CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A ȘAPTEA.

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA  A ȘAPTEA

Capitolul 14 - Biruitorii tainei fărădelegii:

   Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii”. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe Pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Iisus Hristos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12: „Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4). Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe Pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple” istoria. În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Iisus Hristos - Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antihristul și proorocul mincinos. În capitolul 14, ne întoarcem în slava Cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe Pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Iisus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14. Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse. Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunericul de pe Pământ, capitolul 14 este lumina din Cer. Capitolul 13 este despre Antihrist și oamenii lui; capitolul 14 este despre Hristos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antihrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Hristos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000. În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Iisus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

Viziunea celor 144.000: Ne aflăm iar în hiperdimensiunile Cerului, pe muntele Sion, descris și în Epistola către Evrei: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23). Ce vede apostolul Ioan acolo? „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocc. 14:1). Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din Cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din Univers va fi unică: „Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:2-3). Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se pare a fi „vitejii” care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret” aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret”. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciori şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14:5). Acești misionari evrei nu vor fi perfecți, altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Hristos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Hristos, Mielul pe care-L urmează etern. Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Acțiunile celor trei îngeri: După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod” sau „pârga”, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș” și ca un „cules al viei”. Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas” alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă” cu care a umplut Satan Pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor” sau „glasurile biruitorilor”. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoperă rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu; de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei. Iată ce strigă cel dintâi înger: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7). Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată”. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată” în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată. Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii” (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției” (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie”, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică” anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antihristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarele apoelor care dau viața pe Pământ au fost făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și tot El, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor. Iată ce strigă cel de al doilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8). Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostalgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea în Cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața Pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antihrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Hristos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antihristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie”, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea”, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al Treilea Cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate în alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu. Iată ce strigă cel de al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” (Apoc. 14:9-12).  Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu. „În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!” (Psalm 75:8 - T.M.). Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul.  „Şi am auzit un glas din cer care zicea: Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!  Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13). În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antihrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile. În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă” și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni” veșnic.

Judecata secerișului și a culesului viei: Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva: „Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14:14-15). Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată Slava Sa Cerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul: „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.”  (Mat. 3:7-10). În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate”, numit „rezonanță profetică”. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului”. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși” pe un anumit pasaj profetic, se „aprind” o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului”. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală. Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri” spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice”: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului” și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei. „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” (Apoc. 14:14). Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului” sunt așezate două „trimiteri” de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Iisus Hristos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor”: „Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15). Ce scrie în Ezechiel 1:26? „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el”. Ce spune Daniel 7:13? „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Iisus Hristos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Iisus în pilda neghinei: „Iisus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu. ” (Mat. 13:24-30). Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Iisus Hristos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare. În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Hristos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34-38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24-30, 36-43; Luca 3:8-17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită: „În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16). Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei: „Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14:17-20). Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel: „Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt” (Ioel 3:12-17). Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte. a. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8-16 - T.M.; Isa. 5:1-7; dar și Mat. 21:33-46). b. Astăzi, via lui Dumnezeu este Hristos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15). c. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui”  idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.” (Apoc. 19:15). Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Iisus Hristos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Hristos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru: „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc! Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc? Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8). Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

Reflecții suplimentare: 1. O altă perspectivă (foarte posibilă!) asupra Babilonului cel Mare: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Babilonul este descris mai complet în cap. 17 şi 18. Babilonul din vechime a fost izvorul idolatriei, pe când Babilonul mistic de astăzi este mama oricărei false învăţături religioase în creştinătate (dar și din celelalte religii). În timpurile din urmă el va fi vârful unei biserici mari şi false - acea Biserică universală care s-a dovedit nevrednică de Domnul ei şi care urmează să fie sfărâmată în bucăţi, distrusă completamente. Probabil că vor fi scene în toată lumea ca cele ce se petreceau  în U.R.S.S., cu oameni strigând: „Fără Biserică, fără Dumnezeu”. Sunt mulţi lideri religioşi în timpul de faţă foarte entuziasmaţi de ceea ce numesc „unirea creştinismului”, dar unirea va fi pur şi simplu o mare federaţie a Bisericilor fără Hristos, formând cea mai puternică asociaţie religioasă cunoscută vreodată în lume - catolici, greci, protestanţi şi toate celelalte sisteme unite în una - după ce adevăraţii credincioşi vor fi fost luaţi de pe Pământ. O vreme, această mare instituţie va domina totul, până ce oamenii vor spune în final „la ce ne foloseşte o biserică asemănătoare; de ce să n-o nimicim cu totul şi să terminăm cu ea odată pentru totdeauna?” Şi astfel ei o vor distruge pretutindeni în lume, cum au distrus-o odată în Franţa revoluționară  sau în Rusia sovietică. S-au gândit vreodată predicatorii titraţi ai Evangheliei, înainte de a fi prea târziu, că atunci când oamenilor li se serveşte o religie lipsită de o întoarcere reală la Dumnezeu şi fără niciun loc pentru lucrarea Duhului Sfânt, în curând totul se risipeşte? În ciuda toleranţei religioase a timpului în care trăim, este încă o binecuvântare că atunci când bărbaţi credincioşi predică vechea Evanghelie curată a harului lui Dumnezeu cu putere, oamenii sunt bucuroşi să se ducă şi să asculte. Vorbind la modul general, chiar oamenii nemântuiţi au mai mult respect faţă de vechea istorie a răscumpărării decât au pentru aceste prefăcătorii moderne. Când cineva vine într-un loc unde nu se mai crede în Biblie, în sângele lui Hristos, în naşterea din nou, îşi zice lui însuşi: „sunt un prost că plătesc bani ca să întreţin Biserica. Mai bine aş plăti la o lojă masonică sau un club. M-aş alege cu ceva mai mult decât cu ce-mi poate da Biserica”. Când un predicator ajunge la concluzia că nu mai crede în dreapta lui credinţă, o să constatăm că rămâne pe acea poziţie cât timp poate pentru avantajul financiar! Şi astfel putem înţelege cum va fi în Necazul cel Mare. Câtva timp, Babilonul va domina totul. Capul naţiunilor va fi capul Bisericii. Antihristul va fi suprem în materie religioasă; dar când Babilonul va cădea, ce ruină cumplită va fi!

2.  Mesajul celui de-al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (v.9-10). Ce serios este lucrul acesta! Un mesaj ceresc declarând că cei care se abat de la adevăratul Dumnezeu, care leapădă Cuvântul Său şi în schimb se închină fiarei şi icoanei ei, va trebui să bea din vinul paharului mâniei lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a şaptea cred că mesajul celui de-al treilea înger este mesajul care îndreptăţeşte ţinerea Sabatului, şi că primirea semnului fiarei constă în recunoaşterea sfinţeniei primei zile a săptămânii, adică duminica, în loc de ziua a şaptea, sâmbăta. Care poate să fie condiţia mintală, ca să nu mai vorbim de starea morală, a oamenilor care pot concepe despre un Dumnezeu al dragostei şi al harului că îşi revarsă mânia peste oameni doar pentru că, din cea mai fierbinte dorinţă de a-L glorifica, păzesc ziua învierii (întâi a săptămânii) care, din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii este cunoscută ca Ziua Domnului? Cred că cineva care susţine o astfel de teorie absurdă a pierdut orice simţ al valorilor morale, nu doar că s-a înşelat cu privire la ziua ce trebuie sfinţită. Dar când totuşi cineva îşi poate da seama că osânda rostită aici este osânda pentru apostazie, pentru care, în judecata de pedeapsă, Dumnezeu va pune paharul mâniei Lui pe buzele acelora care au refuzat paharul mântuirii, totul se clarifică. Mai mult, nu este nicio referire că acea judecată va avea vreun sfârşit, pentru că v.11 spune limpede: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”. Într-adevăr, se cere curaj de cel mai înalt grad ca cineva să se ridice împotriva acelei condiţii de apostazie generală de atunci şi să ţină cu tărie adevărul lui Dumnezeu, aşa cum va fi el descoperit atunci. De aceea în v.12 se spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. Partea acestor martiri nu este să facă parte din trupul lui Hristos, -  acest adevăr glorios al epocii Bisericii de acum nu este pentru ei -; ajungem astfel la o expresie izbitoare din v.13, şi anume: „de acum încolo”. Această expresie am auzit-o adesea la înmormântări, că „de acum încolo” pentru cel mort în Domnul va fi ferice, şi aşa este; orice suferinţă şi nedesăvârşire a luat sfârşit pentru cel plecat la Domnul şi în odihna prezenţei Lui. Acum însă sunt evidenţiaţi cei ce mor în Domnul de acum încolo, ca fiind ferice: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Esenţialul este că cea mai întunecată parte a Necazului celui Mare este încă înaintea lor. Eruperea norilor grei ai judecăţii se pot sparge în orice moment, şi imediat după aceea, Împărăţia urmează să fie instaurată. Cei ce trec prin necaz vor intra în Împărăţia Pământului, dar cei ce mor în timpul înfăptuirii ei vor avea parte de Împărăţia Cerească, şi astfel de o binecuvântare deosebită. De aceea, din acest punct de vedere, mai ferice va fi atunci să mori decât să trăieşti. În Cer se vor odihni de ostenelile lor, vor fi cruţaţi de strâmtorările ulterioare ce vor mai veni pe Pământ şi vor avea locul cu Domnul în Ceruri, care va fi mult mai bun decât cel mai de sus loc al împărăţiilor de pe Pământ, oricât de glorioase ar fi ele. O întrebare atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei nemântuiţi, care vom părăsi curând scena acestui Pământ: Ce fel de fapte ne vor urma? Dacă suntem mântuiţi, ce am făcut pentru Domnul? Dacă sunteţi nemântuiţi, să vă aduceţi aminte că păcatele vă vor urma - acele păcate pe care încercaţi să le uitaţi; păcatele de care aţi fugit; păcatele pe care, în nebunia voastră, credeaţi că le veţi ispăşi prin fapte. Când vă veţi afla în faţa tronului mare şi alb al judecăţii, veţi afla acolo toate păcatele făcute, şi acestea vă vor târî în iazul de foc. Acum, numai sângele Domnului Iisus Hristos poate să vă spele de toate păcatele; iar după aceea, ca şi credincios al Domnului Iisus, vei putea trăi o viaţă nouă pentru El, iar faptele vă vor urma în Ceruri, pentru că tot ce este făcut pentru Domnul Hristos rămâne veşnic. Așadar, versetele 12 și 13 vorbesc despre sfinții care nu se vor pleca înaintea Fiarei! Va fi un test suprem al răbdării și al tăriei. Când oamenii vor fi în mod general forțați să accepte cerințele și poruncile Fiarei, aceștia vor ține poruncile lui Dumnezeu; și se vor purta în acest fel pentru că ei nu se vor clinti de la „credința lui Iisusˮ. Ei poate nu-L vor cunoaște pe Iisus în felul acesta deplin, care este partea creștinilor astăzi, dar vor cunoaște că El, care a venit odinioară și a fost disprețuit și respins, este adevăratul Hristos al lui Dumnezeu, și vor avea credință în ciuda oricărui fapt, și vor înfrunta mânia diavolului. Unii vor scăpa de sub puterile lui, dar mulți dintre ei vor cădea ca victime înaintea Fiarei, și o binecuvântare deosebită este partea acestora. Închinătorii Fiarei vor trece din viața aceasta într-o condamnare veșnică de o intensitate deosebită - din gloria aparentă, în chin. Unii dintre sfinții cu credința lui Iisus vor fi martirizați în împrejurări cu maximum de necaz și aparent înviați, dar „de acum înainteˮ, chiar din acea clipă, începe binecuvântarea lor. O subliniere importantă este adăugată prin felul în care întreaga Dumnezeire este introdusă aici. Acești sfinți țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus; ei mor în Domnul, adică recunoscând autoritatea Lui; Duhul le întărește binecuvântarea. Am văzut că cei condamnați nu au odihnă, dar aceștia „se odihnesc de lucrările lor și faptele lor îi urmează” în lumea veșnică, ca să-și primească răsplata.

Capitolul 15 - Motivația mâniei Mielului:

 Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra Pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbițe cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu”: „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1). Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc” (Apoc. 15:2). Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (Apoc. 15:8). Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din Cer au fost Moise și Ioan.  Lui Moise i s-a spus să facă pe Pământ un fel de „machetă” a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în Epistola către Evrei: „Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30). Un Templu plin de fumul Slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească Pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente. I. Cererea sfinților martirizați: Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:17-18). La fel va striga și mulțimea care va asista din Cer la prăpădul dezlănțuit pe Pământ asupra cetății blestemate: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1-2). Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe Pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas: „De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Mat. 23:34-36). Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18: „Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23-24). Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei” (Apoc. 15:2). II. Caracterul lui Dumnezeu: Corul biruitorilor fiarei, al icoanei ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apoc. 15:2-4). Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu. Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Iisus Hristos, Mielul înjunghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antihrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe Pământ. Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor”! În zilele în care Antihristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4), primind închinarea locuitorilor Pământului, în Templul Ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu: Teribilele judecăți revărsate de potire asupra Pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din Cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile: „După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 15:5-7). Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, Ceruri Noi și un Pământ Nou pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ.

Capitolul 16 - Demolarea finală!

   Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștile, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt” (Exodul 13:8). Atunci ce este „luminos” și demn de a fi sărbătorit de Paști? Ziua de Paști a fost decretată drept cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri. Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe Pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a Pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața Pământului. Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal. 5:2-3). În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Iisus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” (Matei 24:8 și Marcu 13:8). Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu Pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:21). Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe Pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui: „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12:7). Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din Cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe Pământ: „Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1). Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă: „Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (Apoc. 16:2). Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului: „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii” (Exodul 9:8-11). Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică”. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!” pare că este mesajul acestei pedepse: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici. Şi am auzit altarul zicând: Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7). Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni: „Acum, aşa vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului. Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră. Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului” (Exodul 7:17-24). Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală! Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare: „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apoc. 16:8-9). Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4:1). Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași. Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:10). Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc: „Domnul a zis lui Moise: Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exodul 10:21-23). Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunericului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antihristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță”. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El își retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rămas cu lumina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea „s-a făcut întuneric peste toată țara” (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei: „De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:45-46). Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să spunem următoarele: Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din Cer: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii” de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu. Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:12-16). Intensificarea dogoririi Soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare”. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei” de la Armaghedon. Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunericul care planează peste împărăția lui Antihrist? Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos”. Noi știm de la Domnul Iisus că un duh „n-are nici carne, nici oase”  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate” prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel: „Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: „Sunt tare!”. Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:9-16). „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17. Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respire”, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în Epistola către Thesaloniceni (1 Thesal. 5:3) și în cea de a doua Epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Iisus Bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare. Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii: „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:17-21). „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh”, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? Este atacat domeniul în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:1-3). Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo”, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut” și „necunoscut”. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din Cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului”, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar. Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ: sistemul religios („curva cea mare”, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare”, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19). Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Iisus Hristos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!” a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!” din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe Pământ: Dumnezeu curăță nu numai Pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni” (Apoc. 16:18-21). Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața Pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Shanghai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare. Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi”), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire. O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește. Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani”, numită Necazul cel Mare. Întrebare este: Ce facem noi? „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1).