CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA ÎNTÂI.

CARTEA BIBLICĂ  „APOCALIPSA” -  CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA ÎNTÂI

Introducere:

  Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa este o „chemare la transcendență”. Să explicăm puțin această afirmație. Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă acel „aici sus” spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi? Vom spune mai multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă definiția acelui „suiete aici sus„ în versetul imediat următor: „Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ...” (Apocalipsa 4:2). „Aici sus” înseamnă deci „în cer”. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură. Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică „de dincolo”. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „immanent” , dar și „transcendent”. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații special” din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de „dincolo” și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu”, imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire” despre facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu „descoperirea” lui Iisus Hristos despre lucrurile „de sus” și despre „lucrurile viitoare”. Domnul Iisus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Nașterea lui extraordinară a fost serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și s-a întors apoi înapoi acolo: „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. … Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:  „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer,  …” (Luca 2:9-15). Iisus Hristos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în cer: „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:11-12). „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). „Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Apostolul Pavel i-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență, dând prioritate lucrurilor „de dincolo”: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3:1-2). „De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18). În discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului: „Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.  El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poieţii voştri: Suntem din neamul Lui… ”(Fapte 17:24-28). Hiperspațiul realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu-timp din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu 5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Mat. 26:53), iar făturile cerești „descries” în vedeniile lui Ezechiel sau Ioan sunt așa de complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze. Finalul Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost „alungați” din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei. Apocalipsa este cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și descoperirile evenimentelor „de dincolo”. Punctul de vedere al informațiilor este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită”, imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate” ale căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini. Catalogată astfel, Apocalipsa a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită de majoritatea creștinilor. Comentariul meu caută să spulbere acest mit și să ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la transcendență”. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut, prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului” înainte și înapoi, după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele, de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de dincolo de cosmos. Iată una din exprimări care caracterizează accesul în realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apocalipsa 1:4). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1:8). De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile Apocalipsei sunt „anticipative”, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe lucruri deja realizate: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ, când în cer,iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile surprinzătoare din debutului eternității. Neputincioși să facă saltul transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu poate face „saltul” necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să „se suie aici”, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în restul cărții. „Nu-i bai!”, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice”,  Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma citirii ei. Iată concluzia lui: „Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei profetic este foarte simplu: Acum este așa și așa, și rău și bine - capitolele 1- 5 ; Înainte sa fie mai bine va fi și mai rău - capitolele 6 -19; După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine - capitolele 20 - 22. Aceasta este cea mai bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!”

O scurtă prezentare a Apocalipsei:

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” - ,,Descoperirea lui Iisus Hristos”. În Vechiul Testament Îl vedem pe Hristos în profeții.În Evanghelii Îl vedem pe Hristos în istorie. În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Hristos în Biserică. În Epistole Îl vedem pe Hristos în experiența noastră. În Apocalipsa Îl vedem pe Hristos în gloria viitoare. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Iisus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații” date prin Iisus Hristos, cum cred unii, ci de „descoperirea”, „arătarea” persoanei lui Iisus Hristos ca răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea este unică, la singular, pentru că Iisus Hristos este unic în tot și toate cele ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot despre Domnul Iisus Hristos: „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin” (Apoc. 212:20-21). Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru vedenii sunt Apocalipsa 1:10 - 3:22; 4 - 16; 17:1 - 21:8 și 21:9 - 22:21).

Autorul: Nu încape nicio îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Iisus Hristos. Ioan este numai „instrumental uman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Hristos va triumfa în curând asupra forţelor demonice care sunt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.H..

Contextul scrierii:  Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Iisus şi nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales având în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Iisus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă.

Apocalipsa	1-3	4-19	20-22
Preteristă	Biserici istorice	Simbolic pentru condiţiile contemporane	Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie
Idealistă	Biserici istorice	Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău	Victoria binelui
Istoricistă	Biserici istorice reale	Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie	Judecata finală; Mileniul (?) Starea eternă
Viitoristă	Şapte stadii ale istoriei Bisericii	Necazul cel mare. Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului. Venirea lui Cristos.	Împărăţia de o mie de ani. Judecata morţilor nelegiuiţi. Starea eternă.
Postmilenistă	Biserici istorice	În general o intrepretare istoricistă.	Victoria creştinismului asupra lumii
Amilenistă	Biserici istorice	În general o intrepretare istoricistă.	Venirea lui Hristos. Judecata. Starea eternă.
Premilenistă	Biserici istorice care reprezintă etape istorice	În general o intrepretare viitoristă.	Domnie literală de o mie de ani. Judecata la marele tron alb. Noul Ierusalim.

Luându-le pe rând acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi până la vremea sfârşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reforma, etc..

(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sunt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curând împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului până în vremea sfârşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în număr atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor. Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Este o contradicție în termeni! Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cât timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

   Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate lucrurile.

GENEZA 1 - 4	APOCALIPSA 19 - 22
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (1:1)	Dumnezeu face ceruri noi şi un pământ nou (21:1)
Facerea luminii (1:3)	Mielul este lumina (21:23)
Domnul a făcut soarele şi luna (1:16)	Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23)
Sfârşitul primei creaţii (2:1)	Sfârşitul celei de a doua creaţii (21:6)
Omul a fost aşezat lîngă un râu (2:10)	Omul va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1)
Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17)	Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2)
Nunta lui Adam (2:18-23)	Nunta Mielului (19:6-9)
Eva, nevasta lui Adam (2:22-25)	Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10)
Şarpele a cauzat răul (3:1,13)	Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3)
Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6)	Ultimul atac al lui Satan (20:7-10)
Satan se arată în grădină (3:1)	Satan dispare în iazul de foc (20:10)
O grădină care a putut fi întinată (3:6-7)	Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27)
Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10)	Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3)
Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13)	Biruinţa finală a Mielului (20:10)
Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15)	Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20)
Durerea înmulţită nespus de mult (3:16)	Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4)
Blestem asupra primei creaţii (3:14-19)	Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3)
Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19)	Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5)
Cea dinţii ucidere (4:8)	Moartea nu va mai fi (21:4)
Primul miel ucis pentru oameni (3:21)	Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14)
Închiderea primului rai (3:23)	Deschiderea celui de al doilea rai (21:25)
Îngerii se opun oamenilor (3:24)	Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10)
Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24)	Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14)
Semnul blestemului pe Cain (4:15)	Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4)
Cain zideşte prima cetate (4:17)	Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2)

  Apocalipsa este o carte a septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se vorbeşte despre:

§  șapte fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14);

§  şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 - 3:22);

§  șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22);

§  şapte duhuri (Apoc 1:4);

§  şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5);

§  şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1);

§  şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1);

§  şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6);

§  şapte trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1);

§  șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9);

§  şapte tunete (Apoc.10:3,4);

§  șapte mii de morți (Apoc. 11:13);

§  șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9);

§  şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20);

§  şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3);

§  şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9);

§  şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9);

§  şapte munţi (Apoc. 17:9);

§  şapte împăraţi (Apoc. 17:10);

§  și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).

  Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică ,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin”, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul”. Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele, greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu”, descrisă de profetul Ezechiel, ale căror roți care învârtesc în mijlocul altor roți (Ezec. 1:16). Septadele principale care dau osatura cărții sunt:

I. Cele șapte biserici - Apoc. 2:14:22; II. Cele șapte peceți - Apoc. 6:1-8:5; III. Cele șapte trâmbițe - Apoc. 8:7-11:19; IV. Cele șapte personaje - Apoc. 12:1-13:18; V.  Cele șapte potire - Apoc. 15:1-16:21; VI. Cele șapte pedepse - Apoc. 17:1-20:15; VII. Cele șapte lucruri noi - Apoc. 21:1-22:5.

   Există o simetrie adesea neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul Iisus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de mirare că Domnul Iisus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns.

SCHIŢA CĂRŢII:

Introducere, 1:1-9:

I. Hristos - încununat în slavă: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

II. Hristos ia în stăpânire pământul: d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17; Un interludiu: Pecetluirea celor144.000 dinIsrael, 7:vs.1,8; Mulţimea mântuiților din Necazul celMare, 7:9-17; e.  Cele şapte trâmbiţe, 8:1-9:21; Un interludiu: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11; f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară); Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5; Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7; Avertismente împotriva închinării la fiară, 14:8-13; Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20; g. Cele şapte potire, 15-21; Un interludiu: Babilonul sub mânia lui Dumnezeu, 17-18; h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6; i. Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, 20:7-10; î. Judecatacea din urmă, 22:11-15.

III. Hristos - încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine Mondială: j. Un cer nou şi un pământ nou, 21-22.

Studii în Apocalipsa:

I. Hristos - încununat în slavă: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14.

Apocalipsa - capitolul 1.

I. Poate o carte să ne dea fericirea? Ce carte! Ce autor! Ce mesaj! Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști. Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești. Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire special” (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi” sau de Dumnezeu? Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea”: ,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apoc. 1:3).

Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa? Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu. La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glasul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare: ,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi” (Faptele Apostolilor 12:20-23). Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: ,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.  Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triunic. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici: „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” (Apoc. 1:4-5a) „Cele șapte duhuri” sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia: „(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul” (isaia 11:2). A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui „Happy End”, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea „scorului final”, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului. Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de viitorul lui. Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această „stație de alimentare”. Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin” la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21). Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste creație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.

II. O mărturie din afara spațiului și timpului:

  Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum. Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane.  Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor. „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele” (Apoc. 1:19). Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este „atemporal”, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu. „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apoc. 1:4b). Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară „benedicție” așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:5b-7). Trăim o vreme în care „împărățiile lumii” se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China? Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu „va face” din noi o împărăție și preoți”, ci că ,,a făcut” aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii”. Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două „benedicții”. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar  chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar! Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului.  Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei „din afară” când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum „Domn” așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale. Același Dumnezeu care L-a făcut pe Iisus „Domn și Salvator” (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile „Aleluia!” Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este „par excellence” pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului Testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din „stâlpii” (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

III. Descoperirea lui Iisus Hristos:

  Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: „Apocalipsa”. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este „Descoperirea” (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc. Pentateucul, (πεντάτευχος), primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:

- Geneza - Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă „La început” (Gen. 1:1);  Exodul -Shemot (שְׁמוֹת). Shemot înseamnă „numele” (Exod 1:1); Leviticul- Vayikra (וַיִּקְרָא). Vayikra înseamnă „A chemat” (Leviticul 1:1); Numeri- BaMidbar (בְּמִדְבַּר). BaMidbar înseamnă „în pustia” (Numeri 1:1); Deuteronomul- Devarim (דְּבָרִים). Devarim înseamnă „cuvintele” (Deuteronom 1:1). După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei „Descoperirea”, după primul cuvânt din primul ei capitol: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1). Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face. Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nicio altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Hristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Hristos în profeții. În Evanghelii, Hristos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Hristos trăiește prin Biserică. În Epistole, Hristos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Hristos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ. Vechiul Testament spune: „Iată El vine”. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit”. Faptele Apostolilor spune „El a înviat”. Epistolele spun „El salvează oameni”, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți”. Apocalipsa înseamnă „descoperirea” lui Iisus Hristos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.

IV. Un altfel de Hristos:

  Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici - Apoc 1:20 - „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9 - 10). Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Iisus din Nazaret, cade la pământ în fața Hristosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Iisus Hristos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu la El acasă: „În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:10-18). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu Hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Iisus Hristos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor. Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins” (Dan. 7:9). Descriera ochilor Săi mai apare și în Epistola către Evrei: „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13). Picioarele Lui sunt „de aramă aprinsă și arsă în foc”, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri: „Domnul a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi. Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21:8-9). Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari” mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel: „ …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic” … (Ezec. 1:24). „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ” (Ezec. 43:1-3). Sabia Cuvântului Său mai apare și în Epistola către Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Iisus Hristos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Iisus Hristos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata. Hristosul cosmic sau „ceresc” este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față: „După şase zile, Iisus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da” (Marcu 9:2-3). Această descriere nu trebuie în niciun fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triunic. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Iisus Hristos în timpul anilor „dezbrăcării de Sine”, când s-a făcut asemenea oamenilor: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apocalipsa ne descoperă un altfel de Hristos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Este un altfel de Hristos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică: „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” (Apoc. 1:19-20). 

Notă: acest comentariu la cartea biblică „Apocalipsa” este cel mai nou și adus la zi! În același timp, va fi mult mai practic. Voi continua să public și celelalte două comentarii - cel pe capitole și cel pe versete.