CURAJUL
CREDINȚEI - COPILA CAPTIVĂ DIN CASA LUI NAAMAN!
Credincioşie în ascuns:
Istoria acestei fetiţe nu este deosebită. Ea a avut parte în acele zile
groaznice ale războiului aceeaşi soartă ca alte mii de oameni. Fiind smulsă cu
forţa de un duşman aspru din casa şi din cercul iubiţilor ei, a ajuns o sărmană
captivă în casa căpeteniei oştirii victorioase. „Şi sirienii ieşiseră în cete şi luaseră captivă o copilă mică din ţara
lui Israel; şi ea era înaintea soţiei lui Naaman.” Cu aceste puţine
cuvinte, autorul inspirat ne transmite istoria ei tristă. Numele ei nu este
numit; cine ar fi întrebat de numele ei? O mică sclavă într-o ţară străină,
singură şi fără prieteni, nu avea valoare. De pe buzele ei, Naaman a auzit
pentru prima dată un cuvânt despre vindecarea leprei sale. Ea a vorbit stăpânei
ei: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea
profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa! Şi cineva a mers şi
a spus stăpânului său, zicând: Aşa şi aşa a zis copila care este din ţara lui
Israel.” Cu câtă grijă ne comunică Duhul lui Dumnezeu cuvintele rostite
de fetiţă! Ne mirăm că Dumnezeu a notat istoria şi cuvintele ei în sfânta Sa
carte? Să nu ne mirăm! În aceste cuvinte este un conţinut mult mai mare decât
la prima vedere. Nu găsim mereu în Scriptură cum Dumnezeu ia în mâna Sa cele
mai neînsemnate instrumente şi face fapte mari cu lucrurile cele mai mărunte?
Dar nu numai atât; de câte ori nu tocmai cei săraci, cei de rând, cei din
ascuns din poporul Său, sunt aceia prin care El îşi arată într-un mod atât de
preţios harul Său. Plante care cresc în ascuns, în singurătate şi în linişte
sprijinite de mâna lui Dumnezeu, pline de miros plăcut, nebăgate în seamă de
oameni, dar care aduc bucurie şi plăcere inimii Sale! O astfel de plantă micuţă
a fost şi fetiţa captivă. Privind mai îndeaproape găsim trei puncte preţioase
în scurta ei istorie:
1. Ea avea deplină încredere în
Dumnezeu:
Înălţată peste orice îndoială, ea rosteşte o realitate: „El l-ar vindeca de lepra sa”. De unde
ştia ea acest lucru? Cine îi spusese? Ea nu putea deduce aceasta dintr-un
eveniment anterior. Nu exista niciun astfel de caz, niciun exemplu, din care ar
fi putut deduce acest lucru. Vindecarea unui lepros era un lucru necunoscut în
acele zile în ţara Israel. Ştim aceasta din cuvintele Domnului Iisus. El a spus
în sinagoga din Nazaret: „Şi mulţi
leproşi erau în Israel în timpul profetului Elisei; şi niciunul din ei n-a fost
curăţit, decât Naaman Sirianul” (Luca 4:27 ). Indicaţia ei spre
profetul Domnului a fost un lucru extraordinar. Ea nu avea nicio garanţie
palpabilă pentru afirmaţia ei, ea nu putea numi niciun caz de vindecare a cuiva
din poporul Domnului, şi totuşi ea a afirmat plină de încredere, că dacă
stăpânul ei păgân, care a luptat contra poporului lui Dumnezeu şi l-a pustiit,
va merge la profetul Domnului, va fi vindecat cu siguranţă. Ce era aceasta?
Nebunie absurdă sau credinţă tare ca stânca? Această problemă era şi în zilele
lui Goliat, când David s-a coborât în vale ca să-l întâmpine pe uriaş. Fratele
său mai mare, Eliab, a spus: „Cunosc
mândria ta” (1. Samuel 17:28 ). A fost mândrie sau credinţă?
Problema a fost rapid hotărâtă prin rezultatul luptei. Oamenii pot să întrebe
şi să batjocorească, dar credinţa se bazează pe Dumnezeu şi merge pe calea Sa. Tot
aşa a fost şi în cazul fetiţei. Cuvintele ei au fost deplin îndreptăţite.
Rezultatul a dovedit încrederea ei în Dumnezeu. Aceasta este adevărata
credinţă! Această credinţă care nu se bazează pe deducţii logice şi dovezi
omeneşti, nici nu contează pe împrejurări, ci Îl înţelege pe Dumnezeu în
puterea şi harul Său şi se odihneşte doar în El; aceasta este credinţa
adevărată. Această înţelegere a Dumnezeului viu prin credinţă este cu totul
altceva decât afirmaţiile îndrăzneţe dintr-o încredere sau convingere
interioară proprie.
2. Ea a dovedit curaj mare în a
mărturisi:
În 2. Petru 1:5 , Petru îi îndemna pe credincioşi: „dându-vă toată silinţa, adăugaţi la credinţa
voastră virtutea” (energie, hotărâre). Acest lucru l-a făcut şi fetiţa.
Ea a avut o încredere atât de mare în Dumnezeu, că El va binecuvânta şi va
vindeca chiar şi un duşman, când va veni la El, încât, în ciuda tuturor
aparenţelor şi a experienţelor, a mărturisit cu multă îndrăzneală acest fapt
care ținea doar de credinţă pură,
sinceră! Să ne punem în situaţia fetiţei, pentru a vedea ce a însemnat mărturisirea
ei! Noi poate am fi spus într-un astfel de caz:
1. Aceşti oameni nu se încred în Domnul.
Cuvintele mele vor fi pentru ei de necrezut. Ei vor râde de ele.
2. Oare nu vor interpreta greşit
cuvintele mele? Nu se vor gândi, că este un plan viclean ca Naaman să fie atras
fără protecţie în ţara Israel, pentru a putea fi executată răzbunarea asupra
lui?
3. Să presupunem că dintr-un
oarecare motiv, Domnului nu-i va plăcea să-l vindece; cu ce mânie va apărea el
atunci în ochii publicului! Un conducător mare de oşti, a fost atât de prost,
încât să se lase tras pe sforă de o fetiţă! Care vor fi urmările? Cu siguranţă
îşi va vărsa toată mânia asupra mea. Atunci viaţa mea va fi pierdută. Desigur, sunt convins, că Dumnezeu îl va
vindeca prin prorocul Său, dar, nu se ştie niciodată, este mai bine să-mi ţin
gura.
Există suficiente motive ale necredinţei de a nu rosti cu îndrăzneală ceea
ce ştim despre Dumnezeu. Fetiţa însă nu a dat loc unor astfel de gânduri. Ce a
condus-o la o astfel de mărturisire curajoasă? Răspunsul îl găsim în cuvintele
ei.
3. Ea a fost condusă de milă faţă de
cel pierdut:
Atât felul, cât şi tonul şi conţinutul cuvintelor ei arată aceasta.
Naaman, duşmanul poporului ei, prin care ea a ajuns în captivitate, era un om
pierdut, îl aşteaptă moartea groaznică a leprei. A fost ea umplută de
satisfacţie interioară când a aflat acest lucru? S-a bucurat la gândul că i se
întâmplă pe drept pentru totul răul care i l-a făcut ei? Nu citim nimic despre
aşa ceva, ci ea s-a dus la stăpâna ei. Cu ochii plin de milă, cu cuvinte
dintr-o inimă plină de îndurare, ea a spus: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria!”
În cuvintele ei nu era niciun gând de răzbunare. Mila ei nu era mai mică decât
curajul şi încrederea ei în Dumnezeu. Ceea ce era Dumnezeul ei, ea arăta
într-un mod exemplar. Ceea ce a arătat David lui Mefiboşet (2. Samuel 9:3 ),
a arătat ea faţă de Naamn: „bunătatea
lui Dumnezeu”. Ea a descoperit prin cuvânt şi comportament pe Acela în
care credea. Ce lucru măreţ a făcut această fetiţă! Răsplata ei va fi mare.
Oare i-a mulţumit Naaman, i-a spus vreun cuvânt de recunoştinţă? Nu ştim; dar
ştim că Dumnezeu îi va acorda cândva răsplata pentru credincioşia ei în ascuns.
Nu este greu să aplicăm această istorie la noi. Acest lucru să-l facă fiecare
tânăr cititor. Zilele în care trăim noi ne pun în mod deosebit la probă. În
exterior, creştinătatea poartă încă o faţadă bună, dar niciodată credinţa în
Dumnezeul cel viu nu a avut un stadiu mai inferior. Cât de mult am primit noi
în comparaţie cu acea fetiţă! Avem descoperirea deplină a dragostei lui
Dumnezeu în Hristos. Ne-a fost dat Duhul Sfânt. Cât de mult ar trebui să fie
inimile noastre pline cu încredere în Dumnezeu pentru a-L mărturisi: „Pentru că Cel care este în voi este
mai mare decât cel care este în lume” (1. Ioan 4:4 ). Iar Dumnezeu
spune: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu
niciun chip nu te voi părăsi, încât să spunem cu îndrăzneală: Domnul este
ajutorul meu şi nu mă voi teme; ce-mi va face omul?” (Evrei 13:5,
6 ). Să purtăm chipul Său în această lume şi să îmbrăcăm „ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu,
sfinţi şi preaiubiţi: o inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe,
îndelungă-răbdare” (Coloseni 3:12 )! Poate calea ta este ca cea a
fetiţei, în vale şi în ascuns. Nu renunţa la curajul credinţei! Dumnezeu, care
S-a mărturisit de partea credinţei în zilele lui Naaman, este şi astăzi
Acelaşi. Lasă ca lumina dragostei şi harului Său să lumineze în ungherul tău
ascuns prin credincioşie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu