IISUS -
LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 11 LA 20!
11.Botezul lui Iisus:
Iisus locuia în
Nazaretul din Galileea, iar Ioan Botezătorul din contră își petrecea timpul în
pustiul Iudeii. Amândoi duceau astfel o viață retrasă, deși în diferite
împrejurări, și cu toate că erau veri, ei nu se cunoșteau personal unul pe
altul. Providența divină întocmise astfel felul lor de viețuire, ca Ioan să nu
intre în legătură cu Iisus înainte de a păși în public ca Mesia. În felul
acesta nu a fost dată necredinței nicio ocazie de a susține, că amândoi ar fi
fost înțeleși și uniți între ei, ca să-și sprijine pretențiile unul
altuia. Ioan cunoștea împrejurările nașterii lui Hristos, și a fost de
asemenea pus în cunoștință despre prima Sa vizită în Ierusalim, cum și despre
înțelepciunea și priceperea, pe care El o dăduse pe față în conversația Sa cu
cărturarii. Deși El credea, că Iisus este Cel Făgăduit, totuși îi lipsea
asigurarea temeinică despre aceasta. Faptul că Iisus a petrecut timp de
treizeci de ani în chip retras și nu dădu nici o dovadă însemnată, că El ar fi
Mesia, trezi în Ioan oarecare îndoieli, dacă El este într-adevăr Acela, pentru
venirea Căruia profetul pregătea calea. Totuși se îmbărbătă cu încrederea, că
la timpul potrivit i se va lămuri totul; și în același timp i se făgăduise și
un semn deosebit, după care El putea cunoaște pe Mielușelul lui Dumnezeu, spre
a-L prezenta poporului ca pe Mesia cel așteptat deja atât de mult. Ioan
auzise de caracterul neprihănit al lui Iisus, de asemenea și de mărturisirea Sa
că este Fiul lui Dumnezeu. Viața Sa corespundea la toate câte Dumnezeu îi
făcuse cunoscut lui Ioan despre Acela care s-ar găsi printre dânșii fără
păcat. Ioan era de asemenea lămurit, că El avea să fie modelul desăvârșit al
fiecărui păcătos pocăit. Astfel, atunci când Iisus i s-a adresat spre a fi
botezat, Ioan a recunoscut imediat într-Însul pe Cel descoperit lui. În
persoana și puterea Salvatorului, el observă un caracter care întrecea cu mult
caracterul oricărui om, pe care îl văzuse până atunci. Deși el nu-L recunoscu
pe Mesia cu toată siguranța, avea totuși convingerea lăuntrică, că El era
Acela, despre care au scris Moise și profeții. Chiar atmosfera prezenței Sale
era sfântă și sublimă. Niciodată până aici nu simțise Ioan o astfel de
influență cerească, și el nu se simțea vrednic, ca să împlinească actul
botezului asupra Unuia pe care el Îl recunoștea că este fără de
păcat. Mulți veniseră la Ioan mărturisindu-și păcatele lor, pentru a primi
botezul pocăinței, dar profetul nu înțelegea, de ce Iisus, care nu avea pe
conștiință niciun păcat și nici nevoie de pocăință, dorea după îndeplinirea
unei rânduieli, care presupunea mai întâi vina păcatului, și a recunoaște deci
o mânjitură care trebuia spălată. De aceea el făcu obiecții și refuză, a
îndeplini actul botezului față de Iisus strigând: „Eu am trebuință să fiu
botezat de Tine, și Tu vii la mine?” Cu o autoritate blândă dar fermă, Iisus
respinse obiecțiile, pe care Ioan le făcu despre nevrednicia sa, și zise:
„Lasă-Mă acum, căci așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit”. În cele
din urmă Ioan trebui să cedeze la dorința lui Hristos. În prezența unei mulțimi
mari de oameni, el conduse pe Mântuitorul lumii în Iordan și-L îngropă sub
apă. Hristos nu veni ca să-Și mărturisească propriile Sale păcate, dar El
a fost socotit vinovat ca reprezentant al păcătosului. Omul a călcat Legea lui
Dumnezeu, Hristos avea să împlinească orice obligație a acestei legi și astfel
să dea un exemplu de o desăvârșită ascultare. „Iată-Mă, vin să fac voia Ta,
Dumnezeule.” Hristos onoră actul botezului, supunându-Se Însuși acestui rit.
Prin acest act El se identifică cu poporul Său, ca reprezentant și cap al său.
Ca reprezentant al lor, El ia păcatele lor asupra Sa, punându-se pe aceeași
treaptă cu călcătorii de lege și face Însuși, ceea ce i se cere unui păcătos să
facă. Viața Sa plină de suferințe după botezul Său și suportarea lor cu
răbdare, dă păcătoșilor pocăiți un exemplu despre ceea ce ei înșiși trebuiau să
suporte cu răbdare ca urmare a păcatelor lor.
După ce Iisus ieși
din apă, după botezarea Sa, El Se plecă în rugăciune pe malul Iordanului. O
perioadă nouă și însemnată începea acum pentru El. Anii Săi de liniște și de
pace se sfârșiseră. În decursul anilor Săi de muncă sârguitoare de până aci, El
a fost fericit, și prin împlinirea datoriilor Sale de Fiu, El dădu un exemplu
strălucit pentru generațiile viitoare, atât în copilărie, în tinerețe cât și la
vârsta de bărbat. Dar acum El era gata să înceapă o muncă nouă și grea.
Osteneli, ispite, suferințe grele și în cele din urmă moartea Îl așteptau pe
cărarea pe care El apucase. El simțea însemnătatea și solemnitatea
ceasului și greutatea răspunderii, care avea să apese asupra Sa. Voind a-Și
începe marea Sa lucrare, El imploră pe Tatăl Său Ceresc pentru întărire și
sprijin. Mâinile Salvatorului erau ridicate și privirea Sa părea a
pătrunde Cerul, când își revărsă sufletul Său în rugăciune. Conștiința despre
păcătoșenia oamenilor și învârtoșarea inimilor lor apăsa greu asupra Lui, și El
știa bine, că numai puțini aveau să recunoască misiunea Sa miloasă și să
primească răscumpărarea, pentru aducerea căreia El Se coborâse din Cer. El Se
ruga cu căldură către Tatăl pentru putere, pentru ca să poată da piept cu
necredința și corupția oamenilor, să zdrobească puterea lui Satan și să-l biruiască
pentru ei. El se ruga pentru o mărturie, că Dumnezeu va primi neamul omenesc
decăzut în persoana Fiului Său. Niciodată până aici nu auziseră îngerii o
astfel de rugăciune. Ei voiau să aducă Salvatorului lumii o solie de asigurare
și de iubire. Dar nu, ci Tatăl Însuși vrea să răspundă la rugăciunea Fiului
Său. Lumina măreției Sale vine direct de la tronul Său. Cerurile se deschid, și
razele Măririi se coboară în chip de porumbel, și strălucesc asemenea aurului
poleit deasupra Fiului lui Dumnezeu. Chipul de porumbel, este un simbol pentru
blândețea și umilința lui Hristos. Poporul sta înmărmurit de teamă și de
uimire, cu ochii îndreptați către Hristos. Figura Salvatorului rugător a fost
scăldată în lumina, care înconjoară pururea tronul lui Dumnezeu. Fața Sa
îndreptată către Cer fu strălucită, cum niciodată mai înainte nu s-a văzut fața
vreunui muritor. Tunetul se rostogolea, fulgerul străluci din Cerul deschis,
și din el răsună un glas cu o maiestate înfricoșată, care zise: „Acesta
este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aceste cuvinte de
confirmare au fost date pentru a inspira credință celor de față și a întări pe
Mântuitorul pentru misiunea Sa. Deși păcatele lumii vinovate au fost puse
asupra lui Hristos, și fără să se țină seama de înjosirea Sa, pentru că luase
asupra-Și natura omenească, glasul din Cer Îl declară ca Fiu al Celui Etern.
Prin aceasta Dumnezeu pecetlui întrucâtva planul de mântuire și arătă, că El
primește omenirea prin mijlocirea lui Hristos, intră iarăși în legătură cu
neamul păcătos și voiește prin urmare să deschidă iarăși Cerul la rugăciunile
lor prin mijlocirea Fiului Său. Ioan a fost mișcat până în profunzime,
când văzu pe Iisus îngenuncheat în rugă, cerând cu lacrimi aprobarea Tatălui
Său. Când mărirea cerească Îl înconjură și glasul de sus vesti caracterul Său
dumnezeiesc, Ioan recunoscu semnul, pe care Dumnezeu i-l făgăduise și era acum
convins, că Salvatorul lumii primise botezul prin mâna sa. Adânc mișcat el își
întinse mâna indicând spre Iisus, și strigă în fața mulțimii: „Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatele lumii!” Ioan nu mai avea acum nicio îndoială, că
Isus este adevăratul Mesia. Iubirea lui Dumnezeu, așa cum ea a fost
descoperită prin jertfirea Fiului Său iubit pentru oamenii căzuți, umplu pe îngeri
cu uimire. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică”.
Fiul era strălucirea măririi Tatălui Său, și emblema Ființei Sale. El poseda o
desăvârșire și maiestate divină și era asemenea cu Dumnezeu. Așa a fost
bunăvoința Tatălui, ca într-Însul să locuiască toată plinătatea și totuși „S-a
dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut
ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” Filipeni 2,
7-8. În Hristos era unită firea dumnezeiască cu cea omenească. Misiunea Sa
consta în aceea, de a împăca pe Dumnezeu cu oamenii, și pe cele trecătoare cu cele
veșnice. Numai prin meritele sângelui lui Hristos, omul căzut putea deveni
iarăși părtaș de fire dumnezeiască. Îngerii, neavând cunoștință de păcat, nu
puteau simți nici o compătimire pentru om în încercările sale; dar Hristos
luând asupră-Și firea omenească, deveni în stare, de a pricepe încercările
și ispitele cărora omul le era expus. Înainte de a părăsi Cerul și a se
coborî pe Pământ, Iisus întrecea în exteriorul Său pe toți ceilalți îngeri;
totuși când Își începu misiunea Sa de preot pe Pământ, El nu era decât cu puțin
mai mare decât oamenii care trăiau pe atunci. Dacă El ar fi apărut în statura
Sa nobilă, cerească și în adevărata Sa maiestate și grațiozitate, atunci chiar
înfățișarea Sa exterioară ar fi atras atenția poporului, și ei L-ar fi primit
atunci fără a avea nevoie să pună în lucrare credința. A fost potrivit
voinței lui Dumnezeu, că Hristos a luat asupră-Și chipul și firea omului căzut
și a ajuns astfel să Se desăvârșească prin suferințe. El avea să suporte Însuși
ispitele furioase ale lui Satan, așa încât să poată fi apoi în stare să ajute
acelor ce aveau să fie ispitiți. Credința în Hristos ca Mesia nu trebuia să se
întemeieze pe înfățișarea Sa exterioară; oamenii nu trebuiau să creadă
într-Însul pentru privilegiile Sale personale, ci pentru caracterul Său sublim,
care nu putea fi găsit la alții și nici nu va putea fi găsit. Toți cei ce
iubeau virtutea, nevinovăția și sfințenia, aveau să fie atrași către Hristos,
la care aveau să găsească dovezi îndestulătoare, că El este în realitate Mesia
cel anunțat prin profeții. Acei, care își puneau astfel încrederea în cuvântul
lui Dumnezeu, aveau să devină părtași ai binefacerilor învățăturilor
Salvatorului și în cele din urmă și ai jertfei Sale de moarte. {Hristos
veni ca să îndrepte atenția tuturor oamenilor asupra Tatălui Său, predicând
pocăință față de Dumnezeu. Deși apariția Sa nu corespundea așteptărilor
iudeilor, totuși El veni tocmai așa după cum au prezis profeții. Acei ce voiau
să creadă, aveau destul motiv pentru credința lor, căci puteau indica la acele
profeții, care au anunțat venirea Celui Drept și au descris felul și chipul cum
El avea să apară.
Niciun alt popor nu
pretindea a fi guvernat după ordinele lui Dumnezeu, cum făceau evreii.
Mântuitorul a venit mai întâi la propriul Său popor, dar acesta nu L-a primit.
Iudeii cu îndreptățirea lor de sine și cu necredința lor așteptau, ca
Mântuitorul și Regele lor să vină în lume cu maiestate și putere, spre a
constrânge pe toate neamurile la credință. Ei nu se așteptau să găsească
umilință și suferință în viața Sa. Dacă El ar fi apărut cu strălucirea și cu
autoritatea unuia dintre mai marii pământului - iar nu în chip de rob - atunci
el L-ar fi primit cu bucurie și I s-ar fi închinat; dar pe Iisus cel blând și
modest ei nu voiau să-L recunoască ca Mântuitor al lumii. Profetul Isaia
descrie misiunea și lucrarea lui Hristos și indică la purtarea de grijă a lui
Dumnezeu pentru Fiul Său și pentru misiunea Sa pe Pământ, așa încât ura
insuflată și înrădăcinată de Satana n-a putut să zădărnicească marele plan de
mântuire. „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care își găsește
plăcerea sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor
judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă
pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va
stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până
nu va așeza dreptatea pe Pământ.” Isaia 42, 1-4. Glasul lui Iisus nu
a fost auzit pe străzi în discuții aprinse cu aceia, care se împotriveau
învățăturilor Sale. Tot așa de puțin Se adresa El în rugăciune către Tatăl Său
acolo, spre a fi auzit de oameni. Glasul Său nu a fost auzit într-o veselie
destrăbălată, nici în înălțare de Sine, pentru a câștiga aplauzele mulțimii.
Când învăța pe ucenicii Săi, El Se retrăgea cu ei din zgomotul și confuzia
orașelor de afaceri și mergeau într-un loc singuratic, care sta în armonie mai
mult cu învățăturile Sale de umilință, de evlavie și de virtute, pe care voia
să le întipărească în inimile lor. El evita lauda oamenilor și pentru a
ocoli zbuciumul vieții de afaceri, El căuta adesea singurătatea. El înălța
multe cereri serioase de mijlocire activă către Tatăl Său; totuși pentru
contactul Său cu Dumnezeu, El alese liniștea munților, și adesea El petrecea
toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu, pentru a primi puterea necesară
pentru o rezistență victorioasă contra ispitelor și pentru aducerea la
îndeplinire a lucrării de mântuire. Cererile Sale erau adesea amestecate
cu strigăt tare și lacrimi. Și cu toate că sufletul Său lucrase toată noaptea,
totuși El nu Se odihnea nici ziua. Dimineața își relua liniștit din nou
lucrarea Sa de milă și de bunăvoință. Viața lui Hristos era atât de opusă
vieții iudeilor, încât tocmai din această cauză ei căutau să-L omoare. Preoții,
cărturarii și mai marii preferau a se ruga în locuri publice, nu numai în
sinagogi în plină adunare, ci și pe la colțurile străzilor pentru a fi lăudați
pentru evlavia și meditarea lor religioasă. Milosteniile lor erau împărțite într-un
mod bătător la ochi, spre a atrage atenția poporului asupra lor. Glasurile lor
erau auzite pe străzi nu numai în laudă de sine, ci și în certuri cu alții care
nu împărtășeau aceleași vederi religioase cu ei. Ei erau răzbunători,
neîmpăciuitori, mândri și de o sfințenie prefăcută. Viața lui Hristos ne este
descrisă prin profeții Săi credincioși într-un contrast izbitor față de a
preoților, cărturarilor și fariseilor.
12.Ispitirea în pustie:
După botez „Iisus ...
a fost dus de Duhul în pustie unde a fost ispitit de diavolul” - Luca 4,
1. Misiunea Mântuitorului trebuia să înceapă acum în curând; mai întâi El
trebuia să Se retragă din viața de treburi, spre a suporta o întreită ispitire,
pentru binele acelora, la care El venise ca să-i răscumpere. După ce Satan
a dus pe Adam și pe Eva la cădere, s-a lăudat, că ar fi stăpânitorul lumii, și
este adevărat, că el a avut în toate timpurile mulți urmași. Totuși intenția
sa, de a uni pe omul căzut cu sine, și de a domni astfel cu o putere
nemărginită peste întreg Pământul, nu a fost împlinită. Deși omul în starea sa
decăzută a avut de suferit urmările neascultării sale, totuși el nu a rămas în
totul fără speranță. Din cauza vinei sale, el nu era în stare să prezinte cauza
sa direct în fața lui Dumnezeu; dar planul de mântuire, așa cum el a fost
hotărât în Cer, transmise osânda de moarte de la credinciosul ascultător asupra
unui Înlocuitor. Era nevoie de vărsare de sânge, căci moartea era urmarea
păcatelor omului. În jertfa ucisă, omul din acel timp trebuia să recunoască
împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu: „Veți muri”. Sângele vărsat însemna o
ispășire și indica la Cer către un Salvator, care avea să vină odată în această
lume, ca să moară pentru păcatele oamenilor și prin aceasta avea să
îndreptățească în totul legea Legiuitorului ceresc. Speranța răscumpărării prin
Hristos mișcă pe oamenii căzuți, ca să fie foarte credincioși în aducerea de
jertfe. Satan supraveghea cu cel mai mare interes orice chestiune care era în
legătură cu aceste jertfe ceremoniale, și observă în curând, că ele
simbolizau o viitoare jertfă ispășitoare pentru neamul omenesc. Aceasta i-a
produs o mare tulburare, căci amenința să zădărnicească planul său favorit, de
a dobândi stăpânire asupra întregii lumi și a locuitorilor ei. Totuși în loc să
renunțe la planurile sale rele, el dublă sforțările sale, pentru a-și ajunge
scopurile sale și diferitele epoci din istoria acestui Pământ sunt
caracterizate prin triumfurile sale demonice. Poftele și patimile, războaiele,
beția și crimele se răspândesc pe Pământ pe măsură ce locuitorii se înmulțesc.
Dumnezeu nimici pe oameni printr-un potop mare de apă, și a făcut să plouă foc
și pucioasă peste orașele nelegiuite; totuși împotrivitorului i-a fost încă
mereu îngăduit, să-și urmărească planurile sale de nimicire. Satan este un
cercetător sârguincios al Bibliei și este mult mai bine familiarizat cu
profețiile decât mulți învățători religioși. El a căutat întotdeauna să facă
cunoștință cu intențiile descoperite ale lui Dumnezeu, spre a putea zădărnici
planurile Celui Prea-Înalt. Satan recunoștea, că darurile de jertfă
preînchipuiau pe un Salvator viitor, care avea să elibereze pe om din
stăpânirea întunericului, și că acest Răscumpărător va fi Fiul lui Dumnezeu. De
aceea el a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a aduce inimile oamenilor din
toate timpurile sub puterea sa și în același timp să întunece înțelegerea
profețiilor, pentru ca la timpul când Hristos avea să apară, poporul să nu-L
primească ca Salvator al său. Încă de la timpul când Hristos a fost născut
în Betleem, Satan nu L-a pierdut niciodată din vedere. El a căutat să-L
nimicească pe toate căile, totuși fără succes, deoarece Fiul lui Dumnezeu a
fost ocrotit de brațul cel puternic al Tatălui Său. Satan cunoscând foarte bine
poziția înaltă a lui Hristos în Cer, a fost cuprins de îngrijorare, când acest
Prinț puternic al luminii părăsi curțile cerești, spre a veni pe Pământ în chip
de om. Cel rău se temea acum, nu numai că planul său favorit, de a stăpâni cu o
putere suverană pe Pământ, va fi zădărnicit, ci că i se va smulge din mână
chiar puterea, pe care a posedat-o până acum. Când a mers în pustie pentru a
ispiti pe Hristos, el a pus în mișcare, pentru ajungerea intenției sale, toată
puterea și viclenia care-i sta la îndemână, spre a-L face să-și calce legământul. Marea
lucrare de răscumpărare nu putea fi adusă la îndeplinire, decât dacă Salvatorul
avea să ia locul omului căzut. Încărcat de păcatele lumii, El trebui să umble
pe aceeași cale, pe care căzuse Adam. El a trebuit să reia lucrarea de acolo de
unde căzuse Adam, și să treacă printr-o încercare de același caracter, totuși
nemărginit mai mare decât încercarea lui Adam. Pentru om este imposibil a
pricepe pe deplin puterea ispitelor, la care a fost expus Hristos. Orice
tentație spre păcat, căreia omului îi vine atât de greu să i se împotrivească,
Fiul lui Dumnezeu a trebuit s-o sufere, și aceasta într-o măsură cu atât mai
mare, cu cât caracterul Său era mai presus de al omului căzut.
Înainte de a fi
ispitit de către vrăjmaș, Adam era fără de păcat. El sta înaintea lui Dumnezeu
într-o putere de bărbat desăvârșit, având toate organele și mintea sa
dezvoltate pe deplin și în mod proporțional egal; anturajul său era în totul
măreț, și el putea comunica zilnic cu îngerii cei sfinți. Ce contrast găsim noi
însă la această ființă desăvârșită, în al doilea Adam, când a mers în pustie
spre a duce singur lupta cu Satan! Timp de 4000 de ani, neamul omenesc a scăzut
mereu în mărimea și puterea sa corporală, întocmai după cum și starea morală
s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Spre a ridica iarăși pe omul căzut,
Hristos trebui să Se coboare în totul la dânsul. De aceea El luă chip de rob și
purtă slăbiciunile și degenerarea acestui neam. El se coborî pe Sine la aceste
adâncuri ale mizeriei omenești, spre a se pune în totul pe aceeași treaptă cu
oamenii, și a-i putea salva din înjosirea, în care îi trântise
păcatul. „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt
toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin
suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.” Evrei 2, 10. „Și după ce a fost
făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultau, urzitorul unei
mântuiri veșnice.” Evrei 5, 9. „Prin urmare, a trebuit să se asemene
fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu
Dumnezeu, un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire
pentru păcatele norodului. Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea
ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.” Evrei 2,
17. „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci
unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără
păcat.” Evrei 4, 15.
Când Hristos a mers
în pustie, fața Sa a fost schimbată, și seninătatea Sa a dispărut; greutatea păcatelor
lumii apăsau asupra sufletului Său și trăsăturile feței Sale exprimau o
tristețe nespusă, un chin sufletesc, pe care niciun om nu-l simțise vreodată.
Poftele senzuale au sporit de la căderea lui Adam cu fiecare generație, până ce
puterea morală a oamenilor a fost atât de slăbită, încât ei nu le puteau birui
în propria lor putere. Hristos trebuia să biruie foamea pentru neamul păcătos,
fiind Însuși supus la cea mai grea încercare în această privință. În acest scop
El trebuia să stea singur pe cărarea ispitei, fără să aibă pe cineva, care să-L
poată ajuta sau să-L întărească. El trebui să lupte singur cu puterile
întunericului, și să dea pe față o astfel de stăpânire de sine, care era mai
tare decât foamea și moartea. Durata acestui post este dovada cea mai puternică
despre marea păcătoșenie a unui apetit degenerat, și despre marea putere, pe
care acesta o exercită asupra omenirii. Prin ațâțarea apetitului, Satan
duse la căderea lui Adam și Eva, și prin toate generațiile de mai târziu,
aceasta a fost arma cea mai puternică, pe care el a folosit-o pentru coruperea
neamului omenesc. Deoarece Hristos luase chip de rob și era astfel supus
slăbiciunilor omenești, Satan nădăjduia că va putea să-L biruiască prin acest
mijloc puternic și începu astfel să-și pună planurile în aplicare. Îndată ce
Hristos începu să postească, el a fost imediat prezent cu ispitirile sale. El
veni la Domnul îmbrăcat ca înger de lumină, pretinzând că ar fi trimis de la
tronul lui Dumnezeu, spre a-și arăta compătimirea sa pentru Hristos și a-L
elibera din starea Sa de suferință. El invoca obiecțiunea că Dumnezeu n-ar
cere, ca Hristos să treacă prin toate suferințele și lipsurile, ci că ar voi să
pună numai la încercare dorința Fiului Său de a fi ascultător. Satan îi
zise că este îndeajuns pentru El a călca pe calea însângerată, dar că n-ar avea
nevoie să umble pe ea, ci că va fi pus numai la încercare, ca și Avraam, spre a
dovedi ascultarea Sa desăvârșită. El susținea, a fi îngerul care a oprit
mâna lui Avraam, când acesta era gata să înjunghie pe Isaac, și că acum ar fi
venit, ca să salveze viața Fiului lui Dumnezeu, să-L păzească de moartea
dureroasă prin foame și să-I dea ajutor la lucrarea mântuirii.Satan amăgește
astăzi pe mulți, întocmai după cum căuta și atunci să înșele pe Hristos,
pretinzând a fi trimis din Cer, ca să facă o lucrare bună pentru omenire. Și
masele poporului sunt atât de orbite prin vicleșugurile sale, încât ei nu pot
recunoaște adevăratul său caracter, și îl adoră ca pe un sol dumnezeiesc, pe
când el nu urmărește decât ruina lor veșnică. Totuși Hristos se întoarse
de la toate aceste ispitiri viclene, și rămase credincios intenției Sale de a
executa planul dumnezeiesc. Satan caută acum pe altă cale ca să-și ajungă
scopul său. Crezând că simulând caracterul îngerilor, va sfida orice demascare,
se prefăcu că ar pune la îndoială Dumnezeirea lui Hristos din cauza feței Sale
slăbite și a mediului Său nepotrivit. Îmbrăcat cu natura omenească,
Hristos se deosebea în înfățișarea Sa de îngerii Cerului; totuși aceasta era o
coborâre necesară, căreia El se supuse cu plăcere, când deveni Salvatorul
omului. Satan pretindea de la El o dovadă despre caracterul Său divin și
pretexta, că Dumnezeu n-ar lăsa desigur pe Fiul Său într-o asemenea stare
vrednică de plâns. El mai declară că unul dintre îngerii cerești ar fi fost
aruncat pe Pământ, și că Hristos ar semăna la înfățișare mai mult cu acest
înger căzut decât cu Regele Cerului. Indicând în același timp la chipul Său
strălucit, plin de lumină și putere, compară în batjocură mizeria lui Hristos
cu propria sa strălucire. El susținea că ar fi trimis de Dumnezeu, ca să
ceară de la Hristos o dovadă, dacă este Fiul lui Dumnezeu. El Îl batjocorea că
ar fi un reprezentant amărât al îngerilor, iar nicidecum înălțatul lor Suveran,
Regele recunoscut al Cerului. El căuta să-l facă să creadă, că înfățișarea Sa
exterioară ar dovedi, că ar fi părăsit de Dumnezeu și de oameni. El declară că
dacă El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl, atunci
trebuie să dovedească aceasta, satisfăcându-și foamea printr-o minune. El
stărui apoi pe lângă El ca să schimbe în pâine piatra de la picioarele lui, și
dacă avea să facă aceasta, el făgădui că va renunța la pretențiile sale de
întâietate și cu aceasta se va încheia pentru totdeauna lupta dintre
dânșii. Satan nădăjduia să zdruncine încrederea lui Hristos în Tatăl
Său, care a îngăduit ca El să fie adus în această stare de suferință
extraordinară în pustie, pe unde niciun om n-a călcat vreodată. Prin puterea
descurajării și a foamei îngrozitoare arhivrăjmașul nădăjduia să poată mișca pe
Hristos, ca să folosească puterea Sa de a face minuni pentru avantajul Său
propriu, și cu chipul acesta să Se smulgă din mâinile Tatălui
Său. Împrejurările și situația în care Se afla Hristos erau de așa natură,
că îngreunau foarte mult o ispitire în acest punct. Postirea îndelungată Îl
slăbise corporal, chinurile foamei mistuiseră puterea Sa de viață și corpul Său
slăbit pretindea hrană. El ar fi putut săvârși o minune, spre a-Și satisface
foamea Sa chinuitoare, dar aceasta n-ar fi fost conform cu planul lui Dumnezeu.
Nu era în misiunea Sa de a folosi puterea dumnezeiască pentru avantajul Său
propriu. El nu a făcut aceasta niciodată în timpul viețuirii Sale pământești;
toate minunile Sale au fost săvârșite pentru binele altora. Deși coborârea
lui Iisus, L-a făcut să sufere foame și dispreț, totuși El respinse pe Satan cu
aceleași cuvinte, pe care le-a rostit prin Moise către poporul Israel răsculat:
„Omul nu trăiește numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui
Dumnezeu”. Atât prin această declarație, cât și prin exemplul Său, Hristos a
arătat că lipsa de hrană pământească este de o însemnătate mult mai mică, decât
retragerea grației divine. Astfel Hristos devenind reprezentantul omului
spre a birui acolo unde omul a cedat, nu trebuia să-Și arate puterea Sa
dumnezeiască în alinarea propriei Sale suferinți, căci omul cel căzut nu putea
săvârși nicio minune, spre a se libera de dureri, și Hristos ca reprezentant al
său trebuia să suporte suferințele Sale tocmai ca un om, spre a da astfel, un
model desăvârșit de credință și de încredere în Tatăl Său Ceresc. Hristos
recunoscu pe Satan imediat, și era nevoie de o mare stăpânire de sine, pentru a
asculta propunerile acestui amăgitor insultător și a-l mustra pentru
încumetarea sa îndrăzneață. Totuși Salvatorul lumii nu putea fi amăgit, ca să-i
dea o dovadă despre puterea Sa dumnezeiască, nici a se lăsa într-o ceartă cu
unul, care a fost izgonit din Cer din cauza unei răsculări contra Suveranului
cel mai înalt al lumii, și a cărui crimă consta tocmai în aceea, că nu a
vrut să recunoască poziția înaltă a lui Hristos în Cer. Încrezându-Se în Tatăl
Său Ceresc și păstrând în amintire cuvintele rostite din Cer la botezul Său,
Iisus a stat neclintit în pustiul singuratic în fața uriașului vrăjmaș al
sufletelor. Nu era potrivit pentru Fiul lui Dumnezeu, de a se coborî din
înalta Sa misiune, pentru a dovedi lui Satan dumnezeirea Sa și cu atât mai
puțin a vrut El ca să explice motivele coborârii Sale din prezent, sau chipul
și modul, cum El avea să procedeze ca Salvator al omului.Totuși Satan avea prea
mult pus în joc, și nu voia să renunțe așa de ușor la luptă; el știa, că în
cazul în care Hristos va ieși biruitor, influența sa proprie va fi micșorată.
Spre a insufla lui Hristos respect prin puterea sa mai mare, el Îl duse în
acest scop la Ierusalim și Îl puse pe aripa templului. Ajunși aici el pretinse
de la El, că dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, să Se arunce jos de la
acea înălțime amețitoare, spre a da astfel pe față încrederea Sa desăvârșită în
purtarea de grijă a Tatălui Său. Păcatul încumetării este înrudit de
aproape cu virtutea credinței desăvârșite și a încrederii în Dumnezeu; de aceea
Satana căuta să tragă foloase din omenescul ce se afla în Hristos, și să-L treacă
peste linia încrederii până la încumetare. El admise acum, că Hristos a avut
dreptate în pustie ca să se încreadă în Tatăl, și Îl mâna acum să mai dea încă
o dovadă despre încrederea Sa desăvârșită în Dumnezeu, aruncându-Se jos de pe
templu. El Îl asigură, că dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, nu trebuie
să se teamă de nimic, căci îngerii Îl vor purta pe brațe. Satan își da bine
seama că dacă Hristos ar putea fi mișcat, să se arunce jos de pe templu, spre
a-și dovedi încrederea Sa în scutul Tatălui Său Ceresc, prin această faptă El
ar fi arătat tocmai slăbiciunea naturii omenești. Totuși Iisus ieși
biruitor și din a doua ispită, respingând păcatul încumetării. Deși El avea o
încredere desăvârșită în Tatăl Său, totuși El nu voia să Se aducă de bunăvoie
într-o situație, care să facă necesară intervenția puterii dumnezeiești a
Tatălui, ca să scape pe Fiul Său din moarte. Prin aceasta providența ar fi fost
constrânsă să vină să-L salveze, iar Iisus nu ar mai fi fost în stare să dea un
exemplu desăvârșit de credință și de încredere în Dumnezeu.
Văzând Satana, că
nici în a doua ispitire mare nu putu să câștige nimica, începu să se tulbure cu
privire la succesul sforțărilor sale. Statornicia Fiului lui Dumnezeu îl făcu
să se îngrijoreze, căci nu se așteptase la o rezistență atât de puternică. De
aceea el recurse la tot felul de mijloace pentru ultima sa încercare mare, de a
seduce și amăgi pe Mântuitorul. În primele două ispitiri, el își ascunsese
adevăratul său caracter, pretinzând a fi un trimis din curțile cerești. Dar
acum el dă la o parte toate prefăcătoriile, mărturisește că este stăpânitorul
întunericului, și pretinde Pământul ca proprietate a sa. El a dus pe Iisus
pe un munte înalt și îi arătă împărățiile lumii și mărirea lor. Lumina Soarelui
lumină orașele mărețe, palatele de marmură, câmpurile și viile încărcate de
fructe, aruncau o aureolă peste cedrii cei întunecați ai munților și ai apei
albastre a mărilor. Iisus, care cu puțin timp mai înainte fusese înconjurat de
întunecime și de pustietate privea cu admirație la o scenă de o grațiozitate
neîntrecută. Apoi el auzi vocea ispititorului: „Ție îți voi da toată stăpânirea
și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată, și o dau oricui voiesc.
Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” Luca 4,
6-7. Pentru ultimul său efort, Satana își concentră toate puterile sale,
căci de succesul acestei încercări depindea soarta sa. El susținea a fi
stăpânitorul lumii și oferi lui Hristos toate împărățiile fără altă suferință
sau primejdie, cu singura condiție, ca El să-l recunoască de superior și să-i
aducă omagii. Această ultimă ispitire era destinată să fie cea mai atrăgătoare
dintre toate. Înaintea lui Hristos nu sta numai o viață plină de întristare și
de necazuri, care avea să se încheie cu o moarte de ocară, ci povara păcatelor
întregii lumi - mânia Tatălui pentru abaterile omului apăsau asupra Lui. Toate
acestea trebuiau suportate pentru a recâștiga Împărăția cea pierdută prin
căderea în păcat. Acum ispititorul se oferă să renunțe la puterea câștigată
prin înșelăciune, puterea asupra Pământului, și să elibereze prin aceasta pe
Hristos de viitorul îngrozitor, și aceasta în schimbul unei simple recunoașteri
a supremației lui Satan. Hristos se întoarse în mod hotărât înapoi și nu
vru să aibă mai departe de a face cu ispititorul; când Satan îndrăzni în cele
din urmă să ceară închinare de la El, mânia Sa dumnezeiască a fost aprinsă, și
nu a mai putut îngădui semețiile sale hulitoare de Dumnezeu. El întrebuință
acum autoritatea Sa dumnezeiască, și porunci lui Satan să-L părăsească,
zicându-i: Pleacă, Satano, i-a răspuns Iisus. Căci este scris: Domnului,
Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.” Matei 4,
10. Satan ceruse de la Hristos o dovadă, dacă este într-adevăr Fiul lui
Dumnezeu, și cu chipul acesta o și primi. El nu avea puterea să se
împotrivească poruncii hotărâte a Fiului lui Dumnezeu. Aprins de furie și de
ură, capul răsculătorilor se îndepărtă de prezența Salvatorului lumii. Lupta se
terminase. Biruința lui Hristos a fost tot atât de deplină, după cum și
înfrângerea lui Adam a fost deplină. Totuși din cauza luptei Sale
îndelungate Hristos era istovit și căzu la pământ fără putere și cu fața palidă
de moarte. În acel moment îngerii Cerului, care altădată I se închinaseră la curtea
împărătească din Ceruri, și care acum au fost martori ai luptei Sale cu un
interes dureros, au apărut pe lângă El. Aceștia Îl serviră și Îl întăriră cu
hrană. Cu admirație și uimire priviră ei cum Suveranul lor ceresc a suportat
suferințe nespuse, spre a aduce la îndeplinire răscumpărarea omenirii. El
rezistase la o probă mult mai grea, decât se poate cere de la oameni ca să
suporte vreodată. Dar când El zăcea la pământ istovit și suferind de foame,
îngerii I-au adus solii de iubire și de mângâiere de la Tatăl și o asigurare,
că întreg Cerul a triumfat din cauza biruinței Sale. Astfel inima cea mare a
lui Hristos a fost reînviorată și întărită pentru viitoarea Sa lucrare.
Deși cele mai
puternice ispitiri ale lui Satan au dat greș, el nădăjduia totuși că în viitor
va avea mai mult succes. El privea înainte la timpul servirii lui Hristos ca
preot, și gândea că în acel timp își va putea pune mai departe la încercare
spiritul său de viclenie. Mai întâi el își făcea planul, să ducă în rătăcire
priceperea iudeilor, a poporului ales de Dumnezeu așa încât să nu recunoască pe
Hristos ca Salvator al lumii. El se hotărî să umple inimile lor cu invidie,
gelozie și ură contra Fiului lui Dumnezeu, așa încât să nu-L primească, ci să-i
amărască cât de mult viața Sa de pe pământ. Satan se consfătui cu îngerii
săi cu privire la măsurile necesare, ce trebuiau luate, pentru a împiedica pe
popor, de a primi pe Hristos ca pe Mesia cel așteptat atât de mult. El a fost
înșelat și plin de mânie, pentru că diferitele sale ispite contra lui isus au
rămas fără succes. Acum el se gândea să sădească necredință în inimile
poporului cu privire la caracterul Său mesianic, nădăjduind prin aceasta să
descurajeze pe Hristos în misiunea Sa. El căuta deci să folosească pe iudei ca
unelte pentru aducerea la îndeplinire a planurilor sale infernale, și printr-o
cale indirectă să aducă la îndeplinire, ceea ce nu reușise să facă prin
sforțările sale personale.
13. Mărturia lui Ioan:
După ce a terminat
timpul Său lung de postire, Iisus S-a întors iarăși pe malurile Iordanului,
intrând în legătură cu ucenicii lui Ioan, fără a-Și da pe față înalta Sa
misiune prin semne exterioare. De la autoritățile cele mai înalte de la
Ierusalim au fost trimiși soli pentru a strânge informații despre mișcarea pe
care Ioan a provocat-o. Deoarece orașe și sate întregi se adunau, ca să asculte
la avertizările sale, mai marii poporului doreau să afle, pe ce autoritate se
sprijină el în lucrarea sa. Acești soli au somat pe Ioan, să le spună, dacă
este el Mesia. Ioan le-a mărturisit: Eu nu sunt Hristosul. Iar ei l-au
întrebat: „Dar cine ești? Ești Ilie? Și el le-a zis: Nu sunt! Ești prorocul? Și
el a răspuns: Nu! Atunci i-au zis: Dar cine ești? Ca să dăm un răspuns celor ce
ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuți? Eu, a zis el, sunt glasul celui ce
strigă în pustie: Neteziți calea Domnului, cum a zis prorocul Isaia.” Ioan
1, 21-23. Ioan a fost apoi întrebat, cu a cui autoritate botează el și
ațâță poporul, întrucât el mărturisește că nu este nici Hristos, nici Ilie, nici
Acel Profet prezis de Moise. Când solii de la Ierusalim au cerut de la Ioan
lămuriri cu privire la misiunea și lucrarea sa, el ar fi putut pretinde cu
ușurință onoarea pentru sine, dacă ar fi dorit aceasta. Totuși el nu voia să-și
însușească onoarea, care nu-i aparținea. Vorbind însă cu acești soli, fața sa a
fost luminată deodată, și întreaga sa ființă a fost cuprinsă de o emoție
puternică, când zări pe Iisus în mijlocul mulțimii. Profetul ridică mâna sa și
indicând către Iisus a zis: „în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L
cunoașteți.” El este Mesia. „El este Acela care vine după mine, - și care este
înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor
Lui.” Ioan 1, 26-27. „A doua zi Ioan a văzut pe Iisus venind la el, și
a zis: Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela
despre care ziceam: După mine vine un Om, care este înaintea mea, căci era
înainte de mine. Eu nu-L cunoșteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez
cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel. Ioan a făcut următoarea
mărturisire: Am văzut Duhul pogorându-Se din Cer ca un porumbel și oprindu-Se
peste El. Eu nu-L cunoșteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis:
Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se și oprindu-Se, este Cel ce
botează cu Duhul Sfânt. Și eu am văzut lucrul acesta, și am mărturisit că El
este Fiul lui Dumnezeu.” Ioan 1, 29-34. „A doua zi, Ioan stătea
iarăși cu doi din ucenicii lui. Și, pe când privea pe Iisus umblând, a zis:
Iată Mielul lui Dumnezeu! Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe, și
au mers după Iisus. Iisus S-a întors; și, când i-a văzut că merg după El, le-a
zis: Ce căutați?” Ioan 1, 35-38. Ucenicii au mărturisit că doresc să
găsească pe Hristos și să știe unde găzduiește, spre a primi acolo instrucțiuni
de la El. Ei erau uimiți de învățăturile Sale pătrunzătoare dar simple și
practice. Niciodată mai înainte nu au fost inimile lor atât de adânc
mișcate. Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul
dintre acești ucenici. El dorea fierbinte, în interesul amicilor și rudelor
sale, ca și ei să vadă pe Hristos și să poată auzi învățăturile Sale prețioase.
De aceea Andrei căută pe fratele său Simon și-i comunică plin de încredere, că
a găsit pe Mesia, Salvatorul lumii. Apoi a dus pe fratele său la Iisus, Care
cum îl văzu zise: „Tu ești Simon. Fiul lui Iona, tu te vei numi Chifa (care,
tălmăcit, înseamnă Petru).” A doua zi Iisus chemă pe un alt ucenic,
pe Filip, ca să-l urmeze. Filip era convins pe deplin că Iisus este
Mesia, și el căută apoi pe alții, pe care îi putea mișca, să vină și să asculte
cuvintele lui Hristos. El găsi apoi pe Natanael. Acesta a fost în
mijlocul mulțimii care a auzit declarația lui Ioan: „Acesta este Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!” Prin aceasta el a fost adânc mișcat, și
s-a retras într-o dumbravă, unde ascuns de orice ochi omenesc, el medita la
cuvintele lui Ioan și repeta studiul profețiilor care se refereau la apariția
lui Mesia. El se întrebă: Să fi fost oare acesta Mesia într-adevăr, pe care ei
îl așteptaseră atât de mult, și pe care ei doreau cu plăcere să îl vadă?
Speranța a fost trezită în inima sa că Iisus trebuie să fie într-adevăr
Salvatorul lui Israel. El se plecă în rugăciune către Dumnezeu, cerând cu
stăruință, că dacă cel declarat de Ioan ca Salvator al lumii este într-adevăr
liberatorul făgăduit, să-i facă cunoscut aceasta. Duhul Domnului lumină pe
Natanael în așa fel, încât a fost convins că Iisus este Mesia. Pe când
Natanael se ruga, a auzit glasul lui Filip, care îi striga: „Noi am găsit pe
Acela, despre care a scris Moise în Lege, și proroci: pe Iisus din Nazaret,
fiul lui Iosif. Natanael i-a zis: Poate ieși ceva bun din Nazaret? Vino și
vezi! i-a răspuns Filip. Iisus a văzut pe Natanael venind la El, și a zis
despre el: Iată cu adevărat un Israelit în care nu este vicleșug. De unde mă
cunoști? i-a zis Natanael. Drept răspuns Iisus i-a zis: Te-am văzut mai înainte
ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” Ioan 1, 45-48. Credința
șovăitoare a lui Natanael a fost prin aceasta întărită, și el răspunse: „Rabi,
Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel! Drept răspuns,
Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri
mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, că,
de acum încolo, veți vedea Cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se
și pogorându-se peste Fiul omului.” Ioan 1, 49.51. Cu acestea Hristos vrea
să spună: Pe malurile Iordanului, Cerul se deschise înaintea Mea, și Sduhul
Sfânt se coborî acolo în chip de porumbel asupra Mea. Acea scenă era numai un
semn văzut, că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. Dacă voi veți crede în Mine, atunci
veți vedea neîncetat Cerul deschis și nu-l veți mai vedea niciodată închis. Eu
l-am deschis pentru voi, și îngerii lui Dumnezeu, care lucrează în unire cu
Mine la împăcarea dintre Cer și Pământ, unind pe credincioșii de jos cu Tatăl
de sus, se vor urca la Cer ca să aducă la Tatăl rugăciunile săracilor și
nenorociților, și se vor coborî iarăși ca să aducă fiilor oamenilor binecuvântare
și speranță, curaj, sănătate și viață.
14. Caracterul lui Ioan:
Numărul ucenicilor
lui Iisus se înmulțea din zi în zi, iar poporul curgea la El din orașe și sate,
ca să-L asculte. Mulți veneau ca să fie botezați; totuși Hristos personal nu
boteza pe nimeni, ci îndeplinirea acestei întocmiri era lăsată pe seama
ucenicilor Săi. Pe când aceștia botezau o mare mulțime, printre Iudei și
printre ucenicii lui Ioan se discuta chestiunea, dacă botezul curăță pe păcătos
de păcatele sale. Ucenicii lui Ioan au răspuns că Ioan botează numai spre
pocăință, dar ucenicii lui Hristos botează spre o nouă viață. Ucenicii lui Ioan
au devenit geloși pentru simpatia ce Și-a câștigat-o noul Învățător și îi
ziceau lui Ioan despre Hristos: „Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, și
despre care ai mărturisit tu, iată că botează, și toți oamenii se duc la El.
Drept răspuns Ioan le-a zis: Omul nu poate primi decât ce îi este dat din
Cer.” Ioan 3, 26-27. Cu aceste cuvinte Ioan vrea să spună: De ce să
fiți voi geloși pentru mine? „Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: Nu sunt
eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire; dar
prietenul mirelui, care stă și-i ascultă, se bucură foarte mult când aude
glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină.” Ioan
3, 28-29. Departe de a fi gelos pentru prosperitatea lucrării lui Hristos,
Ioan din contră se bucura, când vedea succesul pe care îl avea Iisus. El
asigură pe ucenicii săi că misiunea sa nu consta decât în aceea, de a îndrepta
atenția generală la Hristos. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.
Cel ce vine din Cer, este mai pe sus de toți; cel ce este de pe Pământ,
este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din Cer este mai pe
sus de toți. El mărturisește ce a văzut și a auzit, și totuși nimeni nu
primește mărturia Lui.” Ioan 3, 30-32. Cu aceasta Ioan asigură pe
ucenicii Săi, că Iisus este Mesia cel promis, Salvatorul lumii. Lucrarea lui
fiind terminată, el îndreaptă pe ucenicii săi, să privească spre Iisus și să-I
urmeze ca Marelui Învățător. Afară de bucuria, pe care Ioan o simțea
pentru succesul misiunii sale, viața sa era plină de strâmtorări și de
tăgăduire de sine. El, care vestea prima venire a lui Hristos, nu putu asculta
personal învățăturile Sale, și nici să fie martor al minunilor Sale. Glasul lui
Ioan nu era auzit decât rar în afară de pustie. Viața sa era retrasă, și totuși
oamenii curgeau cu miile în pustie, ca să asculte la cuvintele acestui profet
minunat. El a pus securea la rădăcina pomului și a mustrat păcatul, fără a ține
seama de consecințele ce-ar putea urma, și a pregătit astfel calea pentru
lucrarea lui Hristos. Irod a fost adânc mișcat, când a ascultat la
mărturia tăietoare a lui Ioan și întreba cu mare interes, ce ar putea să facă,
pentru a putea deveni ucenicul său. Adevărul simplu al omului lui Dumnezeu a
făcut o impresie adâncă asupra lui. Conștiința sa îl osândea, căci o femeie
plină de patimi josnice îi câștigase simpatia și îi stăpânea sufletul. Această
femeie lipsită de conștiință, năzuia după putere și vază, și gândea, că
devenind femeia lui Irod, va putea mai bine să-și ducă planurile ei la
îndeplinire. Dar Irod, ascultând marile adevăruri rostite de Ioan, când auzi
amenințările pedepsei viitoare a nelegiuiților, tremura și dorea să rupă lanțurile
poftei, care îl legase. El deschise predicatorului inima sa. Acesta îi declară,
că este imposibil a avea parte la împărăția lui Mesia, până nu rupe legătura
ilegală cu femeia fratelui său și nu ascultă din toată inima de poruncile lui
Dumnezeu. Irod era înclinat să urmeze sfatul lui Ioan și a făcut
cunoscut Irodiadei, că el nu o poate lua în căsătorie împotriva
legii lui Dumnezeu. O ură înverșunată contra lui Ioan a fost ațâțată în inima
ei. Irod nu avea principii și era foarte șovăielnic, așa încât Irodiadei nu-i
veni greu, să dobândească iarăși grația sa și să exercite asupra lui influența
ei de mai înainte. Irod a preferat să cedeze păcatului, decât să se
supună hotărârilor legii lui Dumnezeu. După ce Irodiada și-a câștigat
iarăși puterea, se hotărî să se răzbune pe profet pentru îndrăzneala lui. Ea a
reușit să-l influențeze pe Irod să îl aresteze pe Ioan. Pe când
predicatorul lâncezea în închisoare, a auzit prin ucenicii săi despre faptele
supranaturale ale lui Iisus. Ioan și-a petrecut cea mai mare parte din viața sa
sub cerul liber, într-o muncă activă și sârguitoare, el suportase lipsuri și
necazuri, dar niciodată mai înainte nu a trecut prin neplăcerile unei vieți
închise. De aceea el deveni foarte abătut și chinuit chiar de îndoială, dacă
Iisus este într-adevăr Mesia. Ucenicii săi îi raportaseră despre faptele
minunate ale lui Hristos, la care ei au fost martori oculari; Ioan însă deducea
că dacă Iisus ar fi într-adevăr Salvatorul așteptat, ar trebui atunci să Se dea
pe față în public ca Mântuitor al lumii. Ioan avea idei nelămurite despre
împărăția pe care Hristos venise s-o întemeieze. Chiar și ucenicii
Mântuitorului gândeau, că El va ridica un imperiu mondial și va domni pe tronul
lui David la Ierusalim. Ioan a devenit nerăbdător, că Iisus nu se descoperi
imediat și nu luă autoritatea împărătească pentru a-i supune pe romani. El
nădăjduia că atunci când Mesia avea să-Și întemeieze împărăția, el va putea
părăsi închisoarea și gândea că Iisus va face cu siguranță uz de autoritatea Sa
și îl va elibera, dacă El ar fi într-adevăr Fiul Dumnezeului
Atotputernic. De aceea Ioan a trimis pe ucenicii săi la Hristos cu
întrebarea: „Tu ești acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” Ucenicii
căutau să se apropie de Iisus, dar nu puteau decât cu mare greutate din cauza
mulțimii, care aduceau pe bolnavii lor la puternicul Salvator. La întrebarea
lor Iisus le răspunse: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți:
Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud,
morții învie, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela
pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” Matei 11,
3-6. Mustrarea blândă care se cuprindea în aceste cuvinte, nu a rămas fără
efect asupra lui Ioan. El a înțeles acum mai bine însemnătatea misiunii lui
Hristos; și plin de supunere și credință, el se încrezu de aici înainte în
Dumnezeu, spre a trăi sau muri în serviciul Său, după buna Sa plăcere.
După ce ucenicii lui Ioan au plecat, Iisus a vorbit către mulțime despre Ioan și
a zis: „Ce-ați ieșit să vedeți în pustie? O trestie clătinată de
vânt?” Iisus știa că o trestie clătinată de vânt era tocmai contrariu față
de caracterul lui Ioan. Ioan nu putea fi clătinat de nicio lingușire, și nici
amăgit de rătăcirile dominante. Nici răsplătirile și nici onorurile lumești nu
erau în stare să-l abată de la chemarea vieții sale. Profetul lui Dumnezeu sta
neclintit ca o stâncă, pentru a mustra păcatul și crimele în orice formă ar fi
ele, la regi și la mai mari, cât și la cei de jos și necunoscuți. „Dacă
nu, atunci ce ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce
poartă haine moi sunt în casele împăraților. Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un
prooroc? Da, vă spun, și mai mult decât un prooroc; căci el este acela despre
care s-a scris: Iată trimit înaintea feței Tale pe solul Meu, care Îți va
pregăti calea înaintea Ta. Adevărat vă spun că dintre cei născuți din femei, nu
s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși, cel mai mic în
Împărăția Cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul
până acum, Împărăția Cerurilor se ia cu năvala, și cei ce dau năvală, pun mâna
pe ea.” Matei 11, 7-12. Poporul către care vorbea Hristos, știa că
hainele pe care le purta Ioan erau tocmai contrariul, față de cele purtate în
palatele împărătești. Hristos voia prin urmare să întrebe: Din ce motiv
alergați voi în pustie, ca să ascultați la predicile lui Ioan? Pustiul nu este
un loc unde să găsești pe aceia, care se împodobesc cu costume prețioase și
moi. Hristos voia să-i facă atenți asupra deosebirii dintre îmbrăcămintea lui
Ioan și cea a preoților iudei. Profetul purta un veșmânt simplu și aspru, care
corespundea în totul scopului, dar era într-un contrast izbitor cu veșmintele
luxoase ale preoților și mai marilor iudei. Acești fruntași credeau că vor
fi prețuiți după înfățișarea lor exterioară și de aceea desfășurau un mare lux
în veșminte scumpe și în tunici scânteietoare. Ceva mai mult, ei urmăreau să
trezească admirația oamenilor, în loc să caute să dobândească aprobarea lui
Dumnezeu printr-o curăție neprihănită a caracterului și sfințenie a
vieții. Hristos îndruma pe ucenicii Săi cum și mulțimea, să urmeze ceea ce
era bun în învățăturile cărturarilor și ale fariseilor, dar să nu imite
exemplul lor rău, sau să se lase amăgiți prin semețiile lor ambițioase. El
a zis: „Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și
faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă
sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor, dar ei
nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie
văzuți de oameni. Astfel își fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor
cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospețe, și după scaunele dintâi
în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică:
«Rabi! Rabi!” Matei 23, 3-7. Ioan vedea, că acești iudei mândri se
înălțau și se lăudau pe ei înșiși, făcând multă paradă înaintea poporului cu
evlavia lor prefăcută. Ei legau părți din lege pe frunțile și mâinile lor, așa
încât toți să poată recunoaște și admira pretinsa lor sfințenie. Într-adevăr
Dumnezeu poruncise fiilor lui Israel, să poarte o bandă albastră la poalele
veșmintelor lor, pe care să fie brodate cele zece porunci. Aceasta trebuia să
le reamintească neîncetat datoria de a iubi pe Dumnezeu mai presus de toate și
pe aproapele ca pe ei înșiși. Dar cu cât ei s-au abătut mai mult de la curăția
și simplitatea originală și cu cât umblarea vieții lor era mai mult în contrazicere
cu legea lui Dumnezeu, cu atât mai sârguitori erau ei în a purta benzi late ca
amintire (filacterii), și a adăuga la cuvintele care Dumnezeu rânduise să fie
scrise pe banda cea albastră. Pe dinafară ei dau pe față cea mai adâncă
evlavie, în timp ce faptele lor stau în cea mai mare contrazicere cu
mărturisirea lor.
15. Moartea lui Ioan:
Spiritul
reformațiunii lucra cu putere în Ioan. Lumina înțelepciunii și a puterii lui
Dumnezeu plana asupra lui. Un entuziasm ceresc înflăcăra zelul său sfânt, care îl
mâna, să învinuiască pe față pe preoții iudei și să rostească blestemul lui
Dumnezeu asupra lor. Ei pretindeau a avea multă evlavie, în timp ce
binefacerea, mila și iubirea lui Dumnezeu le erau străine. Ei căutau să impună
respect și să fie văzuți bine de oameni prin înfățișarea lor falnică și prin
spiritul lor îngâmfat, în timp ce acestea nu erau decât urâciuni în fața Celui
Prea Înalt. Deși inimile și umblarea lor erau contrare voinței lui
Dumnezeu, ei se amăgeau pe ei înșiși cu iluzia deșartă, că i-ar aștepta
binecuvântări veșnice, pe temeiul făgăduințelor lui Avraam, părintele
credincioșilor. Ei nu erau îmbrăcați cu umilință și le lipsea credința și
evlavia lui Avraam. Ei nu dobândiseră prin lămurirea și curățirea vieții,
valoarea morală care i-ar fi făcut într-adevăr copii ai lui Avraam, și cu toate
acestea nădăjduiau a fi părtași făgăduințelor, pe care Dumnezeu le-a dat lui
Avraam. Curajul cu care Ioan acuzase pe farisei, și le demascase nelegiuirea și
fățărnicia, a pus în uimire pe acei care au fost obișnuiți să-i privească cu
onoare și cinste. Predica sa a trezit un adânc interes pretutindeni.
Avertismentele sale serioase și învinuirile sale fără sfială au trezit
conștiința oamenilor. Poporul se aduna în cete din orașe și sate. Ei se simțeau
atrași către pustie prin astfel de îndrumări serioase și stăruitoare, prin
astfel de avertismente și reproșuri curajoase așa cum ei nu au mai auzit
niciodată. Nicio podoabă exterioară din îmbrăcămintea lui Ioan nu putea
să-i atragă sau să deștepte atenția lor. Prin îmbrăcămintea sa aspră și prin
modul său de viețuire simplu, Ioan semăna cu profetul Ilie. El se hrănea cu
lăcuste și miere sălbatică, așa cum îi oferea pustiul, și bea din apa limpede,
care curgea din stâncile veșnice. Cu toate acestea gloatele care ascultau la el
au fost atât de numeroase, încât faima sa s-a răspândit prin întreaga țară. Și
acum, când el era arestat, poporul aștepta cu încordare rezultatul tuturor
acestor lucruri, căci ei nu s-au gândit niciodată că pe unul ca acesta, a cărui
viață a fost atât de neprihănită, îl poate aștepta ceva rău. Intenția lui Irod,
de a da drumul lui Ioan, era amânată din zi în zi, de teamă să nu cadă în
dizgrația Irodiadei, care s-a hotărât în inima ei ca Ioan să fie ucis. În timp
ce el șovăia, ea era la lucru, de a făuri planuri, cum să se poată răzbuna mai
bine contra profetului, pentru că acesta cutezase să spună adevărul și să
mustre umblarea ei contrară legii. Ea știa bine, că deși Irod ținea pe Ioan în
închisoare, avea totuși intenția de a-i da drumul, pentru că el avea respect și
teamă de dânsul și credea, că el era un profet adevărat a lui Dumnezeu. Ioan
demascase secretul inimii și al vieții sale, și mustrările sale au umplut cu
spaimă conștiința vinovată a regelui. În multe privințe Irod își corijase
viața lui destrăbălată. Totuși iubea ospețele cu petreceri și băuturi
ațâțătoare care paralizau neîncetat puterile sale morale și corporale și se
lupta contra avertismentelor Duhului Sfânt, care convinseseră inima sa și-l
mâna să renunțe la păcate. Irodiada cunoștea părțile slabe din caracterul lui
Irod și știa, că în împrejurări obișnuite, cât timp Irod va avea mintea
limpede, ea nu va putea să aducă la îndeplinire moartea lui Ioan. Ea
încercase deja, deși fără succes, să câștige aprobarea lui pentru uciderea lui
Ioan. Spiritul ei răzbunător lucra acum în direcția de a-și aduce la
îndeplinire intenția ei prin viclenie. Ea știa bine, că singura cale, pentru
ajungerea scopului ei, se întemeia pe satisfacerea patimilor desfrânate ale
regelui. De aceea ea, își ascunse ura cât putu, punându-și speranța în ziua
nașterii regelui, despre care știa că va fi o ocazie de desfrânare și beție.
Dragostea regelui pentru mâncăruri și vinuri fine îi dădu o ocazie să îl facă
să uite prudența sa. Ea voia să-l facă să cedeze în totul poftelor sale,
până ce și alte patimi mai josnice aveau să fie trezite într-însul, sentimentul
cel nobil să fie înăbușit și el avea să devină nepăsător cu privire la urmările
purtării sale și incapabil, de a aprecia și hotărî bine o chestiune. Ea cunoștea
efectele, pe care aceste orgii le produceau asupra spiritului și a purtării. Ea
știa că veselia nefirească, provocată prin necumpătare, slăbește simțurile
morale în om și face cu neputință pătrunderea impresiilor sfinte în inimă, spre
a stăpâni patimile ațâțate, că serbările și petrecerile, jocurile și beția
întunecă simțurile și înăbușă temerea de Dumnezeu. De aceea, ea pregăti totul
spre a măguli mândria și vanitatea sa și a satisface patimile sale. Ea luă
măsurile cele mai grandioase pentru serbare și pentru petreceri
destrăbălate. Marea zi sosi, și regele cu mai marii curții sale erau în
culmea petrecerii și a beției în sala de mese, iar Irodiada, îmbrăcând pe fiica
ei grațios, o trimise înăuntru la rege. Salomeea era
împodobită cu cununi și flori, cu pietre scumpe strălucitoare și cu brățări
scânteietoare. Și cu puțină învelire și cu mai puțină modestie, ea dansă pentru
distrarea oaspeților regali. Asupra senzualității ațâțate a acestora ea făcu
impresia frumuseții și a grațiozității, și le răpi prin aceasta și ultimul rest
de stimă de sine și de bună-cuviință. În locul unei minți luminate, al unui
sentiment fin de bună-cuviință și al unei conștiințe simțitoare, patimile
josnice au pus în totul stăpânire asupra regelui. Virtutea și spiritul de
dreptate nu mai aveau nicio putere stăpânitoare în conștiința lui. Totul
se învârtea în creierul lui Irod. El nu-și mai dădea seama, judecata și
stăpânirea sa de sine dispăruseră. El nu mai vedea decât sala plină de oaspeți
în culmea veseliei, masa ospățului cu vinul scânteietor și cu luminile
strălucitoare și pe tânăra fată care juca înaintea lui într-o frumusețe
orbitoare. În acel moment de neglijență, el nu se mai gândea decât la o faptă
de laudă, care să-l facă și mai mare în ochii fruntașilor regatului său, și,
fără să-și dea seama, el promise și împuternici promisiunea cu un jurământ, că
va da fiicei Irodiadei, orice ar vrea să ceară. Acum scopul pentru care a
fost trimisă în fața regelui a fost atins. După ce a primit o astfel de
promisiune măreață, ea alergă la mama ei, dornică de a ști ce trebuie să
ceară. Răspunsul mamei era deja pregătit: capul lui Ioan Botezătorul pe un
disc. Salomeea a fost îngrozită. Ea nu pricepea spiritul de răzbunare ascuns în
inima mamei sale, și refuză la început să prezinte această cerere neomenoasă.
Dar hotărârea nestrămutată a mamei ei nelegiuite câștigă supremație. În afară
de aceasta, ea stărui ca cererea să fie îndeplinită imediat, înainte ca Irod să
aibă timp să se reculeagă. Ca urmare la aceasta, Salomeea se întoarse la Irod
cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui
Ioan Botezătorul. Împăratul se întristă foarte mult; dar, din pricina
jurămintelor sale și din pricina oaspeților, n-a vrut să zică nu.” Marcu
6, 25-26. Irod a fost uimit și încremenit. Veselia zgomotoasă a încetat,
căci oaspeții au fost umpluți de groază la o astfel de dorință neomenoasă. O
tăcere plină de fiori urmă scenelor de petrecere. Regele deși îmbătat și
zăpăcit, încercă să cheme mintea în ajutor. El a fost proslăvit întotdeauna
pentru calmul său și pentru judecata sa sănătoasă, și el nu dorea să dea pe
față o fire șovăielnică și necugetată. El întărise votul său prin jurământ în
onoarea oaspeților, și dacă vreunul dintre dânșii ar fi ridicat vreo obiecție
contra împlinirii promisiunii sale, Irod ar fi cruțat cu plăcere viața lui
Ioan. El le dădu ocazie ca să vorbească în favoarea prizonierului. El a
străbătut distanțe mari până la munții pustiului, ca să asculte la cuvântările
sale puternice și ei știau că Ioan era un om lipsit de vicii și un profet al
lui Dumnezeu. Irod se exprimă față de dânșii, că a făcut acest vot în onoarea
lor, și că dacă ei nu ar privi aceasta ca o nesocotire, el nu s-ar mai
considera legat prin acest vot. Dar, deși ei s-au îngrozit la început de
cerința nefirească a fetei, totuși ei se aflau încă într-o stare de beție. Ei
stau într-o consternare mută lipsiți de orice minte și judecată. Deși ei au
fost somați cu toții să dezlege pe monarh de votul său, totuși limbile lor erau
ca paralizate. Niciun glas din toată societatea nu s-a ridicat, ca să salveze
viața unui bărbat, care nu le-a făcut niciodată vreun rău. Dar Irod, care se
afla încă mereu sub mânie, și pentru a-și păstra demnitatea trebuia să-și țină
votul făcut sub influența beției, dacă nu era dezlegat formal de acesta,
așteptă în zadar să audă o voce care să-l oprească de la această faptă.
Viața profetului lui Dumnezeu se afla în mâinile unei societăți de oaspeți
beți. Acești bărbați ocupau posturi de încredere, înalte, în popor și răspunderi
serioase zăceau asupra lor, dar ei aveau stomacurile supraîncărcate cu
mâncăruri alese și cu băuturi îmbătătoare, de aceea facultățile lor spirituale
au fost îngropate în beția simțurilor, creierul lor se învârtea după muzica și
jocurile amețitoare, iar conștiința lor le era întunecată. Prin tăcerea lor, ei
au rostit sentința de moarte asupra unsului lui Dumnezeu, pentru a satisface
gustul oribil al unei femei. Irod așteptă în zadar să fie dezlegat de
votul său, ezitând dădu apoi ordinul pentru decapitarea lui Ioan Botezătorul.
Capul profetului a fost adus repede la rege și la oaspeții săi. Acele buze,
care au arătat cu credincioșie lui Irod - la întrebarea sa - de ce nu poate
deveni ucenicul său, și schimbarea pe care trebuia s-o facă în umblarea vieții
sale, au fost închise acum pentru totdeauna. Niciodată acest glas nu avea să
mai răsune ca o trâmbiță ca să îndemne pe păcătoși la pocăință. Frivolitatea
morală și destrăbălarea unei singure nopți, costară jertfirea celui mai mare
profet, care a vestit vreodată oamenilor solia lui Dumnezeu. Irodiada primi
capul însângerat cu o satisfacție diabolică. Ea triumfă asupra răzbunării ei și
își închipuia că Irod nu va mai fi neliniștit acum de nimeni. Dar socotelile ei
s-au dovedit total greșite; din această crimă nu a izvorât nicio fericire
pentru ea. Numele ei a devenit renumit și hidos pentru această faptă oribilă,
iar inima lui Irod era apăsată și mai greu de mustrări de conștiință, decât
atunci când Ioan îl osândea. Și tocmai fapta, despre care ea credea, că va zdrobi
influența profetului, îl înconjură cu o aureolă sfântă, nu numai în inimile
ucenicilor săi, ci și în ale acelora, care mai înainte nu au îndrăznit, să se
mărturisească pe față ca urmași ai săi. Mulți dintre acei care au auzit solia
sa de avertizare, și care erau convinși în inima lor de învățătura sa, au fost
mânați acum de groaza acestei crime de o cruzime barbară, să ia poziție pe față
pentru cauza sa și se declarară ca ucenici ai săi. Insuccesul Irodiadei de a
înăbuși influența învățăturilor lui Ioan a fost dovedit în totul. Acele
învățături trebuiau să treacă prin toate generațiile până la sfârșitul zilelor,
pe când viața ei păcătoasă și răzbunarea ei diabolică a adus o recoltă de ocară
pentru ea însăși.
După ce sărbătoarea
lui Irod a fost terminată și amețeala băuturii a dispărut, mintea urcă iarăși
tronul ei și regele a fost cuprins de căință. Crima pe care el a săvârșit-o îi
sta mereu în față, și el căuta neîncetat ușurare de chinul, pe care i-l aducea
o conștiință vinovată. Credința sa în Ioan, ca profet trimis de Dumnezeu a
rămas nestrămutată. Când medita la viața de tăgăduire de sine a acestuia și la
cuvântările sale uriașe, la avertismentele sale solemne și serioase, la
judecata sa sănătoasă ca sfătuitor și își aducea apoi aminte că el a fost cel
care l-a condamnat la moarte, îl cuprindeau mustrări de conștiință
îngrozitoare. Aglomerat de afacerile regatului și fiind în mare cinste înaintea
oamenilor, el arăta totuși o față zâmbitoare și o înfățișare demnă, în timp ce
într-însul se ascundea o inimă îndurerată și stăpânită de temeri, înspăimântată
neîncetat de o presimțire înfricoșată, că blestemul lui Dumnezeu zace asupra
lui. Auzind Irod despre faptele minunate ale lui Hristos, că vindecă bolnavi,
scoate afară pe demoni, și învie pe morți a fost tulburat și consternat foarte
tare. Convingerea sa era, după cum predicase și Ioan, că Dumnezeu este în
realitate de față pretutindeni și că El a fost martor la petrecerea
destrăbălată și la orgia nelegiuită de la ospățul regelui, și că urechea Sa a
auzit acel ordin, pe care el îl dăduse călăilor pentru decapitarea lui
Ioan, și că ochiul Său a văzut triumful Irodiadei și râsul și batjocurile cu
care ea privea capul despărțit de trunchi al vrăjmașului ei. Multe lucruri, pe
care el le auzise altă dată de pe buzele profetului, vorbeau acum conștiinței
sale cu un glas mai tare, decât predica sa din pustie. El aflase de asemenea de
la Ioan că înaintea lui Dumnezeu nu rămâne nimic nedescoperit, de aceea el
tremura la gândul, că va fi lovit de vreo pedeapsă îngrozitoare pentru păcatul
ce-l săvârșise. Auzind despre cuvintele lui Hristos, Irod se gândea că
Dumnezeu a înviat pe Ioan și l-ar fi îmbrăcat cu o mai mare putere de a osândi
pe păcătoși. El era stăpânit de o frică continuă, că Ioan își va răzbuna moartea
sa, rostind sentința de pedepsire asupra lui și a casei sale. „Împăratul Irod a
auzit vorbindu-se despre Iisus, al cărui nume ajunsese vestit; și a zis: Ioan
Botezătorul a înviat din morți, și de aceea lucrează aceste puteri prin el.
Alții ziceau: Este Ilie. Iar alții ziceau: Este un proroc ca unul din proroci.
Dar Irod, când a auzit lucrul acesta zicea: Ioan acela, căruia i-am tăiat
capul, a înviat din morți.” Marcu 6, 14-16. Domnul a urmărit pe Irod,
întocmai după cum este scris în a cincia carte a lui Moise: „Domnul îți va face
inima fricoasă, ochii lâncezi, și sufletul îndurerat. Viața îți va sta
nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În
groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea
ochii, dimineața vei zice: O, de ar veni seara! și seara vei zice: O de ar veni
dimineața!” Deuteronom 28, 65-67. Aceste cuvinte cuprind o descriere
vie a vieții criminalului. Propriile sale cugete erau învinuitorii săi, și
niciun chin nu putea să fie mai rău, decât mustrările de conștiință, care nu-l
lăsau în pace ziua și noaptea.
Profetul Ioan era
mijlocul de legătură dintre cele douăTestamente/Legăminte. El era o lumină mai
mică după care urma alta mai mare. El trebuia să zdruncine încrederea poporului
în tradițiile sale, spre a le rechema în amintire păcatele lor, și a-i conduce
la pocăință, pentru ca să fie pregătiți să prețuiască lucrarea lui Hristos.
Dumnezeu comunică cu Ioan prin inspirația care lumină priceperea profetului, ca
să îndepărteze superstiția și întunerecul, care din cauza învățăturilor false
întunecaseră din ce în ce mai mult chiar sufletele iudeilor temători de
Dumnezeu.Totuși cel mai mic dintre urmașii lui Hristos, care era martor al
faptelor Sale minunate, și care se putea bucura de sfaturile cerești
ale Acestuia, și de cuvintele de mângâiere, care ieșeau de pe buzele Sale,
era mai favorizat decât Ioan Botezătorul. Nicio lumină n-a luminat vreodată
spiritul omenirii căzute, sau îl va lumina vreodată, ca lumina care strălucește
din învățăturile și exemplele lui Hristos. Hristos și misiunea Sa,
preînchipuite prin jertfele care indicau la aceasta, nu era înțeles decât
într-un mod nelămurit. Chiar Ioan a fost câtva timp în nedumerire și pentru că
nu înțelegea pe deplin viața viitoare nemuritoare prin Mântuitorul, gândea că
Hristos va deveni un Suveran pământesc care să domnească peste supușii drepți
și sfinți. „Și lumina a răsărit în întuneric și întunericul n-a
cuprins-o.” Deși niciunul dintre profeți n-a avut de îndeplinit vreo
misiune mai înaltă sau vreo lucrare mai mare, ca aceea a lui Ioan, totuși
acestuia nu i-a fost îngăduită favoarea, să vadă însuși succesul propriei sale
lucrări. El nu a avut privilegiul de a fi cu Hristos și de a vedea puterea
dumnezeiască care însoțea acea lumină mai mare. El nu putea fi martor ocular al
minunilor lui Iisus, cum El da orbilor vedere, vindeca pe bolnavi și învia pe
morți. El nu a văzut lumina, care lumina prin acel cuvânt al lui Hristos și își
arunca razele sale glorioase pe făgăduințele profeților. Lumea a fost luminată
prin splendoarea măririi Tatălui în persoana Fiului, totuși profetului
singuratic nu i-a fost îngăduită favoarea de a vedea și pricepe înțelepciunea
și milostivirea lui Dumnezeu printr-o cunoștință personală a slujirii lui
Hristos. În acest sens mulți care au avut favoarea de a se bucura de
învățăturile lui Hristos și a vedea minunile Sale, erau mai mari decât
Ioan. Toți acei, care erau cu Hristos, când El umbla ca om printre oameni,
și acei care ascultau la învățăturile Sale în împrejurări diferite - fie când
predica în templu, sau când umbla pe străzi, și învăța mulțimea pe cale, sau pe
malul mării; sau când ședea ca oaspete invitat la masa cuiva, având mereu
cuvinte de învățătură pe buze, spre a face față la toate trebuințele acelora,
care aveau nevoie de ajutorul Său - vindecând, mângâind și mustrând, după cum
cerea împrejurarea - toți aceștia erau puși mai pe sus decât Ioan.
16 - La nunta din Cana:
Iisus
nu și-a început lucrarea săvârșind vreo faptă deosebită în fața Sinedriului din
Ierusalim. La o întâlnire familială dintr-un mic sat galilean, puterea Lui s-a
manifestat pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul
acesta, și-a arătat iubirea față de oameni și dorința de a lucra pentru
fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar de durere. După aceea, a
venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin binecuvântarea Lui, să
sfințească relațiile din viața oamenilor. De la Iordan, Iisus S-a reîntors
în Galilea. La data aceea, urma să aibă loc o nuntă în Cana, un sătuleț nu
departe de Nazaret; mirii erau rude cu Iosif și cu Maria; și Iisus, aflând
despre această adunare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să
rămână la masă împreună cu ucenicii Săi. Din nou S-a întâlnit cu mama Sa,
de care Se despărțise de câtva timp. Maria auzise de cele petrecute la Iordan,
la botezul Lui. Veștile fuseseră duse până la Nazaret și i-au readus în minte
scenele care timp de mulți ani fuseseră ascunse în inimă. Ca toți ceilalți din
Israel, Maria fusese profund mișcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea își
aducea aminte de profeția dată la nașterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit
cu Iisus, speranțele ei s-au reaprins. Dar mai ajunsese la ea și vestea că
Iisus plecase în mod tainic în pustie și inima ei era cuprinsă de prevestiri
tulburătoare. Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din
Nazaret, Maria căutase să adune toate dovezile că Iisus era Mesia. Viața lui
blândă și neegoistă o asigura că El nu putea fi decât Cel trimis de Dumnezeu.
Cu toate acestea, avusese unele îndoieli și dezamăgiri și aștepta acum cu mult
dor să vadă clipa în care slava Lui urma să se descopere. Moartea o despărțise
de Iosif, care împărtășise cu ea cunoștința și taina nașterii lui Iisus. Acum
nu mai avea cui să-i spună nădejdile și temerile ei. Cele două luni trecute
fuseseră pline de întristare. Era despărțită de Iisus, în a cărui iubire găsea
mângâiere; se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău va fi
străpuns de o sabie” (Luca 2, 35) și și-a amintit de cele trei zile de durere,
când crezuse că L-a pierdut pe Iisus pentru totdeauna; și cu inima plină de
nerăbdare aștepta reîntoarcerea Lui. La nuntă, L-a întâlnit tot ca pe un
fiu bun și serviabil. Cu toate acestea, nu mai era același. Fața Lui era
schimbată. Păstra încă urmele unei lupte pe care o dusese în pustie și o nouă
expresie de demnitate și de putere dădea dovadă despre misiunea Lui cerească.
Împreună cu El era un grup de tineri, ai căror ochi Îl urmăreau cu respect și
care Îl numeau „Învățător”. Aceștia i-au povestit Mariei ce văzuseră și
auziseră la botez și prin alte locuri. Ei au încheiat, declarând: „Noi am găsit
pe Acela, despre care a scris Moise în Lege și prooroci.” (Ioan 1, 45.).
Când oaspeții s-au adunat, părea că mulți sunt preocupați de lucruri foarte
importante. O emoție ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în
șoaptă, dar cu interes vădit și priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei.
Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Iisus, Maria s-a bucurat la
gândul că speranțele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice.
Totuși ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în
această bucurie sfântă și o urmă de mândrie și afecțiune de mamă. Când a văzut
privirile îndreptate spre Iisus, ar fi dorit ca El să le dea o dovadă celor
adunați acolo că era într-adevăr Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi
prilejul ca El să facă o minune în fața lor. Obiceiul timpului era ca
petrecerea de nuntă să țină mai multe zile. De data aceasta, înainte ca
petrecerea să ia sfârșit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a
adus multă îngrijorare familiei. Era un lucru neobișnuit ca la asemenea ocazii să
nu fie vin și lipsa lui ar fi fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind
rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru masă și acum I-a spus lui
Iisus: „Nu mai au vin”. Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să le
împlinească lipsa. Dar Iisus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu
Mi-a venit încă ceasul”. Răspunsul acesta, pe cât ni se pare nouă de
aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politețe. Felul în care Mântuitorul S-a
adresat mamei Sale era după felul în care se vorbea în Orient. Așa se vorbea
față de persoanele cărora voia cineva să le arate respect. Orice faptă a vieții
pământești a lui Hristos era în armonie cu învățătura pe care El Însuși o
dăduse: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” (Exod 20, 12.). Pe cruce,
ultima dată când El a dovedit milă față de mama Sa, a vorbit la fel când a
lăsat-o în grija celui mai iubit ucenic al Său. Atât la nuntă, cât și pe cruce,
iubirea exprimată prin glasul, privirea și gesturile Lui tălmăcea cuvintele
Sale. Când în copilărie a mers la templu, unde I s-a descoperit taina
misiunii Sale, Hristos i-a spus Mariei: „Nu știați că trebuie să fiu în casa
Tatălui Meu?” (Luca 2, 49.). Cuvintele acestea prezentau cheia întregii
Sale vieți și lucrări. Totul era secundar față de misiunea Lui, lucrarea cea
mare de răscumpărare, pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat
învățătura. Exista primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Iisus i-ar
da anumite drepturi asupra Lui, că până la un anumit punct putea să-L îndrume
în misiunea Sa. Timp de treizeci de ani, El fusese față de ea un fiu supus și
iubitor, și iubirea Lui nu se schimbase; dar acum trebuia să aibă grijă de
lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Preaînalt și Mântuitor al lumii, nici o
legătură pământească nu trebuia să-L oprească de la lucrarea Lui sau să-L
influențeze în purtare. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui
Dumnezeu. Cuvintele „Nu Mi-a sosit încă ceasul” arată că fiecare faptă din
viața de pe Pământ a lui Hristos era o împlinire a planului care exista din
zilele veșniciei. Înainte ca El să vină pe Pământ, s-a aflat în fața Lui planul
desăvârșit în toate amănuntele. Însă, în timp ce trăia printre oameni, El era
călăuzit pas cu pas de voința Tatălui. El nu S-a dat înapoi de a lucra la
timpul hotărât. Cu aceeași supunere, El a așteptat până la venirea
timpului. Spunându-i Mariei că încă nu I-a venit ceasul, Iisus a dat un
răspuns gândurilor ei nemărturisite - un răspuns la așteptările pe care ea le
nutrea, ca tot poporul din care ea făcea parte. Ea spera că El Se va descoperi
ca Mesia și va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar nu venise încă timpul.
Iisus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un „Om al durerii și obișnuit
cu suferința”. Dar, cu toate că nu înțelegea bine lucrarea lui Hristos,
Maria se încredea în El fără nici o rezervă. Iisus a dat un răspuns credinței
ei. Cea dintâi minune a fost săvârșită pentru a onora încrederea Mariei și
pentru a întări credința ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe și
grele ispite la necredință. Pentru ei, profețiile erau foarte clare și nu
mai putea fi loc de discuție asupra faptul că Iisus era Mesia. Ei se așteptau
ca învățătorii religioși să-L primească pe Iisus cu o încredere chiar mai mare
decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări minunate săvârșise Hristos și ce
convingeri aveau ei despre misiunea Lui; dar erau surprinși și dezamăgiți de
necredința, de multele prejudecăți și de vrăjmășia față de Iisus, pe care le
dădeau pe față preoții și rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului i-au
întărit pe ucenici, ca să poată rezista acestei împotriviri. Fără a fi
cumva tulburată de cuvintele lui Iisus, Maria le-a zis celor ce slujeau la
masă: „Să faceți orice vă va zice”. Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti
calea pentru lucrarea lui Iisus. La intrare, se aflau șase vase mari de
piatră și Iisus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă. Așa s-a făcut. Apoi,
pentru că aveau nevoie imediat de vin, Iisus a zis: „Scoateți acum și aduceți
nunului”. În locul apei, cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să
curgă vin. Oaspeții nu aflaseră că se sfârșise vinul. Când a gustat din băutura
adusă de slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o
avuseseră mai înainte și că se deosebea foarte mult de aceea servită la
începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a spus: „Orice om pune la masă
întâi vinul ce bun și, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai
puțin bun, dar tu ai ținut vinul cel bun până acum”. După cum oamenii
servesc întâi vinul cel bun și după aceea pe cel rău, la fel face și lumea cu
darurile ei. Ceea ce oferă poate să fie plăcut ochiului și să încânte
simțurile, dar în cele din urmă se dovedește a fi nesatisfăcător. Vinul se
schimbă în amărăciune și veselia se schimbă în întristare. Ceea ce s-a început
cu cântece și veselie se încheie cu oboseală și dezgust. În schimb, darurile
lui Iisus sunt totdeauna noi și proaspete. Ospățul pe care El îl oferă
sufletului nu este niciodată lipsit de mulțumire și bucurie. Fiecare dar nou
mărește capacitatea primitorului de a aprecia și a se bucura de binecuvântările
Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi lipsă. Dacă rămâi în El,
faptul că astăzi ai primit un dar bogat îți asigură primirea unuia și mai bogat
mâine. Cuvintele lui Iisus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu
față de fiii credinței. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii Sale, El spune
inimii primitoare: „Crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” (Ioan 1,
50.).Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea
Lui, vinul arăta sângele Lui care avea să se verse pentru păcatele lumii.
Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omenești, dar numai
cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viață. Tot
astfel stau lucrurile cu ceremoniile care țintesc către moartea Mântuitorului.
Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credință, ele ajung să
hrănească sufletul. Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru
sărbătoare. Tot atât de îmbelșugat este harul Său, care șterge nelegiuirile
oamenilor și care înnoiește și susține viața spirituală. La cea dintâi
sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Iisus le-a dat paharul
care simboliza lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat
din nou paharul în instituirea acelei orânduiri sfinte, prin care urma să fie
vestită moartea Lui „până va veni El.” (1 Corinteni 11, 26.). Iar întristarea
ucenicilor când s-au despărțit de Domnul lor a fost alungată de făgăduința că
se vor întâlni din nou, căci le-a zis: „De acum încolo nu voi mai bea din acest
rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăția Tatălui
Meu.” (Matei 26, 29.). Când au observat calitatea vinului, oaspeții au
început să vorbească despre el și să pună întrebări, așa că slujitorii au
început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp așa de mult mirați
de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când
L-au căutat în cele din urmă, au descoperit că Se retrăsese atât de liniștit,
încât nici ucenicii Lui nu observaseră aceasta. Atenția oaspeților s-a
îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să dea
mărturie despre credința lor în Iisus. Ei au povestit ce au văzut și au auzit
la Iordan și în inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un
Mântuitor pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit peste
tot prin partea locului și a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou, preoții
și bătrânii au cercetat profețiile care arătau spre venirea lui Hristos.
Oamenii doreau să știe care este misiunea acestui nou învățător, care se ivise
între ei în chip așa de puțin pretențios.
17 -
În templul Său:
„După
aceea, s-a coborât la Capernaum împreună cu mama, frații și ucenicii Lui; și
acolo n-au rămas multe zile. Paștele iudeilor era aproape, și Iisus S-a suit la
Ierusalim.” În timpul acestei călătorii, Iisus S-a alăturat uneia dintre
marile cete care mergeau spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa
și S-a amestecat printre oameni fără a fi observat. La aceste ocazii, venirea
lui Mesia, căruia lucrarea lui Ioan Botezătorul îi dăduse atâta însemnătate,
era adesea subiect de discuție. Se vorbea despre nădejdea măreției naționale cu
un entuziasm înflăcărat. Iisus știa că această nădejde avea să fie dezamăgită,
deoarece era întemeiată pe o interpretare greșită a Scripturilor. Cu toată
seriozitatea, El lămurea profețiile și căuta să-i facă pe oameni să cerceteze
mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii iudeilor îi învățaseră pe
oameni că la Ierusalim aveau să fie învățați să se închine lui Dumnezeu. Aici
se adunau în timpul săptămânii Paștilor un mare număr de oameni, venind din
toate părțile Palestinei și chiar din țări depărtate. Curțile templului erau
pline de o mulțime amestecată. Mulți nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau
să fie prezentate ca simbol al Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în
ajutorul acestora, animalele se vindeau și se cumpărau în curtea din afara
templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-și cumpere jertfele.
Aici se schimbau toți banii străini în bani ai templului. Fiecare iudeu
trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu „pentru răscumpărarea
sufletului”, și banii astfel adunați erau folosiți pentru întreținerea
templului. (Exod 30, 12-16.). Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari de daruri
de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul templului. Se cerea ca toți banii
străini să fie schimbați în siclul templului, care era primit pentru slujba de
la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude și înșelăciune și se
transformase într-un comerț dezgustător, care era un izvor de câștig pentru
preoți. Vânzătorii cereau prețuri grozav de mari pentru animalele vândute
și-și împărțeau câștigurile cu preoții și conducătorii, care astfel se îmbogățeau
pe seama credincioșilor. Închinătorii fuseseră învățați să creadă că, dacă nu
oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu nu va veni asupra copiilor și
țarinilor lor. În felul acesta, se putea obține un preț mai mare pentru
animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors
acasă fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră. Foarte
multe jertfe se aduceau la Paște și vânzările la templu erau foarte mari.
Mișcarea și zgomotul dădeau, din cauza aceasta, impresia că acolo ar fi mai
mult un târg de vite decât un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli
în gura mare, mugete de vite, behăit de oi, gungurit de porumbei, amestecate cu
zornăitul banilor și cu certuri mânioase. Atât de mare era confuzia, încât
închinătorii erau tulburați și cuvintele înălțate către Cel Preaînalt se înecau
în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se
bucurau de templul lor și priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în
defavoarea lui; ei erau foarte riguroși în îndeplinirea ceremoniilor de acolo,
dar iubirea de bani biruise scrupulele lor. Nici nu le trecea prin minte cât de
mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea
serviciului divin la început. Când Domnul Se coborâse pe Muntele Sinai,
locul a fost sfințit prin prezența Lui. Moise primise ordin să pună anumite
îngrădiri împrejurul muntelui și să-l sfințească, și cuvântul Domnului a fost
auzit avertizând: „Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de
poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nicio
mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre
sau să-l străpungă cu săgeți; dobitoc sau om, nu va trăi.” (Exod 19, 12.13.).
În felul acesta, s-a dat învățătura că orice loc unde Se descoperă Dumnezeu cu
prezența Lui este un loc sfânt. Și împrejurimile templului lui Dumnezeu
trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câștig, toate acestea se
pierduseră din vedere. Preoții și conducătorii poporului erau chemați ca
reprezentanți ai lui Dumnezeu față de neamul lor; ei ar fi trebuit să corecteze
abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea oamenilor o pildă
de cinste și de milă. În loc să caute câștigul lor, ar fi trebuit să cerceteze
situația și nevoile credincioșilor și să fie gata să-i ajute pe aceia care nu
erau în stare să cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta.
Avariția le împietrise inima. La sărbătoarea aceasta veneau oameni
suferinzi, săraci și nenorociți. Erau acolo orbi, schilozi și surzi. Unii erau
aduși pe paturile lor. Mulți dintre ei erau prea săraci ca să poată cumpăra
măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar
hrana cu care să-și astâmpere foamea. Oamenii aceștia erau foarte întristați
din cauza cerințelor preoțimii. Preoții se făleau cu evlavia lor; ei pretindeau
că sunt păzitorii poporului, dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar
cereau săracii și bolnavii muribunzi să li se dea un ajutor cât de mic.
Suferințele lor nu trezeau milă în inima preoților. Când a intrat în
templu, Iisus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacțiile
necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge
nu puteau obține iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului
transformată într-un loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt
ajunsese un imens târg. Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se
cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea
învățătură ca să înțeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau jertfe fără să
priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârșite. Iar lângă ei,
necunoscut și neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor
ritual. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înțelegea valoarea lor
simbolică și acum vedea că sunt rău îndeplinite și greșit înțelese. Închinarea
spirituală aproape dispăruse. Nu exista nicio legătură între preoți și
conducători și Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare
cu totul deosebită. Cu privire cercetătoare, Hristos a cuprins scena din
fața Lui, în timp ce stătea pe treptele curții templului. Cu ochiul Lui
profetic privește în viitor și vede nu numai peste ani, ci peste secole. El
vede cum preoții și conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiași de la
dreptul lor și să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum
iubirea lui Dumnezeu urmează să fie ascunsă de la păcătoși, iar oamenii să facă
negoț cu harul Lui. În timp ce privește aceste scene, indignarea, autoritatea
și puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenția oamenilor este atrasă către El.
Ochii celor angajați în negustoria lor nesfântă sunt pironiți asupra feței
Lui. Ei nu pot să-și desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le
citește ascunzișurile inimii și le descoperă toate gândurile. Unii încearcă
să-și ascundă fața, ca și cum faptele lor rele le-ar fi fost scrise pe frunte,
și să scape de ochii aceia cercetători. Larma s-a stins. Strigătele
negustorilor și ale târguielilor au încetat. Tăcerea a devenit dureroasă.
Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Li se pare că se află în
fața judecății lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos
și văd cum dumnezeirea străbate prin veșmântul naturii umane. Maiestatea cerului
stă așa cum va sta Judecătorul în zilele din urmă - fără nimbul de slavă de
care va fi înconjurat atunci, dar cu aceeași putere de a citi în inimă. Ochii
Lui aleargă pe deasupra mulțimii, cercetând pe fiecare în parte. Statura Lui se
înalță cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină dumnezeiască
Îi luminează fața. El vorbește și glasul Lui lămurit și răsunător - același
care pe Muntele Sinai a proclamat Legea pe care preoții și mai marii o călcau -
se aude lovind arcadele templului: „Ridicați acestea de aici și nu faceți din
casa Tatălui Meu o casă de negustorie”. Coborând încet pe scări și
ridicând biciul, intră în locul acela și le porunci celor ce stăteau acolo
pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel și cu o severitate pe care nu
le manifestase niciodată mai înainte, El răsturnă mesele schimbătorilor. Banii
se vărsară, sunând ascuțit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzni să pună
la îndoială autoritatea Lui. Niciunul nu îndrăznea să se plece pentru a-și
aduna banii câștigați prin înșelăciune. Iisus nu a lovit cu biciul, dar, în
mâna Lui, biciul acela simplu părea îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii
templului, preoții speculanți, samsarii și negustorii de vite, împreună cu oile
și boii lor, au fugit din locul acela cu unica dorință de a scăpa de prezența
Lui acuzatoare. Un sentiment de panică a străbătut prin mulțimea care s-a
simțit umbrită de dumnezeirea Lui. Strigăte de groază ieșeau de pe sute de buze
palide. Până și ucenicii tremurau. Ei erau uluiți de cuvintele și purtarea lui
Iisus, așa de neobișnuite la El. Își aminteau că stă scris despre El: „Râvna
casei Tale Mă mănâncă.” (Psalmii 69, 9. - T.M.). Foarte repede templul Domnului
a fost golit de gloata zgomotoasă și de mărfurile ei. Curțile au fost curățate
de negoțul acela josnic și, în locul scenelor de mai înainte, s-a așternut o
liniște adâncă și solemnă. Prezența Domnului, care sfințise pe vremuri
muntele, a sfințit acum templul ridicat în cinstea Sa. Prin curățirea
templului, Iisus și-a anunțat misiunea Sa mesianică și și-a început lucrarea.
Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența
Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul
lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la
serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să
locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru
Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la
iveală slava Celui Sfânt. Dar planul Cerului a fost realizat prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul
salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din
Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei
ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta
mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui
Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie
nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor
senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și
vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de
mânjirea păcatului - de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de
obiceiurile rele, care strică sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul
pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice
Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne
în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia
nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăța pe fiii lui
Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul.” (Maleahi 3,
1-3.).Stăpâniți de groază, preoții și conducătorii au fugit din curtea
templului și din fața privirii cercetătoare care le citea inimile. În fuga lor,
au întâlnit pe alții care mergeau spre templu și au stăruit ca ei să se
întoarcă, povestindu-le ce au văzut și auzit. Hristos privea la oamenii aceștia
fugari cu multă milă pentru teama și neștiința lor în ceea ce privește
adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăștierea
întregii neamului iudaic din cauza nelegiuirii și nepocăinței ei. Și
pentru ce au fugit preoții din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care
le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galilean sărac, fără titluri și
fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce și-au părăsit
câștigul adunat cu atâta nelegiuire și au fugit la porunca Unuia a cărui
înfățișare era atât de umilă?Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar
în înfățișarea și în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se
împotrivească. Când s-a auzit porunca, și-au dat seama, ca niciodată mai
înainte, că sunt cu adevărat fățarnici și hoți. Când dumnezeirea a strălucit
prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe fața lui Hristos, ci și-au
dat seama de importanța cuvintelor Lui. Ei se simțeau ca în fața tronului
veșnicului Judecător, cu sentința hotărâtă atât pentru viața aceasta, cât și
pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinși că Hristos era un profet; și
mulți au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să lumineze în mintea lor
cuvintele profeților cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor
convingeri? Să se pocăiască, nu voiau. Știau că fusese deșteptată mila
lui Hristos pentru cei săraci. Știau foarte bine că erau vinovați de
înșelăciune în purtarea lor față de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru
că El le citise gândul. Mustrarea în fața mulțimii fusese umilitoare pentru
îngâmfarea lor și îi făcea să fie geloși pentru influența Lui crescândă între
oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară și cine
I-a dat această putere. Încet și gânditori, dar cu inima plină de ură, ei
s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când
ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus, al cărui
chip exprima iubire și milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul
Său: „Nu vă temeți, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veți slăvi. Pentru aceasta am
venit în lume”. Oamenii se îngrămădeau în fața lui Iisus și-L rugau
stăruitor, în cuvinte pline de durere: „Doamne, binecuvântează-mă”. Urechea Lui
auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca
asupra copilașilor suferinzi. Toți erau luați în seamă. Toți cei de față au
fost vindecați de bolile lor. Muților li s-au deschis buzele și ei au început
să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea și ei au privit pe
Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de
bucurie. Când preoții și slujbașii templului au privit această mare
lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul!
Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau,
povesteau despre zilele lor de chin și nopțile lipsite de somn. Când părea că
ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit și lor vindecarea prin Iisus
Hristos. „Povara fusese prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a
ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu și eu îmi voi consacra viața ca să-L
slujesc pe El.” Părinții le spuneau copiilor: „El v-a salvat viața; acum
înălțați vocea și lăudați-L”. Glasurile copiilor și ale tinerilor, ale taților
și ale mamelor, ale prietenilor și ale tuturor celor ce fuseseră de față s-au
unit în mulțumire și laudă. Inima le era plină de speranță și de bucurie. Pacea
a venit în sufletul lor. Erau vindecați la corp și la suflet și se reîntorceau
acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus. Mulțimea, care
fugise din curtea templului, după câtva timp a venit încet înapoi. În parte,
oamenii își reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar fața lor exprima
nehotărâre și timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus și erau
convinși că se împlinesc cu El profețiile cu privire la Mesia. Păcatul
profanării templului le revenea în mare parte preoților. Numai ei erau
vinovați pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul
aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionați de autoritatea divină a
lui Hristos, dar influența preoților și a conducătorilor îi stăpânea. Ei au
privit misiunea Lui ca pe ceva nou și au pus la îndoială dreptul Lui de a Se
amesteca în cele rânduite de autoritățile templului. Se simțeau chiar ofensați
că se oprise vânzarea și astfel au desconsiderat convingerile aduse de Duhul
Sfânt. Mai mult decât toți ceilalți, preoții și conducătorii ar fi trebuit
să vadă în Iisus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărțile
sfinte, care descriau misiunea Lui, și ei știau că la curățirea templului s-a
manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe
Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu ca să
restatornicească sfințenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama
aceasta, au mers la El și L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăți că ai putere
să faci astfel de lucruri?” Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a
potopit cu lumină inima lor și a făcut în fața lor lucrările pe care trebuia să
le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data
aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că
El a citit răutatea lor și a văzut până unde are să-i ducă. „Stricați templul
acesta”, le-a zis Iisus, „și în trei zile îl voi ridica.” Aceste cuvinte
însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului și a
serviciului religios iudaic, ci și de moartea Sa, nimicirea templului corpului
Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la
templu, preoții și conducătorii erau hotărâți să-L omoare pe Iisus și să scape
astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de
gând, nu L-au înțeles. Cuvintele Lui le-au aplicat numai la Templul din
Ierusalim și, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci și șase de
ani ca să se zidească templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum
au considerat că Iisus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El și s-au
hotărât și mai mult să-L lepede. Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie
înțelese atunci de iudeii necredincioși și nici chiar de ucenici. El știa că
ele vor fi rău interpretate de vrăjmași și că vor fi întoarse împotriva lui. La
judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzație, iar pe Golgota
urmau să I se azvârle în față ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum,
ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferințele Sale și să
aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare
a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecății și
necredinței lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să
meargă neîncetat, până când Îl vor duce ca pe un miel la junghiere.
Din
cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori nici ucenicii lui Iisus nu
înțelegeau învățăturile Lui. Dar multe învățături de felul acesta erau lămurite
de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei,
cuvintele Lui au fost îmbărbătare pentru inima lor. În ce privește
legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricați templul
acesta, și în trei zile îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau
să înțeleagă ascultătorii. Hristos era temelia și viața templului. Serviciile
care se săvârșeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoția era
rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos.
Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morții Mântuitorului
pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care
arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai
aveau nicio valoare. Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui
Hristos, nu avea nicio valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui
Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate
templului și slujbelor lui. Sfințenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii.
Din ziua aceea, darurile pentru jertfe și slujbele din templu în legătură cu
jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca și sacrificiul lui Cain, ele nu mai
exprimau credința în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii
distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul
templului a fost sfâșiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu
final fusese adus și că sistemul jertfelor se terminase pentru
totdeauna. „În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile
întunericului păreau că au câștigat biruința și se bucurau de triumful lor.
Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, a apărut Iisus ca biruitor. „A
dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii după
ce a ieșit biruitor asupra lor.” (Coloseni 2, 15.). În virtutea morții și
învierii Lui, El S-a făcut slujitor al „adevăratului cort, care a fost
ridicat nu de om, ci de Domnul.” (Evrei 8, 2.). Tabernacolul iudeilor a fost
înălțat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar Sanctuarul de sus,
care era modelul celui pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc.
„Iată un Om, al cărui nume este Odrasla.... Va zidi Templul Domnului, va purta
podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi
preot pe scaunul Lui de domnie.” (Zaharia 6, 12.13.).
18 - Nicodim:
Nicodim
avea o poziție înaltă și de mare răspundere în neamul iudeilor. Educația lui
fusese dintre cele mai alese, avea talente puțin obișnuite și era un membru
onorat al consiliului național. Împreună cu alții, el fusese mișcat de
învățătura lui Iisus. Cu toate că era bogat, învățat și onorat, fusese atras în
mod neînțeles de umilul Nazarinean. Învățăturile pornite de pe buzele
Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult și dorea să cunoască mai mult din
aceste adevăruri minunate. Autoritatea manifestată de Iisus la curățirea
templului deșteptase ura neîmpăcată a preoților și conducătorilor. Ei se temeau
de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galilean
necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinați să pună capăt lucrării
Lui. Dar nu toți erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se
împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu.
Își aminteau cum fuseseră omorâți profeții pentru că mustraseră păcatele
conducătorilor lui Israel. Știau că robia neamului iudeu sub o națiune păgână
era urmarea lepădării cu încăpățânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca
nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoții și conducătorii să pornească pe
urmele părinților lor și să aducă alte nenorociri asupra poporului. Și Nicodim
împărtășea aceste simțăminte. Într-un consiliu al Sinedriului, când
discutau măsurile ce trebuie să se ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat
prevedere și moderație. El a susținut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit
cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă
avertizările Lui. Preoții n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat și, pentru
o vreme, n-au luat măsuri pe față împotriva Mântuitorului. De când auzise
de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profețiile despre Mesia și, cu
cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să
vină. Ca mulți alții din Israel, fusese întristat de profanarea templului.
Fusese de față când Iisus îi izgonise pe cumpărători și pe vânzători; văzuse
manifestarea cea minunată a puterii dumnezeiești; L-a văzut pe Mântuitorul
primind pe cei săraci și vindecând pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de
bucurie și ascultase cuvintele lor de laudă și nu putea pune la îndoială faptul
că Iisus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu. El dorea din toată inima
să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe față. Ar fi fost
prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe față simpatie pentru
un învățător al iudeilor până atunci atât de puțin cunoscut. Și dacă vizita lui
ar fi ajuns la cunoștința Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse
disprețul și bănuielile lor. Așa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se
pe motivul că, dacă ar fi mers pe față, și alții ar fi urmat pilda lui. Aflând
prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe
Muntele Măslinilor, el a așteptat până când orașul s-a cufundat în liniște și
după aceea L-a căutat. În fața lui Hristos, Nicodim a simțit o stranie
timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparență de calm și demnitate.
„Învățătorule”, zise el, „știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci
nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”.
Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învățător, precum și de
puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre
această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime și să producă încredere,
dar de fapt exprimau necredință. El nu L-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci
numai ca pe un Învățător trimis de Dumnezeu. În loc să răspundă la aceste
cuvinte de salutare, Iisus și-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca și
când ar fi citit în sufletul lui. În înțelepciunea Sa nețărmurită, a văzut în
fața Sa un om care căuta adevărul. El știa pentru ce a venit și, cu dorința de
a adânci și mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a
vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: „Adevărat, adevărat îți spun
că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuție cu El, dar Iisus i-a
vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim:
Nu de cunoștințe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaștere spirituală.
Nu trebuie să-ți satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să
primești o viață nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cerești.
Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ți
va fi de niciun folos să discuți autoritatea sau misiunea Mea. Nicodim
ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăință și botez și auzise cum
îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El
însuși simțise că între iudei era o mare lipsă de viață spirituală, că erau
stăpâniți într-o mare măsură de bigotism și de ambiție lumească. Nădăjduise
după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare
de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un
fariseu dintre cei mai plini de râvnă și se lăuda cu faptele lui bune. Era mult
mai stimat pentru binefacerile și dărnicia cu care susținea serviciul din
templu și se simțea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei
împărății care era prea curată ca el să o poată vedea în starea lui
actuală. Vorbirea figurată despre nașterea din nou pe care o folosise
Iisus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiți de la păgânism la
credința lui Israel erau adesea asemănați cu niște copii de curând născuți. De
aceea, el a înțeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în sens literal.
Dar, în virtutea nașterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în
Împărăția lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost
surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simțea iritat de aplicarea
lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorința sinceră a
căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbește în felul acesta,
fără a respecta poziția lui de conducător în Israel. Luat prin
surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate
naște un om bătrân?” Asemenea multora când li se prezintă adevăruri tăioase, a
dat pe față faptul că omul firesc nu primește lucrurile Duhului Sfânt. În el nu
este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile
spirituale se judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor
lui cu explicații. Ridicându-și mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul
cu o siguranță și mai mare: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se
naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”.
Nicodim știa că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă și despre înnoirea
inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în fața Aceluia
despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul. Iisus a continuat:
„Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh”.
Din fire, inima este rea și „cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om
curat? Nu poate să iasă nici unul.” (Iov 14, 4.). Nicio născocire omenească nu
poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. „Umblarea după lucrurile firii
pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii
lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună”. „Din inimă ies gândurile rele,
uciderile, adulterele, desfrânările, furtișagurile, mărturiile mincinoase,
hulele.” (Romani 8, 7; Matei 15, 19.). Mai înainte ca pârâul să devină
curat, trebuie curățit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la Cer
prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nicio
siguranță pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viața
de creștin nu este o modificare sau o îmbunătățire a celei vechi, ci o
transformare a firii. Se produce moartea față de eu și față de păcat și o viață
cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea
puternică a Duhului Sfânt. Nicodim era încă nedumerit și Iisus a folosit
vântul ca ilustrație pentru cuvintele Sale: „Vântul suflă încotro vrea și-i
auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu
oricine este născut din Duhul”. Vântul se aude prin ramurile pomilor,
fremătând printre frunze și flori, dar nu se vede și nimeni nu știe de unde
vine sau unde se duce. Tot așa este și cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii.
Nu poate fi explicată mai mult decât mișcarea vântului. Cineva poate că nu ar
fi în stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele
lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedește că nu este
convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca și vântul, Hristos lucrează
continuu asupra inimii. Puțin câte puțin, poate fără ca primitorul lor să-și
dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea
pot să vină prin meditație asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin
auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai
direct, sufletul se predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulți numesc aceasta o
convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui
Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare. Cu toate că nu se vede, vântul
produce efecte văzute și simțite. La fel și lucrarea Duhului asupra sufletului
se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simțit puterea Lui salvatoare.
Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viața. Gândurile
păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilința și
pacea iau locul mâniei, invidiei și certurilor. Bucuria ia locul întristării,
iar fața oglindește lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara,
nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când
sufletul se predă prin credință lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun
ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui
Dumnezeu. Este cu neputință pentru o minte mărginită să înțeleagă lucrarea
mântuirii. Taina ei întrece știința omenească; dar acela care trece de la
moarte la viață își dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască.În timp
ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului.
Influența mângâietoare și cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu
toate acestea, n-a înțeles deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât
la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul
acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face așa ceva?” „Tu ești
învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Iisus. Fără
îndoială că un om căruia i se dăduse instruirea religioasă a oamenilor nu
trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri așa de importante. Cuvintele Sale
au transmis învățătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse așa de
clar, Nicodim ar fi trebuit să-și formeze o părere umilită despre sine,
datorită ignoranței lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea așa de
solemn și demn, iar privirea și glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât
Nicodim nu s-a simțit jignit când și-a dat seama de situația umilitoare în care
se afla. Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe Pământ era aceea
de a întemeia o împărăție spirituală, și nu una pământească, ascultătorul Său a
început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am
vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi
vorbi despre lucrurile cerești?” Dacă Nicodim nu putea să primească învățătura
lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut
să înțeleagă natura slavei Împărăției Cerești? Pentru că nu înțelegea natura
lucrării lui Hristos pe Pământ, nu putea să înțeleagă nici lucrarea Lui din
Ceruri. Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a
explicat despre nașterea din nou, el a dorit ca și în el să se producă această
schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus răspunse la această
întrebare nerostită: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa
trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viața veșnică”. Acum se vorbea despre lucruri cunoscute
de Nicodim. Simbolul șarpelui înălțat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe
când poporul Israel murea din cauza mușcăturii șerpilor înfocați, Dumnezeu îl
învățase pe Moise să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe în mijlocul
adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toți cei care vor
privi la șarpe vor trăi. Oamenii știau bine că șarpele n-avea în sine nicio
putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut în
forma șerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o
formă asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor. (Romani
8, 3.). Mulți israeliți considerau că slujbele și jertfele aveau în ele puterea
de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i învețe că n-aveau mai mare
valoare ca șarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre
Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de
iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credință în
Darul lui Dumnezeu. Ei aveau să privească și să trăiască. Nicodim a primit
învățătura și a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-un chip nou, nu ca să
discute o teorie, ci ca să primească viață pentru suflet. El a început să vadă
Împărăția Cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.
În
convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire și misiunea Lui în
lume. În nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea
ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moșteni Împărăția Cerurilor.
Chiar la începutul lucrării Lui, a descoperit adevărul unuia dintre membrii
Sinedriului - mintea cea mai receptivă, un învățător oficial al poporului. Dar
conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima
sa și, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă. Dar Iisus cunoștea
pământul în care aruncase sămânța. Cuvintele spuse în timpul nopții unui singur
ascultător, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a
mărturisit în public pe Hristos, dar l-a preocupat viața Lui și I-a cercetat
învățăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoților
de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Iisus a fost înălțat pe cruce, Nicodim
și-a adus aminte de cele învățate pe Muntele Măslinilor: „După cum a înălțat
Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Lumina
adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota și Nicodim a
recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii. După înălțarea Domnului, în timp
ce ucenicii erau împrăștiați din cauza persecuțiilor, Nicodim a ieșit plin de
curaj în față. El și-a folosit averea pentru susținerea Bisericii care tocmai
se născuse, atunci când iudeii se așteptau ca, la moartea lui Iisus, ea să fie
desființată. În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos și
îndoielnic, a fost tare ca stânca, încurajând credința ucenicilor și ajutându-i
cu mijloace pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit și
persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce privește
bunurile pământești, dar n-a scăzut în ce privește credința aceea care-și avea
începutul în noaptea când a stat de vorbă cu Iisus. Nicodim i-a povestit
lui evanghelistului Ioan istoria acelei întâlniri și prin pana lui a fost
scrisă pentru învățătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au și
astăzi aceeași valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul
din mai marii iudeilor a venit să învețe calea vieții de la Învățătorul umil
din Galilea.
19 - La fântâna lui Iacov:
În
drum spre Galilea, Iisus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în
frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov.
Obosit de călătorie, S-a așezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus
să cumpere de mâncare. Iudeii și samaritenii erau în mare vrăjmășie și, pe
cât mai mult cu putință, evitau legăturile între ei. Comerțul cu samaritenii,
în caz de nevoie, era socotit de rabini ca fiind legal; dar era condamnată
orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samariteni
și n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucățică de pâine sau un
pahar cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul
națiunii lor. Dar dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean
să le facă bine sau ei să-l ajute, nu intra nici în mintea ucenicilor lui
Hristos. Când S-a așezat pe marginea fântânii, Iisus era slăbit de foame
și sete. Călătoria începută dis-de-dimineață fusese îndelungată și acum soarele
de la amiază Îl toropise. Setea Lui creștea și mai mult gândindu-Se la apa rece
și înviorătoare, atât de aproape și, cu toate acestea, atât de inaccesibilă
pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El
era la fel ca ceilalți oameni și aștepta ca cineva să vină să scoată
apă. O femeie din Samaria s-a apropiat și, părând că nu ia seama la
prezența Lui, și-a umplut ulciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Iisus i-a
cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat un astfel de lucru. În
răsărit, apa era numită „darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui călător însetat
era considerat ca o datorie atât de sfântă, încât arabii din deșert și-ar
fi părăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei și samariteni o
oprea pe femeie să-I facă un bine lui Iisus, dar Mântuitorul căuta un drum
către inima ei și, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a
oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea
trezește încredere. Împăratul Cerului a venit la această ființă disprețuită,
cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpânește apele
adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele și pâraiele Pământului Se
odihnea de oboseală la fântâna lui Iacov și avea nevoie de bunăvoința unui
străin pentru a primi apă în dar. Femeia a văzut că Iisus era iudeu.
Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea și a încercat să-I ceară un motiv
pentru aceasta. „Cum se face”, a zis ea, „Tu, iudeu, ceri să bei de la mine,
femeie samariteancă?” Iisus a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut darul lui
Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să
bei, și El ți-ar fi dat apă vie”. Te miri că am cerut de la tine un bine atât
de mic, cum ar fi să scoți apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aș
fi dat să bei din apa vieții veșnice. Femeia n-a înțeles cuvintele lui
Hristos, dar a simțit importanța lor solemnă. Purtarea ei ușuratică și
batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Iisus vorbea despre fântâna
la care se afla, I-a zis: „Domnule, n-ai cu ce să scoți apă și fântâna este
adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât
părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el
însuși?” În fața ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale și prăfuit. În
minte L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc
că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinți. Ea privea
înapoi la părinți, înainte - spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea
părinților, Mesia în persoană, era lângă ea și nu-L cunoștea. Câte ființe
însetate și astăzi se găsesc lângă fântâna de apă vie și cu toate acestea caută
să se depărteze de izvorul vieții! „Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în
Cer? (Să pogoare adică pe Hristos din Cer.) Sau: Cine se va pogorî în adânc?
(Să scoale adică pe Hristos din morți).... Cuvântul este aproape de tine, în
gura ta și în inima ta ... Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Iisus ca Domn,
și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.”
(Romani 10, 6-9.).Iisus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci
cu seriozitate solemnă a zis: „Oricui bea apă din apa aceasta, îi va fi iarăși
sete. Dar oricui bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete;
ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă,
care va țâșni în viața veșnică”. Acela care caută să-și stingă setea la
fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze iarăși. Pretutindeni se
găsesc oameni nemulțumiți. Ei doresc ceva care să le umple lipsa din suflet.
Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Nevoia lumii, Cel pe
care-L doresc toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai
El îl poate da, este ca o apă vie, care curăță, înviorează și dă putere
sufletului. Iisus nu voia să spună că o singură înghițitură de apă ar fi
îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos
va dori mereu să mai primească din ea și nu mai caută nimic altceva. Bogățiile,
onorurile și plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale
este: „Mai mult din Tine”. Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale
este gata să-i aline foamea și setea. Toate proviziile și tot ajutorul omenesc
dau greș. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o
fântână care nu seacă. Putem să bem și iar să bem și de fiecare dată provizia
este înnoită. Acela în care locuiește Hristos are în sine însuși o fântână de
binecuvântări - „un izvor de apă din care va țâșni viață veșnică”. Din acest
izvor, poate scoate tărie și har pentru toate nevoile. În timp ce îi
vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenție, dar și cu uimire. El îi
trezise interesul și dorința după darul de care vorbea. Și-a dat seama că El nu
vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci din aceasta băuse ea și însetase
mereu. „Domnule”, I-a zis ea, „dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să
nu mai vin până aici să scot.” Iisus a schimbat deodată conversația.
Înainte ca ființa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea,
trebuia ca ea să recunoască păcatul și pe Mântuitorul său. „Du-te”, i-a zis El,
„de cheamă pe bărbatul tău și vino aici.” Ea a răspuns: „N-am bărbat”. În felul
acesta, ea spera să evite orice discuție în direcția aceasta. Dar Mântuitorul a
continuat: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și
acela pe care îl ai acum, nu îți este bărbat. Aici ai spus adevărul”.
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieții
ei și scotea la iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru
totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieții ei? I-au venit
în minte gânduri cu privire la veșnicie, la judecata viitoare, când toate cele
ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conștiința ei s-a
trezit. Nu putea să nege nimic; dar a încercat să ocolească orice aluzie
cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: „Domnule,
văd că ești prooroc”. Atunci, nădăjduind să-și aducă la tăcere conștiința, s-a
îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Acesta era cu adevărat
un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme,
care fuseseră atât de mult discutate. Cu răbdare, Iisus i-a îngăduit să
ducă vorba acolo unde voia. Dar, în același timp, a folosit ocazia pentru a-i
aduce la cunoștință adevărul. „Părinții noștri”, a zis ea, „s-au închinat pe
muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde să se închine
oamenii.” Chiar în față se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat și
nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei
neîntrerupte certe între iudei și samariteni. Unii dintre strămoșii acestora
din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor,
Domnul îngăduise să fie înfrânți de un neam idolatru. Vreme de multe generații,
ei avuseseră legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat
credința lor. Este adevărat, ei susțineau că idolii nu făceau decât să le
reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul Universului; cu toate
acestea, oamenii erau mânați să se închine la chipurile lor cioplite. Când
templul din Ierusalim a fost rezidit în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să
dea și ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu și de atunci a izbucnit
o vrăjmășie cruntă între cele două popoare. Samaritenii au clădit un templu
rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după ritualul mozaic,
deși nu renunțaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit dezastre,
templul lor a fost dărâmat de vrăjmași și părea că se află sub blestem; cu
toate acestea, se țineau de tradițiile și de formele lor de închinare. Ei nu
voiau să recunoască Templul de la Ierusalim ca locaș al lui Dumnezeu, nici să
admită că religia iudeilor era superioară religiei lor. Răspunzându-i
femeii, Iisus i-a zis: „Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui
nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu
cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la iudei”.
Iisus îi dovedise că era liber de prejudecățile iudeilor față de samariteni.
Acum căuta să nimicească prejudecata femeii samaritence contra iudeilor.
Deși amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza
idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire au
fost încredințate iudeilor și că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile
sacre, ei aveau o descriere lămurită a caracterului lui Dumnezeu și a
principiilor guvernării Sale. Iisus Se așeza între iudei ca între aceia cărora
Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoștință despre Sine. El dorea să înalțe
gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile și formele,
deasupra controverselor. „Vine ceasul”, a zis El, „și acum a și venit, când
închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel
de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh și cine se închină Lui
trebuie să se închine în duh și adevăr.” Aici este făcut cunoscut același
adevăr pe care Domnul Iisus i l-a descoperit și lui Nicodim, când a zis: „Dacă
un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3,
3.). Oamenii nu ajung în comuniune cu Cerul, cercetând un munte sfânt sau un
templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme și ceremonii exterioare.
Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu.
Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuți din Duhul Sfânt. Acesta va
curăți inima și va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaște și a-L
iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerințele
Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este fructul lucrării Duhului Sfânt.
Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul și asemenea rugăciuni sunt
plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu, se dă pe față
lucrarea Duhului și Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea
închinători caută, El așteaptă să-i primească și să facă din ei fiii și fiicele
Lui. În timp ce vorbea cu Iisus, femeia a fost impresionată de cuvintele
Lui. Ea n-a auzit niciodată asemenea lucruri nici de la preoții poporului ei și
nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieții, și-a dat seama de
lipsa ei cea mare. A simțit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar
n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o
către o țintă mai înaltă. Iisus a convins-o că citea tainele vieții ei și cu
toate acestea a simțit că îi este prieten, plin de milă și de iubire. În timp
ce curăția prezenței Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de
acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a
început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea:
„Nu cumva acesta este Mesia așteptat de atâta vreme?” Ea a zis: „Știu că are să
vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate
lucrurile”. Iisus i-a răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt
Acela”. Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit
credința. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învățătorului
divin. Femeia aceasta era capabilă să înțeleagă. Era gata să primească cea
mai nobilă descoperire; pentru că se interesa de Scripturi, și Duhul Sfânt îi
pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduința Vechiului
Testament: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre
frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de El!” (Deuteronom 18, 15.). Ea
dorea să înțeleagă această profeție. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa
vieții, viața spirituală pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a
început să țâșnească în inima ei. Duhul Domnului lucra în ea. Declarația
lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de
îndreptățire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea față de ei.
Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat
în taină, a fost descoperit față de ea. Iisus a văzut că ea va folosi
cunoștințele câștigate pentru a face și altora parte de harul Lui.
Când
s-au întors, ucenicii au fost surprinși văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia.
El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise și nici nu S-a oprit să mănânce
din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat
să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Fața Lui strălucea de
lumină și se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu cerul. Dar știau că este
obosit și că-I este foame, așa că au socotit ca o datorie a lor să-I
reamintească de nevoile Lui fizice. Iisus a recunoscut interesul lor plin de
iubire și a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o
cunoașteți.”Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare; dar El
le-a explicat: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să
împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4, 34.). Când cuvintele Lui au deșteptat
conștiința femeii, Iisus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieții și
atunci foamea și setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru
realizarea căreia părăsise Cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui
și-L înălța mai presus de nevoile omenești. Când slujea unui suflet care
înfometa și înseta după adevăr, era mai plăcut pentru El decât să mănânce sau
să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere și o înviorare. Facerea de bine era
viață pentru sufletul Lui. Răscumpărătorul nostru însetează după
recunoștință. El flămânzește după simpatia și iubirea acelora pe care i-a
răscumpărat cu sângele Său. El așteaptă cu o dorință de nespus ca ei să vină la
El și să aibă viață. După cum mama așteaptă zâmbetul de recunoaștere de la
copilașul ei, care este un semn că inteligența se dezvoltă, așa și Hristos
caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare, care să arate că viața
spirituală a început în suflet. Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat
cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a copleșit-o. Lăsând
vasul de apă, s-a întors în cetate, să ducă vestea și altora. Iisus cunoștea
cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce
efect au avut cuvintele Lui. Dorința arzătoare a sufletului ei era să primească
apa vie; ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe
care dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să
ducă și altora lumina prețioasă pe care o primise. „Veniți de vedeți un Om
care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a spus ea oamenilor din cetate. „Nu cumva
este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe fața ei era o nouă
expresie, întreaga ei înfățișare se schimbase. Ar fi vrut și ei să-L vadă pe
Iisus. „Ei au ieșit din cetate și veneau spre El.” Pe când stătea încă pe
marginea fântânii, Iisus a privit peste holdele întinse în fața lor; verdele
delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătând ucenicilor Săi această
scenă, a folosit-o ca simbol: „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la
seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe
acum, gata pentru seceriș”. În timp ce vorbea, El Se uita la grupele care
veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la seceratul grâului, dar aici se
găsea o recoltă gata pentru seceriș. „Cine seceră”, a zis El, „primește o
plată și strânge roadă pentru viața veșnică; pentru ca și cel ce seamănă și cel
ce seceră să se bucure în același timp. Căci în această privință este
adevărată zicerea: Unul seamănă, iar altul seceră.” Aici, Domnul Hristos arată
serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie
să fie instrumentele Lui vii. El cere o slujire individuală. Și fie că semănăm,
fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul seamănă sămânța, altul adună
recolta; și amândoi, atât secerătorul, cât și semănătorul, primesc o plată. Ei
se bucură de răspândirea muncii lor. Iisus le-a zis ucenicilor: „Eu v-am
trimis să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit; alții s-au ostenit și voi
ați intrat în osteneala lor!” Mântuitorul privea în viitor, la marea adunare
din Ziua Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca un rezultat
al eforturilor lor. Ei intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea
lui Adam, Hristos încredințase sămânța Cuvântului servilor Săi credincioși,
pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forță
atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta.
Roua, ploaia și lumina harului lui Dumnezeu se dăduseră pentru a împrospăta și
a hrăni sămânța adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânța cu sângele
Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau
împreună-lucrători cu Hristos și cu bărbații sfinți de pe vremuri. Prin
revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit
într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta
lucrării Lui. În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânța
bună și cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, L-au
ascultat pe Iisus și au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână, L-au
asaltat cu întrebări și au primit cu bucurie explicațiile Sale cu privire la
multe lucruri pe care nu le înțeleseseră. În timp ce ascultau, neclaritățile
lor au început să dispară. Ei erau ca niște oameni într-o mare întunecime, care
urmăresc o rază de lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulțumiți cu această
convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult și împreună cu ei să-L asculte și
prietenii lor pe acest minunat Învățător. L-au invitat în cetatea lor și L-au
rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria și mult mai mulți
au crezut în El. Fariseii disprețuiau simplitatea lui Iisus. Ei nu voiau
să ia seama la minunile Lui și cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar
samaritenii n-au cerut niciun semn și Iisus n-a făcut altă minune între ei
decât să descopere femeii samaritence la fântână tainele vieții ei. Și, cu
toate acestea, mulți L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus
femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că
L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul
lumii”. Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca
Răscumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin
Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov, se
spusese că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El vor fi
binecuvântate toate neamurile Pământului. Locuitorii din Samaria își întemeiau
credința în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o
greșită interpretare profețiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui
Hristos slava de la a doua Sa venire, samaritenii se simțiseră îndemnați să
desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepție numai cu cele venite prin
Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări
greșite, mulți dintre ei au primit atât profețiile de mai târziu, cât și
cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. Iisus
începuse să dărâme zidul de despărțire dintre iudei și neamuri și să predice
lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni,
fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda
prejudecăților lor, El a primit ospitalitatea acestui popor disprețuit. A
dormit sub acoperișul lor, a mâncat cu ei la mesele lor - gustând din hrana
pregătită și servită de mâinile lor - a învățat pe străzile lor și i-a tratat
cu cea mai mare amabilitate și curtenie.
Rămânerea
lui Iisus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se
găseau încă sub influența bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioșie
față de neamul lor, li se cerea să cultive ură față de samariteni. Se mirau
văzându-L pe Iisus cum Se poartă. Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze
exemplul Lui și, în cele două zile cât au rămas în Samaria, și-au stăpânit
prejudecățile, din respect față de Iisus; dar în inima lor nu erau mulțumiți.
Înțelegeau cu greu că, în locul disprețului și urii, trebuie să cultive
mila și iubirea. Dar, după înălțarea Domnului, și-au adus aminte de
învățăturile Lui și le-au înțeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei și-au
adus iarăși aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul și
de duioșia cu care Se purta față de străinii aceștia disprețuiți. Mai târziu,
când a mers în Samaria, Petru a arătat același spirit în lucrarea sa. Ioan,
când a fost chemat la Efes și la Smirna, și-a adus aminte de cele întâmplate la
Sihem și inima lui s-a umplut de recunoștință pentru Învățătorul dumnezeiesc,
care, prevăzând dificultățile pe care ei trebuiau să le întâmpine, le-a dat
ajutor prin pilda Sa.
Îndată
ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus și pe alții la El. Ea s-a
dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în
Samaria care să arate că era un câmp promițător. Gândurile lor erau ațintite
asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în
jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o
disprețuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată
lumina la compatrioții săi. Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei
credințe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăția
lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viață.
Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în
pustie, curgând pentru a-i răcori pe toți și făcându-i pe cei gata să piară
doritori să bea din apa vieții.
20 -
Numai dacă vedeți semne și minuni:
Galileenii
care s-au întors de la sărbătoarea Paștilor au adus vestea despre lucrările
minunate săvârșite de Iisus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre
faptele Lui Îi deschideau calea în Galilea. Mulți deplângeau abuzurile de la
templu, lăcomia și aroganța preoților. Ei sperau că Omul acesta, care-i
alungase pe conducători, ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. Veștile sosite
păreau să confirme așteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar
fi declarat că El este Mesia. Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El.
Pentru motivul acesta, Iisus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana.
Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în țara lui.
Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi
strâmte și lumești Îl judecau pe Hristos după nașterea Lui umilă, după
îmbrăcămintea Lui simplă și după munca de toate zilele. Ei nu puteau să
aprecieze curăția spiritului Aceluia care nu avea nicio urmă de
păcat. Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin
toată Galilea, dând speranță celor suferinzi și nenorociți. În Capernaum,
veștile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofițer în slujba împăratului.
Un fiu al acestui slujbaș era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac.
Medicii îl sortiseră morții, dar, atunci când a auzit de Iisus, tatăl s-a
hotărât să-I ceară ajutor. Copilașul era foarte slăbit și se temeau că nu va
trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte
personal cazul. Spera că rugămințile unui părinte aveau să trezească mila
Marelui Medic. Ajungând la Cana, a găsit o mulțime de oameni în jurul lui Iisus.
Cu inima nerăbdătoare, și-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credința lui a
început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf și
obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el
venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Iisus, I-a
povestit pentru ce a venit și L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el
acasă. Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Iisus. Înainte ca
acest slujbaș să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui. El mai
știa că tatăl își pusese în minte anumite condiții ca să creadă în Iisus. Dacă
cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În
timp ce slujbașul disperat aștepta răspunsul, Iisus a zis: „Dacă nu vedeți
semne și minuni, cu niciun chip nu credeți”. În ciuda tuturor dovezilor că
Iisus era Hristosul, petiționarul se hotărâse să creadă în El numai cu condiția
împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredința
aceasta ce ridică întrebări și credința simplă a samaritenilor, care nu
ceruseră niciun semn, nicio minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a
dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor.
Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredințate proorociile
sfinte, nu înțelegea glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin Fiul
Său. Slujbașul împărătesc avea totuși oarecare credință, pentru că el
venise să ceară ceea ce, după părerea lui, era cea mai prețioasă dintre toate
binecuvântările. Iisus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să
vindece copilul, dar să facă pe slujbaș și familia lui părtași la
binecuvântarea mântuirii și să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând,
avea să fie câmpul Său de activitate. Dar slujbașul împărătesc trebuia totuși
să-și dea seama de nevoile sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul
acesta reprezenta pe mulți alții din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu
Iisus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câștig de la puterea Lui
și credința lor era legată de realizarea acestui câștig; în schimb, nu-și
dădeau seama de boala lor spirituală și nu vedeau nevoia harului divin. Ca
un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbașului
împărătesc. El și-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Iisus erau
egoiste. Credința lui șovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de
durere, și-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viața fiului său. A simțit
că era în fața Cuiva care putea să citească gândurile și căruia totul Îi era cu
putință. În disperarea sa, a strigat: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu!”
Credința lui s-a prins de Hristos ca și Iacov când, în lupta cu îngerul, a
strigat: „Nu te las până când nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.). La
fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se
prinde de El, cerând cu stăruință ajutor în nevoia lui. „Du-te, i-a zis El,
fiul tău trăiește.” Slujbașul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o
pace și o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai
că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credință puternică,
s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător. În același ceas, cei care
vegheau lângă copilașul muribund, în căminul din Capernaum, au observat o
bruscă și tainică schimbare. Umbra morții a pierit de pe fața bolnavului. Febra
a făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecați au
început să strălucească de inteligență și în corpul lui slăbit și ros de
suferință a revenit vigoarea. Niciun semn de boală nu mai era în copil. Carnea
lui aprinsă s-a făcut moale și plină de viață și el s-a cufundat într-un somn
liniștit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită și
bucuria era mare. Cana nu era așa departe de Capernaum, iar ofițerul putea
să ajungă acasă chiar în seara aceleiași zile în care se întâlnise cu Iisus;
dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi dimineață a ajuns la
Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Iisus, inima lui era împovărată
de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor,
o batjocură. Cât de deosebite erau acum simțămintele lui! Întreaga natură avea
o nouă înfățișare. El vedea totul cu alți ochi. Pe când mergea în liniștea
zorilor dimineții, i se părea că toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu
el. Când se afla încă departe de casă, slugile i-au ieșit în întâmpinare cu
dorința de a-i ușura povara sufletească pe care erau siguri că o simțea. Nu s-a
arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l
înțelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns:
„Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile!” Chiar în clipa în care
credința tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: „Fiul tău trăiește”, iubirea
dumnezeiască atinsese copilașul muribund. Tatăl a dat fuga să-și vadă
fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre morți și Îl
lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare
minunată. Slujbașul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre
Hristos. După ce, mai târziu, a auzit învățăturile Lui, el și toți din casa lui
au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfințită spre convertirea întregii
familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părțile, iar în
Capernaum, unde au fost săvârșite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea
pentru lucrarea personală a lui Hristos.
Acela
care l-a binecuvântat pe slujbașul împărătesc din Capernaum vrea tot așa de
mult să ne binecuvânteze și pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl
căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorința de a câștiga bunuri pământești;
noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile.
Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le
cerem; și întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă și cât
de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste.
Când mărturisim starea noastră rea și lipsa noastră de putere, trebuie să ne
încredem cu totul în iubirea Lui. Slujbașul împărătesc voia să vadă
împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească
asigurarea lui Iisus că rugăciunea lui era ascultată și binecuvântarea dată. Și
noi trebuie să învățăm același lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau
simțim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduințele Lui. Când
venim la El în credință, fiecare cerere pătrunde în inima lui Dumnezeu. Când am
cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem în același timp că le primim și să-I
mulțumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri
fiind că binecuvântarea se va da atunci când vom avea mai mare nevoie de ea.
Când am învățat să facem lucrul acesta, vom ști că rugăciunile noastre au fost
ascultate. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult”, „potrivit cu bogăția
slavei Sale” și „după lucrarea puterii tăriei Lui.” (Efeseni 3, 20.16; 1,
19.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu