CARTEA BIBILICĂ „APOCALIPSA” -
COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!
Capitolul
12:
„Şi în Cer s-a arătat un semn mare: o femeie
învăluită în Soare, cu Luna sub picioare”. Nu trebuie să ne închipuim că atunci
când va avea loc împlinirea profeţiei, se va vedea imaginea aceasta în mod
literal.Un astfel de sistem de interpretare este un izvor bogat în greşeli.
Femeia este văzută în Cer, pentru a arăta că nu numai istoria a ceea ce se va
petrece pe Pământ ne este înfăţişată, ci că totul este văzut în gândul lui
Dumnezeu; sus, prin urmare. Femeia reprezintă ce va fi Israel pe Pământ; ea
este simbolul poporului ales, privit ca întreg, în starea de lucruri viitoare
pe care Dumnezeu o are în plan de a o stabili aici pe Pământ. Ea este
„învăluită în Soare”: în loc de a zice în prezent, într-o stare de jale,
călcată în picioare de neamuri, Israel va fi îmbrăcat cu autoritatea supremă.
„Şi cu Luna sub picioare”; aceasta este, cred, o aluzie la vechea condiţie a
acestui popor, cînd el era sub jugul poruncilor legii, care nu-l vor mai
conduce, ci îi vor fi supuse. Se vede cu uşurinţă că Luna este o imagine
potrivită să înfăţişeze sistemul mozaic, care, constând în umbre şi în figuri,
nu făcea decât să reflecteze lumina unei stări de lucruri cu totul altfel,
glorioasă. Dar, în timpul Mileniului, acest sistem nu va fi îndepărtat în
întregime, cum este acum în creştinism; el va reapare, dar ocupând un loc
subordonat, aşa cum o arată profeţia lui Ezechiel. „Şi cu o cunună de douăsprezece
stele pe cap”, simbol care arată cu siguranţă că autoritatea omenească în
materie de administraţie îi va aparţine aici pe Pământ. Astfel vedem
autoritatea supremă, ca şi autoritatea derivată sau subordonată, legate de
femeie, adică de Israel după gândul lui Dumnezeu. Israel este deci în mod clar
instrumentul de care Dumnezeu Se va servi pentru a împlini măreţele Sale
planuri cu privire la Pământ. Dumnezeu aşa îl priveşte si ni-l înfăţişează
aici. Ce completă şi minunată schimbare pentru acest popor!Dar nu este tot. „Şi
fiind însărcinată, ea tipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să
nască”. Ziua de bucurie și de biruinţă în care se vor împlini planurile lui
Dumnezeu nu a sosit încă; acea zi, când, după Isaia, Sionul a născut înainte ca
să o apuce durerile si „înainte ca să-i vină durerile, ea a dat naştere unui
copil de parte bărbătească”. Slăbiciunea şi suferinţa au rămas încă pentru ea,
dar eliberarea este asigurată și sfârşitul necazurilor este garantat de
Cuvântul Domnului. „În Cer s-a arătat şi un alt semn: şi iată, s-a văzut un
mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete”.
Acesta este Satan, cum îl vedem mai departe, îmbrăcat cu însuşirile care
caracterizează pe duşmanul cel mai înverşunat pe care Israel l-a întilnit
vreodată şi care a câştigat cele mai multe foloase de pe urma lui; căci oricât
a putut să fie de rea tirania lui Nebucadneţar, este sigur că puterea romană a
călcat sub picioarele sale şi a zdrobit Ierusalimul cu o cruzime cu totul
altfel, îngrozitoare şi prelungită. Semnificaţia acestui dublu simbol este
astfel făcută cu atât mai izbitoare. Israel nu este încă eliberat, dar profetul
arată ceea ce este el în gândul lui Dumnezeu şi care va fi într-o zi poziţia
sa. Puternică încurajare, când se consideră pe unde trebuie să treacă Israel,
înainte ca să se realizeze totul! Dar înainte ca aceasta să se întâmple, vedem
pe duşman sub caracterul său de putere răzvrătită şi apostată. Balaurul are
şapte capete: aceasta este autoritatea în materie de guvernământ. El are zece
coarne; aceasta nu este ceva complet, dar care se apropie de ce este complet;
este o mare cantitate de putere în uneltele puse în lucru în Apus. Ceea ce este
omenesc nu este niciodată complet. Dumnezeu îi dă femeii dousprezece stele, în
timp ce balaurul nu are decât zece coarne. Cele şapte capete ne oferă, cum
presupun, o succesiune completă a diferitelor forme de guvernământ; dar
Dumnezeu nu permite ca să fie acolo această plinătate a puterii administrative
pe care o vedem aparţinând femeii. Ordinea va fi perfectă atunci când, în
veacul viitor, Domnul Isus va lua în mână conducerea Pământului. El însuşi
spune apostolilor Săi: „Adevărat vă spun că atunci cînd va sta Fiul Omului pe
scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea tuturor lucrurilor, voi, care
M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe
cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19.28). Acesta este locul
special de onoare şi de încredere destinat celor doisprezece apostoli ai Mielului.
„Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele Cerului”. Aceasta pare
să indice că a treia parte, despre care a fost vorba în capitolele 8 şi 9, se
referă la Imperiul Roman. Prin aceasta, trebuie să înţelegem ceea ce este
propriu roman, adică partea apuseană a Europei şi nu ceea ce romanii au cucerit
în plus, Grecia, de exemplu, apoi ţinuturile din Babilonia, Persia și Media.
Aceste din urmă ţinuturi sunt Răsăritul. În partea apuseană a Europei, puterea
balaurului se face în mod deosebit simţită. „Balaurul a stat înaintea femeii
care era să nască, pentru ca să-i sfâşie copilul, când îl va naşte. Ea a născut
un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un
toiag de fier; și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de
domnie”. Sunt aici mai multe puncte care cer o explicaţie. În primul rând, gândul
care circulă în general este că femeia reprezintă Biserica. O simplă remarcă
este de ajuns pentru a răsturna această falsă noţiune. Biserica nu este
niciodată prezentată în Scriptură ca o mamă; cu mult mai puţin încă ar putea ea
să fie mama lui Hristos, care, în mod evident, este fiul de parte bărbătească.
Sub imaginea unei femei, Biserica este logodnica lui Hristos, în timp ce Israel
poate să fie considerat în mod simbolic ca acela care a dat naştere lui
Hristos; El, într-adevăr, a ieşit din iudei după trup (Romani 9.5). Că Hristos
este fiul de parte bărbătească, dovedesc clar Scripturile. „Un Copil ni s-a
născut, un Fiu ni s-a dat”, exclamă Isaia (capitolul 9.6); şi Psalmul 2 ne
arată că Acela care nu este numai copilul lui Israel, ci care este de asemenea
recunoscut şi onorat de Dumnezeu ca Fiul, trebuie să cârmuiască neamurile cu un
toiag de fier. Femeia reprezintă deci pe Israel după gândul lui Dumnezeu; Israel
ca trup, ca totalitate completă; și fiul de parte bărbătească este, fără nicio
îndoială, Domnul Iisus. Aceasta odată stabilit, putem să înţelegem semnificaţia
şi întinderea scenei în care suntem introduşi. Voi atrage atenţia asupra altui
lucru. Cu toate că mi se pare evident că Hristos este fiul de parte bărbătească
născut din Israel, poate să fie, la prima vedere, pentru unele spirite, o
anumită greutate de a înţelege cum naşterea lui Hristos este introdusă în acest
capitol. Pentru a rezolva problema, să remarcăm, cum am explicat deja, că Duhul
lui Dumnezeu nu continuă aici să prezinte cursul evenimentelor viitoare. El Se
întoarce înapoi şi nimic nu limitează până la ce epocă. Nu există în această
parte a cărţii nicio dată care să poată să slujească la fixarea momentului în
care are loc naşterea fiului de parte bărbătească. Dar de ce, se va întreba
iarăşi, este aici vorba despre această naştere, deoarece era un fapt bine
cunoscut şi vestit de multă vreme, prin predicarea Evangheliei şi învăţătura
creştinilor, că Domnul nostru Se născuse, trăise şi Se urcase la Cer? Pentru ce
să o prezinte într-un chip atât de extraordinar în profeţie? Motivul este, mi
se pare, că Dumnezeu voia, fără să menţioneze în mod distinct, să reamintească,
în mod mistic şi într-un chip izbitor, naşterea lui Hristos, legând-o de
înălţarea Sa la Cer și la scaunul Său de domnie. Aceasta se leagă de
redeschiderea căilor lui Dumnezeu faţă de iudei şi restabilirea lor definitivă
ca neam. Este clar că Dumnezeu nu prezintă aici subiectele în ordinea
desfăşurării lor în timp, ci după legătura lor cu Hristos, centrul lor. Ioan va
intra curând după aceea în descrierea scenelor finale: mai înainte, el ne arată
sfatul lui Dumnezeu cu privire la Israel. Aceasta ne conduce să vedem
împotrivirea înverşunată a Diavolului cu privire la împlinirea acestui sfat,
căci acesta este lucrul de care adversarul se teme cel mai mult. Satan pune în
împotrivirea sa faţă de Hristos toată dârzenia posibilă, toată ura şi orgoliul
care se pot închipui. El recunoaşte în Hristos pe Acela care l-a zdrobit şi
care este eliberatorul omului şi al creaţiei; de aici vrăjmăşia neschimbată
care există între el şi Fiul lui Dumnezeu. Ceva mai mult: Satan se ridică
împotriva legăturii lui Hristos cu sărmanul popor al lui Israel, sortit
dispreţului. Totuşi, înainte ca Dumnezeu să ia în mod deschis în mână cauza lui
Israel, găsim acest fapt remarcabil, că Hristos este răpit la Dumnezeu şi la
scaunul Său de domnie. Nicio menţiune nu este făcută despre viaţa Sa, nici
chiar despre moartea Sa şi despre învierea Sa; s-ar părea, după acest pasaj, că
Domnul S-a urcat în Cer îndată după naşterea Sa. Totul este înfăţişat aici
dintr-un punct de vedere în întregime mistic. Nu este în niciun fel istorie,
nici anticipată, nici în fapt. Dacă ar fi fost un sumar istoric, am fi văzut
indicate aici marile evenimente ale vieţii Domnului, pe care noi le-am
menţionat şi pe care se bazează toată nădejdea pentru Univers. Totul este în
întregime trecut sub tăcere şi, după părerea mea, pentru a ne învăţa, cum o face
și profeţia Vechiului Testament, cum Domnul şi poporul Său sunt învăluiţi,
pentru a spune astfel, în acelaşi simbol. Tot aşa, dar într-un fel mai intim
încă, ceea ce este spus despre Hristos se aplică creştinului. Potrivit acestui
principiu, eu consider răpirea copilului de parte bărbătească la Dumnezeu şi la
scaunul Său de domnie ca si cum ar cuprinde în sine Răpirea Bisericii. Motivul
pentru care faptul acesta este introdus aici, depinde de acest adevăr că
Hristos şi Biserica sunt una şi au un destin comun. Deoarece El S-a urcat la Cer,
Biserica de asemenea trebuie să fie răpită acolo. „După cum este Hristos”, zice
apostolul Pavel, vorbind despre Biserică, căci în acest pasaj este vorba despre
trup mai degrabă decât despre cap; și Pavel nu zice „după cum este Biserica”, ci,
„după cum este Hristos”. Urmând aceeaşi linie de gânduri, Ioan, în profeţie ne
arată pe fiul de parte bărbătească aşezat în Cer într-un loc complet în afară
de loviturile Satanei. Dacă este astfel, acest fapt se referă într-un chip remarcabil
la ceea ce a fost deja afirmat privitor la structura cărţii: există un nou
început, în raport cu obiectul special pe care Duhul Sfânt îl are în vedere în
această ultimă parte. Înainte de toate, Ioan a arătat planul general al lui
Dumnezeu cu privire la iudei. În aceasta, ordinea este în mod strict păstrată.
Noi am fi putut să gândim că cea mai naturală cale era de a stabili mai întâi
faptul că acest copil de parte bărbătească fusese răpit; dar nu: Dumnezeu
produce și descrie totdeauna lucrurile după metoda cea mai înţeleaptă şi cea
mai bună. Hristos ieşise din Israel, trebuie mai întâi să arate legătura Sa cu
Israel. Al doilea fapt este împotrivirea Diavolului faţă de planurile lui
Dumnezeu; obstacolul care este pus pentru o vreme în calea împlinirii lor,
oferă Domnului însuşi ocazia de a lua locul Său în Cer, iar mai târziu
Bisericii de a-L urma acolo. În urmă revine pe scenă intenţia Domnului de a
acţiona pentru executarea planurilor Sale cu privire la Israel și la Pământ. În
rezumat, prima parte a acestui capitol este o reprezentare simbolică a
legăturii Domnului cu Israel şi a strămutării Sale în afara scenei, acesta
fiind efectul vrăjmăşiei Satanei; dar aceasta dă, pentru a spune astfel, ocazie
lui Dumnezeu, de a lega de această dispariţie a lui Hristos în Cer, faptul că
Biserica îl va urma la timpul potrivit; căci Biserica este unită cu Hristos. Se
vede astfel că răpirea copilului de parte bărbătească nu este un simplu fapt
istoric. Înălţarea lui Hristos este introdusă aici, pentru că ea cuprinde ca
urmare răpirea ulterioară a Bisericii, pentru ca ea să fie unde este El, trupul
său formând cu El un singur si acelaşi om simbolic înaintea lui Dumnezeu,
„plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi.” Ceea ce precede fiind bineînţeles,
subiectul în întregime se găseşte în mod considerabil luminat. „Ea a născut un
fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag
de fier”. Nu există cea mai mică greutate în a aplica aceste cuvinte fiului de
parte bărbătească, privit nu în mod personal și singur, ci în mod simbolic; cu
atât mai mult cu cât aceeaşi făgăduinţă este făcută bisericii din Tiatira sau
mai degrabă credincioşilor care se găsesc în ea. Domnul spune în mod lămurit că
celui ce va birui… îi va da stăpânirea peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag
de fier, după cum El însuşi a primit puterea de la Tatăl Său (Apocalipsa
2.26-27). Aceasta nu confirmă din plin ceea ce noi am anticipat? „Şi femeia a
fugit în pustie, unde are un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o
mie două sute şaizeci de zile”. La versetul 7 se deschide o nouă scenă. Nu mai
sunt sfaturile lui Dumnezeu sau principii văzute în gândul Său; ajungem la
fapte pozitive, mai întâi în Cer, apoi mai târziu vedem efectele şi schimbările
care rezultă din ele pe Pământ. „Şi în Cer s-a făcut un război. Mihail şi
îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi
ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în Cer. Și balaurul
cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga
lume, a fost aruncat pe Pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii
lui”. „Şi am auzit în Cer un glas puternic, care zicea: „Acum a venit mântuirea,
puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său; pentru
că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru,
a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul
mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucurati-vă
Ceruri şi voi care locuiţi în ele!” Potrivit acestor cuvinte este evident că se
găsesc, în acest moment, în Cer, persoane care locuiesc acolo şi care simt
profund împreună cu fraţii lor care suferă pe Pământ. Acesta este un fapt
incontestabil; şi curând după aceea, Satan pierde această posibilitate pe care
o avusese înainte, de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca acuzatorul
fraţilor. Niciodată el nu trebuie să mai recapete această înaltă poziţie de
putere şi nu va mai umple Cerul cu învinuirile sale amare şi cu acuzaţiile sale
împotriva sfinţilor lui Dumnezeu. „Vai de voi, Pământ şi mare! Căci Diavolul
s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, ştiind că are puţin timp”. Aceasta
leagă în mod limpede expulzarea Satanei din locul său, din locurile cereşti, de
ultima criză prin care trebuie să treacă iudeii şi neamurile la sfârşitul
veacului; şi ne dă cauza ascunsă a acestei crize. Pentru ce această
extraordinară dezlănţuire de persecuţii? Pentru ce această acţiune înspăimîntătoare
a lui Satan aici pe Pământ, pentru o scurtă perioadă, timp de trei ani şi
jumătate înainte de sfârşit? Pentru că Satan nu mai poate să aducă acuzaţii
sus, el face aici pe Pământ tot răul care îi este posibil. El este aruncat pe
Pământ şi nu va mai intra niciodată în Ceruri. Curând după aceea, el va fi
alungat de pe Pământ, cum o vom vedea, și va fi închis în Adânc; şi în sfârşit,
cu toate că trebuie să fie „dezlegat pentru puţin timp”, pieirea sa finală şi
iremediabilă va sosi, căci atunci el va fi aruncat nu în Adânc, ci în Iazul de
Foc, de unde nimeni nu se întoarce niciodată. Iată ceea ce Dumnezeu ne
descoperă cu privire la căile Sale faţă de acela care, de la început până la
sfârşit, se arată marele duşman al oamenilor. De la versetul 13, istoria se
continuă pe Pământ: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe Pământ, a persecutat pe
femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale
vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în
locui ei, unde este hrănită un timp, timpuri și jumătatea unui timp, departe de
faţa şarpelui”. Astfel femeia primeşte, nu puterea pentru a se împotrivi
Satanei şi a se lupta contra lui, ci mijloace de a fugi repede de violenţa lui
şi de a se pune la adăpost de persecuţia lui. Aceasta este închipuit prin cele
două aripi ale vulturului celui mare, al cărui zbor energic ne arată o imagine
vie a unei fugi procurate prin instrumente puternice. Vedem atunci pe duşmanul,
ale cărui planuri i le-a zădărnicit Dumnezeu, făcând alte sforţări. „Şi şarpele
a aruncat din gură apă ca un râu după femeie, ca s-o ia râul”. Satan încearcă să
ridice „apele” popoarelor care sunt într-o stare de dezorganizare, pentru a zdrobi
pe evrei, dar în zadar; „Pământul”, ceea ce, la această epocă, se găseşte sub o
cârmuire statornică, „a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a
înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură. Şi balaurul, mâniat pe
femie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţiei ei, care păzește poruncile
lui Dumnezeu şi are mărturia lui Iisus Hristos”. Prin această rămășiță din urmă
trebuie să înţelegem pe aceia dintre evrei care vor fi remarcabili prin puterea
mărturiei lor. Femeia reprezintă acest popor în chipul cel mai general.
„Rămăşiţa seminţiei ei” este partea din acest popor care dă mărturie. Toţi
evreii din această epocă, să înţelegem bine, nu vor avea aceeaşi putere
spirituală: vor exista deosebiri. Unii vor fi mai energici si mai pricepuţi
decât ceilalţi. Satan îi va urî cu atât mai mult si se va strădui să nimicească
pe aceia care vor menţine în chip mai deosebit mărturia lui Iisus.
Capitolul 13:
Suntem astfel aduşi să vedem desfăşurându-se
planurile pe care le încropește Satan pentru a-şi împlini intenţia multă vreme
nutrită, de a submina nu numai Evanghelia şi Legea, ci mărturia Împărăţiei lui
Dumnezeu în lume. În acest scop, Satan va urma două căi potrivite ca să
înlănţuie cele două clase de oameni fireşti care au existat totdeauna aici pe
Pământ: aceia care iubesc puterea și aceia care se alipesc de religie.
Bineînţeles, nu vorbesc aici despre aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, dar
este evident că inima omului se lasă orbită de atracţia inteligenţei şi puterii
sau se năpusteşte în forme religioase. Diavolul va pune, așadar, înainte două
unelte principale, drept căpetenii ale acestor sisteme care vor exprima aceste
două tendinţe ale firii omeneşti şi care vor răspunde exact la ceea ce inima
omului caută si vrea să aibă. Astfel, chiar de la început, Satan a avut planul
de a se aşeza el însuşi ca Dumnezeu în om. După cum lui Dumnezeu îi place să
dezvolte în om toate căile Sale şi sfaturile Sale minunate, Satan de asemenea
va lucra prin om. După cum Domnul Iisus este nu numai o persoană divină, ci şi
expresia slavei şi a harului lui Dumnezeu, după cum Biserica este obiectul
dragostei Sale care se desfăşoară în binecuvîntările cereşti cu care El o
îmbogăţeşte şi după cum Israel este obiectul favorii Sale pe Pământ, tot aşa
duşmanul, care nu poate să producă, ci numai să strice adevărul, va imita
într-un chip profan şi prin căi de minciună, sfaturile lui Dumnezeu şi va avea
fiarele lui, aşa după cum Dumnezeu are pe Mielul Său. Aceasta ne face limpede
capitolul 13. Aici vedem aceste două fiare; una, puterea civilă, alta, puterea
religioasă şi amândouă apostate (lepădate de credinţă). „Apoi am stat pe nisipul
mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte
capete; pe coarne avea nume de hulă”. Fiara care se ridică din lumea romană
într-o stare de anarhie revoluţionară închipuită prin mare, este cu totul
potrivită să-i slujească şarpelui în împotrivirea sa faţă de planurile lui
Dumnezeu. Ea este înfăţişată îmbrăcată cu aceleaşi atribute ca şi balaurul, în
capitolul 12, cu aceste forme de putere care caracterizează Imperiul Roman. Dar
există o diferenţă: balaurul avea cununile pe capete, în timp ce fiara le are
pe coame, ceea ce ne arată mai mult lucrurile aşa cum vor fi în adevăr. Balaurul
reprezintă pe duşmanul lui Hristos, slujin-du-se, de la început până la
sfârşit, de puterea politică a Imperiului Roman, astfel încât capetele, adică formele
succesive ale puterii, sunt încununate, şi nu coarnele. Acestea, de fapt nu trebuiau
să apară înainte de sfârşitul istoriei Imperiului Roman, cel puţin înainte ca
barbarii să fi răsturnat Imperiul din Apus. De altă parte, în prima fiară din
capitolul 13 se vede nu numai duhul ascuns al răului, folosindu-se de puterea
Romei în diferitele forme pe care ea le-a îmbrăcat, ci Imperiul în starea sa
finală, când rana de moarte făcută fiarei imperiale va fi fost vindecată şi
când astfel readusă la viaţă - Satan îi va da puterea lui, scaunul lui de
domnie şi o mare autoritate. Aceasta este epoca în care cele zece coame primesc
autoritate ca împăraţi, în acelaşi timp cu fiara, cum arată capitolul 17
(Apocalipsa). Iată pentru ce coarnele fiarei sunt văzute încununate, și nu
capetele, ca în cazul balaurului. Fiara este în urmă descrisă în termeni
remarcabili care reamintesc fiarele din capitolul 7 din Daniel, la care fără
nicio îndoială este făcută aluzie. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard,
avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu”. Aceste trăsături aparţin
primelor trei fiare văzute de Daniel. Satan nu poate să producă nimic, dar el
îşi însuşeşte, din ceea ce a existat, tot ceea ce convine planurilor lui şi
astfel el încearcă, prin cea mai ciudată dintre combinaţii, să formeze fiara
celui de-al patrulea Imperiu, căreia nimeni nu trebuie să-i mai urmeze, astfel
că ea depăşeşte, în zilele din urmă, tot ceea ce a apărut altădată. Ce trebuie
să înţelegem printr-o fiară? Un sistem imperial sau un imperiu care refuză să
recunoască pe Dumnezeul Cerurilor. Omul a fost creat pentru a-L cunoaşte pe
Dumnezeu şi numai el poate avea calitatea aceasta, fiind învăţat de Dumnezeu.
Singurul dintre toate fiinţele de pe Pământ, omul a fost făcut pentru a privi
spre Acela care este sus și el este aşezat sub răspunderea de a face voia lui
Dumnezeu. Fiara, dimpotrivă, nu priveşte decât spre Pământ, ea nu are nicio
conştiinţă despre o fiinţă superioară invizibilă. „Nebunul zice în inima lui:
Nu este Dumnezeu!” În principiu, aceasta este adevărat despre orice om care nu
este născut din nou, dar în cazul unei puteri imperiale este cu atât mai
îngrozitor, cu cât ea trebuie să oglindească autoritatea pe care Dumnezeu, în
providenţa Sa, i-a acordat-o. Niciun Imperiu nu poate să scape de sentinţa
morală implicată în aceste simboluri, dar fiara care este aici în discuţie va
merge cu mult peste ceea ce a apărut vreodată. În timpul când profeţia de care
ne ocupăm a fost dată, cea de a patra fiară exista; dar profetul este chemat să
vadă că dintr-o stare de tulburare politică, tocmai înaintea ultimei jumătăţi a
săptămânii de ani și în legătură cu alungarea Satanei afară din Cer prin
puterea lui Dumnezeu, această fiară va ieşi din mare. Aceasta vrea să spună că
va fi în Apus o stare de completă încurcătură şi că o putere imperială se va
ridica. Este puterea a cărei descriere o găsim aici. „Unul din capetele ei
părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot Pământul era
în admiraţie după fiară”. Există motive suficiente pentru a trage concluzia că
acest cap rănit era forma imperială de guvernământ. Imperiul din Apus va fi
încetat de multă vreme de a exista, când, lucru ciudat de spus, el va reapare
în ultimele zile. Ceea ce va trezi uimirea lumii, nu este simplul fapt al
întoarcerii imperialismului; căci dacă s-a putut înţelege că a luat fiinţă din
Imperiul Roman, nimic nu împiedică să concepi apariţia unui nou Imperiu,
germanic, moscovit sau orice altă stăpînire de o vastă întindere. Dar învierea
Imperiului Roman va lovi lumea cu uimire şi la o parte din aceasta este făcută
aluzie aici. Totuşi, deoarece cauzele acestei afirmaţii depind de capitolul 17,
nu pot să intru acum într-o discuţie detailată a acestui subiect, fără să
anticipez asupra a ceea ce vom vedea mai târziu. Să fie de ajuns că am indicat,
în treacăt, ceea ce cred că este, cu privire de acest punct, adevărul
descoperit. Găsim apoi mai mult decât faptul că acest Imperiu posedă caracterele
de putere care aparţineau Imperiilor de altădată; mai mult decât caracterul său
propriu marcat prin învierea imperialismului în ultimele zile: citim că „au
început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început
să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate
lupta cu ea?” cuvinte care ne arată în mod clar lumea într-o stare de lepădare
de credinţă şi de închinare la idoli. Balaurul este adorat ca și fiara.
Capitolul 2 din 2 Tesaloniceni arată clar că închinarea este adusă unui alt
personaj, dar deosebit de ele, care este numit „omul fărădelegii” şi care este
mai degrabă o putere religioasă. Prima fiară este un corp politic; şeful
religios nu se va găsi deloc în Apus, ci la Ierusalim, unde el va fi, la sfârşit,
un obiect cu totul special de închinare în templul lui Dumnezeu. Este aici
pentru unii o dificultate, în aceea că este spus în mod pozitiv, că omul
fărădelegii nu va îngădui niciun alt obiect de închinare în afară de el însuşi.
Dar trebuie să ne reamintim că cei trei sunt asociaţi pentru acelaşi scop și au
acelaşi gând. A se închina unuia este deci totuna cu a se închina celuilalt.
Este tot aşa cu privire la adevăratul Dumnezeu: nu se adoră o Persoană în
Dumnezeire, fără să dai acelaşi respect celorlalte. În zadar s-ar pretinde că-L
adori pe Tatăl, fără să-L adori pe Fiul; şi acela care adoră pe Tatăl şi pe
Fiul, nu poate face lucrul acesta decât în puterea Duhului Sfînt. Când noi îl
adorăm pe Dumnezeu ca atare, când noi spunem „Dumnezeu”, nu înţelegem numai pe
Tatăl, ci Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aşa va fi în această îngrozitoare
imitaţie, roadă a energiei, a vicleniei și a puterii satanice care se
desfăşoară la sfârşit. Adorarea balaurului și a fiarei mi se pare cu totul
compatibilă cu serviciul/cultul divin dat omului fărădelegii. Faptul este că
aceştia trei formează, cum s-a remarcat cu dreptate, marea „antitreime”,
treimea răului opusă Treimii divine. Este clar că Diavolul este iniţiatorul a
toate; dar şeful public al puterii sale din punct de vedere politic este fiara;
în timp ce marele reprezentant religios, care execută toate planurile şi face
chiar minuni pentru a le sprijini, este a doua fiară sau omul fărădelegii. Astfel
pare să fie adevăratul înţeles și legătura tuturor acestor lucruri, dacă ne
supunem diferitelor pasaje ale Scripturilor care vorbesc despre ele. Ştiu că
asupra acestui punct, ca şi aproape asupra oricărui altuia există deosebiri de
gândire. Dar această obiecţie nu este una din acestea. Singura întrebare este:
Ce se potriveşte cel mai bine Cuvântului lui Dumnezeu? - ce răspunde cel mai
exact, nu numai literei acestui Cuvânt, ci marilor principii pe care el le
pune? Sunt încredinţat că, departe de a exista vreun obstacol adevărat în a
admite faptul că aceste trei personaje diferite sunt unite ca obiect al
aceluiaşi cult, dimpotrivă, nu se pot înţelege bine puterea şi natura a ceea ce
va avea loc, dacă se pierde aceasta din vedere. Să continuăm studiul celorlalte
puncte pe care Scriptura le pune înaintea noastră. „I s-a dat o gură care
rostea lucruri mari si hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două
de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui
Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în Cer”.
După aceste cuvinte, este evident cum de altfel am remarcat deja, că există în
Cer un popor pus la adăpost de acţiunea şi de puterea, fie a lui Satan, fie a
instrumentelor publice ale răutăţii sale în lume. În acelaşi timp, există de asemenea
sfinţi aici pe Pământ. Locuinţa de sus poate fi hulită: Satan poate să
batjocorească pe aceia care locuiesc în ea; dar el nu poate să-i atingă: el
nici nu mai poate să-i acuze înaintea lui Dumnezeu. El îşi întrebuinţează toată
puterea sa pentru a face ca omul să acţioneze pe Pământ, urmând planurile lui. „I
s-a dat să facă război cu sfinţii” (evident cu aceia care nu sunt în Cer) „si
să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor,
peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi cei care locuiesc pe Pământ i se
vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în
cartea vieţii Mielului înjunghiat”. Se vede că există o deosebire totdeauna
respectabilă între mulţimea neamurilor răspândite pe suprafaţa globului, şi
„cei care locuiesc pe Pământ”. Cei dintâi formează o clasă care cuprinde
totalitatea lumii; este un termen mai general; prin cei din urmă trebuie să
înţelegem pe aceia care compun o sferă mult mai restrânsă, al cărui caracter de
alipire de Pământ este mai hotărât, pentru că ei au cunoscut mărturia cerească
a lui Hristos şi a Bisericii. Ei pot să păstreze Numele lui Hristos şi al
Bisericii, dar inimile apostate au preferat în mod hotărât Pământul în locul Cerului;
partea lor nu va fi nici Pământul, nici Cerul, ci Iazul de Foc. Cât este de solemn
să vedem că acesta este sfârşitul spre care creştinătatea se năpusteşte!
Necredinţa şi superstiţia o târăsc aici cu repeziciune. Totul este la lucru
pentru a produce această stare de lucruri pământească şi străină de Dumnezeu.
Niciodată, de când Evanghelia a fost predicată, oamenii n-au pus atâta avânt în
încercările lor de a îmbunătăţi Pământul şi, prin urmare, de a uita, zi după
zi, Cerul, la care ei nu se gândesc decât ca la o tristă şi întunecoasă
necesitate când vor trebui să moară şi nu vor putea să evite de a părăsi
această lume. Dar cât despre a se întoarce spre Cer, ca spre o nădejde plină de
bucurie şi o locuinţă spre care tinde dragostea, niciodată aceasta n-a fost mai
în întregime depărtată de gândurile oamenilor. Toate acestea pregătesc soarta
care va fi dată acelora care, auzind vorbindu-se despre Cer, au părăsit de
bunăvoie toate nădejdile care se leagă de el, ca să se aşeze aici pe Pământ, ai
cărui locuitori sunt prin excelenţă ei aici, unde şi-au pus şi parcă şi-au
legat inima şi gândurile. Ceilalţi sunt „orice seminţie, orice popor, orice
limbă şi orice neam”, care în comparaţie (cu cei de mai sus) au auzit puţin
vorbindu-se de Evanghelie. Fiara va încerca să exercite acţiunea sa asupra
unora şi asupra celorlalţi, dar în mod mai deosebit către „toţi cei care
locuiesc pe Pământ, care i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost
scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.” Să
remarcăm cu grijă şi să ne reamintim că expresia „de la întemeierea lumii” nu
se referă, aşa cum ar voi anumite versiuni, la „Mielul înjunghiat”, ci la
„numele care n-a fost scris”. Ioan nu vrea să spună că Mielul a fost înjunghiat
„de la întemeierea lumii”, ci că numele n-a fost scris „de la întemeierea lumii
în cartea vieţii Mielului înjunghiat”. Comparaţi acest pasaj cu Apocalipsa
17.8. „Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în
robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea și
credinţa sfinţilor.” Aceste cuvinte importante au drept scop de a păzi cu tot
dinadinsul pe sfinţi de a lua puterea în propriile lor mâini. Ei pot să strige
către Dumnezeu și să-I ceară să se ridice pentru a judeca Pământul, dar ei nu
trebuie să se lupte ei înşişi. Deoarece fiara a luat puterea, ea va suferi
consecinţele acestui fapt. Ea poate să ducă în robie, dar va merge și ea în
robie; ea poate să ucidă cu sabia, dar ea va fi ucisă cu sabia și soarta ei va
fi mult mai groaznică. Răbdarea, cu aprobarea drept răsplată care îi este
unită, este arătată ca un principiu general, astfel ca să se aplice fiecăruia.
Acest pasaj este cu siguranţă şi în mod deosebit destinat să păzească pe sfinţi
de orice greşeală şi de orice acţiune supărătoare. El nu se aplică numai în
timpul fiarei, este mai de grabă un avertisment dat, într-un chip general,
sfinţilor lui Dumnezeu. Trebuie să ne oprim mai mult atenţia asupra ultimei
părţi a capitolului, în care este vorba despre o a doua fiară, pentru că este
un subiect care a prezentat şi care prezintă oarecare dificultate și unde se
poate face cu uşurinţă vreo confuzie. Să remarcăm mai întâi că o a doua fiară
este ceea ce, în mod mai deosebit, se aseamănă în răutate cu ceea ce Domnul Iisus
era în bunătate. Este, ce-i drept, „o fiară”, adică ea posedă un fel de putere
împărătească, cu toate că foarte probabil pe o scară mult mai mică decât prima.
Totuşi ea poartă caracterul împărătesc; ea nu este numai un corn, ci o fiară.
În al doilea rând, coarnele ei prezintă ceva deosebit: „ea avea două coarne ca
ale unui miel”. Aceasta este pretenţia de a se asemăna cu Mesia; „dar vorbea ca
un balaur”: ea este cu adevărat expresia lui Satan. „Ea lucrează cu toată
autoritatea fiarei dintâi înaintea ei”; este clar, după aceasta, că a doua
fiară este cea mai energică dintre amândouă și unealta activă a răului. Aceasta
a fost totdeauna cazul în orice fel de rău care s-a arătat în lume. Iniţiatorii
răului, vreau să spun persoanele care, pe faţă sau în ascuns, exercită cea mai
rea influenţă, sunt ca regulă generală, acelea care se aşază la adăpostul
religiei. Religia de pe Pământ este izvorul rodnic al celor mai rele dintre
toate relele care s-au produs sub soare; fără ea, Diavolul n-ar putea să-şi
împlinească planurile. Nu este, pentru cei care au cu această religie cea mai
mică legătură, un lucru totodată îngrozitor şi solemn? Urmare acestui caracter
al celei de a doua fiare care se aseamănă cu Hristos şi care ia acest loc,
vedem că ea nu iese din mare, adică dintre neamurile aflate într-o stare de
tulburare și de agitaţie, ci ea iese din Pământ. Starea de lucruri este mai
stabilă, când ea apare, lucrând cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei.
Aceasta vrea să spună în prezenţa ei, cu deplina ei aprobare; aceasta nu este
luarea cu forţa a puterii politice, nu este în niciun sens ceva pe care ea să-l
facă fără fiara dintâi; ea lucrează înaintea ei, „si face ca Pământul şi cei
care locuiesc pe el să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese
vindecată”. Se vede că se înţeleg între ele; totuşi se va observa că în
capitolul 2 din 2 Tesaloniceni, acţiunea celei de a doua fiare pentru a face să
se aducă închinare fiarei dintîi nu este menţionată; însă ea pretinde și îşi
însuşeşte onorurile divine; ea este adorată ca Dumnezeu. Cum să împăcăm aceste
două pasaje? Totul se limpezeşte, dacă ne reamintim că prima fiară indică
Imperiul Roman și că, prin urmare, sediul puterii este în Apus. Cea de a doua
fiară, dimpotrivă, este în Palestina şi ia o formă iudaică. O simplă privire
asupra capitolului 2 din 2 Tesaloniceni arată că apostolul înfăţişează ceea ce
va fi în Iudeea şi nu la Roma, deoarece în templul lui Dumnezeu se aşază „omul
fărădelegii” ca fiind un obiect de închinare. Dar să ne amintim că trebuie să
luăm Scriptura în totalitatea sa. Dacă citim 2 Tesaloniceni 2, ca şi cum ar da
tot ceea ce Biblia cuprinde privitor la „omul fărădelegii”, lăsăm de o parte o
porţiune a Scripturilor și nu vom avea decât o noţiune incompletă. De altă parte,
dacă ne mărginim numai la ceea ce se găseşte în capitolul 13 din Apocalipsa,
anumite elemente ne vor lipsi. Dumnezeu a aranjat totul cu o înţelepciune
perfectă, nevoind ca noi să ne mărginim să citim o parte numai din Cuvântul
Său, ci ca noi să-l cercetăm cu siguranţă în totalitatea sa. El nu ne va da o
mare înţelegere a Sfintelor Scripturi, dacă nu avem o încredere reală în tot
ceea ce El ne-a comunicat prin ele şi dacă nu le apreciem pe toate la adevărata
lor valoare. Deci, alăturând aceste diverse porţiuni ale Scripturilor, în care
există din belşug lumină pentru a arăta despre ce este vorba, vom ajunge la o
adevărată înţelegere a subiectului. Este cu totul clar că prima parte a
capitolului 13 din Apocalipsă aşază sub ochii noştri o puternică putere politică;
şi este de asemenea evident că 2 Tesaloniceni 2 nu prezintă un mare sistem
imperial, ci mai degrabă o putere religioasă. „Omul fărădelegii” este, fără
îndoială, un personaj cu desăvârşire nelegiuit (fără lege); totuşi este o
putere religioasă. El pretinde pentru el însuşi, ceea ce nu aparţine decât lui
Dumnezeu; şi tocmai aceasta se referă la fiara a doua. Putem să remarcăm o altă
trăsătură în simbolul care ne este înfăţişat aici. Fiara are două coarne:
aceasta se leagă, cred, de mărturia lui Ioan în întregime. Se poate cu uşurinţă
vedea că tendinţa sa generală este de a ne arăta ceea ce a fost preaiubitul
nostru Domn pe Pământ, şi nu ceea ce este El în Cer, cu toate că sunt fără nicio
îndoială, în Ioan, pasaje care fac excepţie; în aceasta mărturia sa
contrastează cu aceea a lui Pavel, al cărui obiect principal este de a îndrepta
privirile noastre spre Hristos în Cer. Această remarcă mi se pare importantă
pentru a stabili ce înseamnă aceste două coarne. Domnul Iisus, o ştim roti, a
fost un proroc pe Pământ; şi noi ştim, cu aceeaşi siguranţă, că El va împăraţi
ca împărat pe Pământ; dar ce este El între timp? El este Preot în Cer, şi Pavel
pune în relief această funcţie cerească a lui Hristos. Ioan nu se întinde
niciodată, după câte ştiu, asupra slujbelor lui Hristos în Cer, decât atunci când
arată ceea ce se leagă de ele, ca în capitolele 13,14,17 şi 20 ale Evangheliei
sale, dar acestea sunt excepţii. Curentul general al gândurilor lui Ioan ni-L
arată pe Hristos manifestându-L pe Dumnezeu aici pe Pământ; învăţătura lui
Pavel este omul slăvit în Cer. Iată, cred, ceea ce ne explică ce sunt cele două
coarne ale fiarei. Când Antihrist va apărea, el nu va lua locul de preot;
pretenţiile lui vor fi mai ridicate. El se va aşeza ca proroc şi ca rege; da,
ca rege, imitând ceea ce Hristos va fi pentru Israel. El are două coarne, şi nu
şapte; aceasta este o imitaţie, dar nu este deplina şi perfecta putere a lui
Hristos. În Antihrist se va vedea pretenţia de a poseda ceea ce aparţine lui
Hristos în legătură cu Pământul, cu absenţa cea mai marcantă a ceea ce îl
caracterizează în Cer. Spunem în treacăt, noi vedem de aici că este o greşeală
să aplicăm toate aceste trăsături ale celei de a doua fiare la Papalitate cum
au făcut mulți, de-a lunmgul timpului, ca și cum aceasta ar fi întreaga semnificaţie.
Caracterul esenţial al Papalităţii este tocmai de a pretinde că este pe Pământ
reprezentarea vie a preoţiei lui Hristos; aceasta este stricarea a ceea ce este
ceresc și nu a ceea ce este mesianic, prin urmare papismul este anti-Biserica
mai degrabă decât Antihristul. Aceasta este deosebirea. Dar când se împlineşte
ceea ce este scris în Apocalipsa 13, nu mai este vorba despre Biserică. Trupul
creştin nu mai este văzut pe Pământ, sfinţii din locurile înalte sunt în Cer. Antihrist
nu va căuta să treacă drept îmbrăcat cu demnitatea preoţească a lui Hristos, ci
el va asuma locul de proroc pe care Hristos l-a avut pe Pământ şi pe acela de
împărat pe care El trebuie să-l ocupe mai târziu. Acest personaj va pretinde și
una și cealaltă din aceste puteri. El are „două coarne ca ale unui miel” şi va
săvârşi semne mari şi minuni. Activitatea lui este dublă. Înainte de toate, el
împrumută puternica influenţă a Imperiului Roman şi exercită toată autoritatea
primei fiare. În plus, el face cu de la sine putere multe lucruri pe care împăratul
roman n-ar putea să le săvârșească. „Face semne mari, încât chiar foc din Cer
face să se coboare pe Pământ, în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13.13). Adică ea
(fiara a doua) nu imită numai puterea lui Hristos, ci pe aceea a lui Dumnezeu.
Ea are pretenţia de a fi Domnul, Dumnezeul lui Israel, întocmai cum Iisus este
atât Domnul, cât şi Mesia. Astfel, acest instrument al puterii lui Satan la
Ierusalim va voi să rivalizeze cu ceea ce Dumnezeu a făcut altădată prin Ilie
pentru a răsturna pretenţiile preoţilor lui Baal şi va face minuni, nu în
realitate totuşi, ci în aparenţă. „Şi amăgeşte pe cei care locuiesc pe Pământ
prin semnele care i s-a dat să le facă”. Totul ne arată că fiara aceasta este
Antihristul. Prima fiară nu face nicio minune; ea pune lumea în uimire,
arătându-i Imperiul Roman reînviat/restaurat, dar acesta nu poate fi numit un
semn sau o minune. Fiara care se ridică din Pământ este incomparabil mai
energică şi mai activă; ea face minuni mari, prin puterea lui Satan, fără
îndoială, dar ea le săvârşeşte și urmarea acestui fapt este că ea „amăgeşte pe
cei care locuiesc pe Pământ”, până acolo încât „le-a zis să facă o icoană
fiarei care avea rana de sabie şi trăia.” Nu pot să afirm dacă această icoană este
sau nu „urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt”, cu toate că pare probabil
că acesta este idolul. „I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei/chipului fiarei,
ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor
închina icoanei fiarei. Şi face ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi
si robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu
poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau
numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească
numărul fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci
şi şase”. Diferitele eforturi făcute pentru a ghici ce reprezintă acest număr
au lăsat chestiunea fără soluţie satisfăcătoare. Acesta poate să fie unul din
acele secrete care nu vor fi descoperite, înainte de a apărea personajul despre
care este vorba; atunci putem să fim siguri că cel puţin „cei pricepuţi” îl vor
înţelege. Ca noi să-l putem socoti acum este mai mult, după părerea mea, decât
ar trebui să pretindem. Ce folos moral am scoate noi de aici? Desigur, avem de
cules acum din Apocalipsa, bine înţeleasă, tot ceea ce poate să zidească şi să
răcorească sufletul, tot ceea ce Duhul Sfânt a pus aici pentru adevărata
noastră binecuvântare, despărţindu-ne de lume şi alipindu-ne de Cer şi, mai
presus de toate, de Hristos; de fapt, eu cred că noi putem să scoatem din ea
mult mai mult decât aceia care, în zilele viitoare, vor avea de trecut prin
împrejurările pe care această carte le menţionează. Dar există puncte de
detalii ţinute în rezervă de înţelepciunea lui Dumnezeu şi care, ca şi acesta,
n-ar fi potrivite acum decât să satisfacă oarecum curiozitatea. A le cunoaşte
va avea mai târziu, numai importanţa sa practică. Niciuna din explicaţiile date
nu mulţumeşte în întregime. Unele sunt în întregime greşite, ca de exemplu,
„apostazie” sau „apostat”, care n-ar putea fi numărul unui om. „Omul” sau
„Imperiul Latin”, cu toate că meritând atenţia, nu poate fi primit, pentru
motive asemănătoare. Mai mult, nu pare să poată fi numărul lui Antihrist, cum
se crede în general, ci acela al Imperiului sau mai de grabă al împăratului
roman, în duşmănia sa finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Unsului Său.
Capitolul 14:
Ajungem acum la capitolul 14, unde nu întâlnim
nici împotrivirea lui Satan faţă de sfaturile lui Dumnezeu, mai întâi în Cer și
apoi pe Pământ, nici planul pe care el îl urmează şi uneltele pe care le
întrebuinţează în acest scop. Aceasta am văzut-o în capitolul 12 și 13. Intrăm
acum într-o altă ordine de lucruri. Este imposibil ca Dumnezeu să nu lucreze
pentru ai Săi. Trebuie să fie şi o activitate a binelui contra răului. Dumnezeu
binevoieşte, așadar, să ne descopere aici diferitele căi prin care El va arăta
puterea Sa, va trezi o mărturie şi va trimite înştiinţarea, potrivit cu criza
prezentă. Aceasta se desfăşoară într-un chip complet în cele şapte secţiuni pe
care le prezintă simplu acest capitol. Prima scenă ne arată (versetul 1-5) un
număr precis de persoane despărţite și unite cu Mielul pe muntele Sionului.
Domnul Iisus este gata să-Şi susţină drepturile în mijlocul lui Israel. Sionul
este centrul harului împărătesc. Zic împărătesc, pentru că Hristos afirmă aici
titlul Său de Fiul al lui David; dar este şi un har, pentru că aceasta implică
faptul că, în urma ruinei totale a lui Israel, Domnul, printr-o favoare deosebită,
începe acolo din nou să-l adune în jurul Lui. Aceasta este prima formă sub care
Dumnezeu va desfăşura acţiunea Sa în ultimele zile. Diavolul poate să aibă
fiarele sale şi coarnele sale; Dumnezeu are pe Mielul Său pe care noi nu-L
vedem, în această ocazie, pe scaunul de domnie în Cer, nici luând cartea, ci pe
muntele Sionului. Cea ce ne este astfel clar prezentat înainte de sfârşit este
un pas însemnat către stabilirea împărăţiei. „Apoi m-am uitat şi iată, Mielul
stătea pe Muntele Sion; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de
mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său”. Nu este spus
că ei au conştiinţa că sunt cu Dumnezeu în această legătură de fii; căci nu
este vorba de Tatăl lor. Nu se găseşte nimic asemănător în Apocalipsă, ci
„Numele Tatălui Său este scris pe frunţile lor”: ei Îi aparţin. „Şi am auzit
venind din Cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic;
şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu harpa, şi cântau din
harpele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor
patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea,
afară de cei o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe
Pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini”. Aceşti sfinţi nu s-au
întinat; ei n-au luat deloc parte la răutatea babiloniană aici pe Pământ, ei sunt
curaţi şi sunt strâns uniţi cu Cel Sfânt care a suferit. „Ei urmează pe Miel
oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru
Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără
vină”. Aşa este prima lucrare a lui Dumnezeu. Există o rămăşiţă completă,
despre care nu este spus că ar fi din cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel, ca în capitolul 7, dar care totuşi este evreiască. Ei sunt scoşi din
mijlocul acelora care s-au făcut vinovaţi de lepădarea Mielului. Dumnezeu
răspunde aici la această crimă şi la atâtea altele, punând cu îndurare deoparte
pentru Miel pe aceşti o sută patruzeci și patru de mii şi dându-le un loc de
cinste lângă Acela care este pe punctul de a fi aşezat pe scaunul Său împărătesc
în Sion. În scena următoare vedem un înger, „un alt înger”, zburând prin
mijlocul Cerului, având o Evanghelie veşnică pentru ca s-o vestească celor care
trăiesc pe Pământ, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi si oricărui
popor”. Pentru ce Evanghelia aici este numită „veşnică”? Să ne amintim că
Evanghelia predicată în prezent este o Evanghelie foarte specială, şi nicidecum
Evanghelia veşnică. Niciodată Evanghelia de acum n-a fost propovăduită înainte
ca Iisus să fi murit, să fi înviat și chiar să Se fi urcat la Cer. Astfel,
Evanghelia, aşa cum trebuie să fie propovăduită în creştinătate şi în afară,
depinde de faptele cele mai extraordinare care s-au săvârşit vreodată aici pe
Pământ și pentru arătarea cărora Dumnezeu a aşteptat mai mult de patru mii de ani
din momentul când omul a fost aşezat pe Pământ. Evanghelia harului lui Dumnezeu
nu poate, la drept vorbind, să fie numită Evanghelia veşnică şi niciodată
Scriptura nu-i dă acest nume. Unii fără îndoială se servesc de această expresie
fără să-şi dea seama de ceea ce înseamnă ea şi o aplică la Evanghelia predicată
în zilele noastre, având în duh oarecare gând vag că ea ne leagă de veşnicie;
sau încă, se întrebuinţează acest cuvânt „veşnic” ca un epitet care sună bine
la ureche, fără a prezenta nimic precis. Orice ar fi, a caracteriza astfel
„Evanghelia lui Dumnezeu” este cu siguranţă o confuzie, dacă rămânem la
Scriptură. Expresia „Evanghelie veşnică” înseamnă ceea ce cuvintele spun: adică
aceste vesti bune care au fost totdeauna adevărate și vor fi totdeauna; este
ceea ce rămâne neschimbat, oricare ar fi celelalte lucruri pe care Dumnezeu le
face cunoscute omului. Ce este deci Evanghelia veşnică? Veştile bune ale lui
Dumnezeu care au existat dintotdeauna, este planul pe care El l-a format de a
binecuvânta pe om prin sămânţa făgăduită a femeii, Iisus Hristos, şi de a-l
pune peste restul creaţiei pentru a avea stăpânirea, ca fiind imaginea şi slava
lui Dumnezeu. Chiar de la început, în primul capitol din Geneza, avem dovada că
acesta este gândul lui Dumnezeu pentru om aici pe Pământ. Sfârşitul tuturor
lucrurilor va vesti acelaşi adevăr; Mileniul va fi o mare mărturie care o va
demonstra, iar sub Cerurile Noi și pe Pământul Nou omul va fi binecuvântat în
chip desăvârşit şi pentru totdeauna. Propovăduirea acestui adevăr este ceea ce
cred eu „Evanghelia veşnică”. În ultimele zile, lucrarea sa va avea drept
obiect de a răsturna minciuna Satanei, al cărui scop este de a-l îndepărta pe
om de Dumnezeu și de a-l ține în această depărtare, astfel că Dumnezeu trebuie
să-l judece pe om în loc de a-l binecuvânta împreună cu tot Pământul, iar la
sfârşit, de a-l arunca în iad. Acesta este efectul vicleniilor Satanei, în timp
ce Evanghelia veşnică îl înfăţişează pe Dumnezeu ca voind să binecuvânteze pe
om și creaţia, aşa cum acesta a fost totdeauna planul Său şi aşa cum El îl va
împlini cu siguranţă. Este evident că aceasta nu va fi pentru fiecare om
individual: aceia care dispreţuiesc îndurarea Sa în Hristos şi îndeosebi aceia
care, după ce au auzit-o, dispreţuiesc Evanghelia harului Său, aceia vor avea
parte de pedeapsă. Eu vorbesc în acest moment despre ceea ce a fost totdeauna
în gândul lui Dumnezeu şi de ceea ce El a înfăţişat necurmat omului în Cuvântul
Său. Chiar propovăduirea îngerului confirmă ceea ce am expus mai înainte:
„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă”; aceasta este evident îndreptată
împotriva închinării la idoli: „căci a venit ceasul judecăţii Lui”. Atunci va
avea loc căderea tuturor acelora care se împotrivesc lui Dumnezeu, nu numai a
tuturor deşertăciunilor neamurilor, ci a tuturor acelora care se alipesc de ele
și care le susţin în contradicţie cu Dumnezeu. „Închinati-vă Celui care a făcut
Cerul și Pământul, marea şi izvoarele apelor!” Se vede clar că acesta este
mesajul universal pe care Dumnezeu îl adresează omului şi care se leagă de
slava Sa de Creator. Ameninţarea solemnă a unei apropiate judecăţi este
puternicul motiv destinat să imprime, în conştiinţele orbite ale oamenilor,
dreptul de a fi onorat, care nu-I aparţine decât Lui singur. Unii, fără
îndoială, vor găsi ciudat că Dumnezeu trimite un mesaj ca acesta într-o
perioadă care cu siguranţă este foarte apropiată de a noastră. Dificultatea
vine din aceea că avem obiceiul de a face presupuneri și de a judeca după
poziţia şi legătura în care ne găsim; dar nimic nu împiedică mai mult de a
ajunge la o adevărată înţelegere a lucrurilor. Această remarcă se aplică la
toate părţile Bibliei şi la profeţie mai mult poate ca la oricare alta. Fie că
este vorba pentru noi de purtare sau de datorie, este obligatoriu ca noi să
rămânem în legătura care ne este proprie şi în locul pe care Dumnezeu ni l-a
fixat, supunându-ne la ceea ce, în Cuvântul Său, se aplică la această legătură
şi la această poziţie. Cum putem noi să acţionăm într-un chip drept și inteligent,
ca nişte creştini, dacă nu ştim ce înseamnă a fi creştini si dacă nu suntem cu
adevărat? Noi nu-L slăvim pe Dumnezeul nostru și Tatăl decât numai în măsura în
care, fiind copii ai Săi, privim la El ca la Tatăl nostru și când, ca sfinţi,
îl mărturisim ca fiind Dumnezeul nostru. Iată ceea ce cu siguranţă este
adevărat. Dar în epoca în care profeţia ne-a condus, nu este spus că sunt
creştini pe Pământ; găsim aici evrei aleşi, masa neamurilor, seminţii, limbi şi
popoare şi „pe cei care locuiesc pe Pământ”, această ultimă denumire aplicându-se
evident celor care au lepădat orice credinţă. Se pare că, în acest moment Dumnezeu
coboară, pentru a-i întâlni pe oameni, până la cele dintâi elemente ale
adevărului. Ei sunt invitaţi să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă; pe
acest teren Se aşază El ca Judecător, gata să acţioneze faţă de această lume
care îi aparţine și pe care El o cheamă să părăsească idolatria care va domni
în chip deosebit în aceste zile. Această afirmaţie poate să pară nechibzuită;
dar cât despre mine, eu n-am cea mai mică îndoială cu privire la faptul că, în
momentul de faţă, există un aluat a cărui acţiune tinde să târască în idolatrie
atât clasele de sus ale societăţii, cât şi clasele de jos. Ce vedem noi în acestea
de pe urmă? O grosolană alipire de lucrurile plăcute simţurilor și strălucirea
din afară, care pregăteşte pentru idolatrie; în timp ce, în clasele cultivate,
se strecoară și pătrunde cu succes un duh, fără îndoială mai subtil şi mai
rafinat, care, după judecata mea, le va conduce în curând la zidirea şi la
adorarea puterilor naturii. Nu observăm noi, pe de o parte, tendinţele
materialiste ale ştiinţei şi literaturii moderne şi, pe de altă parte,
întoarcerea la formele cele mai grosolan superstiţioase din vremuri care nu mai
sunt? Tot ceea ce se frământă în prezent cu energie în lume, o târăşte pe
aceste pante primejdioase și tinde să readucă omul la păgânism, adică să-l facă
să cadă în apostazie. Oricare ar fi aprecierea asupra celor de mai sus, să nu
uităm că va fi, la această orbire, o altă cauză de felul cel mai solemn şi care
ne este clar descoperită: Dumnezeu, acţionând ca Judecător, va trimite asupra
creştinătăţii un duh de rătăcire. Nu numai că El va lovi cu groaznicele
lovituri ale judecăţilor Sale, dar El va părăsi pe oameni să creadă o minciună
- marea minciună a Diavolului. În prezenţa acestei stări de lucruri, îngerul
vesteşte marele adevăr care este dintotdeauna, că Dumnezeul care S-a descoperit
acum în Hristos şi prin răscumpărare, este singurul Căruia I se datoreşte
închinarea. Departe ca acest mesaj să trebuiască să pară ciudat, el este, după
părerea mea, cu totul adaptat poziţiei pe care omul o va avea atunci şi face în
acelaşi timp să iasă în relief înţelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. O altă
consideraţie întemeiată pe Matei 25, care se leagă de subiectul care ne
preocupă şi îl confirmă, va ajuta poate să pricepem bine înţelesul pasajului pe
care îl avem sub ochi. În acest capitol vedem neamurile chemate înaintea Fiului
Omului aşezat ca împărat pe tronul Său. Ne amintim că El spune celor care sunt
desemnaţi ca oile Sale, că binele făcut de ei fraţilor Săi, a fost făcut în
realitate Lui însuşi; şi pe de altă parte, că dispreţul revărsat peste ai Săi,
cădea de asemenea asupra Lui. Astfel, aceste fapte de bunătate şi de îndurare,
ca şi nepăsarea şi împietrirea inimii, vor fi recunoscute de Domnul aici pe
Pământ. Să nu ne închipuim că aceasta este judecata din urmă, nici judecata
faptelor noastre: aceasta ar fi o greşeală. Unicul principiu aşezat în faţa
noastră în această parte a Scripturilor este felul în care Domnul va acţiona
faţă de neamurile care vor trăi pe Pământ când El va veni, tratându-le după
ceea ce ele vor fi făcut fraţilor Săi. Va trebui o adevărată putere a lui
Dumnezeu pentru a face bine în aceste timpuri, când prigoana îndreptată
împotriva trimişilor lui Dumnezeu va fi atât de îngrozitoare. Dacă unul îi
primeşte, aceasta nu va putea fi decât prin credinţă; o credinţă a cărei măsură
este slabă, sunt de acord, deoarece ei nici măcar nu ştiu că, a primi pe fraţii
Domnului este a-L onora pe El însuşi. Ce uimire pe ei, când găsindu-se în
prezenţa Împăratului, ei află că El priveşte ca făcut Lui însuşi, ceea ce va fi
fost făcut vestitorilor Evangheliei Sale în zilele din urmă. Cu siguranţă,
harul divin va lucra în aceste neamuri, cu toate că evident ele nu pot să fie
puse printre cei pe care îi vom numi „pricepuţi”. Dar cât de mult trebuie să
luăm noi seama ca să nu facem prea mult caz numai de inteligenţă. Noi suntem în
pericol permanent de a ne deda, fără să ne dăm seama de asta, la criticarea
celorlalţi și ne arătăm foarte înclinaţi să dăm o importanţă exagerată
cunoştinţelor noastre, în timp ce Dumnezeu, sunt încredinţat de acest lucru,
pune totdeauna o mult mai înaltă valoare onoarei aduse Domnului Iisus însuşi
sau celor pe care El îi trimite. Aceasta este piatra de încercare sigură. Va fi
aşa mai ales în perioada aceasta, când neamurile de pe Pământ se vor ridica în
orgoliul si mulţumirea de ele însele si când mesagerii, săraci și de dispreţuit
în ochii lor, vor veni să vestească Împărăţia gata să se arate şi să
propovăduiască sosirea Împăratului care vine să judece pe cei vii aparte,
înainte ca să aibă loc judecata celor morţi. În mijlocul necredinţei și
nelegiuirii generale, vor fi ici-colo câteva suflete care vor primi pe
vestitorii Împăratului; aceasta nu numai din bunătate firească, ci pentru că
ele vor crede mesajul. Puterea Duhului Sfânt va produce în ele această
credinţă; Dumnezeu singur va putea să încline inima lor. În consecinţă, Domnul
va privi această primire sau bunătatea și afecţiunea care o vor însoţi, ca un
semn evident al alipirii de El Însuși în persoana trimişilor Săi. Eu consider că,
ceea ce Matei numeşte „Evanghelia Împărăţiei”, este asemănătoare şi identică în
substanţă cu „Evanghelia veşnică”, pentru că a fost totdeauna în planurile lui
Dumnezeu de a aşeza Împărăţia Sa asupra lumii si de a-l binecuvânta pe om aici
pe Pământ. Aceasta numeşte Matei, în armonie cu scopul pe care şi-l propune,
„Evanghelia Împărăţiei”, al cărei Împărat va fi Hristos. Ioan îi dă numele „de
Evanghelie veşnică”, în contrast cu alte mesaje speciale trimise dintr-o vreme
în alta, ca şi cu toate căile lui Dumnezeu faţă de om aici pe Pământ. În acest
timp de stricăciune ajunsă la ultima limită, mesajul va fi vestit şi unele
suflete prin harul lui Dumnezeu, îl vor primi. A treia secţiune a capitolului,
asupra căreia nu ne vom opri, este un avertisment privitor la căderea
Babilonului. „Un alt înger a urmat, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut
Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei
desfrânării ei!” În al patrulea rînd, avem un avertisment privitor la fiară.
„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, zicând cu glas tare: „Dacă se închină
cineva fiarei şi icoanei ei și primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea
și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui;
și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea
Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici
noaptea n-au odihnă cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine
primeşte semnul numelui ei”. Până aici aceste căi divine merg două câte două:
lucrarea printre iudei şi mărturia finală către neamuri; apoi cele două
avertismente privitor la Babilon şi privitor la fiară. „Aici este răbdarea
sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu si credinţa lui Iisus”. A cincea
parte diferă de cele precedente. Este o declaraţie care vine din Cer și care
anunţă: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” După acest timp,
niciunul din aceia care aparţin Domnului nu va muri şi aceia care, în timpul
acesta, vor muri în Domnul (în realitate toţi aceia care au murit astfel) sunt
fericiţi, pentru că momentul binecuvântării a venit, nu printr-o scutire
personală în favoarea lor, ci prin prima înviere şi împărăţia cu Domnul, la
care ei vor avea parte. Atunci va lua sfârşit orice persecuţie a sfinţilor;
atunci nu vor mai fi daţi la moarte pentru Numele Său. Cei răi vor primi plata
păcatului; ei vor fi nimiciţi de judecăţile lui Dumnezeu, dar după acest timp
nu vor mai fi sfinţi care mor în Domnul; aceştia trebuie să fie binecuvântaţi
de acum încolo, şi nu să moară. „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de muncile
lor, căci faptele lor îi urmează!” Există un sfârşit al atâtor suferinţe și
dureri, căci Domnul însuşi va lua în mână lumea şi tot ce cuprinde ea. Cele
două scene următoare ne-o arată. Mai întâi, citim: „Apoi m-am uitat si iată un
nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o
cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din
templu, strigând cu glas tare Celui care şedea pe nor: „Trimite secerea Ta și
seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul Pământului este copt”.
Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe Pământ. Şi Pământul a fost
secerat”. Nu este vorba aici de a strânge în grânar. Fiul Omului este văzut
purtând cununa de aur, ca Împărat al dreptăţii şi încă nu ca Împărat al păcii. Apoi
vine scena finală: „Și din templul care este în Cer a ieşit un alt înger, care
avea o seceră ascuţită. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a
ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea secera ascuţită: „Trimite
secera ta cea ascuţită și culege ciorchinii viei Pământului, căci strugurii ei
sunt copţi”. Aceasta merge mai departe decât scena precedentă. Pentru seceriş,
strigătul iese din templu; aici iese din templul care este în Cer. Nu este
numai mânia care se exercită pe Pământ, ci mânia care vine din Cer. Și un alt
înger iese din altar, adică din locul responsabilităţii omeneşti, unde Dumnezeu
Se manifestă El însuşi păcătoşilor în jertfa lui Hristos, judecând păcatele,
dar în har. Cu atât mai groaznică este răzbunarea Sa împotriva acestor mărturisitori
de religie alipiţi de Pământ, care dispreţuiesc pe Hristos și crucea, în fapt,
dacă nu în cuvinte. Acest înger are putere asupra focului, simbol al unei
judecăţi care scrutează, dezvăluie şi mistuie. În rezumat, avem în aceste două
scene secerişul şi culesul strugurilor, cele două mari forme ale judecăţii la
sfârşit: secerişul fiind judecata în care cel drept este despărţit de cel rău;
culesul strugurilor exprimând că mânia cade fără amestec peste o religie
apostată, „via de pe Pământ”, obiect al unui dezgust cu totul special în ochii
lui Dumnezeu. Este clar că, în acest capitol, avem şapte fapte disctincte, prin
care Dumnezeu intervine pentru a forma o mărturie; pentru a înştiinţa lumea şi
a mângâia pe poporul Său; şi în sfârşit, pentru a judeca rezultatele, întrucât
este vorba de cei vii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu