PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA ÎNTÂI.

PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA ÎNTÂI

 „Dacă există o civilizație superioară care ne-a plasat pe planeta aceasta, ea ne supraveghează și poate să intre în contact cu voi. Responsabilitatea noastră este să-i arătăm că ne dezvoltăm conform cu așteptările ei și că suntem dornici să intrăm în dialog cu ea.” Acestea sunt concluziile celor care caută să intre în legătură cu civilizațiile extraterestre, ultima lor șansă de a ne explica existența noastră pe acest Pământ. Anual, omenirea cheltuiește miliarde de dolari pentru a construi observatoare astronomice, stații de ascultare și rachete spațiale care să arate că dorim „să luăm legătura cu cei de departe”. Ironia situației este că „civilizația superioară” ne-a vorbit deja de multe ori, ne-a vizitat și încă ne vizitează. Creatorul nostru este cu ochii pe noi și ne urmărește de aproape evoluția. Înainte ca etrnitatea să înceapă să numere timpul planetar în cadența secundelor și mai înainte ca noi să începem să ne măsurăm suferințele în cadența lacrimilor, Dumnezeul etern a făcut un plan desăvârșit pentru tot ceea ce avea să urmeze. Nu trebuie să ne suim noi în Cer, pentru că El a venit la noi. Nu trebuie să privim departe  pentru că El a trăit printre noi. Nu trebuie să construim radare uriașe și stații de ascultare electronice pentru a asculta mesaje codificate în limbaje stranii, pentru că avem aici, cu noi, o carte scrisă și tradusă de El pentru înțelegerea noastră: Biblia. Tragedia stă în faptul că ignorăm sistematic un Dumnezeu care vrea să intre în legătură cu noi, preferând orgolios să  umblăm „după cai verzi pe pereți” (sau, dacă vreți, după „omuleți verzi”). „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:1-3).

Formularea planului profetic:

  Parte din comunicările lui Dumnezeu cu oamenii au fost culese de-a lungul secolelor și așezate într-o colecție (Bibliorum) de cărți care se bucură de un caracter unic: sunt inspirate de Creatorul nostru (2 Tim. 3:15-17). Biblia conține consemnarea  planului profetic, alcătuit de Dumnezeu, este descoperirea voii lui Dumnezeu pentru lumea actuală. În esență, planul profetic este exprimat în aceste cuvinte ale apostolului Pavel: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său,  pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și de pricepere;  căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor,  spre a-Și uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din Ceruri și cele de pe Pământ” (Efes. 1:7-10).

Realitatea problemei:

  Fără a ne da toate amănuntele, planul profetic începe de la realitatea „problemei” care există în Universul lui Dumnezeu, schizma între lumea lui desăvârșită și domeniul căderii produse de păcat. Biblia ne sugerează că în lumea lui Dumnezeu a apărut păcatul prin atitudinea și activitatea lui Lucifer. Mișcarea inițiată de el împotriva suveranității lui Dumnezeu a contaminat, se pare, a treia parte din mulțimea îngerilor (Apoc. 12:4). Textele care ne vorbesc despre aceasta sunt voalate și aparent incomplete. Dumnezeu nu ne spune deocamdată decât ce trebuie să știm în starea în care ne aflăm. Apostolul Pavel ne spune că nu cunoaștem decât parțial, dar suficient pentru ceea ce trebuie să facem acum: „Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte;  dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:9-12). Omul a fost creat de Dumnezeu în interiorul acestui conflict angelic, ca material didactic, cu scopul de a servi drept ilustrație a dreptății divine. În loc să lase ca păcătoasa contaminare să cuprindă toată creația, Dumnezeu a hotărât să facă o creatură nouă, omul, și să-l plaseze între El și Satan. Înfruntarea dintre cei doi avea să se desfășoare astfel pe planeta Pământ, iar demonstrația divină va dovedi că principiile oferite de Satan nu pot susține bunăstarea și nu pot da fericire creaturilor. Nu putea Dumnezeu să-l ferească pe Adam de apropierea dușmanului? Firește că da. N-ar fi putut Dumnezeu să-i facă pe oameni după ce-și rezolva problema cosmică creată de Satan sau să-l plaseze într-un loc în care acesta să nu poată ajunge la el ? Bineînțeles că da. Singura explicație posibilă a realității din cartea Genezei este că Dumnezeu a vrut ca omul să fie parte din rezolvarea problemelor lui Dumnezeu, chiar agentul prin care El va veni pe Pământ și va zdrobi „capul șarpelui”. Întreaga evoluție a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan, precum și soluția lui finală a fost anticipată de Dumnezeu. Mielul a fost jertfit înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8). Creat și plasat de Dumnezeu în interiorul conflictului angelic, omul a avut și a ales posibilitatea să asculte în Eden sau de Dumnezeu sau de Lucifer. Prima scenă a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan s-a desfășurat în grădina Edenului. Dumnezeu i-a plasat pe primii oameni acolo și le-a făcut cunoscută voia Sa. Apoi, Dumnezeu a făcut un pas înapoi, dându-i posibilitatea lui Satan să le propună primilor oameni alternativa lui. Adam și Eva au ales să nu-L creadă pe Dumnezeu și să creadă minciuna oferită de șarpele luciferic. Prin această complicitate, lumea oamenilor a intrat sub sfera de autoritate a lui Lucifer, care a avut astfel posibilitatea să realizeze aici, la scară mică, ceea ce ar fi realizat în Universul angelic, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să o facă. Ascultarea de Lucifer nu i-a adus însă omului nici împlinire și nici fericire. Trăim într-o lume „bolnavă”. Biblia spune că toată lumea „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Stricăciunea și nefericirea lumii este demonstrația necesară că „mincinosul”, „ucigașul” și „dușmanul sufletelor” nu poate să ofere o alternativă viabilă fericită la suveranitatea și providența divină. Starea jalnică a lumii de azi nu este „vina” lui Dumnezeu, ci dovada incontestabilă că El are dreptate în controversa stărnită de Lucifer.

Răspândirea problemei:

  Contaminarea luciferică a dus păcatul în sferele cerești. Activitatea lui nu se reduce doar la ceea ce se întâmplă acum pe Pământ. Planul profetic revelat în Biblie face aluzii clare asupra pângăririi care s-a produs în sferele Cerului. Lucrarea ispășitoare a lui Hristos a avut implicații mult mai vaste decât umanitatea: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în Ceruri, au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23). Cartea lui Iov ne spune că Satan avea acces în Cer și că el se plimba liber pe planeta noastră: „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: De unde vii? Și Satana a răspuns Domnului: De la cutreerarea Pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el” (Iov 1:6-7; 2:1-2). Obrăznicia acestei creaturi căzute, pornită deliberat să-L contrazică pe Dumnezeu și dispusă oricând să-i facă pe oameni să sufere sunt descrise foarte clar în această carte. Nădejdea ieșirii de sub autoritatea Satanei este și ea prezentă în cartea lui Iov. Din adâncul durerii lui, patriarhul strigă: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe Pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).

Rezolvarea problemei:

  În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales să ofere oamenilor nefericiți o nouă ocazie să aleagă prin trimiterea lui Hristos în lume. El nu numai că a ispășit vinovăția noastră, dar ni L-a și arătat pe Tatăl și a ilustrat printre noi caracterul dumnezeirii. Ori de câte ori un păcătos se întoarce cu pocăință din lume la Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos, îngerii din Cer saltă și strigă de bucurie. Entuziasmul lor nu este doar dovada simpatiei pentru oameni, ci mai ales, bucuria că „Dumnezeu a avut dreptate” în conflictul angelic. Îngerii nu ne aplaudă pe noi, ci Îl aplaudă pe Dumnezeu! Același lucru îl fac și Psalmii și cântările de laudă din Biblie. Sunt expresii ale bucuriei celor care s-au întors din stricăciunea lumii la „legea lui Dumnezeu”, în care-și găsesc acum bucuria și desfătarea (Psalm 119 - T.M.). Acesta este contextul în care trebuie înțeles și destinul de „împărăție mărturie” al urmășilor lui Avraam, cei din poporul credinței. Dumnezeu i-a așezat ca avanposturi ale Împărăției Cerurilor, care marchează posibilitatea întoarcerii în lumea binecuvântărilor rezultate din ascultarea de Dumnezeu. Chiar dacă Israelul nu și-a îndeplinit decamdată decât parțial acest destin, în perioada de aur a regatului sub David și Solomon, Biblia ne spune că va veni și vremea împlinirii depline: „Așa vorbește Domnul oștirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:23 ).

Răscumpărătorul:

  Instrumentul împlinirii acestui plan de recuperare a celor pierduți prin iertare și reintegrare în familia divină a creaturilor este Iisus Hristos, Fiu lui Dumnezeu. Prin ceea ce a făcut la Cruce, El a devenit „ușa” sau „portalul” prin care cineva poate trece din sfera lumii în sfera Împărăției lui Dumnezeu (Ioan 10:9). Cel ce se întoarce la Dumnezeu prin Hristos este „născut din nou”, sau „născut de sus”, ca să poată face parte dintr-o creație nouă (2 Cor. 5:17). La prima creație, Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul vorbit („să fie!”). La creația nouă, Dumnezeu a lucrat prin Hristos - Cuvântul (Ioan 1:1-23). Prima creație a fost neprihănită. Pentru cea de a doua creație, Dumnezeu a trebuit să verse sângele lui Hristos, pentru ca să o curățească (1 Petru 1:18). Pentru a înțelege mai bine această trecere este bine să comparăm istoria primei creații cu istoria celei de a doua, pe cea veche cu cea nouă, spre a arăta legătura celei din urmă cu „trupul lui Hristos.” Prima creație a început prin crearea Cerurilor și a Pământului. Ele împreună (Cerurile și Pământul) au constituit parțial marea și întinsa bază (scena) pe care s-au desfășurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam și a Evei, Dumnezeu a încheiat prima creație. Textul Bibliei ne spune că, după ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa” (Gen. 2:3). Cea de a doua creație nu începe cu Ceruri noi și cu un Pământ nou. Acestea nu mai constituie baza pentru următoarele evenimente ale creației. Mai bine zis, creația nouă începe în ordinea inversă. Ea începe cu Omul Iisus Hristos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Adam, Omul din Cer (1 Cor. 15:45,47). El este „piatra din capul unghiului” aleasă pentru creația cea nouă (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). Din El se naște și crește noua creație. Pentru început se spune: „ … dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Orice om care îi aparține lui Hristos, devine o creație („zidire” - ctisis) nouă. Aceasta își găsește prima ei formă în „trupul spiritual al lui Hristos”, în Biserica oamenilor înnoiți (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde în toată natura înconjurătoare, care așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Această creație se va încheia prin realizarea unui Cer nou și a unui Pământ nou. După aceea, Dumnezeu se va odihni iarăși, dar de data aceasta „împreună cu oamenii”. 

   În Vechiul Testament, mărturia lui Dumnezeu prin poporul evreu a fost oferta alternativei divine la ceea ce a dat Lucifer neamurilor. Prin Legea și rânduielile date poporului Israel, Dumnezeu menținea înaintea ochilor lumii existența unui standard diferit de cel inspirat de influența lui Lucifer asupra oamenilor. În Israelul de după Răpirea Bisericii, domnia lui Hristos la Ierusalim și de acolo asupra lumii întregi va demonstra superioritatea indiscutabilă a principiilor divine în relațiile dintre creaturile Sale. În Noul Testament, un aspect al planului profetic pe care nu-l cunoscuseră evreii din veacurile trecute a fost că, în Biserică, neamurile moștenesc împreună cu evreii aceleași binecuvântări în Hristos. Această a fost „isprăvnicia” încredințată lui Pavel, apostolul neamurilor: „Dacă cel puțin ați auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată față de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care vă scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efes. 3:4-7).

Revelația rezolvării:

  Istoria lumii este o carte cu finalul cunoscut. Viitorul, pregătit deja de Dumnezeu, nu este opțional, ci obligatoriu. Nu ne rămâne decât să decidem locul în care ni-l vom petrece. Revelația Bibliei cuprinde suficiente informații ca să ne convingă despre biruința lui Dumnezeu prin Hristos și despre lucrurile pregătite de Dumnezeu prin El. O mare parte a pasajelor profetice și mai ales cartea Apocalipsei ne descriu pe larg aceste lucruri. Una din cele mai frumoase explicații ale planului profetic ne spune că hotărârile pentru rezolvarea crizei umanității au fost luate în sferele înalte ale Cerului, „înainte de întemeierea lumii”, în contextul conflictului angelic: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Iisus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui” (Efes. 1:3-6). Anticiparea rezolvării marelui conflict angelic este bazată pe cunoașterea Scripturilor. Exsită în Evanghelia lui Luca un pasaj multistratificat în care „scoaterea de draci” din prezenta creație este proclamată ca împlinire a marii biruințe asupra lui Satan în sferele cerului: „Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” Iisus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzănd ca un fulger din Cer.”  … În ceasul acela, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată, Doamne al Cerului și al Pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu” (Luca 10:17-21). Orizontul cel mai îndepărtat al istoriei, puctul cel mai avansat în viitor din toate profețiile Scripturii este tocmai împlinirea deplină a planului profetic, înlăturarea schizmei create de păcat în lumea creaturilor lui Dumnezeu. Textul nu se găsește în Apocalipsa, cum ne-am fi așteptat, ci într-una din scrisorile adresate de apostolul Pavel credincioșilor din Corint: „Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor. 15:28).

Responsabilitatea cititorului:

 Bibla nu este doar o carte de informații, ci un apel la responsabilitate. Revelația este comunicarea binevoitoare și nemeritată pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru ca să ne dovedească existența Lui și ca să ne arate posibilitatea salvării din existența tragică în care ne-au băgat protopărinții noștri, Adam și Eva. Reacția normală în fața revelației planului profetic din Biblie ar trebui să fie bucuria și ascultarea. „Doamne, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te voi înălța! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate, planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie” (Isaia 25:1). Realitatea planului profetic este o dovadă care ne provoacă să credem că Dumnezeu este singurul viu și adevărat în galeria pluralităților de religii din lume: „Apărați-vă pricina, zice Domnul, arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții” (Isaia 41:21-23). „Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună și să-Mi dovedească), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple!” (Isaia 44:6-7). „Spuneți-le, și aduceți-i încoace ca să se sfătuiască unii cu alții! Cine a proorocit aceste lucruri de la început, și le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, orice limbă va jura pe Mine „Numai în Domnul”, Mi se va zice, „locuiește dreptatea și puterea; la El vor veni, și vor fi înfruntați toți cei ce erau mâniați împotriva Lui. În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel” (Isaia 45:21-25). Împlinirile planului profetic sunt dovezi ale implicării lui Dumnezeu în istoria lumii. El este nu numai transcendent, ci și imanent în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru: „De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieșit, și Eu le-am vestit: deodată am lucrat, și s-au împlinit” (Isaia 48:3). Cât de oarbă și de încăpățânată trebuie să fie refuzarea planului descoperit nouă de Dumnezeu în Biblie. Și cât de vinovată!

Cine ne-a lăsat planul profetic?

  Cine deschide Biblia, se poate apropia de ea din două direcții, care caracterizează două școli de gândire cu opinii distincte: una pe orizontală și alta pe verticală, una culturală și alta spirituală, una dinafară spre înăuntru, iar cealaltă dinăuntru în afară. Unii privesc Biblia ca pe un produs literar al civilizației din Orientul Mijlociu, care poate fi studiat împreună cu alte documente din aceeași clasă, apărute în aproximativ aceeași perioadă. Unul din meritele acestei metode este că ni-i descoperă pe autorii cărților biblice ca oameni normali, preocupați în viață și cu alte scopuri decât acela de a primi revelația lui Dumnezeu sau de a I se închina prin tot felul de acte sacramentale. A susține contrariul, și deci a-i izola pe autorii cărților sfinte de viața cotidiană și de evenimentele contemporane, ar fi o încercare artificială, contrară realităților istorice, care ne prezintă multe neamuri și o pluralitate de sisteme religioase care și-au intersectat cursul cu poporul și religia lui Yahwe (2 Împ. 23:1-25). În același timp, însă, trebuie să spunem că o astfel de metodă comparativă prezintă cel puțin câteva dezavantaje majore. Cel mai important este că între cultura biblică și cultura altor civilizații sau religii contemporane din jur există, în ciuda asemănărilor, deosebiri fundamentale. Realitatea ne obligă să observăm că, în timp ce toate celelalte religii din Orientul Apropiat au dispărut, religia lui Yahwe este cu noi și astăzi. Supraviețuirea ei a fost înlesnită tocmai de elementele care o disting de toate celelalte forme religioase orientale. A doua școală de gândire se apropie de Biblie căutând să afle în primul rând ceea ce spune Biblia despre ea însăși. Aceasta nu înseamnă o ignorare a istoriei, geografiei sau a religiilor din Orientul Mijlociu (căci pe toate acestea le vom găsi prezentate distinct în chiar paginile Bibliei!), ci înseamnă o examinare atentă a caracteristicilor specifice care fac din Biblie un produs unic, imposibil de asemănat, comparat sau confundat cu vreuna din celelalte scrieri de literatură sau de religie ale lumii.  O astfel de caracteristică specifică a Bibliei este ideea fundamentală că Yahwe, Dumnezeul Creator transcendental, dorește să mențină o comunicare, un dialog cu poporul care I se închină și căruia îi descoperă „planul profetic”. Biblia debutează cu o prezentare a modului în care a creat Dumnezeu Cerurile și Pământul. Urmează apoi imediat detalii despre facerea celei dintâi perechi de oameni (Gen. 1:26) și despre primele dialoguri dintre Creator și Creatură (Gen. 1:28-30). Ni se spune apoi că părtășia inițială dintre Dumnezeu și om a fost fracturată de căderea lui Adam și Eva în păcat (Gen. 3:23), dar și că în ciuda acestei răscoale a omului împotriva autorității divine, Dumnezeu a continuat să comunice cu omenirea. Și în Vechiul Testament și în Noul Testament, conceptul de bază care străbate toate cărțile Bibliei și care este acceptat prin credință de toate personajele Bibliei, este că Dumnezeu l-a creat pe om pentru părtășie cu divinitatea. Ca să mențină această părtășie, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, iar după căderea lor, și-a exprimat dorința de a reface părtășia inițială („umblarea cu Dumnezeu”) printr-o și mai deplină revelație a Persoanei și a planurilor Sale.

Revelația divină:

  Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Moise, Samuel și multor altor persoane din Vechiul și Noul Testament. Profetul Amos merge așa de departe cu certitudinea despre intenția lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii încât scrie: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3:7). Acest concept al „revelației” („descoperirii”) poate fi întâlnit cu o notabilă frecvență în foarte multe cărți ale Bibliei.

Însemnătatea termenului: Cuvântul „revelație” poate avea un sens activ sau unul pasiv, după cum el numește sau actul prin care Dumnezeu comunică cu oamenii sau conținutul mesajului comunicat („descoperit”). În Vechiul Testament primează sensul activ. El descrie procesul prin care Dumnezeu a intrat în legătură cu anumite persoane, ce cuvinte le-a spus, ce fel de vise sau viziuni le-a dat, și prin ce fapte S-a făcut cunoscut. În Noul Testament, apare cu intensitate sensul pasiv al termenului, identificând calitatea și semnificația mesajului care ne-a fost transmis, precum și imensa responsabilitate pe care o avem în fața lui (2 Ioan 9; 2 Tim.1:13; 3:14; Apoc. 22:18-19).

Revelație prin fapte și revelație prin cuvânt: Este evident că Dumnezeu se „descoperă” pe Sine prin lucrările pe care le face. Scoaterea poporului Său din Egipt, împreună cu toate acele minuni care au însoțit-o, este una dintre cele mai mari revelații ale lui Yahwe din Vechiul Testament. Această revelație prin fapte sau lucrări a fost însă însoțită și de o revelație prin cuvinte. Yahwe a vorbit cu oamenii care va fi semnificația lucrării Sale înainte de Exod (Exod 3:2-10), în timpul Exodului (Exod 12:12) și după Exod (Exod 20:2). „Atunci le-am zis: „lepădați fiecare urâciunile care vă atrag privirile și nu vă spurcați cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” „Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea și n-au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile și n-au părăsit idolii Egiptului. Atunci am pus de gând să-Mi vărs mânia împotriva lor, în mijlocul țării Egiptului. Dar am avut în vedere Numele Meu, ca să nu fie pângărit în ochii neamurilor printre care se aflau și în fața cărora Mă arătasem lor, ca să-i scot din țara Egiptului. Și i-am scos astfel din țara Egiptului, și i-am dus în pustie” (Ezec. 20:6-10). Este clar că Dumnezeu a considerat că revelația prin lucrările Sale nu este suficientă. Slujitorii Lui din fiecare generație au continuat să le „amintească” celor din jur despre „lucrările” din trecut și să le „lămurească” semnificația lor spirituală.  Fără semnificația lor teologică, lucrările lui Dumnezeu s-ar fi pierdut repede în negura uitării. Revelația prin lucrări și prin cuvânt nu s-a produs doar ca o mărturie rece despre un Dumnezeu distant, desprins de existența cotidiană. Dimpotrivă, revelația a avut întotdeauna intenția de a le reaminti oamenilor că scopul final al lui Dumnezeu este să se implice total în viața omenirii și să-i readucă pe oameni în părtășia familiei divine. Istoria revelată în Cuvântul lui Dumnezeu este o narațiune răscumpărătoare. Ea urmărește refacerea intimității dintre Creator și creatură. Chiar și când sunt punitive în natură (pedepse, judecăți, nenorociri), lucrările săvârșite de Dumnezeu ne descoperă că, în esența ei, voia lui Dumnezeu este bună și binevoitoare. Tot ce face Dumnezeu, face spre binele nostru. Termenul principal pentru a denumi „revelația” este în Vechiul Testament „gala” (a dezveli, a lăsa deschis, a expune), iar în Noul Testament „apokalypto” (de la grecescul „apokalypsis” - a descoperi, a comunica un mesaj, a dezveli).

Necesitatea revelației divine: Pot fi date două motivații fundamentale pentru revelație. În primul rând, Yahwe există dincolo de granițele limitelor noastre de spațiu și timp. Apostolul Pavel, vorbind filosofilor din Atena, încearcă să pună în cuvinte această realitate „transcendentală” : „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul Cerului și al Pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața Pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: „Suntem din neamul lui …” (Fapte 17:24-28). Unul dintre cosmonauții sovietici care s-a întors din spațiul cosmic a spus că nu L-a văzut pe Dumnezeu acolo. Din felul în care ne descoperă Biblia natura lui Dumnezeu, nici nu ne putem aștepta să-L întâlnim prin intermediul simțurilor noastre. El ne-a așezat anumite „hotare” peste care nu putem trece „dincolo”. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este posibilă decât dacă Dumnezeu însuși ia inițiativa și ni se „descopere”, comunicând cu noi pe căi prin care Îl putem întâlni și înțelege. Biblia ne spune că Dumnezeu folosește căi adaptate simțurilor noastre de ființe care trăiesc într-un trup cu cinci simțuri. El „vorbește”, ni se arată ca să-L putem „vedea”; simțim cum se cutremură Pământul în prezența Sa. În al doilea rând, Biblia ne spune că, prin Adam și Eva, omenirea a „căzut” în păcat și este lipsită de Slava lui Dumnezeu. Poetul creștin Costache Ioanid scria, pe drept cuvânt, că:„Înaite de a fi ceea ce suntem,/Am fost aceea ce vom fi,/Căci moartea nu-i o nimicire,/Ci-i noaptea înspre-o nouă zi!”

  Ca o pedeapsă pentru neascultare, Dumnezeu l-a făcut pe om, pentru o vreme, „mai prejos de îngeri”. Expresia ne lasă să înțelegem că statutul și starea noastră actuală este una de „ființe handicapate temporar”. În aceasta temniță a păcatului, glasul lui Dumnezeu nu ajunge la noi decât dacă Dumnezeu se coboară la noi, ca un act de favor nemeritat, cu scopuri de recuperare.

Revelația - generală sau specială: Biblia ne spune că Dumnezeu S-a revelat tuturor oamenilor prin lucrările pe care le-a făcut. În afară de această „revelație generală”, Biblia ne prezintă cazuri de „revelație specială”, incidențe în care Dumnezeu le-a vorbit în mod expres doar anumitor persoane alese din șuvoiul umanității. În categoria „revelației generale” putem enumera șapte „ediții” ale revelației adevărului divin.

 1. - Scrisă în natura creată: „Cerurile spun Slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” - (Psalm 19:1 - T.M.). „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” - (Rom. 1:20).

2. Scrisă în conștiința umană: „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” - (Rom. 2:14-16).

3. Scrisă pe table de piatră: „Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo. Eu îți voi da niște table de piatră cu Legea și poruncile, pe care le-am scris pentru învățătura lor” - (Exod 24:12).

4. Scrisă în Iisus Hristos  - Cuvântul întrupat: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” - (Ioan 1:14).

5. Scrisă în cărțile Bibliei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” - (2 Tim. 3:16).

6. Scrisă în inimile credincioșilor: „Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor: Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” - (Evrei 8:10).

7. Scrisă prin viața publică a credincioșilor: „Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne” - (2 Cor. 3:2-3).

  În categoria „revelației speciale” putem enumera visurile, vedeniile și comunicațiile verbale. „Ascultați bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot așa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înțeles, ci el vede chipul Domnului” - (Num.12:6-8). Din punct de vedre calitativ, revelația lui Dumnezeu și-a atins punctul maxim în întruparea Fiului Său, Iisus Hristos: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta Măririi, în locurile prea înalte” - (Ev. 1:1-3).

Revelația progresivă: Cine citește Vechiul Testament, își dă seama foarte repede că Dumnezeu nu le-a descoperit de la început oamenilor totul despre ființa și planurile Sale. El a preferat să le dea revelația în secvențe progresive care au adăugat fiecare la ceea ce era deja cunoscut din revelațiile anterioare. De exemplu, Dumnezeu și-a făcut cunoscută voia ca Avraam să părăsească țara sa (Gen. 12:1) și să meargă într-o țară pe care o vor moșteni urmașii săi (Gen. 12:7). Mai târziu, Dumnezeu le-a descoperit că acești urmași ai lui Avraam vor stăpâni țara promisă doar după ce vor fi asupriți într-o țară străină pentru un timp de 400 de ani (Gen. 15:13). Acest caracter progresiv al revelației este evident în toate cărțile Bibliei și este ilustrat cum nu se poate mai bine de „secvențele de revelație” pe care le-au avut profeții despre „slava viitoare.” Conceptul de revelație progresivă nu trebuie înțeles doar ca o adăugire cantitativă de informații, ci și ca o progresie calitativă a mesajului ei. De exemplu, Iisus Hristos a spus clar că El a venit „nu ca să strice Legea sau proorocii, ci ca să le împlinească” (Matei 5:17).  Această „împlinire” sau atingere a scopului inițial avut de Dumnezeu, nu distruge Legea sau proroocii (Vechiul Testament), ci le adaugă o „noutate”, prin contrast cu care ele devin „învechite.” În acest sens, autorul Epistolei către Evrei poate spune: „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi” (Evrei 8:13).  Prin urmare, Vechiul Testament, ca întreaga revelație din trecut, rămâne Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie reanalizat și înțeles în lumina revelației mai complete a Noului Testament. Comentatorii Bibliei obișnuiesc să spună pe drept cuvânt că: „Noul Testament s-a aflat în sămânță în cel Vechi, iar Vechiul Testament se înțelege lămurit doar în lumina completă a celui Nou.”

Revelația salvatoare: Biblia ne spune că Dumnezeu nu ne-a dat revelația doar ca să ne satisfacă curiozitatea umană, ci ca să-și împlinească scopul Său primordial, care este mântuirea noastră.  Ținta lui Dumnezeu este să refacă umanitatea căzută în păcat și s-o readucă în părtășia desăvârșită a unității divine: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El (Hristos), și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Col. 1:19-20). Din această cauză, revelația lui Dumnezeu trebuie să întâlnească în noi un răspuns de încredere și ascultare deplină. Ca revelația
să-și împlinească scopul cu Avraam, a trebuit ca Avraam să pășească prin credință și să înceapă o viață de totală supunere față de Dumnezeu. Tot la fel stau lucrurile cu oricare altă revelație dată de Dumnezeu în Scriptură. O mulțime de bărbați și femei au auzit revelația răspândită prin cuvintele Domnului Iisus în perioada în care trăia El pe Pământ. Urechile și mințile lor au fost în contact cu adevărul divin. Această revelație nu și-a atins însă scopul decât în viața acelora care au avut credință și care au fost gata să I se supună lui Dumnezeu: „Mulți din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?”  … Din clipa aceea, mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El. Atunci Iisus a zis celor doisprezece: „Voi nu vă duceți?” „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:60,66-69).

Revelația scrisă: Biblia nu ne spune nicăieri că toată revelația răspândită de-a lungul timpului de Dumnezeu este cuprinsă în paginile scrise. Dimpotrivă, evangheliile ne spun clar că  „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25).  La fel stă situația cu fiecare generație care a trăit sub lumina revelației divine în Vechiul Testament. Multe din mesajele lui Dumnezeu nu au fost destinate decât celor care au trăit în acea generație. Totuși, pentru învățătura generațiilor viitoare, anumite părți ale revelației au fost destinate să fie înregistrate în scris și păstrate. Rezultatul este culegerea de texte inspirate pe care le găsim între coperțile Bibliei. Majoritatea înregistrărilor scrise sunt cronici ale planului făcut de Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii. Biblia ne învață că Dumnezeu a hotărât scurgerea istoriei într-o serie de secvențe succesive în care evenimentele duc spre un punct culminant în care se va împlini voia Sa desăvârșită. Oameni aleși de Dumnezeu au fost „inspirați” să scrie aceste evenimente pentru învățătura și pregătirea generațiilor viitoare: „Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să știți că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21). „Pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre. Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. … Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce vă vestesc Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:9-12). „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșitul veacurilor” (1 Cor. 10:11).

Revelația scrisă, inspirată de Dumnezeu: Cu toate că „inspirație” nu este un cuvânt biblic, el descrie un concept exprimat în terminologia Scripturii. Cuvântul folosit în traducerea românească este „insuflat” („Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos …” - 2 Tim. 3:16).  În originalul grec, termenul folosit este „theopneustos” (de la Theos = Dumnezeu și pneuma = suflare).  Putem spune că „Biblia este inspirată de Dumnezeu”, în sensul că Dumnezeu i-a influențat pe oameni să aștearnă pe hârtie exact cuvintele pe care le citim noi astăzi. Asta nu înseamnă că în Biblie nu sunt și pasaje în care întâlnim înțelepciunea și cuvintele oamenilor sau chiar a demonilor. Inspirația Scripturii a determinat însă care din aceste cuvinte să fie înregistrate în scris și care nu. Inspirația cărților biblice nu trebuie confundată cu „inspirația” despre care vorbim atunci când ne referim la produsele excepționale ale geniilor umane. Noi spunem că Sha\espeare a fost inspirat să scrie sau că Michelangelo a fost inspirat când a creat opere de artă, dar această inspirație nu este de origine divină, ci doar o exprimare neobișnuită a capacității omului de a crea. Această formă de „inspirație” este mai degrabă o expresie a capacităților umane duse la extrem, o depășire a normelor de mediocritate generale. „Inspirația divină” prezentă în Biblie o face un produs al divinității, un mesaj pornit de la Dumnezeu spre umanitatea căzută în ruina păcatului.

Revelația primită prin Duhul Sfânt: Agentul principal al revelației este Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Trinității divine. Ambii termeni folosiți în Vechiul și Noul Testament pentru „duh” pot fi traduși „vânt” sau „suflare”. Ideea din spatele terminologiei este că Scriptura este  „insuflată” de Dumnezeu și a fost primită de cei care au scris-o , tot așa cum se primește aerul în plămâni prin „inspirație”. Orice încercare de a intra în detaliile procesului prin care Duhul Sfânt le-a transmis oamenilor ce trebuie să scrie se va izbi întotdeauna de neputința noastră de a înțelege fenomenele spirituale. Asemenea vântului, „Duhul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge” (Ioan 3:8).

Revelația scrisă prin agenți umani: Venită la noi prin intermediul oamenilor inspirați să scrie, Biblia păstrează aroma personalității fiecărui autor al cărților sfinte. Putem distinge personalitatea lui, stilul, pasiunile lui, educația primită, precum și condițiile sociale în care a trăit. Psalmiștii scriu în versuri, autorii proverbelor folosesc rima populară, iar elegantul limbaj folosit de Isaia se deosebește clar de felul în care folosesc cuvintele Amos și Osea. În procesul inspirației, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra minții celor care au scris, într-un mod tainic, ce nu
le-a anulat sau deformat personalitatea. Ca rezultat final al inspirației, Biblia este în întregime un produs divin, dar tot în întregime și un produs uman. Această aparentă contradicție nu se poate soluționa decât dacă ne aducem aminte că și Domnul Iisus, Cuvântul întrupat, a fost o astfel de paradigmă: sută la sută Dumnezeu și sută la sută om (Dumnezeu adevărat și om adevărat).

Revelația literală: Biblia susține că tot cuprinsul ei este de origine divină. Asta nu înseamnă că fiecare cuvânt este izvorât din înțelepciunea lui Dumnezeu, ci mai degrabă că fiecare cuvânt a fost acceptat să fie în Biblie prin înțelepciunea divină a Duhului Sfânt. Pasaje în care ne întâlnim cu secțiuni din cronicile de curte ale împăraților păgâni, decrete ale lui Cirus, fragmente citate din lucrările poeților greci, sau gânduri de-ale diavolului, nu sunt în Biblie ca mesaje ale lui Dumnezeu pentru noi, ci doar ca decor omenesc și demonic în care se desfășoară lucrarea mântuitoare a revelației răscumpărătoare. Minciunile șarpelui în grădina Edenului, ispitirile cu care a căutat să-L distrugă pe Hristos, șovăielile umane și neascultările de tot felul, sunt toate legate prin inspirație într-un mănunchi din care iese în evidență planul lui Dumnezeu cu noi și direcțiile pe care trebuie să meargă fără șovăire ascultarea noastră. „Inspirația literală” înseamnă că fiecare cuvânt din originalul scrierilor a fost așezat acolo pentru că Dumnezeu, numai Dumnezeu și întru totul Dumnezeu a hotărât așa. Ca să fie precisă în ansamblul ei, revelația biblică a trebuit să fie absolut de precisă în aranjarea fiecărui cuvânt scris. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt, ci, mai degrabă, că Dumnezeu a influențat mintea umană a celor care au scris, făcându-i să aleagă din vocabularul familiar lor exact acele cuvinte, gânduri și expresii care au îmbrăcat mai bine mesajul originat în mintea divină. În acest sens, și numai în el, putem spune că fiecare cuvânt folosit de cei ce au scris cărțile sfinte este „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Fenomenul  profetic: Evreii obișnuiesc să spună: „Mi-a pus cuvinte în gură”, această expresie însemnând: „I-a spus ce să spună”. Când Ioab a trimis o femeie să-i vorbească împăratului David, el i-a spus: „Să-i vorbești așa și așa”. Și Ioab i-a spus ce trebuia să spună. Împăratul David și-a dat seama că în spatele cuvintelor femeii era înțelepciunea lui Ioab și a f ăcut-o să recunoască : „Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toată treaba aceasta? Și femeia a răpuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit și a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte” (2 Sam. 14:19). Dumnezeu l-a pregătit pe Isaia pentru a-l face purtătorul Său de cuvânt. El a trimis un serafim cu un cărbune luat din foc, zicând: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit”. Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă! El a zis atunci: „Du-te și spune poporului acestuia …” (Isaia 6:7-9). Când a fost trimis de Dumnezeu să profețească, Ieremia s-a împotrivit spunând că nu știe să vorbească. Atunci, Dumnezeu „Și-a întins mâna și mi-a atins gura. Și Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta …” (Ier. 1:9). Într-un pasaj similar, Dumnezeu i-a spus lui Isaia: „Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, …” (Isaia 51:16). Lui Ezechiel i-a zis: „Fiul omului, du-te la casa lui Israel și spune-le cuvintele Mele!” (Ezec. 3:4). Au fost și timpuri când Dumnezeu i-a închis gura lui Ezechiel, ca să nu poată vorbi oamenilor: „Dar când iți voi vorbi, îți voi deschide gura, ca să le spui: „Așa vorbește Domnul, …” (Ezec. 3:27). Pentateucul spune că Dumnezeu l-a ales pe Moise ca purtător de cuvânt către Israel: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon și fratele tău Aaron va fi proorocul tău” (Exod 7:1). Această stare de lucruri este explicată în alt text în felul următor: „Tu îi vei vorbi, și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut” (Exod 4:15). În toate aceste exemple se vede clar că proorocii au fost crainicii lui Dumnezeu. Ei nu și-au luat cu de la sine putere această vocație, ci au fost puși de o parte de Dumnezeu și chemați în mod special, uneori chiar împotriva voinței lor. Profetul veritabil a fost un om care a primit un mesaj de la Dumnezeu pentru oameni. „Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea” (Deut. 18:20). Același avertisment împotriva profeților mincinoși îl găsim și în cartea lui Ieremia: „Am auzit ce spun proorocii care proorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: „Am avut un vis! Am visat un vis!”  Până când vor proorocii aceștia să proorocească minciuni, să proorocească înșelătoriile inimii lor?  Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile pe care le istorisește fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinții lor Numele din pricina lui Baal?  Proorocul care a avut un vis să istorisească visul acesta și cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu!” (Ierem. 23:25- 28). Când Domnul S-a apropiat de profeții Săi și i-a împuternicit să-I poarte mesajul, experiența lor este descris ă în Scriptură ca și cum mâna lui Dumnezeu ar fi fost așezată asupra lor. Iată ce este scris despre profetul Elisei: „Și pe când cânta cântărețul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei” (2 Imp. 3:15). Iar despre Ezechiel găsim scris: „Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, preotul, … și acolo a venit mâna Domnului peste el” (Ezec. 1:3). „Când m-a răpit Duhul și m-a luat, … și mâna Domnului apăsa tare peste mine” (Ezec. 3:14). Ezechiel ne povestește cum a primit un vizitator de la Ierusalim: „Dar mâna Domnului venise peste mine seara, înainte de venirea fugarului la mine și Domnul îmi deschisese gura până a venit el la mine dimineața. … Atunci Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: … ” (Ezec. 33: 22, 23). Este evident că Ezechiel combină expresia „mâna Domnului” cu expresia „vedenii dumnezeiești” (Ezec. 40:1, 2). Profeții Vechiului Testament au mărturisit că au experimentat vedenii atunci când au fost chemați de Dumnezeu în slujbă. Isaia spune: „Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor și v-a acoperit capetele, văzătorilor” (Isaia 29:10). În anumite cazuri, profeții au văzut mesajul dat lor spre vestire: „Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, …” (Isaia 13:1). „Cuvintele lui Amos, … vedeniile pe care le-a avut el, …” (Amos 1:1). Vechiul Testament mai spune și că Duhul s-a pogorât asupra celor trimiși să vestească: „Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei și vei fi prefăcut într-alt om” (1 Sam. 10:6), i-a zis Samuel lui Saul. „Când au ajuns la Ghibea, iată că i-a ieșit înainte o ceată de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el și el a proorocit în mijlocul lor” (1 Sam. 10:10). Când Domnul va turna Duhul Său peste orice făptură, rezultatul general va fi că toți vor profeți (Ioel 2:28). Pentru că profeții și-au primit mesajul prin Duhul Sfânt ei au fost numiți și „oameni insuflați”: „Israel va vedea singur dacă proorocul este nebun sau dacă omul insuflat aiurează” (Osea 9:7). Era de la sine înțeles că atâta timp cât Mesia avea să fie un prooroc al Domnului, activitatea Lui trebuia să fie legată de o manifestare a Duhului.  Isaia spune: „Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1). Mica mărturisește despre sine: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoștința dreptății și de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, și lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). În ceea ce-i privește pe profeții mincinoși, Domnul spune: „Eu n-am trimis pe proorocii aceștia și totuși ei au alergat; nu le-am vorbit și totuși au proorocit” (Ier. 23:21). „Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă și nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc niște vedenii mincinoase, proorociri deșerte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor” (Ier. 14:14). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că proorocii biblici veritabili n-au fost oameni care să vorbească de capul lor, ci și-au primit mesajul din partea unui Dumnezeu viu care există. Acesta este adevărul și aceasta este și mărturia clară pe care o face apostolul Petru despre ei: „Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate să știți că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21).