea să meargă și El. L-au urmărit cu neliniște.
De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la sărbătorile
naționale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El
Își restrânsese lucrarea la Galilea. Aparenta neglijare a marilor adunări
religioase și vrăjmășia fățișă a preoților și rabinilor erau o cauză de
neliniște pentru cei din jurul Lui și chiar pentru ucenicii și rudele Sale. În
învățăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu,
dar, cu toate acestea, părea indiferent față de slujbele care fuseseră rânduite
de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameși și cu alți oameni cu nume rău,
faptul că nu ținea seama de datinile rabinilor și libertatea cu care nu
respecta pretențiile tradiționale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în
vrăjmășie cu autoritățile religioase și dădea naștere la multe întrebări.
Frații Săi socoteau drept o greșeală îndepărtarea Lui de oamenii mari și
învățați ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceștia aveau desigur dreptate și
că Hristos greșea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viața Lui
neprihănită și, deși nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionați de
lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galilea le mulțumea ambiția; ei tot mai
sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că
El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prințul lui Israel!
Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacție plină de mândrie. Erau așa de
nerăbdători în privința aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la
Ierusalim. „Pleacă de aici”, au zis ei, „și du-Te în Iudea, ca să vadă și
ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când
caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Acest
„dacă” exprima îndoială și necredință. Ei Îl socoteau fricos și slab. Dacă El
știa că este Mesia, la ce bun această neînțeleasă rezervă și inactivitate? Dacă
avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu merge curajos la Ierusalim să-și
susțină pretențiile? Pentru ce să nu facă în Ierusalim minunile de care se
dusese vestea în Galilea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei,
unde să faci marile Tale minuni în folosul unor țărani și pescari nepricepuți.
Arată-Te în capitală, câștigă sprijinul preoților și conducătorilor și unește poporul,
pentru a întemeia noua împărăție. Acești frați ai lui Iisus judecau după
aceleași motive egoiste, care se află atât de des în inima celor cu ambiție
după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supărați că, în loc
să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieții. Ei au
fost foarte dezamăgiți când așa de mulți dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei
înșiși se depărtaseră de El, ca să nu fie siliți să recunoască ce arătau și
faptele Lui - că El era trimisul lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: Vremea Mea
n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă
poate urî; pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei
sunt rele. Suiți-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul
acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea. După ce le-a spus aceste
lucruri, a rămas în Galilea.” Frații Îi vorbiseră oarecum poruncitor,
arătându-I ei ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neașezându-i
în aceeași categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună
cu lumea. „Pe voi lumea nu vă poate urî”, a zis El; „pe Mine Mă urăște, pentru
că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Lumea nu-i urăște pe cei
ce i se aseamănă în spirit; îi iubește ca pe unii care sunt ai ei. Pentru
Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viață ușoară sau
pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea și slava
acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în
care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viața lumii, pentru a
realiza marele Plan al Mântuirii. El Își îndeplinea lucrarea pentru o lume
căzută. Dar nu trebuia să Se încumete și nici să grăbească primejdia sau criza.
Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aștepte
cu răbdare. El știa că avea să întâmpine ura lumii. Știa că lucrarea Sa se va
termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme.
De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăștiase peste tot pe
unde erau răspândiți iudeii și, deși de mai multe luni lipsise de la sărbători,
interesul față de El nu scăzuse. Din toate părțile pământului veniseră mulți la
Sărbătoarea Corturilor, în speranța de a-L vedea. La începutul sărbătorilor,
mulți întrebaseră despre El. Fariseii și conducătorii Îl așteptau să vină,
nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare:
„Unde este?”, dar nimeni nu știa. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la
orice. De frica preoților și a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L
recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns și cu interes
despre El. Mulți Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alții Îl
denunțau ca pe un înșelător al poporului. Între timp, Iisus a ajuns la
Ierusalim, în mod liniștit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe
călătorii care se îndreptau din toate părțile spre cetate. Dacă S-ar fi
alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenția publică ar
fi fost atrasă către El la intrarea în cetate și o demonstrație populară în
favoarea Sa ar fi ațâțat autoritățile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a
ales să facă drumul singur. În timpul sărbătorii, când frământarea
mulțimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în
mijlocul mulțimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu
îndrăznea să Se arate în fața preoților și a conducătorilor. Toți au fost
surprinși când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toți se minunau de
demnitatea și curajul arătate în fața vrăjmașilor puternici, care căutau să-I
ia viața. Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulțimi, Iisus a
vorbit așa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El
cunoștea legile și instituțiile lui Israel, serviciul jertfelor și
învățăturile profeților mult mai bine decât rabinii și preoții. El a sfărâmat
barierele formalismului și tradiției. Scenele vieții viitoare păreau să se
desfășoare cu claritate în fața Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea
despre cele pământești și despre cele cerești, despre cele omenești și despre
cele dumnezeiești cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare și
convingătoare; și din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învățătura Lui,
„pentru că vorbea cu putere.” (Luca 4, 32.). În diferite chipuri, El și-a
avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora
care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate
dovezile posibile că venise de la Dumnezeu și că făcuse orice sforțare posibilă
pentru a-i aduce la pocăință. El nu avea să fie respins și ucis de propriul
popor, dacă putea să-l scape de vinovăția unei astfel de fapte. Toți se
minunau de cunoștințele pe care le avea din lege și din profeții; și întrebarea
aceasta trecea de la unul la altul: „Cum are Omul acesta învățătură, căci n-a
învățat niciodată?” Nimeni nu era socotit învățător în cele religioase dacă nu
studiase la școlile rabinice și atât Iisus, cât și Ioan Botezătorul erau
considerați ca fiind ignoranți, din cauză că nu primiseră această educație. Cei
care îi ascultau erau impresionați de cunoștința lor din Scriptură, știind că
ei „n-au învățat niciodată”. Este adevărat că de la oameni nu învățaseră, dar
Dumnezeul Cerului era Învățătorul lor și de la El primiseră cea mai înaltă
înțelepciune. Când Iisus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas
uimiți. Chiar și oamenii care erau cei mai porniți împotriva Lui s-au simțit
neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau
uitate. Zi după zi, El a învățat norodul, până în ultima zi, „care era
ziua cea mare a praznicului”. Dimineața acestei zile i-a găsit pe oameni
obosiți de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Iisus și-a înălțat glasul,
care a răsunat prin curțile templului: „Dacă însetează cineva, să vină la
Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie,
cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte
puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârșită pompă și sărbătoare, ochii lor
fuseseră orbiți de lumină și culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai
bogată muzică, dar în tot șirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să
împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului
pentru cele nepieritoare. Iisus i-a invitat să vină și să bea din izvorul
vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața
veșnică. De dimineață, preotul săvârșise ceremonia care comemora lovirea
stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, care, prin moartea Sa,
avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele
lui Hristos erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit
să fie lovit, ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos,
Satana credea că va distruge pe Domnul vieții, dar din Stânca lovită au curs
râuri de apă vie. Când Iisus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a
fost mișcată de o teamă plină de respect și mulți erau gata să zică împreună cu
femeia din Samaria: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete.” (Ioan 4, 15.). Iisus
cunoștea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile și onoarea nu pot mulțumi inima.
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus și cel
de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduiește să ușureze mintea
împovărată, să mângâie pe cel întristat și să dea nădejde celui descurajat.
Mulți dintre cei care Îl ascultau pe Iisus erau întristați din cauza nădejdilor
spulberate, mulți nutreau dureri ascunse, mulți căutau să-și astâmpere dorința
inimii prin bucuriile lumii și lauda oamenilor, dar, când totul era câștigat,
vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din
care nu puteau să-și aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei
stăteau nemulțumiți și triști. Dar cuvintele lui Iisus: „Dacă însetează cineva”
i-au trezit brusc din meditația lor întristată și, în timp ce ascultau
cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt
a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului
neprețuit al mântuirii. Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai
răsună și ni se adresează cu și mai mare putere decât celor care L-au auzit în
templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor
obosiți și zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veșnice. Iisus
încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea”. „Celui
ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieții fără plată.” „Oricui va bea
din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o
voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața
veșnică.” (Apocalipsa 22, 17; Ioan 4, 11.).
49 - Printre curse:
Tot timpul cât a stat la Ierusalim în cursul
praznicului, Iisus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi căutau mijloace de
a-L aduce la tăcere. Preoții și conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au
făcut planul de a-L opri prin violență. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L
umilească pe acest Învățător galilean în fața poporului. În prima zi a
participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L cu
ce putere învață. Doreau să întoarcă atenția oamenilor de la El la problema
dreptului Său de a învăța și, în același timp, la importanța și autoritatea
lor. „Învățătura Mea nu este a Mea”, a zis El, „ci a Celui ce M-a trimis
pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă
învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7, 16-17.).
Iisus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură,
ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înțelegerea
și aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte.
Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinței. Dacă adevărul
ar putea să fie supus numai rațiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea
primirii lui. Dar el trebuie să fie primit prin lucrarea harului în inimă și
primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul
lui Dumnezeu. Posibilitățile unui om de a cunoaște adevărul, oricât de
strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide
să primească adevărul și până nu are loc o conștientă lepădare a oricărui
obicei și a oricărei deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se
predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorința sinceră de a cunoaște și
împlini voința Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui Dumnezeu
pentru mântuirea lor. Aceștia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care
vorbește din partea lui Dumnezeu de acela care vorbește numai de la sine.
Fariseii nu așezaseră voința lor de partea voinței lui Dumnezeu. Ei nu căutau
să cunoască adevărul, ci să găsească vreo scuză pentru a scăpa de el; Hristos a
arătat că, din cauza aceasta, ei nu înțelegeau învățătura Lui. Apoi a
descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învățător de cel
fals: „Cine vorbește de la sine, caută slava lui însuși; dar cine caută slava
Celui ce l-a trimis, acela este adevărat și în el nu este strâmbătate.” (Ioan
7, 18.). Acela care caută slava sa vorbește numai de la sine. Spiritul
preocupării numai pentru sine își trădează originea. Dar Hristos căuta slava
lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorității
Sale ca Învățător al adevărului. Iisus le-a dat rabinilor o dovadă a
divinității Sale, arătându-le că citește în inima lor. De la vindecarea
săvârșită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înșiși
călcau legea pe care pretindeau că o apără. „Oare nu v-a dat Moise Legea?” a
zis El. „Totuși nimeni din voi nu ține Legea. De ce căutați să Mă
omorâți?” Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor
prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbușească. Pentru o clipă, s-au
îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu
voiau să primească avertizarea. Pentru a-și păstra influența asupra poporului,
planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la
întrebarea lui Iisus, ei exclamară: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Ei
insinuau că minunile lui Iisus erau venite de la un duh rău. Iisus n-a
ținut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că
lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului și că era
îndreptățită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis:
„Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur ... și voi tăiați
împrejur pe om în ziua Sabatului”. După lege, fiecare copil trebuia să fie
circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia
săvârșit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie
„însănătoșit un om în ziua Sabatului”. El le-a atras atenția, zicând: „Nu
judecați după înfățișare, ci judecați după dreptate”. Conducătorii au fost
aduși la tăcere; și mulți din popor ziceau: „Nu este El acela pe care caută ei
să-L omoare? Și totuși iată că vorbește pe față și ei nu-I zic nimic; nu cumva,
în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?” Mulți
dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim și care nu erau în
necunoștință de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simțeau atrași către El
cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu.
Dar Satana era gata să strecoare îndoiala; și pentru aceasta, calea era
pregătită chiar de greșitele lor păreri despre Mesia și venirea Lui. Toți
credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea
să dispară și că, la a doua Lui venire, nimeni nu avea să știe de unde venea.
Nu puțini erau aceia care susțineau că Mesia nu avea nicio legătură de rudenie
cu neamul omenesc. Deoarece Iisus din Nazaret nu satisfăcea așteptările
poporului în ce privește slava lui Mesia, mulți se alăturau celor care spuneau:
„Dar noi știm de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu
va ști de unde este”. În timp ce ei pendulau între îndoială și credință, Iisus
le-a cunoscut gândurile și le-a răspuns: „Mă cunoașteți și Mă știți de unde
sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, și
voi nu-L cunoașteți”. Ei pretindeau că știu care trebuie să fie obârșia lui
Hristos, dar nu știau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu
voința lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a
descoperit. Ascultătorii ar fi trebuit să înțeleagă cuvintele lui Hristos.
Ele erau o repetare lămurită a celor susținute de El în fața Sinedriului, cu
multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci cei
mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era și acum, dar erau
împiedicați de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le:
„Până aici să mergeți și mai departe nu”. Erau foarte mulți oameni care
credeau în El și se întrebau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne
decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare
mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie șoptite de mulțime. Dând fuga
la mai marii preoților, au făcut planul să-L aresteze. Totuși au rânduit
să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în fața
poporului. Din nou, Iisus a dovedit că le citește gândurile. „Mai sunt cu voi
puțină vreme”, a zis El, „și apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veți căuta și
nu Mă veți găsi; și unde voi fi Eu, voi nu veți putea veni”. În curând, urma să
găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor și a urii lor. El urma să
Se înalțe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri; și omorâtorii Lui
nu puteau să ajungă niciodată acolo. Batjocoritori, rabinii au zis: „Unde
are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de
gând să Se ducă la cei împrăștiați printre greci și să învețe pe greci?” Ei
nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui
Hristos! Toată ziua Își întinsese mâinile către un popor neascultător și
batjocoritor; totuși El avea să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se
descopere unui popor ce n-a chemat Numele Lui. (Romani 10, 20.21.). Mulți
dintre cei care se convinseseră că Iisus era Fiul lui Dumnezeu erau duși în
rătăcire de raționamentul fals al preoților și rabinilor. Învățătorii aceștia
repetaseră cu mare efect profețiile privitoare la Mesia, că „va împărăți pe
muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui”,
că „El va stăpâni de la o mare la alta și de la Râu până la marginile
pământului.” (Isaia 24, 23; Psalmii 72, 8. - T.M.). Apoi au comparat cu
dispreț slava descrisă aici cu înfățișarea umilă a lui Iisus. Chiar cuvintele
profeției erau în așa fel răstălmăcite, încât să susțină rătăcirea. Dacă ar fi
cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înșiși, oamenii n-ar mai fi fost
duși în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturisește că Hristos trebuia să
facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea și
suferințele Sale în lume și capitolul 59 descrie caracterul preoților și
rabinilor. Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte
necredința. În fața lor se află lumina și întunericul, adevărul și rătăcirea.
Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este
înzestrată cu puterea de a deosebi între bine și rău. Dumnezeu nu vrea ca
oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor,
comparând cu grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecățile și
ar fi comparat profeția scrisă cu faptele ce caracterizau viața lui Iisus,
iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeții și împlinirea lor în
viața și activitatea umilului Galilean. Astăzi, mulți sunt înșelați la fel
ca iudeii. Învățătorii religioși citesc Biblia în lumina înțelegerii și
tradiției proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înșiși și nici
nu gândesc pentru ei înșiși, ca să știe care este adevărul; ei își predau
judecata și își încredințează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica și
învățătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru
răspândirea luminii; dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învățătură
omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul,
ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înțelege
Scripturile. „Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă
învățătura este de la Dumnezeu.” (Ioan 7, 17.). În cea din urmă zi a
praznicului, aprozii trimiși de către preoți și conducători să-L aresteze pe
Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebați cu mânie: „De ce nu L-ați
adus?” Cu o înfățișare solemnă, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca
Omul acesta”. Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui
Hristos. În timp ce El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a
prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce
ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiți și
Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoții și
conducătorii nu voiau să vadă - natura omenească inundată de slava divină. S-au
întors plini de gândul acesta, atât de impresionați de cuvintele Lui, încât la
întrebarea: „De ce nu L-ai adus?” au putut doar să spună: „Niciodată n-a vorbit
vreun om ca Omul acesta”. Preoții și conducătorii, la prima lor întâlnire
cu Hristos, avuseseră aceeași convingere. Inima lor fusese adânc mișcată și
gândul acesta venise cu putere în mintea lor: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca
Omul acesta”. Dar ei înăbușiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniați
că până și reprezentanții legii puteau fi influențați de Galileanul hulit, au strigat:
„Doar n-ați fi fost duși și voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai
marii noștri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu știe Legea, este
blestemat!” Aceia cărora li se adresează mesajul adevărului rareori
întreabă: „Este adevărat?”, ci: „De cine este susținută?” Mulțimile o apreciază
prin numărul acelora care o primesc și se pune mereu întrebarea: „A crezut
cineva dintre învățați sau dintre conducătorii religioși?” Oamenii nu arată
astăzi mai mult interes față de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos.
Ei caută și astăzi tot așa de mult bunurile pământești, neglijând comorile
cerești, și nu este un argument împotriva adevărului faptul că foarte
mulți nu sunt dispuși să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii
mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioși. Preoții și conducătorii
au început să facă planuri pentru arestarea lui Iisus. Susțineau că, dacă va fi
lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali și deci
lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuției
lor, au fost opriți brusc. Nicodim a întrebat: „Legea noastră osândește ea pe
un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” Peste adunare s-a așternut
tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conștiința lor. Ei nu puteau să
condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul
acesta au amuțit îngâmfații conducători, privind la acela care îndrăznise să
vorbească în favoarea dreptății. Ei erau uimiți și le era ciudă că cineva
dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Iisus, încât avea de
spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-și din uimire, s-au adresat lui
Nicodim cu sarcasm: „Și tu ești din Galilea? Cercetează bine și vei vedea că din
Galilea nu s-a ridicat niciun prooroc”. Totuși, protestul a avut ca
rezultat suspendarea ședinței consiliului. Conducătorii nu puteau să-și aducă
la îndeplinire planul și să-L condamne pe Iisus fără să-L asculte. Înfrânți de
astă dată, „s-au întors fiecare acasă. Iisus S-a dus la Muntele
Măslinilor”. Departe de frământările și freamătul orașului, de gloatele
curioșilor și de rabinii vicleni, Iisus a mers în liniștea livezilor de
măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit
în templu și, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a așezat să-i
învețe. Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei și cărturari s-a
apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre și
categorice, o acuzau că a călcat porunca a șaptea. După ce au îmbrâncit-o în
fața lui Iisus, I-au spus cu un respect fățarnic: „Moise în Lege ne-a poruncit
să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?” Pretinsul lor
respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această
ocazie pentru a obține condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea,
aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie
acuzat că disprețuiește legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de
moarte, putea să fie acuzat de către romani că Își asumă o autoritate care
le aparține numai lor. Iisus a privit o clipă scena - victima tremurând,
acoperită de ocară, demnitarii cu fața aspră, fără pic de milă omenească. Duhul
Său de nepătată curăție S-a cutremurat în fața acestui tablou. Știa bine pentru
care motiv fusese adus acest caz în fața Lui. El citea în inimă și cunoștea
caracterul și istoria vieții fiecăruia dintre cei care stăteau în fața Lui.
Chiar acești așa-ziși paznici ai dreptății conduseseră victima la păcat, ca
să-I poată întinde o cursă lui Iisus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea
lor, El S-a plecat și, îndreptându-și privirea în jos, a început să scrie pe
pământ. Iritați de întârzierea și aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au
apropiat, făcându-L atent asupra situației. Dar, când privirea lor, urmărind-o
pe a lui Iisus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feței lor
s-a schimbat. Acolo, în fața lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieții lor.
Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe fețele lor și s-au îngrămădit să
vadă la ce se uitau cu atâta groază și rușine. Cu toată pretenția lor de respect
față de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripțiile legii. Era
datoria soțului să ia măsuri împotriva ei, și părțile vinovate trebuiau să fie
pedepsite deopotrivă. Acțiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Iisus
i-a întâmpinat totuși pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu
moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum și
ațintindu-și privirea asupra bătrânilor complotiști, Iisus a zis: „Cine dintre
voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Și, aplecându-Se, a
continuat să scrie pe pământ. El nu nesocotise legea dată de Moise, nici
nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânți. Acum, când haina
pretinsei lor sfințenii fusese sfâșiată, ei au rămas în fața nemărginitei
curății vinovați și condamnați. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale
vieții lor să fie descoperite mulțimii și unul câte unul, cu fruntea și ochii
plecați, s-au furișat, lăsându-și victima singură cu Mântuitorul milostiv. Iisus
S-a ridicat și, privind la femeie, a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi?
Nimeni nu te-a osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Și Iisus i-a zis:
„Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Femeia stătuse
în fața lui Iisus tremurând de frică. Cuvintele Lui: „Cine dintre voi este fără
păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” au sunat pentru ea ca o sentință la
moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta
soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se
îndepărtează fără cuvânt și plini de neliniște; apoi au ajuns la urechile ei
aceste cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Cu
inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Iisus, exprimându-și printre
suspine iubirea plină de recunoștință și mărturisindu-și păcatele cu lacrimi
amare. Acesta a fost pentru ea începutul unei vieți noi, o viață de
curăție și pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet
căzut, Iisus a săvârșit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli
trupești. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veșnică. Femeia
aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale Lui. Prin
iubire și devotament, pline de sacrificiu de sine, ea și-a exprimat
recunoștința față de harul Lui iertător. Iertând-o pe această femeie și
încurajând-o să ducă o viață mai bună, caracterul lui Iisus strălucește în
frumusețea neprihănirii desăvârșite. Deși nu acoperă păcatul, nici nu
micșorează simțul vinovăției, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea
avea numai dispreț și batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Iisus îi
spune cuvinte de mângâiere și nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui
păcătos și-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriți acuză, Iisus
îi zice: „Du-te și să nu mai păcătuiești”. Nu este un adevărat urmaș al
lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a
greșit, lăsându-l să-și urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se
grăbesc să-i acuze pe alții și, plini de râvnă, îi aduc în fața justiției sunt
adesea mai vinovați în propria viață decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl
urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăște păcatul, dar îl
iubește pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea
creștină este înceată la mustrare, grăbită să observe pocăința, gata să ierte,
să încurajeze, să-l așeze pe cel greșit pe calea sfințeniei și să-i întărească
pașii pe acest drum.
50 - „Lumina lumii”:
„Iisus le-a vorbit din nou și a zis: Eu sunt Lumina
lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieții.” Când a spus aceste cuvinte, Iisus Se afla în curtea templului,
unde aveau loc slujbele de la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curți
se ridicau doi stâlpi înalți, cu candelabre mari. După jertfa de seară, erau
aprinse toate lămpile, care își răspândeau lumina asupra Ierusalimului.
Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care călăuzise pe Israel
în pustie și mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se
aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunțiți, preoții
templului și conducătorii poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul
muzicii instrumentelor și cântărilor leviților. Prin iluminarea
Ierusalimului, poporul își exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea
să-și reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Iisus, scena avea un
înțeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul
în jurul lor, așa și Hristos, izvorul luminii spirituale, luminează în
întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârșit. Luminătorul
cel mare, pe care mâna Sa îl așezase în Ceruri, era o reprezentare mai corectă
a slavei misiunii Sale. Era dimineață. Soarele tocmai răsărise deasupra
Muntelui Măslinilor, razele lui dădeau o strălucire orbitoare palatelor de
marmură și luminau aurul zidurilor templului, când Iisus, arătând către
acest tablou, a zis: „Eu sunt Lumina lumii”. Unul dintre cei care au fost
martori la scena aceasta a reluat mai târziu cuvintele Mântuitorului în acest
pasaj sublim: „În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează
în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”. „Lumina aceasta era adevărata
Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1, 4.5.9.). Și multă
vreme după ce Iisus Se înălțase la Cer, Petru, de asemenea, scriind sub
iluminarea Duhului Sfânt, a reamintit simbolul folosit de Hristos: „Și avem
cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca
la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și
va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.” (2 Petru 1, 19.). Lumina
a fost totdeauna un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.
La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina
a fost ascunsă în stâlpul de nor, ziua, și în stâlpul de foc, noaptea,
călăuzind marile oștiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu măreție
înfricoșătoare în jurul Domnului, pe Muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra
capacului chivotului din templu. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la
inaugurarea lui. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus
păstorilor care privegheau vestea mântuirii. Dumnezeu este lumină și, în
cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos declară unitatea Lui cu Dumnezeu și
legătura Sa cu întreaga familie omenească. El a fost Acela care la început a
făcut ca lumina să „strălucească în întuneric.” (2 Corinteni 4, 6.). El este
lumina soarelui, a lunii și a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat
asupra lui Israel în simbol, în ceremonii și profeție. Dar lumina n-a fost dată
numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate
colțuri ale pământului, astfel și lumina Soarelui dreptății luminează asupra
oricărui suflet. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe
orice om, venind în lume.” Lumea și-a avut marii ei învățători, bărbați cu o
inteligență uriașă și cu o minunată putere de observație, oameni ale cărora
cuvinte au stimulat cugetarea și au scos la iveală domenii vaste de cunoaștere;
și acești bărbați au fost onorați ca fiind conducătorii și binefăcătorii
neamului lor. Dar aici este Unul mai presus de ei. „Tuturor celor ce L-au
primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Nimeni n-a văzut
vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut.” (Ioan 1, 12.18.). Putem să urmărim șirul marilor învățați ai
lumii până acolo unde se întind rapoartele omenești; dar Lumina a fost
înainte de ei. După cum luna și planetele sistemului solar strălucesc prin
lumina reflectată de la soare, tot astfel, în măsura în care învățătura lor este
adevărată, cugetătorii cei mari ai lumii reflectă razele Soarelui neprihănirii.
Fiecare perlă a cugetării, fiecare scânteiere a inteligenței sunt de la Lumina
lumii. În zilele noastre, auzim mult despre o „înaltă educație”. Dar adevărata
„înaltă educație” este dată de Acela „în care sunt ascunse toate comorile
înțelepciunii și ale științei”. „În El era viața, și viața era lumina oamenilor.”
(Coloseni 2, 3; Ioan 1, 4.). „Cine Mă urmează pe Mine”, a zis Iisus, „nu
va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” În cuvintele: „Eu sunt
Lumina lumii”, Iisus S-a declarat ca fiind Mesia. În templul în care Hristos
învăța acum, bătrânul Simeon vorbise despre El, numindu-L „lumina care să
lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel.” (Luca 2, 32.). Prin aceste
cuvinte, el aplica la Iisus o profeție cunoscută de tot Israelul. Prin profetul
Isaia, Duhul Sfânt declarase: „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu, ca să
ridici semințiile lui Iacov, și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De
aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile
pământului.” (Isaia 49, 6.). Profeția aceasta era înțeleasă de toți ca vorbind
despre Mesia și, când Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii”, oamenii nu puteau să
nu recunoască afirmația Sa că El este Cel Făgăduit. Pentru farisei și
conducători, această afirmație părea o îndrăzneală plină de aroganță. Ei nu
puteau să tolereze ca un om asemenea lor să aibă astfel de pretenții.
Făcându-se că nu au auzit cuvintele Sale, ei au întrebat: „Cine ești Tu?” Ei
stăruiau să-L forțeze să declare că El este Hristosul. Înfățișarea și lucrarea
Lui se deosebeau așa de mult de așteptările poporului, încât vrăjmașii Săi
înverșunați credeau că, dacă El ar fi afirmat în mod direct că El este Mesia,
ar fi fost lepădat ca un impostor. Dar la întrebarea lor: „Cine ești Tu”,
Iisus a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt.” (Ioan 8, 25.). Ceea
ce se descoperise în cuvintele Lui era vădit și în caracterul Său. El era
întruparea adevărurilor pe care le învăța. „Nu fac nimic de la Mine”, a
continuat El, „ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis
este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este
plăcut.” El n-a căutat să aducă dovezi sau argumente în favoarea mesianității
Sale, ci a arătat unitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă mintea lor ar fi fost deschisă
față de iubirea lui Dumnezeu, ei L-ar fi primit pe Iisus. Mulți dintre
ascultătorii Lui erau atrași către El prin credință, și lor le-a zis: „Dacă
rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște
adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. Aceste cuvinte i-au ofensat pe
farisei. Trecând cu vederea îndelunga supunere a neamului lor sub jug străin,
ei au strigat cu mânie: „Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată
robii nimănui; cum zici Tu: Veți fi slobozi!” Iisus a privit la acești sclavi
ai răutății, oameni ale căror gânduri erau pornite spre răzbunare, și a răspuns
trist: „Adevărat vă spun că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului”.
Ei se aflau în cel mai rău fel de robie - stăpâniți de duhul cel rău. Orice
om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri.
El nu-și aparține. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai
dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumusețea adevărului,
deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare,
se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăți, el ascultă de
voința domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătușele care
țin sufletul în robia păcatului. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veți fi cu
adevărat slobozi.” „Legea Duhului de viață în Hristos Iisus m-a izbăvit de
legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2.). În lucrarea de mântuire, nu
există constrângere. Nu este folosită nicio forță exterioară. Sub influența
Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În
schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află
simțământul celei mai înalte libertăți. Izgonirea păcatului este o acțiune a
voinței noastre. Este adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea
lui Satana, dar, când dorim să fim eliberați din păcat și, în marea noastră
nevoie, strigăm după o putere din afară și mai presus de noi, puterile noastre
sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt și ele ascultă de poruncile lui
Dumnezeu, împlinind astfel voința Sa. Singura condiție prin care este
posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. „Adevărul vă
va face slobozi” și Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin
slăbiciunea minții și prin distrugerea libertății sufletului. Supunerea față de
Dumnezeu înseamnă refacerea omului - readucerea lui la slava și demnitatea de
om. Legea divină față de care sunt aduși în supunere este „legea slobozeniei.”
(Iacov 2, 12.). Fariseii declaraseră că ei sunt copiii lui Avraam. Iisus
le-a spus că această pretenție putea fi susținută numai făcând lucrările lui
Avraam. Adevărații copii ai lui Avraam aveau să trăiască la fel ca el, o viață
de ascultare de Dumnezeu. Ei n-ar fi căutat să-L omoare pe Acela care rostea
adevărul dat de Dumnezeu. Complotând împotriva lui Hristos, rabinii nu
făceau faptele lui Avraam. Simpla descendență din Avraam nu avea nicio valoare.
Fără o legătură spirituală cu el, care s-ar fi descoperit în manifestarea
aceluiași spirit și săvârșirea acelorași fapte, ei nu erau copiii lui. Principiul acesta rămâne valabil și într-o
problemă care a agitat multă vreme lumea creștină - problema succesiunii
apostolice. Descendența din Avraam era dovedită nu prin nume și legături de
rudenie, ci prin asemănarea în caracter. Tot astfel și succesiunea apostolică
se întemeiază nu pe transmiterea autorității ecleziastice, ci pe înrudirea
spirituală. O viață condusă de spiritul apostolilor, de spiritul, credința și
învățătura adevărului predicat de ei - aceasta este dovada adevărată a
succesiunii apostolice. Aceasta este ceea ce face din oameni urmași ai primilor
învățători ai Evangheliei. Iisus a tăgăduit că iudeii erau fiii lui
Avraam. El a zis: „Voi faceți faptele tatălui vostru”. Batjocoritori, ei au
răspuns: „Noi nu suntem copii născuți din desfrânare; avem un singur Tată, pe
Dumnezeu”. Cuvintele acestea, ca aluzie la împrejurările nașterii Sale,
intenționau să fie ca un atac împotriva lui Hristos în fața acelora care
începuseră să creadă în El. Iisus nu a luat seama la această insinuare josnică
și a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci Eu am
ieșit și vin de la Dumnezeu”. Faptele dovedeau legătura lor cu acela care
era un mincinos și un ucigaș. „Voi aveți de tată pe diavolul”, le-a zis Iisus,
„și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș;
și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Pentru că spun adevărul,
nu Mă credeți”. (Ioan 8, 44.45.). Faptul că Iisus spunea adevărul, și îl spunea
cu atâta siguranță, era motivul pentru care El nu era primit de conducătorii
iudeilor. Adevărul era acela care îi ofensa pe acești oameni plini de
îndreptățire de sine. Adevărul demasca falsitatea rătăcirii, condamna
învățătura și practicile lor și era rău primit. Mai bine închideau ochii față
de adevăr decât să se umilească și să-și mărturisească rătăcirea. Nu iubeau
adevărul. Nu-l doreau, cu toate că era adevăr. „Cine dintre voi Mă poate
dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeți?” Zi după zi,
vreme de trei ani, vrăjmașii Îl urmăriseră pe Hristos, căutând să găsească o
pată în caracterul Său. Satana și toată confederația răului căutaseră să-L
biruie, dar nu găsiseră în El nimic prin care să câștige un avantaj. Până și
demonii erau constrânși să mărturisească: „Ești Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu
1, 24.). Iisus a trăit legea în fața Cerului, în fața lumilor necăzute și
în fața oamenilor păcătoși. Înaintea îngerilor, a oamenilor și a demonilor, El
rostise, fără să poată fi contrazis, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi
fost o hulă: „Totdeauna fac ce-I este plăcut”. Faptul că iudeii nu L-au
primit pe Hristos, deși n-au putut găsi niciun păcat în El, dovedea că ei
înșiși nu mai aveau legătură cu Dumnezeu. Ei nu recunoșteau glasul Lui în
mesajul Fiului Său. Ei gândeau că-L judecă pe Hristos, dar, lepădându-L,
pronunțau o sentință asupra lor. „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui
Dumnezeu”, a zis Iisus; „voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din
Dumnezeu”. Învățătura este adevărată pentru toate timpurile. Mulți oameni,
a căror plăcere este să ia în râs, să critice și să caute în Cuvântul lui
Dumnezeu ceva pe care să-l pună la îndoială, cred că dau dovadă de gândire
independentă și de agerime mintală. Se socotesc judecătorii Bibliei, când
adevărul este acela că ea se judecă singură. Ei dau dovadă că nu sunt în stare
să aprecieze adevărurile care își au obârșia în Cer și cuprind în ele veșnicia.
Ei nu sunt cuprinși de teamă în prezența neprihănirii lui Dumnezeu, care se
ridică în fața lor ca un munte înalt. Ei aleargă după vreascuri și paie și prin
aceasta trădează o fire mărginită și pământească, o inimă care pierde repede
puterea de a-L aprecia pe Dumnezeu. Acela a cărui inimă a răspuns la atingerea
divină va căuta lucrurile acelea care vor spori cunoștința de Dumnezeu și-i vor
curăți și înălța caracterul. După cum o floare se întoarce către soare, ca
razele strălucitoare să aducă la iveală culorile frumuseții, tot astfel
sufletul se va întoarce către Soarele neprihănirii, ca lumina cerului să poată
înfrumuseța caracterul cu minunatele trăsături ale caracterului lui
Hristos. Iisus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea
iudeilor și aceea a lui Avraam: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are
să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat”. Avraam dorise foarte mult
să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălțat cea mai arzătoare rugăciune,
cerând ca, înainte de a muri, să poată vedea pe Mesia. Și L-a văzut pe Hristos.
Lui i s-a dat o lumină supranaturală și a recunoscut caracterul divin al lui
Hristos. A văzut ziua Lui și s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să
întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experiență, el a trăit o
exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: „Ia pe fiul tău, pe
singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac și adu-l ardere de tot.” (Geneza
22, 2.). El l-a pus pe fiul făgăduinței pe altarul de jertfă, fiul în care erau
adunate toate nădejdile lui. Apoi, în timp ce ședea alături de altar, având
cuțitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit un glas din cer,
zicând: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te
temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru
Mine.” (Geneza 22, 12.). Prin această încercare grozavă a trebuit să
treacă Avraam, ca să poată vedea ziua lui Hristos și să-și dea seama de marea
iubire a lui Dumnezeu pentru lume - atât de mare, încât, pentru a o ridica din
degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte. Avraam
a învățat de la Dumnezeu lecția cea mai mare, care a fost dată celor muritori.
Rugăciunea lui de a-L vedea pe Hristos înainte de a muri a fost ascultată. L-a
văzut pe Hristos, a văzut tot ce pot vedea cei muritori și să trăiască.
Consacrându-se pe deplin, el a fost în stare să înțeleagă viziunea despre
Hristos ce i-a fost dată. I s-a arătat că, dând pe unicul Său Fiu spre a-i
salva pe păcătoși de la ruina veșnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mare și
minunat, mai presus de ce ar fi putut face vreun om. Experiența lui Avraam
dă răspunsul la întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi
pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de
tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii
de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu
născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6, 6.7.). În
cuvintele lui Avraam: „Fiule, Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul
pentru arderea de tot” (Geneza 22, 8) și în măsurile luate de Dumnezeu pentru a
pune o jertfă în locul lui Isaac, se declară că niciun om nu poate săvârși
ispășirea de sine. Sistemul păgân de jertfe nu putea fi cu niciun chip primit
de Dumnezeu. Niciun tată nu trebuie să ofere pe fiul său sau pe fiica sa ca
jertfă pentru păcat. Numai Fiul lui Dumnezeu poate să poarte vinovăția
lumii. Prin suferința sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de
sacrificiu a Mântuitorului. Dar Israel nu voia să înțeleagă ceea ce era așa de
potrivnic inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu
căpătau pentru ascultătorii Lui nicio semnificație adâncă. Fariseii vedeau în
ele numai un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreț, ca și cum ar fi
vrut să dovedească faptul că Iisus este fără minte: „N-ai nici cincizeci de ani
și ai văzut pe Avraam?” Cu solemnă demnitate, Iisus a răspuns: „Adevărat,
adevărat vă spun, că mai înainte să se nască Avraam EU SUNT”. Tăcerea s-a
așternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise
pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest
Învățător galilean ca aparținându-I. El Se anunțase ca fiind Cel existent prin
Sine Însuși, Cel făgăduit lui Israel, „a cărui obârșie se suie până în vremuri
străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5, 2.). Din nou au strigat
preoții și rabinii împotriva lui Iisus, zicând că hulește. Afirmația Sa că este
una cu Dumnezeu îi iritase mai înainte până acolo, încât voiau să-I ia viața,
iar după câteva luni au și spus lămurit: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi
cu pietre în Tine, ci pentru hulă, și pentru că Tu, care ești om, Te faci
Dumnezeu.” (Ioan 10, 33.). Pentru că era și susținea că este Fiul lui Dumnezeu,
ei erau hotărâți să-L distrugă. Acum, mulți dintre oamenii care erau de partea
preoților și rabinilor au luat pietre să arunce în El. „Dar Iisus S-a făcut
nevăzut și a ieșit din templu, trecând prin mijlocul lor.” „Când trecea,
Iisus a văzut un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învățătorule,
cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a
răspuns: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui; ci s-a născut așa,
ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. După ce a zis aceste vorbe, a
scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina
aceasta și a zis: Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care tălmăcit
înseamnă trimis). El s-a dus, s-a scăldat și s-a întors văzând bine.” În
general, iudeii credeau că păcatul este pedepsit în viața aceasta. Orice
suferință era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului,
fie a părinților lui. Este adevărat că orice suferință vine din călcarea Legii
lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului
și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferințele și moartea
vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din
cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferință sau vreo nenorocire
mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos. În
felul acesta, era pregătită calea între iudei să-L lepede pe Iisus. Acela care
„suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” era
privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”; și ei și-au
întors fața de la El. (Isaia 53, 4.3.). Dumnezeu dăduse o învățătură
pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieții lui Iov arătase că
suferința este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Își aduce la
îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înțeles învățătura. Aceeași eroare,
pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov, a fost repetată de iudei
când L-au lepădat pe Hristos. Credința iudeilor cu privire la relația
dintre păcat și suferință era împărtășită și de ucenicii lui Hristos. În timp
ce le-a corectat rătăcirea, Iisus nu le-a explicat cauza suferinței omului, ci
le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui
Dumnezeu. „Cât timp sunt în lume”, a zis El, „sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce
a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, și
vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Iisus a răspuns la
întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate
întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemați să
discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înțeleagă puterea și mila lui
Dumnezeu manifestate, dând orbului vederea. Era ușor de înțeles că nu era
putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să
se spele, ci puterea era în Hristos. Fariseii nu puteau fi decât uimiți de
vindecare. Totuși, erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea
fusese săvârșită în zi de Sabat. Vecinii tânărului și cei care îl
cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: „Nu este acesta cel ce ședea
și cerșea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră
ochii, înfățișarea lui se schimbase și se făcuse mai strălucitoare și el părea
un alt om. Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „El
este”; alții: „Seamănă cu el”. Dar cel care primise marea binecuvântare a pus
capăt discuției, zicând: „Eu sunt”. El le-a povestit apoi despre Iisus și
despre felul în care fusese vindecat și ei au întrebat: „Unde este omul acela?”
El a răspuns: „Nu știu”. Apoi l-au adus în fața unui sfat al fariseilor.
Din nou omul a fost întrebat cum își recăpătase vederea. „El le-a zis: Mi-a pus
tină pe ochi, m-am spălat și văd.” Atunci, unii dintre farisei au început să
zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul”. Fariseii
sperau să demonstreze că Iisus este păcătos și deci nu este El Mesia. Ei nu
știau că tocmai Cel care făcuse Sabatul și cunoștea toate îndatoririle față de
ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloși
pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulți
erau adânc mișcați auzind despre această minune și erau convinși că Acela care
deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obișnuit. Ca răspuns la
acuzația că Iisus era un păcătos, pentru că nu ținea ziua Sabatului, ei
spuseseră: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” Rabinii au
făcut din nou apel la orb: „Tu ce zici despre El în privința faptului că ți-a deschis
ochii?” „Este un prooroc”, le-a spus el. Fariseii susțineau că omul nu se
născuse orb și deci că nu-și dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinții
lui și i-au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru care spuneți că s-a
născut orb?” Omul însuși era acolo și declara că fusese orb și că își
căpătase vederea, dar fariseii mai bine ar fi tăgăduit dovezile știute chiar de
ei decât să admită că greșeau. Atât de puternică este prejudecata, atât de
diformă este neprihănirea fariseică! Fariseii mai aveau o singură
speranță, și anume să-i intimideze pe părinții omului. Cu aparentă sinceritate,
ei au întrebat: „Cum dar vede acum?” Părinții se temeau să nu se compromită,
deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Iisus este Hristosul „să fie
dat afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În
acest timp, nici copiii nu puteau fi circumciși, nici morții nu puteau să fie
plânși în casa celui vinovat. Condamnarea aceasta era privită ca o mare
nenorocire și, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă și mai grea. Deși
marea lucrare săvârșită pentru fiul lor îi convinsese pe părinți, ei au
răspuns: „Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede
acum sau cine i-a deschis ochii nu știm. Întrebați-l pe el; este în
vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește”. În felul acesta, au
aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau
să-L mărturisească pe Hristos. Dilema în care erau prinși fariseii,
îndoiala și prejudecata lor, refuzul de a recunoaște fapte concrete deschideau
ochii mulțimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori Iisus săvârșea minunile
Sale în public și lucrarea Lui era totdeauna aceea de a alina suferința.
Întrebarea care stăruia în multe minți era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte
mărețe printr-un înșelător, cum susțineau fariseii că era Iisus? Discuția
devenea tot mai aprinsă de ambele părți. Fariseii vedeau că ei înșiși fac
publicitate faptei lui Iisus. Nu puteau să tăgăduiască minunea. Orbul era plin
de bucurie și recunoștință; el privea lucrurile minunate ale naturii și era
plin de încântare văzând frumusețea pământului și a cerului. El le-a povestit
fără sfială experiența sa fariseilor și ei au încercat iarăși să-l aducă la
tăcere, zicând: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este un
păcătos”. Adică: Nu mai spune că Omul acesta ți-a dat vederea. Dumnezeu a făcut
lucrul acesta. Orbul a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una
știu: că eram orb și acum văd”. Atunci au întrebat iarăși: „Ce ți-a făcut?
Cum ți-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, așa încât
să-l facă să creadă că s-a înșelat. Satana și îngerii lui erau de partea
fariseilor și uneau puterile și iscusința lor cu mintea omenească, pentru a
contracara influența lui Hristos. Ei încercau să șteargă convingerile care se
tot adânceau în multe minți. Dar și îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru
a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată. Fariseii nu-și dădeau
seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care se născuse
orb; ei nu Îl cunoșteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască
strălucea în adâncul sufletului celui orb. În timp ce fățarnicii aceștia încercau
să-l facă să-și piardă credința, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea și
ascuțimea răspunsurilor, că nu poate fi prins în cursă. El a răspuns: „Acum
v-am spus, și n-ați ascultat, pentru ce voiți să mai auziți încă o dată? Doar
n-ați vrea să vă faceți și voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât și au zis: „Tu
ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Știm că Dumnezeu a vorbit
prin Moise, dar Acesta nu știm de unde este”. Domnul Iisus știa prin ce
are de trecut omul și i-a dat har și cuvinte, încât a devenit un martor pentru
Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă
pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii
Scripturilor, călăuze religioase ale neamului; cu toate acestea, în fața lor
era Cineva care săvârșea minuni, și ei mărturiseau pe față că nu cunosc nici
care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretențiile Lui. „Aici este
mirarea”, le răspunse omul, „că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a
deschis ochii. Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci dacă cineva este
temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea
nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta
n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” Omul îi întâmpinase pe
anchetatorii săi pe terenul lor. Logicii lui nu i se puteau împotrivi. Fariseii
erau înmărmuriți și au tăcut, încurcați, de cuvintele lui bine spuse și
hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoții și rabinii,
încruntați, și-au strâns hainele pe ei, ca și cum s-ar fi temut să nu se
molipsească prin atingerea de el; ei au scuturat praful de pe picioare și l-au
acuzat cu patimă: „Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe
noi?” Și l-au excomunicat. Iisus a auzit ce i se făcuse și, întâlnindu-l
curând după aceea, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Pentru întâia
oară orbul a privit fața Celui care îl vindecase. În fața consiliului, îi
văzuse pe părinții săi tulburați și înspăimântați; văzuse fața încruntată a
rabinilor; acum, ochii săi se odihneau pe chipul iubitor și plin de pace al lui
Iisus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl recunoscuse ca un deținător al
puterii divine; acum, i se dăduse o descoperire și mai mare. La întrebarea
Mântuitorului: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul răspunse întrebând: „Cine
este, Doamne, ca să cred în El?” Și Iisus i-a zis: „L-ai văzut și Cel care
vorbește cu tine, Acela este”. Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului,
închinându-I-se. Nu numai vederea fizică i-a fost restabilită, ci și ochii
priceperii sale fuseseră deschiși. Hristos Se descoperise sufletului său, și el
L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu. Un grup de farisei s-a apropiat
și, văzându-i, Iisus S-a gândit la continua lor împotrivire față de cuvintele
și faptele Sale. El a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca
cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi”. Hristos venise pentru a
deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El
declarase că este Lumina lumii, și minunea săvârșită cu puțin înainte dădea
dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la întâia
venire erau favorizați față de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră
martori la o mai mare manifestare a prezenței divine decât oricând până atunci.
Cunoașterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această
descoperire oamenii erau judecați. Caracterul lor era încercat și soarta lor
hotărâtă. Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului și vederea
fizică, și pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric și mai
adânc. Câțiva dintre ascultătorii Săi, simțind că vorbele lui Hristos îi vizau
și pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi și noi orbi?” Iisus răspunse: „Dacă ați fi
orbi, n-ați avea păcat”. Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeți
adevărul, neștiința voastră nu ar fi atras nicio condamnare. „Dar acum ziceți:
Vedem.” Voi vă credeți în stare să vedeți și să lepădați singurele mijloace
prin care ați putea primi vederea. Pentru toți cei care își dau seama de nevoia
lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-și
mărturisească nicio nevoie; ei refuzau să vină la Hristos și de aceea erau
lăsați în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovați. Iisus a zis:
„Păcatul vostru rămâne”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu