IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A UNSPREZECEA
51 - Păstorul divin:
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă
viața pentru oi.” „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, și ele Mă
cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl; și
Eu Îmi dau viața pentru oile Mele.” Iisus a găsit iarăși calea de a ajunge
la mintea ascultătorilor Săi, folosind exemple care le erau cunoscute. El Se
prezentase ca fiind lumina, izvorul vieții și al bucuriei pentru natură și
pentru oameni. Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa cu
cei care cred în El. Niciun tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi
decât acesta și cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De
acum înainte, niciodată ucenicii nu puteau să vadă păstorii păscându-și turmele
fără să-și amintească de învățătura Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe
Hristos în fiecare păstor credincios. Iar ei aveau să se vadă în fiecare oaie
neajutorată și slabă. Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia,
care o aplicase la misiunea lui Mesia, în cuvintele de mângâiere: „Suie-te pe
un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu
te teme, și spune cetăților lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru!... El Își va paște
turma ca un păstor, va lua mieii în brațe, îi va duce la sânul Lui.” (Isaia 40,
9-11.). David cântase: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de
nimic.” (Psalmii 23, 1. - T.M.). Iar Duhul Sfânt declarase prin Ezechiel: „Voi
pune peste ele un singur Păstor care le va paște”, „voi căuta pe cea pierdută,
voi aduce înapoi pe cea rătăcită”, „voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea
slabă”. „Voi încheia cu ele legământ de pace.” „Nu vor mai fi de jaf între
neamuri ... ci vor locui în liniște, și nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel
40, 23.16.25.28.). Hristos a aplicat aceste profeții la Sine și a arătat
contrastul dintre caracterul Său și cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii
tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea mărturie despre
puterea lui Hristos. Ei tăiaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl
atrăgea la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese
încredințată și că sunt nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori
ai turmei. Iisus le-a prezentat contrastul dintre ei și Păstorul cel bun și a
arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei Domnului. Înainte de a
face aceasta însă, El le-a vorbit despre Sine folosind o altă ilustrație. El
a zis: „Cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un
hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor”. Fariseii n-au
înțeles că aceste cuvinte erau rostite împotriva lor. În timp ce se întrebau în
inima lor cu privire la înțelesul lor, Iisus le-a spus pe față: „Eu sunt Ușa.
Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi
pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am
venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” Hristos este ușa de
la staulul lui Dumnezeu. Prin ușa aceasta au intrat toți copiii Săi, din cele
mai vechi timpuri. În Iisus, așa cum este arătat în ceremonii, cum este
prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeților, cum
este dezvăluit în învățăturile date ucenicilor și în minunile săvârșite în
favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii” (Ioan 1, 29) și prin El au fost aduși în staulul harului Său.
Mulți au venit prezentând alte ținte în care să creadă lumea: s-au inventat
ceremonii și sisteme prin care oamenii speră să primească îndreptățire și pace
de la Dumnezeu și, în felul acesta, să intre în staulul Său. Dar unica poartă
este Hristos; toți cei care au introdus ceva care să-I ia locul lui Iisus,
care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale, sunt hoți și
tâlhari. Fariseii nu intraseră pe ușă. Ei săriseră în staul pe altă parte
decât prin Hristos și nu îndeplineau lucrarea adevăratului păstor. Preoții și
conducătorii, cărturarii și fariseii prăpădeau pășunile și murdăreau izvoarele
apelor vieții. Cu credincioșie, Cuvântul inspirației îi descrie pe acești
păstori mincinoși astfel: „Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea
bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită ... ci le
stăpâniți cu asuprire și cu asprime.” (Ezechiel 34, 4.). În toate timpurile,
filozofii și învățătorii au prezentat lumii teorii prin care să mulțumească
nevoile sufletului omenesc. Fiecare neam păgân și-a avut marii ei învățători și
sistemele sale religioase, care ofereau alte mijloace de mântuire decât
Hristos, îndepărtând ochii oamenilor de la fața Tatălui și umplându-le inimile
cu teamă față de Acela care le dăduse numai binecuvântări. Tendința lucrării
lor este de a jefui pe Dumnezeu de ce este al Său, atât prin creațiune, cât și
prin răscumpărare. Acești învățători mincinoși îl jefuiesc și pe om. Milioane
de ființe omenești sunt încovoiate sub lanțurile unor religii false, în sclavia
temerii sau a unei indiferențe totale, trudind asemenea vitelor de povară,
jefuiți de nădejde, de bucurie sau de aspirație aici și având o teamă disperată
de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu poate înălța sufletul.
Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul Său, va mișca inima și
va trezi puterile minții, așa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a
venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om și oricine îi
îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei
dezvoltări, îi jefuiește de nădejdea, scopul și slava vieții. Cel ce face așa
este un hoț și un tâlhar. „Cine intră pe ușă este păstorul oilor.” Hristos
este și Păstorul, și Ușa. El intră prin Sine Însuși. Prin jertfa Sa, El devine
păstorul oilor. „Portarul îi deschide, și oile aud glasul lui, el își cheamă
oile pe nume, și le scoate afară din staul. După ce și-a scos toate oile, merge
înaintea lor; și oile merg după el pentru că îi cunosc glasul.” Oaia este
una dintre cele mai timide și mai neajutorate făpturi, și în Orient, grija
păstorului pentru turmă este neobosită și neîncetată. Și pe vremuri, ca și
acum, era puțină siguranță în afara orașelor întărite cu ziduri. Tâlharii din
triburile rătăcitoare sau fiarele de pradă, din ascunzătorile lor din stânci,
stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, știind
că această slujbă ar putea să-l coste chiar viața. Iacov, care păzise turmele
lui Laban în pășunile din Haran, descriind munca sa neobosită, zicea: „Ziua mă
topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, și-mi fugea somnul de pe
ochi.” (Geneza 31, 40.). Și tânărul David, pe când păzea oile tatălui său, a
avut de înfruntat singur leul și ursul și a scăpat din gura lor mielul
furat. În timp ce păstorul își conduce turma peste înălțimile stâncoase,
prin păduri și prin râpe sălbatice, către locurile de pășunat de pe malul
râului, în timp ce le supraveghează în munți în noaptea singuratică, ferindu-le
de tâlhari și îngrijindu-le cu duioșie pe cele bolnave și slabe, viața lui ajunge
să fie una cu a lor. Un atașament puternic și plin de duioșie îl leagă de
obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaște fiecare
oaie. Fiecare are numele ei și răspunde la acest nume, când păstorul o
cheamă. După cum un păstor pământesc își cunoaște oile, tot astfel
Păstorul divin Își cunoaște turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteți oile
Mele, oile pășunii Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Iisus
zice: „Te chem pe nume; ești al Meu”. „Te-am săpat pe palmele Mele.” (Ezechiel
34, 31; Isaia 43, 1; 49, 16.).Iisus ne cunoaște pe fiecare în parte
și are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaște pe toți pe nume. Fiecare
suflet este atât de bine cunoscut de Iisus, ca și când ar fi singurul pentru
care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mișcă inima. Strigătul de ajutor
ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage pe toți oamenii la Sine.
El le zice: „Urmați-Mă”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i
atrage să vină la El. Mulți nu se lasă atrași. Iisus știe cine sunt aceștia. El
știe de asemenea și cine primește cu voie bună chemarea Sa și este gata să vină
sub supravegherea Sa de păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le
cunosc, și ele vin după Mine”. El are grijă de fiecare în parte, ca și cum n-ar
mai fi alta pe fața pământului. „El Își cheamă oile pe nume și le scoate
afară din staul ... și oile merg după El, pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul
oriental nu silește oile la drum. El nu folosește forța sau frica, ci, mergând
înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul și ascultă de chemarea lui. Tot astfel
face și Mântuitorul ca Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povățuit pe
poporul Tău ca pe turmă, prin mâna lui Moise și Aaron”. Prin proorocul, Iisus
declară: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea”.
Nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El zice: „I-am tras cu legături omenești,
cu funii de dragoste.” (Psalmii 77, 20 - T.M.; Ieremia 31, 3; Osea
11, 4.). Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veșnice îi face pe
ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos,
descoperită în timpul vieții Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la
crucea de pe Golgota, și privirea Lui atrage, liniștește și supune sufletul. În
inima celor ce privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui și-L
urmează. După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept
cu greutățile drumului, tot astfel procedează și Iisus cu poporul Său. „După ce
și-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către Cer este sfințită de
urmele pașilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă și aspră, dar Iisus
a mers pe calea aceasta; picioarele Sale au călcat și îndoit spinii, pentru a face
calea mai ușoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemați să o purtăm a
fost purtată mai înainte de El. Oricât de mult și-ar iubi un păstor oile,
el își iubește mai mult fiii și fiicele. Iisus nu este numai Păstorul nostru.
El ne este și „Părinte veșnic”. Și El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă
cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl, și cum cunosc Eu pe Tatăl.”
(Ioan 10, 14.15.). Ce sublimă declarație! Singurul Fiu, Acela care este la
sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi
este tovarăș!” (Zaharia 13, 7), această legătură care există între El și
veșnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relația dintre Hristos și
copiii Săi de pe pământ! Iisus S-a gândit la toți aceia de pe întreg Pământul
care au fost duși în rătăcire de păstorii mincinoși. Aceia pe care El dorea
să-i adune „ca pe oi ale pășunii Sale” erau împrăștiați printre lupi, și El a
zis: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie
să le aduc, și ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un păstor.” (Ioan
10, 16.). „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși să o iau.”
Adică: Tatăl Meu v-a iubit așa de mult, încât și pe Mine Mă iubește mai
mult pentru că-Mi dau viața pentru răscumpărarea voastră. Pentru că am devenit
înlocuitorul și garantul vostru, prin jertfa vieții Mele, pentru că am plătit
datoriile voastre și am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru
Tatăl. „Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o
dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.” În timp ce,
ca membru al familiei omenești, era muritor, ca Dumnezeu, El era izvorul vieții
pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morții și ar fi putut să
refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El și-a dat viața de bunăvoie, pentru ca
să poată aduce viața și nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a
suferit blestemul lui, și-a dat viața ca jertfă pentru ca oamenii să nu moară
veșnic. „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat
asupra Lui.... El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin
rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea
de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a
tuturor.” (Isaia 53, 4-6.).
52 - Ultima călătorie din Galilea:
Când se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a
făcut o schimbare în felul Său de a lucra. Până aici, El căutase să evite
agitația și publicitatea. El refuzase omagiul oamenilor și trecuse repede
dintr-un loc în altul, atunci când entuziasmul poporului în favoarea Sa părea
că trece dincolo de limita până la care putea să fie stăpânit. Deseori
poruncise ca nimeni să nu spună că este Hristosul. În timpul Sărbătorii
Corturilor, venise la Ierusalim repede și pe neobservate. Când a fost îndemnat de
frații Săi să Se prezinte în public ca Mesia, El le-a răspuns: „Timpul Meu încă
n-a sosit.” (Ioan 7, 6.). A făcut drumul la Ierusalim pe neobservate și a
intrat în oraș neanunțat și fără să fie onorat de mulțime. Dar nu tot așa s-au
petrecut lucrurile la ultima Sa călătorie. El părăsise Ierusalimul pentru câtva
timp din cauza răutății preoților și a rabinilor. Dar acum S-a hotărât să vină
înapoi, călătorind cât se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung și
anunțându-și pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se
îndrepta către scena jertfei celei mari și atenția oamenilor trebuia să fie
ațintită asupra acestui act. „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie,
tot așa trebuia să fie înălțat și Fiul omului.” (Ioan 3, 14.). După cum
întregul Israel și-a îndreptat privirea către șarpele înălțat, simbolul
vindecării lor, tot astfel ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atrași către
Hristos, jertfa care a adus mântuirea lumii pierdute. Motivul care îi
determinase pe frații Săi să-L îndemne să Se prezinte pe față la Sărbătoarea
Corturilor era o greșită concepție despre lucrarea lui Mesia și o lipsă de
credință în caracterul divin al lui Iisus. Acum, dintr-un spirit
asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L împiedice să facă această călătorie la
Ierusalim. Ei își aduceau aminte de cuvintele prin care El arătase ce-L aștepta
acolo, cunoșteau vrăjmășia de moarte a conducătorilor religioși și cu bucurie
L-ar fi sfătuit pe Domnul lor să nu meargă acolo. Pentru inima lui Hristos
era o povară grea aceea de a-și croi drum prin temerile, dezamăgirile și
necredința ucenicilor Săi iubiți. Îi era greu să-i conducă spre groaza și
disperarea care-i aștepta la Ierusalim. Iar Satana se străduia să-L zdrobească
pe Fiul omului sub ispitele sale. Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o
moarte sigură? Pretutindeni în jur erau suflete care flămânzeau după pâinea
vieții. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi, care așteptau cuvântul Său
vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia harului Său de
abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereți. Pentru ce să nu
meargă înainte, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har și
atingerea puterii vindecătoare? Pentru ce să nu guste bucuria de a da lumină și
fericire acelor milioane de oameni care zăceau în întuneric și necaz? Pentru ce
să lase adunarea recoltei pe seama ucenicilor atât de slabi în credință, atât
de greoi în înțelegere, atât de înceți la lucru? Pentru ce să dea ochii cu
moartea acum și să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmașul care
dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari și viclene. Dacă
Iisus ar fi cedat o singură clipă, dacă, pentru a-și salva viața, și-ar fi
schimbat atitudinea în vreun amănunt, oricât de neînsemnat, agenții lui Satana
ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută. Dar Iisus și-a îndreptat
fața hotărât să meargă la Ierusalim. Singura lege a vieții Sale era voința
Tatălui. Cu ocazia vizitei făcute la templu în copilărie, El îi spusese Mariei:
„Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 49.). La Cana,
când Maria dorise ca El să-și desfășoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul
Lui a fost: „Ceasul Meu încă n-a sosit.” (Ioan 2, 4.). Cu aceleași cuvinte le-a
răspuns fraților Săi, când stăruiau ca El să meargă la sărbătoare. Dar în
planul cel mare al lui Dumnezeu fusese precizat un timp anume, când El trebuia
să Se jertfească pentru păcatele oamenilor, și ceasul acela avea să sune curând.
El nu voia să dea greș, nici să Se lase înfrânt. Pașii Lui erau îndreptați spre
Ierusalim, unde vrăjmașii Lui uneltiseră timp îndelungat să-I ia viața; acum El
voia să o ofere, s-o dea de bunăvoie. Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la
persecuție, sacrificiu, lepădare din partea oamenilor, condamnare și
moarte. „A trimis înainte niște soli, care s-au dus și au intrat într-un
sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii
n-au vrut să-L primească, pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Ei au
interpretat lucrul acesta ca și cum Hristos i-ar fi preferat pe iudei, pe care
ei îi urau de moarte. Dacă El ar fi venit să refacă templul lor și să Se
închine pe Muntele Garizim, L-ar fi primit cu mare bucurie, dar El mergea către
Ierusalim și de aceea nu voiau să-L găzduiască. Nu și-au dat seama că
îndepărtează de la ușa lor cel mai bun dar al Cerului. Iisus i-a invitat pe
oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să Se poată apropia de ei și să
reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări. Pentru orice binefacere
făcută față de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar, din cauza prejudecăților
și bigotismului lor, samaritenii au pierdut totul. Iacov și Ioan, trimișii
lui Hristos, se simțeau adânc jigniți de insulta adusă Domnului lor. Ei erau
plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat în felul acesta de către
samaritenii pe care îi onora cu prezența Sa. Nu demult, acești ucenici fuseseră
cu El pe muntele schimbării la față și Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu și
onorat de Moise și Ilie. Și acum considerau că această fățișă lipsă de respect
din partea samaritenilor nu trebuia să rămână fără o pedeapsă exemplară. Venind
la Hristos, I-au raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceștia n-au vrut
să-L găzduiască nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare
nedreptate și, văzând în depărtare Muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe
profeții mincinoși, au spus: „Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și
să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Mare le-a fost mirarea văzând că pe Iisus Îl
dureau cuvintele lor și uimirea lor a crescut și mai mult la cuvintele de
mustrare pe care le-au auzit: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Căci
Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”.
Și a mers într-alt sat. Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i
constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana și oamenii stăpâniți de duhul
lui caută să forțeze conștiința. Sub pretenția râvnei pentru neprihănire,
oamenii se asociază cu îngerii răi ca să aducă suferință asupra semenilor lor,
pentru a-i converti la ideile lor religioase, dar Hristos Se arată totdeauna
plin de îndurare, căutând totdeauna să câștige inimile oamenilor prin
descoperirea iubirii Sale. El nu poate să îngăduie un rival în suflet, nici să
primească un serviciu făcut pe jumătate; El dorește o slujire de bunăvoie a
inimii, sub îndemnul iubirii. Nu poate exista o dovadă mai convingătoare că
avem duhul lui Satana, decât tendința de a-i răni și a-i distruge pe aceia care
nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi
bine. Orice făptură umană, cu trup, suflet și spirit, este proprietatea
lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru a-i răscumpăra pe toți oamenii. Nimic nu
poate fi mai jignitor pentru Dumnezeu, decât atunci când oamenii îi fac pe cei
răscumpărați prin sângele Mântuitorului să sufere din cauza bigotismului
religios. „Iisus a plecat de acolo și a venit în ținutul Iudeii, dincolo
de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El; și, după obiceiul Său, a început
iarăși să-i învețe.” (Marcu 10, 1.). Mare parte din lunile de la
încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Perea, o provincie a
Iudeii, care se afla „dincolo de Iordan”. Aici mulțimea s-a adunat în jurul
Său, ca în prima parte a lucrării Sale în Galilea, și au fost repetate multe
dintre învățăturile Sale de mai înainte. După cum îi trimisese pe cei
doisprezece, tot astfel „a mai rânduit alți șaptezeci și i-a trimis doi câte
doi înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă
El.” (Luca 10, 1.). Acești ucenici stătuseră câtva timp cu El și se pregătiseră
pentru această lucrare. Când au fost trimiși cei doisprezece în prima lor
lucrare misionară separată, Iisus a fost însoțit de alți ucenici în călătoria
Sa prin Galilea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse legături
cu El și al unei învățături personale directe. Acum, aceștia, mai mulți la
număr, trebuiau să meargă în lucrare. Îndrumările date celor șaptezeci
erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar porunca primită de cei
doisprezece de a nu intra în vreun oraș al neamurilor sau al samaritenilor n-a
fost dată și celor șaptezeci. Deși Hristos fusese de curând respins de
samariteni, iubirea Lui față de ei nu se schimbase. Când au pornit în Numele
Său, cei șaptezeci au vizitat în primul rând orașele Samariei. Însăși
vizita Mântuitorului în Samaria și, mai târziu, aprecierea samariteanului milos
și marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul, dintre cei zece
leproși vindecați, care a venit să-I mulțumească lui Hristos, erau pline de
însemnătate pentru ucenici. Învățătura s-a înfipt adânc în inima lor. În
însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte în înălțare, Iisus a menționat
Samaria, împreună cu Ierusalimul și Iudea, ca locuri unde să predice în primul
rând Evanghelia. Învățătura Sa îi pregătise să îndeplinească această
însărcinare. Când au mers în Numele Învățătorului lor în Samaria, i-au găsit pe
oameni gata să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui
Hristos și cunoșteau lucrările Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul
lor. Ei au văzut că, fără a lua în seamă purtarea lor aspră față de El, Domnul
avea numai gânduri de iubire față de ei și inima lor a fost câștigată. După înălțare,
ei i-au primit bine pe mesagerii Mântuitorului, și ucenicii au adunat o recoltă
prețioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmași ai lor. „Trestia
frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă nu-l stinge; va vesti
judecata după adevăr.” „Și neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.” (Isaia 42, 3; Matei
12, 21.). Trimițându-i pe cei șaptezeci, Iisus le-a poruncit, ca și celor
doisprezece, să nu stăruie să rămână acolo unde nu erau bine primiți. „În orice
cetate veți intra, și nu vă vor primi”, a zis El, „să vă duceți pe ulițele ei
și să ziceți: Scuturăm împotriva voastră chiar și praful din cetatea voastră,
care s-a lipit de picioarele noastre; totuși să știți că Împărăția lui Dumnezeu
s-a apropiat de voi.” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentiment sau
pentru că demnitatea lor fusese rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să
respingem mesajul Domnului sau pe vestitorii Săi. Lepădarea slujitorilor
Domnului înseamnă lepădarea lui Hristos. „Vă spun”, a adăugat Iisus, „că
în ziua judecății va fi mai ușor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceasta.”
Apoi, gândul I s-a dus la orașele din Galilea, unde săvârșise o mare parte din
lucrarea Sa. Cu accente de adâncă întristare, El a exclamat: „Vai de tine,
Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon
lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în
sac și cenușă. De aceea, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon
decât pentru voi. Și tu, Capernaume, vei fi înălțat oare până la Cer? Vei fi
pogorât până în locuința morților”. Acelor orașe aglomerate din jurul
Mării Galileii li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale Cerului. Zi
după zi, Domnul vieții umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care
profeții și împărații doriseră să o vadă, strălucise asupra mulțimilor care se
adunau pe urmele Mântuitorului. Totuși oamenii refuzaseră Darul ceresc. Făcându-se
că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească
noile învățături aduse de acest Învățător, deoarece teoriile și practicile Lui
nu se potriveau cu învățăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus
preoții și fariseii, în loc să caute să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi
onorau pe preoți și conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, și lepădau
adevărul, ca să poată ține propriile tradiții. Mulți fuseseră impresionați și
aproape convinși, dar n-au lucrat după aceste convingeri și n-au fost socotiți
ca fiind de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când
lumina a început să pară a fi întuneric. În felul acesta mulți au lepădat
adevărul, care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor. Martorul
Credincios zice: „Iată, Eu stau la ușă și bat.” (Apocalipsa 3, 20.). Fiecare
avertizare, fiecare mustrare și fiecare îndemnare, care ni se dau prin Cuvântul
lui Dumnezeu sau prin trimișii Săi, reprezintă o bătaie la ușa inimii.
Este glasul lui Iisus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă,
dispoziția de a deschide slăbește. Inima devine mai puțin sensibilă și cade
într-o inconștiență primejdioasă cu privire la scurtimea vieții și la durata
veșniciei. Condamnarea noastră la judecată nu se va datora faptului că am fost
duși în rătăcire, ci că am neglijat ocaziile trimise de Cer pentru a cunoaște
adevărul. Asemenea apostolilor, cei șaptezeci au primit puteri
supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când și-au încheiat lucrarea,
s-au întors cu bucurie, zicând: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în
Numele Tău”. Iisus a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din Cer”.
Lui Iisus I-au venit în minte scenele trecutului și ale viitorului. L-a văzut
pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cerești. A privit apoi la scenele
viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înșelătorului trebuia să se
descopere în fața tuturor lumilor. A auzit strigătul: „S-a sfârșit” (Ioan 19,
30), anunțând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veșnicie, că
Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzațiilor, amăgirilor și pretențiilor
pe care le-ar fi născocit Satana. De aici înainte, urmașii lui Hristos
trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaș înfrânt. Pe cruce, Iisus urma
să câștige biruința pentru ei; El dorea ca ei să primească biruința aceasta ca
fiind a lor. „Iată”, a zis El, „că v-am dat putere să călcați peste șerpi și
peste scorpii, și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă poate
vătăma.” Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet
copleșit de greutăți. Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin
pocăință și credință, au cerut protecția Sa să treacă sub puterea vrăjmașului.
Mântuitorul este alături de cei ispitiți și încercați. La El nu poate fi
insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela
care ne întărește. Când vin ispitele și încercările, nu aștepta ca mai
întâi să birui toate greutățile, ci privește la Iisus, ajutorul tău! Iisus a
adăugat: „Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci
bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în Ceruri”. Nu vă bucurați că aveți
putere, ca să nu pierdeți cumva din vedere dependența voastră de Dumnezeu. Fiți
cu băgare de seamă, ca să nu se apropie de voi mulțumirea de sine și să
ajungeți să lucrați în propria putere mai degrabă decât în spiritul și tăria
Domnului vostru. Eul este totdeauna gata să se laude dacă într-o măsură
oarecare lucrarea are succes. Eul se îngâmfă și se înalță și cei din jur rămân
cu o impresie greșită și nu înțeleg că Dumnezeu este totul în tot. Apostolul
Pavel zice: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 10.). Când ne
dăm seama de slăbiciunea noastră, înțelegem că trebuie să ne sprijinim pe o
putere care nu este în noi. Nimic nu poate să pună așa de mult stăpânire pe
inimă ca simțământul neclintit al răspunderii noastre față de Dumnezeu. Nimic
nu pătrunde mai mult în profunzimea motivelor purtării noastre ca simțământul
iubirii iertătoare a lui Hristos. Atunci când cei șaptezeci ascultau cuvintele
lui Hristos, Duhul Sfânt imprima în mintea lor realitățile vii și scria
adevărul pe tablele inimii lor. Deși erau înconjurați de o mulțime de oameni,
li se părea că sunt singuri cu Dumnezeu. Văzând că ei înțeleg spiritul
învățăturii date atunci, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată,
Doamne al Cerului și al Pământului, Te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri
de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă
așa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu;
și nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl; nici cine este Tatăl, afară
de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Oamenii onorați ai lumii,
considerați oameni mari și înțelepți, cu toată înțelepciunea cu care se
mândreau că o au, n-au putut să înțeleagă caracterul lui Hristos. Ei Îl judecau
după înfățișare, după umilința la care era supus ca ființă omenească. Dar
pescarilor și vameșilor le fusese dat să-L vadă pe Cel Nevăzut. Nici ucenicii
nu ajunseseră să înțeleagă tot ce dorea Iisus să le descopere, dar puțin câte
puțin, atunci când se predau puterii Duhului Sfânt, mintea lor era luminată. Ei
își dădeau seama că puternicul Dumnezeu, îmbrăcat în veșmântul trupului
omenesc, Se afla între ei. Iisus S-a bucurat că, deși cei înțelepți și
pricepuți nu aveau această cunoștință, ea fusese descoperită acestor oameni
umili. Adesea, când prezentase textele Scripturilor Vechiul Testament și
arătase aplicația lor la Sine și la lucrarea Sa de ispășire, oamenii fuseseră
treziți de către Duhul Său cel Sfânt și înălțați într-o atmosferă cerească. Ei
înțelegeau adevărurile spirituale vorbite prin profeți, mai bine chiar decât
înșiși scriitorii lor. De aici înainte ei urmau să citească scrierile Vechiului
Testament nu ca pe doctrinele cărturarilor și fariseilor, nici ca pe niște cuvinte
ale unor oameni înțelepți care muriseră, ci ca pe o nouă descoperire de la
Dumnezeu. Ei au văzut pe Acela „pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L
vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în
voi.” (Ioan 14, 17.). Singura cale prin care putem câștiga o cunoștință
desăvârșită a adevărului este să ne păstrăm inima plină de iubire și supusă
față de Duhul lui Hristos. Inima trebuie să fie curățită de îngâmfare și
mândrie și eliberată de tot ce a ținut-o în stăpânire, pentru ca Hristos să
poată fi întronat în ea. Știința omenească este prea mărginită ca să înțeleagă
lucrarea de ispășire. Planul de Mântuire este așa de larg cuprinzător, încât
filozofia nu-l poate explica. Va rămâne totdeauna o taină, pe care cugetarea
cea mai adâncă nu o poate cuprinde. Știința mântuirii nu poate fi explicată,
dar poate fi cunoscută prin experiență. Numai acela care își vede păcătoșenia
poate aprecia valoarea cea nemărginită a Mântuitorului. Îndrumările date
de Hristos, când Își croia drum încet din Galilea către Ierusalim, erau pline
de învățături. Oamenii ascultau cuvintele Sale cu multă atenție. În Perea și în
Galilea, oamenii erau mai puțin sub stăpânirea bigotismului iudaic decât în
Iudea, și învățăturile Sale au găsit un ecou în inimile lor. În aceste
ultime cuvinte ale lucrării Sale, au fost rostite multe dintre parabolele lui
Hristos. Preoții și rabinii Îl urmăreau cu o ură mereu crescândă și El a
învăluit în simboluri avertizările pe care le dădea. Ei nu puteau înțelege
greșit ce voia El să spună, însă nu puteau să găsească în cuvintele Lui nimic
pe care să întemeieze o acuzație împotriva Lui. În parabola cu vameșul și
fariseul, rugăciunea arogantă: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca
ceilalți oameni” era într-un contrast izbitor cu cererea pocăinței: „Ai milă de
mine, păcătosul.” (Luca 18, 11.13.). În felul acesta, Hristos a mustrat
fățărnicia iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor și al cinei celei mari,
El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei
care lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit
cuvintele Sale de avertizare: „Vă spun că niciunul dintre cei poftiți nu va
gusta din cina Mea.” (Luca 14, 24.). Învățătura dată ucenicilor a fost
foarte prețioasă. Parabola cu văduva stăruitoare și prietenul care cerea pâine
la miezul nopții dădea o nouă putere cuvintelor Sale: „Cereți și vi se va da;
căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Luca 11, 9.). Și adesea,
când credința lor se clătina, era întărită prin amintirea că Hristos spusese:
„Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El,
măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.” (Luca
18, 7.8.). Hristos a repetat acea frumoasă parabolă cu oaia pierdută. El a
dezvoltat mai departe învățătura ei prin pilda cu banul de argint pierdut și
prin pilda fiului risipitor. Ucenicii nu puteau atunci să înțeleagă pe deplin
aceste învățături, dar, după revărsarea Duhului Sfânt, când au văzut cum vin
neamurile la credință și mânia aprinsă a iudeilor, au înțeles mai bine
învățătura despre fiul risipitor și au putut pătrunde în bucuria cuvintelor lui
Hristos: „Trebuie să ne veselim și să ne bucurăm; căci acest fiu al meu
era mort și a înviat; era pierdut, și a fost găsit.” (Luca 15, 32.24.). Și când
au mers în Numele Domnului lor, dând piept cu vorbirile de rău, sărăcia și
persecuția, adesea și-au îmbărbătat inima, repetând cuvintele pe care le
rostise. El în această ultimă călătorie: „Nu te teme, turmă mică; pentru că
Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția. Vindeți ce aveți și dați milostenie.
Faceți-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în Ceruri,
unde nu se apropie hoțul, și unde nu roade molia. Căci unde este comoara
voastră, acolo este și inima voastră.” (Luca 12, 32-34.).
53 - Samariteanul milos:
În parabola despre samariteanul milos, Hristos
ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme,
crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât
mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată. În timp ce Hristos îi
învăța pe oameni, „un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Iisus și a
zis: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Cu atenția
încordată, mulțimea adunată aștepta răspunsul. Preoții și rabinii crezuseră
că-L vor prinde în cursă pe Hristos cu această întrebare. Dar Mântuitorul a
evitat controversa. El a cerut răspunsul chiar de la cel care-L întrebase: „Ce
este scris în Lege?” a zis El. „Cum citești în ea?” Iudeii încă Îl mai acuzau
pe Iisus că nu apreciază legea dată pe Sinai. Dar El a legat problema mântuirii
de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Învățătorul legii a zis: „Să iubești
pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată
puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iisus
a zis: „Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viața veșnică”. Învățătorul
legii nu era mulțumit de poziția pe care o adoptaseră fariseii și nici de
faptele lor. El studiase Scripturile cu dorința de a cunoaște adevăratul lor
înțeles. Se interesase foarte mult de această problemă și întrebase cu
sinceritate: „Ce să fac?” În răspunsul său cu privire la cererile legii,
el trecuse cu vederea mulțimea preceptelor privitoare la ceremonii și
ritualuri. El nu susținea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari
principii de care erau legate legea și proorocii. Răspunsul acesta, lăudat de
Hristos, Îl așează pe Mântuitorul pe un teren favorabil față de rabini. Ei nu
puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un
învățător al legii. Cărturarul acesta și-a dat seama că este un călcător
al legii. Cuvintele cercetătoare ale lui Hristos l-au convins de acest lucru.
El nu împlinise neprihănirea legii, pe care pretindea că o cunoaște și o
înțelege. El nu dovedise iubire față de semenii săi. Se cerea pocăință, dar, în
loc să se pocăiască, el a încercat să se îndreptățească. În loc să recunoască
adevărul, a căutat să arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să
înlăture în felul acesta convingerea și să se îndreptățească în fața oamenilor.
Cuvintele Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-avea rost, întrucât
fusese în stare să dea singur un răspuns. Totuși a pus o altă întrebare,
zicând: „Și cine este aproapele meu?” Printre iudei, întrebarea aceasta
pricinuia o nesfârșită ceartă. Ei n-aveau nicio îndoială cu privire la păgâni
și samariteni; aceștia erau străini și vrăjmași. Dar unde trebuia să se facă
deosebire, în cadrul propriei etnii, între diferitele clase ale societății? Pe
cine ar trebui să privească preotul, rabinul, mai marele, ca semen al său? Ei
își petreceau toată viața într-un șir de ceremonii, prin care căutau să se
curățe. Legătura cu gloata neștiutoare, spuneau ei, i-ar fi întinat și le-ar fi
cerut eforturi obositoare pentru a se curăți. Să-i privească oare și pe cei
„necurați” ca semeni ai lor? Iisus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă.
El n-a dezvăluit bigotismul celor care căutau să-L condamne. Dar a prezentat în
fața ascultătorilor Săi, printr-o parabolă simplă, un tablou de prea
îmbelșugată iubire cerească, ce a mișcat toate inimile și a scos de la
învățătorul legii o mărturisire a adevărului. „Un om”, a zis Iisus, „se
cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au
dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat
aproape mort. Din întâmplare, se cobora, pe același drum, un preot; și când a
văzut pe omul acesta a trecut înainte, pe alături. Un levit trecea și el prin
locul acela, și când l-a văzut, a trecut înainte, pe alături.” (Luca 10, 30-32.).
Lucrul acesta nu era ceva închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca fiind exact
așa cum era prezentat. Preotul și levitul, care trecuseră pe alături, se aflau
printre ascultătorii lui Hristos. Mergând de la Ierusalim la Ierihon,
călătorul trebuia să treacă printr-o parte a pustiei Iudeii. Drumul cobora
printr-o trecătoare sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari; locul acela era
adesea scena multor violențe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase
tot ce avea mai de preț, fusese rănit, bătut și lăsat pe marginea drumului,
aproape mort. Pe când zăcea astfel, a venit pe drumul acela preotul, dar el a
aruncat doar o privire către omul rănit. Apoi s-a arătat levitul. Curios să
știe ce se întâmplase, s-a oprit și a privit la cel suferind. El știa prea bine
ce ar fi trebuit să facă, dar aceasta nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai
bine să nu fi trecut pe drumul acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Și-a zis
însă că lucrul acela nu-l privea. Amândoi oamenii aceia aveau ocupații
sfinte și pretindeau că sunt tălmăcitori ai Scripturilor. Făceau parte din
clasa de oameni aleși în mod deosebit ca reprezentanți ai lui Dumnezeu înaintea
oamenilor. Ei trebuiau să fie „îngăduitori cu cei neștiutori și rătăciți” (Evrei
5, 2), ca să-i poată face pe oameni să înțeleagă marea iubire a lui
Dumnezeu față de neamul omenesc. Lucrarea la care erau chemați se asemăna cu
lucrarea lui Hristos, pe care El o descrisese astfel: „Duhul Domnului este
peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să
tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită; să propovăduiesc robilor de război
slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” (Luca 4,
18.). Iov spusese: „Străinul nu petrece noaptea afară; ci mi-am deschis
ușa ca să intre călătorul”. și când cei doi îngeri preschimbați în oameni au
venit în Sodoma, Lot s-a plecat cu fața la pământ și a zis: „Domnii mei,
intrați vă rog în casa robului vostru, ca să rămâneți peste noapte.” (Iov 31,
32; Geneza 19, 2.). Cu toate că aceste învățături erau cunoscute preotului
și levitului, ei nu le-au pus în practică în viața lor. Educați în școala
bigotismului iudaic, ei deveniseră egoiști, mărginiți și exclusiviști. Când au
privit la omul rănit, n-au știut dacă este din neamul lor sau nu. Se gândeau că
s-ar putea să fie samaritean și, de aceea, au trecut pe alături. În
purtarea lor, așa cum o descrisese Hristos, învățătorul legii n-a văzut nimic
contrar celor pe care le știa el cu privire la cerințele legii. Dar acum s-a
prezentat o nouă scenă. Un samaritean, fiind în călătorie, ajunge la locul
în care era suferindul și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. Nu s-a mai
întrebat dacă străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel căzut era iudeu,
samariteanul știa bine că, dacă situația ar fi fost inversă, omul l-ar fi
scuipat în față și ar fi trecut disprețuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din
cauza aceasta. Nu s-a gândit nici la faptul că el însuși putea să fie în
primejdie, dacă întârzia în locul acela. Îi era de ajuns că avea în față o
ființă omenească aflată în nevoie și suferință. Și-a scos haina, ca să-l
acopere. Uleiul și vinul luate pentru propria călătorie le-a folosit ca să
aline suferința și să întărească pe cel rănit. L-a așezat apoi pe asinul lui și
a pornit încet, cu pas domol, așa încât străinul să nu fie mișcat și să sufere
mai mult. L-a dus la un han și a avut toată noaptea grijă de el,
supraveghindu-l cu multă atenție. Dimineața, întrucât străinul se mai
întremase, samariteanul s-a hotărât să meargă mai departe, pe drumul său. Dar,
înainte de a face lucrul acesta, l-a dat în grija hangiului, a plătit totul și
a mai lăsat și o sumă de rezervă pentru străin; și, nefiind mulțumit numai cu
atât, a luat măsuri și pentru alte nevoi, spunând gazdei: „Ai grijă de el și
orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere”. O dată încheiată
parabola, Iisus și-a îndreptat privirea către învățătorul legii, cu o expresie
care părea că-i citește sufletul, și a zis: „Care dintre acești trei ți se pare
că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10, 36.).
Nici acum, învățătorul legii n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu
buzele sale și a răspuns: „Cel ce și-a făcut milă de el”. Iisus a zis: „Du-te
de fă și tu la fel”. În felul acesta, s-a răspuns pentru totdeauna la
întrebarea: „Cine este aproapele meu?” Hristos a arătat că aproapele nostru nu
înseamnă numai cineva din biserică sau de credința noastră. Nu trebuie să facem
nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice
persoană care are nevoie de ajutorul nostru! Aproapele nostru este orice suflet
rănit și zdrobit de vrăjmașul! Aproapele nostru este oricine este proprietatea
lui Dumnezeu! Învățătura aceasta nu este mai puțin necesară astăzi decât
pe vremea când a dat-o Iisus. Egoismul și formalismul rece aproape au stins
focul iubirii și au îndepărtat însușirile plăcute, care trebuie să
înfrumusețeze caracterul. Mulți dintre cei care mărturisesc Numele Lui au
pierdut din vedere faptul că toți creștinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos.
Dacă nu se dă pe față jertfire de sine pentru binele altora, în cercul
familiei, între vecini, în biserică și oriunde am fi, atunci, oricare ar fi
mărturisirea gurii, noi nu suntem creștini!
54 - Fără să atragă privirea:
Câțiva farisei au venit la Iisus cu întrebarea:
„Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?” Trecuseră mai mult de trei ani de când
Ioan Botezătorul vestise cu sunet de trâmbiță prin țară vestea: „Împărăția Cerurilor
este aproape.” (Matei 3, 2.). Dar, până la data aceea, fariseii n-au văzut nicio
dovadă despre întemeierea Împărăției. Mulți dintre cei care îl respinseseră pe
Ioan și care se împotriveau lui Iisus la orice pas lăsau să se înțeleagă că
lucrarea Lui dăduse greș. Iisus a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine
în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau uite-o
colo! Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Împărăția lui
Dumnezeu începe în inimă. Nu căuta manifestări ale puterii pământești, care să
arate venirea ei. „Vor veni zile”, a zis El către ucenici, „când veți dori
să vedeți una din zilele Fiului omului, și n-o veți vedea.” Din cauză că nu
este însoțită de strălucire lumească, sunteți în primejdia de a nu observa
slava misiunii Mele. Nu vă dați seama cât de mare este privilegiul de a avea
între voi, deși înveșmântat în corp omenesc, pe Acela care este viața și lumina
oamenilor. Vor veni zile când veți privi cu dor înapoi la ocaziile de care vă
bucurați acum, când umblați și vorbiți cu Fiul lui Dumnezeu. Din cauza
egoismului și a firii lor pământești, nici ucenicii lui Iisus nu puteau
înțelege slava spirituală pe care căuta să le-o descopere. Numai după înălțarea
lui Hristos la Tatăl Său și revărsarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor,
ucenicii au înțeles pe deplin natura și misiunea Mântuitorului. După ce au
primit botezul Duhului, au început să-și dea seama că fuseseră chiar în fața
Domnului măririi. Când le-au revenit în memorie cuvintele lui Hristos, mintea
le-a fost deschisă ca să înțeleagă profețiile și să înțeleagă minunile pe care
le făcuse El. Minunile vieții Lui le-au trecut pe dinainte și erau ca niște
oameni treziți dintr-un vis. Și-au dat seama că, într-adevăr, „Cuvântul S-a
făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr; și noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.).
Hristos, într-adevăr, a venit de la Dumnezeu într-o lume plină de păcat, pentru
a mântui pe fiii și fiicele lui Adam. Ucenicii își dădeau acum mai puțină
importanță decât înainte de a-și da seama de lucrul acesta. Niciodată nu
oboseau repetând cuvintele și faptele Lui. Învățăturile Lui, pe care le
înțeleseseră prea puțin, acum le-au revenit în minte într-o nouă lumină.
Scripturile au devenit pentru ei o carte nouă. Când au studiat profețiile
care mărturiseau despre Hristos, ucenicii au intrat în legătură cu Dumnezeirea
și au învățat de la Acela care Se înălțase la Cer, pentru a încheia lucrarea pe
care o începuse pe Pământ. Au recunoscut faptul că în El era o știință pe care
nicio ființă omenească, lipsită de ajutorul dumnezeiesc, nu o putea înțelege.
Ei aveau nevoie de ajutorul Aceluia despre care profetizaseră regi, profeți și
oameni neprihăniți. Cu uimire au citit și recitit descrierile profetice ale
caracterului și lucrării Sale. Cât de neclare fuseseră pentru ei scrierile
profetice! Cât de greoi fuseseră în a primi marile adevăruri care mărturiseau
despre Hristos! Privindu-L în umilința Lui, când a umblat printre oameni, ei nu
înțeleseseră taina întrupării Sale, caracterul dublu al naturii Sale. Parcă
fuseseră legați la ochi, ca să nu poată să recunoască pe deplin dumnezeirea în
corpul omenesc. Dar, după ce au fost iluminați de Duhul Sfânt, cum ar mai fi
dorit să-L vadă iarăși și să se așeze la picioarele Lui! Cum ar fi dorit să
vină la El, ca să le explice pasajele din Scriptură pe care ei nu le
înțelegeau! Cât de atenți ar fi ascultat cuvintele Lui! Ce a vrut să spună Iisus
când a zis: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”? (Ioan
16, 12). Cât ar fi dorit să le știe pe toate! Le părea rău că avuseseră o
credință atât de slabă, că ideile lor fuseseră atât de departe de țintă și
că greșiseră atât de mult în înțelegerea realității. Dumnezeu trimisese un
mesager ca să vestească venirea lui Hristos și să atragă atenția poporului
iudeu și a lumii către misiunea Sa, pentru ca oamenii să se poată pregăti să-L
primească. Personajul minunat vestit de Ioan fusese printre ei peste treizeci
de ani, și ei într-adevăr nu L-au recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu.
Ucenicii au avut remușcări din cauză că îngăduiseră ca necredința timpului să
influențeze și părerile lor și să le întunece înțelegerea. Lumina acestei lumi
întunecate strălucise prin negură, iar ei nu fuseseră în stare să înțeleagă de
unde veneau aceste raze. Se întrebau pentru ce se purtaseră în așa fel, încât
Hristos să fie nevoit să-i mustre. Repetau adesea discuțiile pe care le
avuseseră cu El și își ziceau: De ce am îngăduit noi ca ideile pământești și
opoziția preoților și rabinilor să ne încurce mintea, așa încât n-am înțeles că
Unul mai mare decât Moise era între noi, că Cineva mai înțelept decât Solomon
ne învăța? Cât de surde au fost urechile noastre! Cât de slabă a fost
înțelegerea noastră! Toma nu voise să creadă înainte de a pune degetul pe
rana făcută de soldații romani. Petru Îl tăgăduise în timpul umilirii și
lepădării Lui. Aceste amintiri dureroase le reveneau în minte cu atâta
claritate. Ei fuseseră cu El, dar nici nu-L cunoscuseră, nici nu-L apreciaseră.
Dar acum, când își recunoșteau necredința, toate aceste lucruri le tulburau
atât de mult inimile. Când preoții și mai marii s-au unit împotriva lor și
i-au adus în fața judecătorilor și i-au aruncat în închisoare, urmașii lui
Hristos s-au bucurat „că au fost socotiți vrednici să sufere pentru Numele
Lui.” (Faptele Apostolilor 5, 41.). S-au bucurat că pot dovedi în fața
oamenilor și a îngerilor că au recunoscut slava lui Hristos și au ales să-L
urmeze, chiar dacă pentru aceasta aveau să piardă totul. Împărăția lui
Dumnezeu nu vine în așa fel, încât să atragă atenția. Evanghelia harului lui
Dumnezeu, cu spiritul ei de lepădare de sine, nu poate să fie niciodată în
armonie cu spiritul lumii. Cele două principii sunt în vrăjmășie. „Omul firesc
nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și
nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” (1
Corinteni 2, 14.). Împărăția lui Hristos nu va fi întemeiată prin
hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale adunărilor legislative, nici prin
patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în
natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. „Tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om,
ci din Dumnezeu.” (Ioan 1, 12.13.). Aceasta este singura putere care poate
produce înălțarea omenirii. Iar partea omului în săvârșirea acestei lucrări
este învățarea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. Când și-a început
lucrarea în Corint, orașul acela aglomerat, bogat și stricat, pervertit de
nenumăratele vicii ale păgânismului, apostolul Pavel a zis: „Căci n-am avut de
gând să știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, și pe El răstignit.” (1
Corinteni 2, 2.). Scriind mai târziu unora care mai înainte se întinaseră prin
cele mai nebunești păcate, putea zice: „Dar ați fost spălați, ați fost
sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți în Numele Domnului Iisus Hristos și
prin Duhul Dumnezeului nostru”. „Mulțumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire
la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Iisus Hristos.” (1
Corinteni 6, 11; 1, 4.). Astăzi, ca și în zilele lui Hristos,
lucrarea Împărăției lui Dumnezeu nu este făcută de cei care pretind cu zgomot
să fie recunoscuți și sprijiniți de conducătorii pământești și de legile
omenești, ci de aceia care vestesc oamenilor, în Numele Său, acele adevăruri
spirituale, care-l vor face pe primitor să trăiască experiența lui Pavel: „Am
fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20.). Atunci ei vor lucra, la fel ca
Pavel, pentru binele oamenilor. El zice: „Noi dar suntem trimiși împuterniciți
ai lui Hristos, și ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte,
în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.).
55 - Binecuvântarea copiilor:
Iisus a iubit totdeauna copiii. El primea simpatia
lor copilărească și iubirea lor sinceră, neprefăcută. Laudele recunoscătoare de
pe buzele lor curate erau ca o muzică pentru urechile Sale și Îi înviorau
inima, atunci când era abătut din cauza oamenilor vicleni și fățarnici cu care
venea în contact. Oriunde mergea Mântuitorul, bunătatea înfățișării Sale și
purtarea Sa delicată și amabilă câștigau iubirea și încrederea copiilor. La
iudei era obiceiul ca să fie aduși copiii la un rabin, pentru a-și pune mâinile
asupra lor și a-i binecuvânta, dar ucenicii considerau că lucrarea
Mântuitorului era prea importantă pentru a fi întreruptă în felul acesta. Când
mamele și-au adus copilașii, ucenicii le-au privit cu neplăcere. Ei credeau că
acești copii sunt prea mici pentru a avea un folos dintr-o întâlnire cu Iisus
și apoi presupuneau că Lui Îi este neplăcută prezența lor. Dar El era
nemulțumit tocmai de ucenici. Mântuitorul înțelegea grija și povara mamelor,
care căutau să le dea copiilor o educație după Cuvântul lui Dumnezeu. El
ascultase rugăciunile lor. El le atrăsese la Sine. O mamă și copilul ei
plecaseră de acasă pentru a-L găsi pe Iisus. Pe drum, ea a spus unei vecine
unde merge și vecina a dorit ca și copiii ei să fie binecuvântați. În felul
acesta, au venit multe mame și copiii lor. Unii copii trecuseră de
anii prunciei, la copilărie și tinerețe. Când mamele și-au exprimat
dorința, Iisus a ascultat cu plăcere cererea timidă și înlăcrimată. Dar El
aștepta să vadă cum le vor trata ucenicii. Când i-a văzut că le îndepărtează pe
mame, crezând că Îi fac o favoare, El le-a arătat greșeala, zicând: „Lăsați
copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția Cerului este a celor
ca ei”. El i-a luat pe copii în brațe, și-a pus mâinile peste ei și le-a dat
binecuvântarea pentru care veniseră. Mamele au fost mângâiate. Ele s-au
întors acasă întărite și binecuvântate de cuvintele lui Hristos. Au fost
încurajate să-și ducă poverile cu o nouă bucurie și să lucreze cu nădejde
pentru copiii lor. Mamele de astăzi trebuie să primească și ele cuvintele Lui
cu aceeași credință. Hristos este și astăzi un Mântuitor personal, ca pe vremea
când a trăit ca om între oameni. El este și azi ajutorul mamelor, ca pe vremea
când i-a strâns pe cei mici în brațele Sale, pe când era în Iudea. Copiii
căminelor noastre sunt răscumpărați prin sângele Său, ca și copiii de pe
timpuri. Iisus cunoaște povara inimii oricărei mame. Acela care a avut o
mamă care s-a luptat cu sărăcia și lipsurile simte cu fiecare mamă în lucrările
ei. Acela care a făcut o călătorie lungă pentru a alina durerea unei femei
canaanite va face tot atât de mult pentru mamele de azi. Acela care a redat
văduvei din Nain pe unicul ei fiu și care, în agonia Sa pe cruce, și-a amintit
de mama Sa este mișcat și astăzi de durerea mamei. În orice suferință și orice
nevoie, El va da ajutor și mângâiere. Să vină dar mamele cu greutățile lor
la Iisus! Vor găsi har îndestulător ca să le ajute la creșterea copiilor.
Porțile sunt deschise pentru oricare mamă care vrea să-și depună poverile la
picioarele Mântuitorului. Acela care a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine
și nu-i opriți” le invită fără încetare pe mame să-i aducă pe copilașii lor să
fie binecuvântați de El. Până și copilul din brațele mamei poate să locuiască
la umbra Celui Atotputernic, prin credința mamei care se roagă. Ioan
Botezătorul a fost plin de Duhul Sfânt chiar de la naștere. Dacă trăim în
comuniune cu Dumnezeu, și noi putem aștepta ca Duhul Sfânt să-i modeleze pe micuții
noștri chiar din primele clipe. În copiii aduși la El, Iisus vedea bărbați
și femei ce urmau să fie moștenitori ai harului Său și supuși ai Împărăției
Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru Numele Său. El știa
că acești copii urmau să-L asculte și să-L primească drept Mântuitor al lor
mult mai repede decât persoanele adulte, dintre care mulți erau înțelepți în
felul lumii și cu inima împietrită. În învățăturile Sale, S-a coborât până la
nivelul lor. El, Domnul Cerului, nu a socotit ca un lucru neînsemnat să
răspundă la întrebările lor și să simplifice învățăturile Lui importante,
pentru a fi înțelese de mintea lor de copii. El a pus în inima lor semințele
adevărului, care urmau să răsară peste mulți ani și să aducă roade pentru viața
veșnică. Este adevărat și azi faptul că cei mai receptivi la învățăturile
Evangheliei sunt copiii; inima lor este deschisă față de influențele divine și
este în stare să rețină învățăturile primite. Și copiii mici pot să fie
creștini și să aibă o experiență potrivită cu vârsta lor. Ei au nevoie să fie
educați în lucrurile spirituale și părinții ar trebui să îi ajute, prin orice
mijloc, pentru ca să-și formeze caracterul după asemănarea lui Hristos. Tații
și mamele ar trebui să privească la copiii lor ca la cei mai tineri membri ai
familiei Domnului, încredințați lor spre a-i pregăti pentru Cer. Învățăturile
pe care noi înșine le primim de la Hristos trebuie să le dăm copiilor noștri,
așa cum pot înțelege mințile lor tinere, dezvăluindu-le puțin câte puțin din
frumusețea principiilor Cerului. În felul acesta căminul creștin devine o
școală, în care părinții au rolul de suplinitori, în timp ce Hristos este
Învățătorul. Atunci când mama îi învață pe copii s-o asculte pentru că o
iubesc, ea îi învață prima lecție din viața de creștin. Iubirea mamei față de
copil reprezintă iubirea lui Hristos și cei mici, care se încred în mama lor și
ascultă de ea, învață să asculte de Mântuitorul și să se încreadă în El. Părinți,
pentru creșterea copiilor voștri, studiați învățăturile pe care Dumnezeu le-a
dat în natură! Dacă ați vrea să cultivați o garoafă, un trandafir sau un crin,
cum ați proceda? Întrebați-l pe grădinar cum face el să crească așa de frumos
fiecare ramură și fiecare frunză, ca să se dezvolte în simetrie și frumusețe.
El vă va spune că nu prin atingeri aspre sau prin eforturi violente, deoarece
acestea ar frânge lăstarele delicate, ci prin mici atenții, des repetate. El a
umezit pământul și a ferit planta în creștere de vânturile puternice și de
arșița soarelui și Dumnezeu a făcut-o să înflorească și să crească în mare
frumusețe. În purtarea față de copii, urmați metoda grădinarului. Prin atingeri
delicate, ajutându-i cu iubire, căutați să modelați caracterele lor după
modelul caracterului lui Hristos. Când le-a spus ucenicilor să nu-i
împiedice pe copii să vină la El, Iisus Se adresa ucenicilor din toate
veacurile: slujbașilor bisericii, predicatorilor, îngrijitorilor și tuturor
creștinilor. Iisus îi atrage pe copii la Sine și ne îndeamnă: „Lăsați-i să
vină”, ca și cum ar zice: Ei ar veni dacă nu i-ați împiedica voi! Lucrătorul
creștin poate fi un slujitor al lui Hristos care să-i atragă pe copii la
Mântuitorul. Prin înțelepciune și tact, el le poate da curaj și nădejde iar
prin harul lui Hristos îi poate vedea transformați în caracter, așa încât să se
poată spune despre ei: „A unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu”!
