CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” -
CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A ȘASEA
Capitolul 11 - Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!
Al doilea element din
Interludiul prezentat între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea are rolul să
ne reamintească de bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Apariția celor doi
martori la Ierusalim este încă un gest de har în mijlocul mâniei divine. El
vrea să mai facă o demonstrație în mijlocul poporului Său la Ierusalim.
Martorii vor profeții, vor face semne, vor muri, vor învia pentru ca oamenii,
în mod special cei din poporul evreu, să se întoarcă la Dumnezeu. Vom argumenta
împreună aceste afirmații. Ce putem spune despre cei doi
martori? Primul
lucru pe
care-l putem spune este că mărturia lor apare pe fondul unui conflict între
Dumnezeu și dușmanii Lui. Așa a fost pe vremea lui Moise și tot așa a fost pe
vremea lui Ilie. În
Egipt, faraonul care-i ținea pe copiii lui Dumnezeu în robie n-a vrut să-i lase
să plece decât după teribila mărturie a celor zece plăgi. Conducătorul
Egiptului a spus: „Cine este Dumnezeu ca să vă dau voie să vă duceți și să vă
închinați Lui?” Mărturia lui Moise a fost zdrobitoare. Pe vremea lui Ilie, copiii
lui Dumnezeu erau robi ai idolatriei. Mărturia profetului a fost necesară
pentru a-i scoate din această robie și a-i întoarce de la Baal la Dumnezeul cel
adevărat. În contextul capitolului 11
din Apocalipsa, omenirea este roabă Antihristului care coboară chiar și foc din
cer ca să-i convingă de autoritatea lui. Dumnezeu trimite doi martori ca să
întoarcă oamenii la El. Ei intră în acest conflict de partea lui Dumnezeu, în
condițiile în care, parte a Templului de la Ierusalim este călcată și pângărită
de Neamuri: „Apoi
mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: Scoală-te şi măsoară
Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de
afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor,
care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da
celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute
şaizeci de zile” (Apoc. 11:1-3). Așa
cum am spus deja, ne aflăm la jumătatea ultimei săptămâni din profețiile lui
Daniel, când Antihristul va rupe legământul, va intra în Templu și se va da
drept Dumnezeu: „Şaptezeci
de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei
sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la
ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice. Să ştii dar
şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului
până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de
şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume
în vremuri de strâmtorare. După
aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic.
Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul
lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit
şi împreună cu el şi pustiirile. El
va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa
urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui
pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:25-27). Domnia
Antihristului va face parte din manifestările celei de a patra „fiare” din
calendarul profetic al vremii neamurilor. Ea va fi una din manifestările
Imperiului Roman, ajuns iar la putere înainte de revenirea Domnului. Despre
aceasta știm tot din cartea profetului Daniel, din cele scrise în capitolul 7: „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra
fiarei a patra - care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de
grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în
picioare ce rămânea - şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap,
şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra
cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o
înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul
acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel
Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit
vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa:
Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi
de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va
zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica
zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de
înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă
împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta
să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o
vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va
lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar
domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub
ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o
împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel
7:19-27). Asupra
acestor lucruri vom mai reveni atunci când vom analiza cele scrise în capitolul
13 din Apocalipsa. Tot despre biruința aparentă a lui Antihrist a vorbit și
apostolul Pavel, când îl descrie ca „omul
fărădelegii, fiul
pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte
„Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul
lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:3-4). Al doilea lucru pe care-l putem spune
despre acești doi martori este că, de departe, ei arată că nu este vorba despre
un conflict între egali, Dumnezeu fiind infinit mai puternic decât toți
adversarii Lui. În Egipt, Moise a făcut lucrări extraordinare, ca și Ilie pe
vremea Izabelei. Lucrările săvârșite de cei doi martori sunt în mare parte
asemănătoare cu lucrările acestor două personalități din vechime, ceea ce ne
face să spunem că cei doi martori vor fi tot ei. Unii îl pun în locul lui Moise pe Enoh, argumentând că Enoh
este acela care, alături de Ilie, a
fost strămutat la Cer fără să vadă moartea. Motivarea acestei preferințe ar fi
versetul care spune că fiecare om „trebuie să moară”: „
… oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine
judecata …” (Evrei 9:27). Acest
argument este însă șubred, pentru că o întreagă generație nu va cunoaște
moartea la Răpire, ci vor fi înălțați la Cer. În plus, toți cei care au fost
înviați în Vechiul și Noul Testament au murit iar, trăind astfel două morți
consecutive. Plăgile
săvârșite de Dumnezeu în mărturia lui Moise sunt mai asemănătoare cu minunile
săvârșite de cei doi martori decât viața lui Enoh. Cât despre Ilie, este scris
că seceta provocată de el a ținut exact atât cât va dura și mărturia acestor
doi martori: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi
noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani
şi şase luni” (Iacob 5:17). Mai
este o precizare despre lucrarea acestor doi martori: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele
două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 11:4). Este o trimitere la o imagine
din cartea profetului Zaharia și se referă la lucrarea făcută de Dumnezeu prin
preotul Iosua și conducătorul Zorobabel pentru reașezarea Israelului în matca
mesianică după exilul babilonian: „Îngerul
care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din
somnul lui. El m-a întrebat: „Ce vezi?” Eu am răspuns: „M-am uitat şi iată
că este un sfeşnic cu totul de aur şi deasupra lui, un vas cu untdelemn şi
pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful
sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi
altul la stânga lui.” Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea
cu mine: „Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?” Îngerul care vorbea cu
mine mi-a răspuns: „Nu ştii ce nseamnă
aceste lucruri?” Eu am zis: „Nu, domnul meu.” Atunci, el a luat din nou
cuvântul şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună
astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin
Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor! Cine eşti tu, munte mare, înaintea
lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai
însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: Îndurare, îndurare
cu ea!” (Zah. 4:1-7). Iertarea
și binecuvântarea poporului Israel se va face tot pe baza lucrării lui Iisus
Hristos, „odrasla” născută din fecioară și va fi realizată nu prin puterea
omenească sau prin meritele evreilor, ci prin Duhul lui Dumnezeu! Așa este
precizat în Zaharia: „Ascultă
dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta -
căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe
Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am
pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa
ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor, şi într-o singură zi, voi
înlătura nelegiuirea ţării acesteia. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor,
vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.” (Zah. 3:8-10). Oricine va încerca să-i atace
pe cei doi martori ai lui Dumnezeu din Ierusalim vor fi incendiați de mânia
divină. Ei vor fi literalmente nemuritori pe durata misiunii lor: „Dacă umblă cineva să le facă rău, le
iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le
facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul,
ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, şi au putere să prefacă apele în
sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi”
(Apoc. 11:5-6). Al
treilea lucru pe
care-l putem spune despre acești doi martori este că toate biruințele
adversarilor lui Dumnezeu sunt numai aparente și doar de scurtă durată, în timp
ce aparentele înfrângeri ale lui Dumnezeu sunt temporare și întotdeauna urmate
de biruință. Fiara
îi omoară pe cei doi martori și toți cei generic numiți „locuitorii
pământului”, oameni lipsiți de Cer, se bucură și își trimit daruri. Înfrângerea
celor doi martori însă, asemenea aparentei înfrângeri a Domnului lor, nu
durează însă decât „trei zile”, după care ei învie spre groaza tuturor și sunt
ridicați biruitori la Cer. „Când
îşi vor isprăvi mărturisirea lor,
fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va
omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari,
care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost
răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de
orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi
trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în
mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei
şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră
pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de
viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică
a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le
zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au
văzut” (Apoc. 11:7-12). Într-o
altă simetrie cu mărturia Domnului Iisus, învierea celor doi martori va fi
însoțită și ea de un cutremur de pământ, iar cei afectați se vor întoarce „în
masă” la Dumnezeu, ca cei din marele seceriș de la Rusalii: „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a
zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta
de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului”
(Apoc. 11:13). „Locuitorii
pământului”, mulți dintre ei, ne spune textul, își vor relua legătura cu Cerul. Dumnezeu nu se va lăsa
niciodată fără mărturie pe Pământ. În vremurile Necazului cel Mare, după
Răpirea Bisericii, pe scena lumii va exista mărturia acestei cărți scrise de
apostolul Ioan, Apocalipsa, și mărturia celor 144.000 de evrei pecetluiți
pentru vestirea Evangheliei. Capitolul 11 ne prezintă încă două personaje
excepționale însărcinate cu depunerea mărturiei despre Hristos și Împărăția Sa.
Capitolul este fascinant, iar acești doi martori sunt cu totul ieșiți din
comun. Prin lucrarea lor, harul lui Dumnezeu va aduna de pe Pământ prin
pocăință și martiraj o mulțime al cărui număr nu-l poate socoti nimeni, așa cum
am văzut în Apocalipsa 7. Apocalipsa
11:13 precizează un amănunt peste care nu putem trece cu vederea. Relatarea
este despre cetatea Ierusalim și semnalizează împlinirea unor străvechi profeții
despre reluarea planului mesianic al lui Dumnezeu cu evreii. Dincolo de faptul
că șapte mii de locuitori ai Ierusalimului vor muri într-un cutremur care va
distruge a zecea parte din cetate este precizat că „ceilalți” au început să-L
slăvească pe Dumnezeu. „Şi
cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). Pare neînsemnat, dar urmează
imediat în acest capitol reacția cerească la sunarea din cea de a șaptea
trâmbiță. Dacă le citim una după alta, vedem că se va împlini atunci ceea ce a
vestit apostolul Pavel în Epistola către Romani, contestând ideea unora că Biserica ar fi înlocuit pe veci poporul
Israel în planul mesianic: „Fraţilor,
pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina
aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va
intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit,
după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate
nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face
cu ei, când le voi şterge păcatele.” În
ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în
ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui
Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:25-29). Hotărârea lui Dumnezeu de a
salva Israelul prin har și de a-l repune în privilegiile și prerogativele
mesianice a fost vestită de mulți profeți. Ne vom limita aici să-l cităm pe
Isaia: „Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a
văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam
aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut
fiii! Aş putea să deschid pântecele mamei şi să nu o las să nască? zice Domnul.
Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău.
„Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l
iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să
fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de
plinătatea slavei lui.” Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava
neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în
braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă
voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea
aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca
iarba”. Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe
vrăjmaşii Lui să-I simtă mania” (Isaia 66:8-14). În
ziua descrisă de Apocalipsa 11:13, Necazul lui Iacov se va transforma în
Binecuvântarea lui Iacov, în salvarea și mântuirea lui Iacov. Aceasta este una din marile
teme ale acestui capitol! Altfel, de ce nu i-ar fi trimis Dumnezeu pe cei doi
martori să profețească la Roma, Washington, Moscova, Beijing, Paris sau Londra?
Lucrarea celor doi martori la Ierusalim marchează atenția acordată de Dumnezeu
poporului Israel și momentul reașezării lui în planul mesianic. Într-o simetrie cu precizie matematică,
în ziua în care Antihristul rupe legământul cu Israelul, la jumătatea celei de
a șaptezecea săptămâni, Dumnezeu își reactivează Legământul Lui cu poporul ales!
Imediat ce sună trâmbița a șaptea, Cerul intră în sărbătoare. Ascultați mesajul
celor de acolo și veți vedea imediat că este legat de Împărăția lui Dumnezeu pe
Pământ împreună cu cei din Israel: „Îngerul,
al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer
s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile
Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi
cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe
scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui
Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care
eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai
început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a
venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe
sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei
ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost
deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost
fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare” (Apocalipsa
11:15-19). Biserica
a avut de a face cu Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Israelul are
de a face cu Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Reacția glasurilor puternice din
Cer care ziceau: „Împărăţia lumii a
trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în
vecii vecilor” marchează un moment de răscruce în istoria lumii. Ea declară
că „vremurile Neamurilor” s-au încheiat: „Ierusalimul
va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile
neamurilor” (Luca 11:24). Dumnezeu se va întoarce la Israel și Israelul se va întoarce la Dumnezeu.
Poporul lui Dumnezeu, un neam de preoți, o națiune sfântă, va redeveni
instrumentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Satan se va năpusti asupra lor
cu o furie teribilă, dar va fi neputincios în fața împlinirilor planului
profetic. Ca să înțelegem mai bine acest program al lui Dumnezeu cu Pământul,
autorul Apocalipsei suspendă narațiunea pedepselor declanșate de trâmbița a
șaptea pentru a ne recapitula planul mesianic printr-o metaforă cu șapte
personaje. Cu asta ne întâlnim în capitolele 12-14 ale Apocalipsei.
Suplimentar:
Despre cei doi martori:
Apocalipsa 11.7-9:
Cei doi
martori omorâți în Ierusalim, denumit Sodoma și Egipt: Martorii sunt de neînvins până
când mărturia lor este deplină. Atuncii ei sunt omorâți de fiara care se ridică
din adânc, despre care avem detalii în capitolul 13. Mărturia lor avea ca
centru Ierusalimul, și acolo zăceau trupurile lor moarte. Ierusalimul fusese
numit „sfânta cetate” în versetul 2, așa cum este în planul lui Dumnezeu. Având
pe acei martori omorâți și zăcând pe stradă, ea este numită „cetatea cea mare”,
care din punct de vedere spiritul este chiar „Sodoma și Egipt”. Este clar
identificată de cuvintele „unde a fost răstignit și Domnul lor”. Sodoma a devenit simbolul lumii în
pofta ei nestăpânită și în imoralitatea ei, în care omul se degradează mai jos
de nivelul animalelor, încât strigătul ei se ridică la Dumnezeu pentru a
interveni în judecată. Egiptul
simbolizează lumea cu exteriorul ei măreț care oferă tuturor celor ce se
slujesc de ea plăceri omenești și satisfacții ale cărnii, dar care totodată
stăpânește printr-o idolatrie care degradează și care chiar robește pe oamenii
lui Dumnezeu, dacă ei vin sub puterea ei. Toate acestea pot fi mari în ochii
omului, dar în mod sigur nu sunt sfinte. Așa va ajunge Ierusalimul călcat în
picioare de națiuni și sub dominația fiarei care se ridică din adânc. Într-o
astfel de cetate mor martorii, și bucuria celor ce și-au atins scopul va fi
mare.
Apocalipsa 11.10: Cei ce locuiesc pe Pământ
bucuroși că nu mai sunt chinuiți de adevăr: Versetul 10 îi
menționează pe „cei care locuiesc pe pământ” - locuitorii pământului. Oamenii
în general, potrivit versetului 1o, se vor bucura, dar acești „locuitori ai
pământului” vor fi plini de veselie și vor avea mari festivități, pentru că
mărturia celor doi profeți „îi chinuia”. Putem înțelege lucrul acesta, pentru
că același fel de lucruri pot fi văzute și astăzi. Adevăraților martori ai lui
Hristos în evanghelie li se împotrivește lumea nepăsătoare; totodată se
stârnește o repulsie și o respingere violentă din partea celor ce se socotesc
oameni moderni, al căror efort este să degradeze credința lui Hristos la o
încercare de îmbunătățire pământească, tăgăduindu-i originea cerească și scopul
ceresc la care ea te conduce. Ei nu pot sta alături de adevăr; el îi
chinuiește.
Apocalipsa 11.11-12: Învierea și
suirea la Cer a martorilor: Bucuria locuitorilor Pământului și a persecutorilor
în general este totuși de scurtă durată. După trei zile și jumătate ei sunt
ridicați din moarte și suiți la Cer într-un nor. Dușmanii lor îi văd, deci
triumful lor este complet. Ei suferă sub domnia fiarei, dar sunt ridicați
într-o poziție cerească, nu pământească. Înălțarea lor prevestea căderea care
urma îndată a fiarei și a sateliților ei.
Capitolul 12 - Taina fărădelegii:
Pe
lângă descoperirea lui Iisus Hristos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul
într-o serie întreagă de alte realități din Multiversul în care existăm. Una
dintre ele este „taina fărădelegii” despre care amintește și apostolul Pavel,
el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo” de dimensiunile lumii
noastre, în realitățile celui de al Treilea Cer (2 Cor. 12:1-5). Scriindu-le
celor din Thesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai
abordase într-una din vizitele sale: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam
lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte
ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi
început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din
drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl
va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2
Tes. 2:5-8).
Ce este
„taina fărădelegii”? O taină este un adevăr ținut ascuns de Dumnezeu
până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii”, ca
o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește
în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului
mesianic pe Pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena
lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți
împărații Pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care
urmează! Până acum am privit în
Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe Pământ a căror existență este
determinată decisiv de evenimente din Cerul al Treilea. Ni s-a îngăduit să
privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv „hiperspațiu”, chiar dacă n-am putut
înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12
schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la
finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antihrist. Apocalipsa 12 - 14 așează în context
marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui
Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru
poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie,
căci „taina fărădelegii” va lucra cu toară puterea în fiii neascultării. Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa
și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice
încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea
celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni
doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii
să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și
Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii”. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit
dacă identificăm cele „șapte” personaje ale ei. 1. Femeia învăluită în soare -
Apoc. 12:1-2; 2. Balaurul - Apoc. 12:3-4; 3. Copilul de parte bărbătească -
Apoc. 12:5-6; 4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12; 5. Rămășița
evreiască - Apoc. 12:17; 6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; 7. Fiara
ridicată din Pământ - Apoc. 13:11-18. Pe
măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare
personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu
primele cinci personaje principale. În capitolele 12 - 19 se găsesc nu mai
puțin de șapte „semen” care apar pe Cer. Secțiunea este supranumită și „cartea
semnelor”. După ce n-am avut niciun „semn” în primele 11 capitole, vom citi
despre trei semne în Cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe Pământ (Apoc.
13:13-14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia
scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte „semen” ale divinității lui Iisus
din Nazaret.
1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2: „În cer s-a arătat un
semn mare - o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de
douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată,
ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască” (Apoc. 12:1-2). Expresia „un semn mare” atrage
atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă,
„semeion” înseamnă un anunț, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar
termenul „mare” este „megas”. Asistăm la descrierea unor megaviziuni,
care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este
„femeia învăluită în soare”? Dacă ar fi să ne luăm după iconografia
catolică și ortodoxă, femeia este Maria, mama Domnului Iisus, iar cele
douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut
doctrina „învierii Mariei” și a înălțării ei la Cer. Alții
spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru
aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația
instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu
literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la Cer. Realitatea
este că „femeia” metaforică nu poate fi nici fecioara Maria
și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este
suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif: „Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi
unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit
tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: Ce înseamnă
visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi
fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9). Iosif a fost atunci cea
de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind
astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Vechiul Testament
este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie.
Iată un exemplu din Isaia: „Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei
fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai
aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul
este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte
Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie
părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost
izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te
părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de
mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o
dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.” (Isaia 54:4-8). Când a păcătuit
și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o
„văduvă” (Isaia 47:7-9; Luca 18:1-8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia
50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1-25, Osea 2:1-23). Prin contrast,
Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară”, o logodnică
curată care se pregătește de nuntă: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia
lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea
lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a
amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice
de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” (2 Cor.
11:2-3). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi
Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce
a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui
această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta,
ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27). În
Apocalipsa, „femeia învăluită în soare” este „însărcinată,
țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască”. Cum ar putea
Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară
care se pregătește de nuntă? Realitatea biblică este că nu
Biserica L-a născut pe Hristos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui! Nu este scris nicăieri
în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori
despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte
privilegii ale poporului ales scrie: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele,
darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a
ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu
binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 9:4-5). Hristos s-a născut
trupește din Israel. El este „sămânța promisă” de Dumnezeu: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni
s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6-7). Revenirea lui Iisus
Hristos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește
„durerile nașterii”: „Adevărat,
adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va
bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în
bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că
i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de
suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:20-21). „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul
durerilor. Atunci vă
vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile
pentru Numele Meu” (Mat. 24:8-0). Nu există nicio
îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel! De fapt, în Apocalipsa
sunt pomenite patru „femei” simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în
scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simbol al idolatriei
păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc.
2:20-23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa
este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea Adevărată, Mireasa
Mielului. Cea de a treia femeie este „curva cea mare cu care au curvit
împărații pământului” și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1-18). Vom
vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra
„femeie” este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.
2. Balaurul - Apoc. 12:3-4: Cel de al doilea „semn” cu semnificațoii profunde care
s-a arătat „în Cer”, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi” este
grozav la înfățișare: „În
cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte
capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu
coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le
arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care
stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte” (Apoc.
12:3-4). Identitatea
lui ne este descoperită în versetul 9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe
pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). Balaurul poartă
culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan
8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt
embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii
văzduhului” și „stăpânitorul lumii acesteia” (Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30,
16:11). Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei” cu care ne vom
întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există
o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după
ce balaurul va fi aruncat din Cer. Diavolul va intra în Antihrist, cum a intrat
altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea
Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii”, se
va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final. „A treia parte din stelele cerului” care îl urmează sunt îngerii contaminați
de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului”
(Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și
pucioasă (Mat. 25:41). Ioan ne spune că balaurul „a stătut
înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl
va naște”.
Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica
lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Iisus Hristos. El știe că Cel născut din
„sămânța femeii” îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat
să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același
Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost
însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea. Atunci Diavolul
l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani
din ținutul acela. Dumnezeu și-a scăpat Fiul, trimițând familia lui Iosif
în Egipt. Toată viața lui Iisus a fost marcată de încercări ale Diavolului de
a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de
pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a
împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus
pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat. Dezbrăcat
de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească
planurile lui Dumnezeu prin Hristos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o
pe propria lui piele: „Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit
(eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana” (1 Tes.
2:18).
3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6: Cel de al treilea
personaj al dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii” în
Apocalipsa 12 - 14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească: „Ea a născut un fiu, un
copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de
fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi
femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită
acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12:5-6). Nu încape nicio îndoială! Acest copil născut din Israel este Iisus Hristos,
nădejdea veacurilor. Psalmul
2 ne-o spune clar: „Totuşi
Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.” „Eu voi
vesti hotărârea Lui - zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi
Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile
pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma
ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6-9). Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost
„răpit” la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de
Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie
între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului” direct
la „fuga femeii în pustie”. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc,
balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul
Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre Domnia lui Hristos pe Pământ.
Important de știut: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor”
minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu
revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni
decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să
așeze „în timp”, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu.
Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară
dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „thematic”, nu cronologic,
silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele
escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a
evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii” de-a lungul istoriei.
Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și
integratoare, pentru că anumite „evenimente” acopere de fapt perioade foarte
mari de „timp”. În
timpul Necazului lui Iacov, întrupat în Antihrist, Satan se va năpusti ca
un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un
loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile.
Comentându-le, Domnul Iisus a spus: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii,
despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci,
cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei
să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu
se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în
zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi
de Sabat. Pentru că atunci
va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până
acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate,
nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate”
(Mat. 24:15-22).
4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12: După cele două „semen” care
au apărut în Cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic
care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele
Cerului de Mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil „război al stelelor”: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu
balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut
birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare,
şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a
fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc.
12:7-9). Faptul
că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul
că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu” înaintea
tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de
pe „muntele lui Dumnezeu”, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare.
El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum
liberi. Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic
la sfera din jurul planetei Pământ. Nu știm multe despre acest război al
stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Iisus: „Isus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). Cel care se luptă cu
Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul Mihail. Ne-am mai întâlnit cu el
în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul
conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gabriel,
a spus: „Dar căpetenia
împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată
că Mihail, una din
căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo
lângă împăraţii Persiei” (Daniel 10:13). „Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este
scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de
voievodul vostru Mihail” (Daniel 10:21). „În vremea aceea se va scula marele
voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme
de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea
aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va
fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1-2). Tradus, numele lui Mihail înseamnă „Cine este ca Iehova?”, o foarte categorică alternativă la atitudinea lui
Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a
vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul
poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a
luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu
ne-a fost descoperit nouă: „Arhanghelul Mihail,
când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise,
n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul
să te mustre!” (Iuda 1:9). Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici
n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia
Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din Cer
este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile
oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: „Și locul lor nu s-a mai găsit în cer” Apoc. 12:8). „Şi am auzit în cer un glas
tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia
Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor
noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat
jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii
lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă,
ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul
s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”
(Apoc. 12:10-12) Alungarea lui Satan din sferele înalte ale Cerului va umple de bucurie pe
cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe Pământ. Apostolul Petru a avut în
vedere și el aceste vremuri atunci când a scris: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru,
diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”
(1 Petru 5:8). Războiul
din Cer s-a transformat în războiul de pe pământ. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin
cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Hristos l-a biruit pe
Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe
Hristos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua
parte a Necazului cel Mare: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească
pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi
ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în
locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de
faţa şarpelui” (Apoc. 12:13-14). Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice,
trebuie să luăm în același semn și numirea pentru „cele două aripi ale vulturului celui mare care au fost date femeii
ca să zboare cu ele în pustie”. Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur
şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19:4). Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a
protecției divine când scrie: „Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după
tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!”
(Isaia 26:20). Persecuția
dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de
Dumnezeu va fi și mai mare. „Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca
s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura
şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.” (Apoc. 12:15-16). Profetul Daniel a avut
mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare.
Iată răspunsul primit atunci: „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care
stătea deasupra apelor râului: Cât va mai fi până la
sfârşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela
îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat
spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că
vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3,5 ani) şi că toate
aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de
tot. Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul
meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a
răspuns: Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite
până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi
curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu
va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la
vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea
pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3,5
ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute
treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12:6-12). Putem vedea în
urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din
Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Hristos. Iată
scena petrecută în Ierusalim: „Când
a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă,
şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: Eu sunt nevinovat de sângele
neprihănitului acestuia. Treaba voastră! Şi tot norodul a răspuns: Sângele Lui
să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).Dreptatea lui Dumnezeu a
făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat,
„răzbunătorul sângelui” îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi
printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul
rătăcitor”. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia,
împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom: „Domnul te va
împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului
până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai
cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de
odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va
face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta
nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa
ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le
vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: O, de ar veni seara! şi seara vei zice: O,
de ar veni dimineaţa!” (Deut. 28:64-67). Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge
era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să
stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță,
absolvit de vină. Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de
scăpare, care-L simboliza pe Hristos, din pricina necredinței. Când se vor
întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne
indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri
asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A
atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat
și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.
5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17: Mânios că nu i-a putut face nimic femeii
apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei
rămași: „Şi balaurul,
mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care
păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 12:17).
Aici avem încă o dovadă
că „femeia” din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va
fi răpită la Cer nu va rămâne în urma ei nicio „rămășiță”. Toți cei găsiți „în
Hristos” vor părăsi Pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu
două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui
Iisus Hristos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte
strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Iisus: „Rugați-vă ca fuga
voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat”), dar au ajuns să creadă și
în salvarea prin Iisus Hristos. Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul
Daniel: „Nişte
oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia,
vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va
ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne
tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi.
Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de
jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din
făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie
încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va
fi decât la vremea hotărâtă” (Daniel 11:31-35). Acesta este contextul
istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Iisus în Matei 25 despre
Judecata viitoare a neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după
atitudinea pe care au avut-o „față de unul din aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii”
va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va
răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor
ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o
judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de
poporul lui Dumnezeu. Despre vremea teribilă
a progromului mondial vom citi în capitolul următor: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc.
13:7).
Capitolul
13 - Fiarele fărădelegii:
Mâniat
pe femeie, „balaurul” s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (Apoc.
2:17). Taina fărădelegii descoperită în capitolul 12 devine vizibilă prin
influența pe care o are asupra sistemului politico-administrativ și a
sistemului religios. În capitolul 13 asistăm la instaurarea unui climat de
teroare prin ridicarea celor două „fiare” care vor stăpâni cu autoritate
absolută asupra tuturor „locuitorilor pământului”. Fiara ieșită din mare -
Apoc. 13:1-10; Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18. Împreună cu
balaurul, aceste două fiare vor alcătui o trinitate. Comentatorii o numesc „ne-sfânta trinitate” sau „trinitatea satanică”, o imitație
demonică a sfintei trinități a dumnezeirii. Pentru recuperarea omenirii și
pentru instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, Tatăl a făcut planul,
Fiul este instrumentul prin care se realizează, iar Duhul Sfânt este Cel care-i
convinge pe oameni să se supună Fiului. Cele două fiare din acest capitol vor
imita demonic lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt. Să le luăm pe rând.
6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10: Cel de al șaselea
personaj din drama numită „taina fărădelegii” este teribil în putere, în
împotrivire față de Dumnezeu și în tiranie. El se ivește „din mare” adică din
zarva popoarelor și va instaura domnia absolută a lui Antihrist într-o formă
finală a Imperiului Roman readus la viață. Să nu uităm că ultima „trăznaie” a
Romei a fost să-și proclame Cezarul ca ființă „divină”. În anul 42 d.H.,
romanii l-au zeificat pe Cezar cu titlul „Divus Iulius”, Octavian, urmașul său
a devenit în mod automat Divi filius („Fiul celui divin”). Aceeași obrăznicie
exaltantă îl va caracteriza și pe Antihrist: „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o
fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi
pe capete avea nume de hulă” (Apoc. 13:1). Cel care însuflețește această fiară este „balaurul”
din capitolul precedent, adică Diavolul însuși. Nu este la prima ispravă de
genul acesta. El a fost păpușarul care a tras sforile și în spatele altor
puteri politico-administrative. Cele șapte imperii care s-au succedat sub
influența demonică au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma
și Roma redivivus sau faza romană a Antihristului. Înainte de a prezenta fiara
ieșită din mare este folositor să ne aducem aminte cum a fost numit balaurul
care a însuflețit împotrivirile față de planul lui Dumnezeu în alte cărți ale
Bibliei: În Vechiul
Testament: „Asirianul” - Isaia 10:5-6; Isaia 30:27-33;
„Împăratul Babilonului” - Isaia 14:4; „Lucifer” - Isaia 14:12 „Cornul cel mic”
- Dan. 7:8; Dan. 8:9-12; „Împărat fără rușine și viclean” - Dan. 8:23; „Domnul
care va veni” – Dan. 9:26; „Împăratul care va face ce va dori” - Dan. 11:36. În Noul Testament: „Fiul pierzării” - Ioan 17:12; „Omul fărădelegii”
- 2 Tesal. 2:3-8; „Fiul pierzării” (din nou) - 2 Tesal. 2:3-8; „Potrivnicul” -
2 Tesal. 2:3-8; „Antihrist” - 1 Ioan 2:18; „Fiara” - Apoc. 13:1-2. Aceeași „fiară” ca în profețiile lui Daniel: Fiara din vedenia lui
Ioan este aceiași cu cea de a patra fiară din vedeniile profetului Daniel.
Ordinea imperiilor este însă inversă, pentru că Daniel le vedea în perspectiva
viitorului, iar Ioan le privește retroactiv, spre trecut. Daniel le-a văzut în
ordinea: leu, urs, pardos, fiara înspăimântătoare, iar Ioan le amintește
invers: leopard (pardos), urs și leu. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea
labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul
lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apoc. 13:2). Fiara din Apocalipsa
este o combinație a fiarelor din cartea Daniel, cea de a patra nemaifiind
descrisă pentru că Ioan o va descrie în acest capitol. Ca și în cartea
profetului Daniel, sistemul omenesc dominant pe Pământ la un anumit moment este
numit „fiară”, pentru a sublinia faptul că este ceva sălbatic, sub nivelul
omului și al animalelor obișnuite, total sălbăticit și neascultător de
Dumnezeu. Și tot ca în cartea lui Daniel, fiara politico-administrativă este
alcătuită dintr-un complex de patru imperii mondiale, așezate într-o ordine
decrescătoare. În cartea profetului Daniel, în capitolul 2 ni se spune că
Dumnezeu i-a dat lui Nebucadnețar programul politic al veacurilor prin imaginea
unui chip de om care avea capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele
și coapsele de aramă, iar picioarele de fier cu partea de la fluierele
picioarelor în jos parte de fier și parte de lut (Dan. 2:31-33). Imperiile
mondiale s-au succedat unul după altul, babilonienii, medo-persanii, grecii și
romanii, de fiecare dată următorul fiind mai puțin puternic și slăvit decât
precedentul. Dumnezeu îi descoperă apoi lui Daniel aceeași succesiune de
imperii mondiale sub chipul a patru „fiare” distincte: „În vedenia mea de
noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea
Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de
alta. Cea dintâi semăna cu un leu … o a doua fiară era ca un urs … o a
treia ca un pardos … și a patra era nespus de grozav de înspăimântătoare și de
puternică” (Dan. 7:2-7). Același personaj misterios cu puteri nemaipomenite: Ca și în cartea lui
Daniel, fiara a patra este dominată de apariție unui personaj extrem de
puternic și de obraznic față de Dumnezeu. Iată ce este scris în cartea
profetului Daniel: „M-am uitat cu băgare
de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi,
dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul
acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Dan.
7:8). „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a
mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea
minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o
parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a
înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat
locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina
păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la
pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 9:9-12). „La
sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se
va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin
puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va
începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din
pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va
pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului
domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan.
8:23-25). Iată
ce este scris în Apocalipsa: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte
fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se
închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se
închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta
cu ea?” (Apoc. 13:3-4). Nu cred că acest personaj va
muri și va avea parte de o înviere demonică pentru simplul fapt că Satana nu
poate da viață nimănui. Cred că „rănit de moarte” este o aluzie la revenirea
Imperiului Roman după o aparentă moarte care a durat multe secole. Imperiul se
va reface în vatra vechii Europe unite și va avea sediul de conducere la Roma.
Personajul care va stăpâni atunci peste toată lumea se va numi Antihrist, care
înseamnă în același timp și „împotriva lui Hristos” și „înlocuitorul lui
Hristos”. Numirea a fost lansată tot de apostolul Ioan în cea dintâi epistolă a
sa: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă.
Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem
că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce
tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe
Fiul” (1 Ioan 2:22). „ … şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu
este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în
lume acum” (1 Ioan 4:3). „Căci în lume s-au
răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup.
Iată amăgitorul, iată antihristul!” (2 Ioan 1:7). Antihristul va apărea mai întâi ca un veritabil „superman”. Va poza drept
un mare umanitarian, un prieten al tuturor și mai ales un protector al
poporului Israel, pe care-i va convinge că este purtătorul de vești bune, cel
ce inaugurează „epoca de aur” descrisă de profeți și pe care-i va convinge să-l
accepte drept un adevărat mesia. Aceeași
obrăznicie împotriva lui Dumnezeu: Ca în toate cazurile aparițiilor lui anterioare,
Satana se va ridica împotriva lui Dumnezeu în persoana acestui final Antchrist.
De data aceasta o va face public și va câștiga adeziunea locuitotilor Pământului
în cea de a doua jumătate a Necazului cel Mare: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari
şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apoc.
13:5). Pentru
liniștea noastră este bine să reamintim că aici apare iar expresia „i s-a dat”.
Asta înseamnă că Satan nu poate face decât exact cât îi permite Cel
Atotputernic, ca și în cazul patriarhului Iov. Intensitatea lucrărilor lui și
durata lor este prestabilită de Dumnezeu însuși, care este întotdeauna pe tron,
deasupra tuturor tronurilor care există. Profetul Daniel precizează durata
lucrării la exact „trei ani și jumătate”, adică durata celei de a doua jumătăți
a Necazului cel Mare. Când citim că „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire
mare” trebuie să înțelegem că până și tronul Satanei, Domnul veacului acestuia,
îi este subordonat lui Dumnezeu. Conflictul Antihristului cu Cerul va fi pe față. Vor
fi două tabere clare și distincte. „Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui
Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc.
13:6). Fără nicio îndoială că Satana va prezenta o variantă mincinoasă a
evenimentelor, justificând Răpirea Bisericii și atrăgând asupra celor plecați
de pe Pământ antipatia și dușmănia „locuitorilor pământului”. Antihrist îi va
vrăji pe oameni cu abilitățile lui de a rezolva toate problemele, toate
situațiile de criză, câștigându-și astfel încrederea lor totală și
libertatea de a face tot ce dorește: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe
sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Dan.
7:25). Îl
va deranja probabil că „era noastră” se numără de la nașterea Domnului Iisus și
va introduce un calendar universal nou, cu date legate de propria sa
identitate. Scopul lui declarat va fi să-L scoată pe Iisus Hristos și influența
Lui din istoria și conștiința oamenilor: „Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se
va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica
împotriva Domnului domnilor” (Dan. 8:25). „Împăratul va face ce va voi; se va
înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri
nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece
mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii
părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de
niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Dan. 11:36). Este posibilă apariția
unui astfel de exemplar al speciei umane? Biblia spune că da, iar istoria o confirmă. Vreau
să vă dau un exemplu din istoria recentă. Am avut curiozitatea să studiez viața
lui Hitler. M-am convins că el a fost cea mai grafică ilustrare a Antihristului.
A fost un fel de „repetiție generală”, înainte de apariția lui. Am citit o
carte fascinantă cu titulul „The Morning of
the Magicians” (Dimineața vrăjitorilor) scrisă în 1969 de Louis Paules
și Jacque Bergier. Autorii examinează activitatea lui Hitler
și ajung la o concluzie teribillă. Ei nu au fost creștini, ci scriitori
liberali. Ca să se documenteze, s-au dus și au studiat procesele verbale de la
procesul din Nuremberg și au citit o mulțime de alte cărți scrise de alții
despre hitlerism. Iată concluzia lor. Citez de la pagina 249: „Este imposibil
să înțelegi planurile politice ale lui Hitler dacă nu ești familiarizat cu
convingerile lui fundamentale, iar cea mai importantă dintre aceste convingeri
a fost că există o legătură magică între om și Univers.” Cu alte cuvinte,
Hitler a crezut din toată inima că între om și lumea nevăzută există o legătură
mistică, magică. Autorii continuă spunând că Hitler a practicat personal magia
și a fost obsedat de ea. Hitler și-a văzut viața ca un destin care i-a fost
hărăzit de forțele nevăzute. L-a citit cu aviditate pe Aenids de Plutonius, un
mare specialist în domeniul inițierii oculte în magie. Hitler a devenit membru
al unor societăți secrete oculte ale intelectualilor pro-arieni, unde s-a
familiarizat cu texte hinduse străvechi. A fost inițiat în aceste discipline
împreună cu Nietzsche și magiciani din Tibet. Paules și Bergier spun că cea mai
probabilă explicație a faptelor lui Hitler este căderea lui sub influența unor
forțe satanice care s-au manifestat în aceste societăți mistice. Ei cred că
lumea a fost atunci sub umbra întunecată a forțelor oculte și că nimeni nu va
putea înțelege exaltarea care l-a cuprins pe Hitler dacă nu ține seama de
intrarea lui sub influența lor. Am găsit o altă carte, scrisă de Eric Norman
în 1972, cu titlul „The Hollow Earth” (Pământul gol pe dinăuntru). Autorul spune că
participarea lui Hitler la societățile oculte l-a convins să se închine la
niște ființe care trăiesc în interiorul Pământului. Aceste spirite puternice au
programul de a ieși până la urmă din centrul planetei și vor deveni
stăpânii Pământului. Sună familiar, nu-i așa? Este exact ceea ce ni se spune în
cartea Apocalipsa că va face Satan. Am văzut în capitolul 9 că miriade de
demoni vor ieși din Adânc și-i vor chinui pe oamenii din toată lumea.
Societățile oculte nu studiază Biblia, așa că singura lor sursă de informare
este direct de la demonii care așteaptă în Adânc. Hitler a fost convins că dacă
nu se va alinia cu planurile civilizației subpământene, va fi ucis când vor
veni ele să ia în stăpânire lumea. Pare caragios, dar el a căutat în trei
ocazii să pătrundă pe căi bizare în interiorul Pământului. Tot din cărțile
despre civilizația subpământeană s-a născut și ideea de a-i folosi pe copii în
război. Hitler i-a numit „mici pui de lup”, le-a făcut uniforme negre iar pe
mâneci le-a așezat câte un sinistru cap de mort. Fanatismul acestor copii a
fost teribil și majoritatea încercărilor făcute asupra lor după război pentru
a-i recupera pentru o viață normală au eșuat. Cel de al Treilea „Reich” a fost incredibil de înțesat cu practicanții ai
științelor oculte. De exemplu, Karl Haushofer, unul din generalii
lui Hitler, a fost unul din fondatorii Societății
Zorilor de Aur
specializată în magia neagră. El a fost cel care l-a îndemnat pe Hitler să scrie
„Mein Kampf”,
cartea ideologiei naziste. Haushofer a vizitat Tibetul, China și India, s-a
convertit la budism, devenind membrul unei societăți secrete care practica
magia neagră și din care nu puteai să ieși decât prin moarte naturală sau
sinucidere. A avut puteri magice deosebite cu care l-a manipulat pe Hitler. Rudolf Hess a
declarat că, de fapt, „Haushofer conduce, magicianul din spatele lui Hitler și
legiunile lui de demoni”. În contionuare el spune că Hitler însuși era un
„medium” dirijat de puterile oculte. Chiar și „svastica”, emblema
hitlerismului, care avea forma unei cruci pătrate cu brațele rupte a fost adusă
tot din magia neagră din Tibet și India. În 1925, la ordinul lui Hitler, un
grup de călugări budiști din Tibet s-au mutat în Berlin, au jurat credință
societății oculte din care făcea parte Hitler și au început imediat să
infiltreze toată societatea germană cu învățăturile lor. Emisarii trimiși de
Hitler în Tibet i-au identificat pe cei cu puteri oculte și au finanțat toată
expediția care i-a transplantat în inima Germaniei. După capitularea Germaniei
la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când anchetatorii au căutat să
deznoadele ițele structurii de putere ale nazismului prin stabilirea rolului
jucat de conducătorii temutului SS, au descoperit cu uimire că foarte mulți
dintre ei au fost tibetani din Himalaia, fără niciun fel de acte de identitate
germane. Rosenberg spune că au fost ultimii care au rămas alături de
Hitler ca să-l sfătuiască și să-l direcționeze. În martie 1946, Haushofer și-a omorât soția, iar apoi,
în fața unui altar budist, și-a jertfit fiul și s-a sinucis. Toți cei șapte
membrii fondatori ai partidului nazist au fost membrii în societăți oculte. Am
fost uimit să citesc în cărțile studiate mărturiile celor din preajma lui
Hitler. Ei au declarat că Hitler avea întotdeauna o altfel de voce când vorbea
în public, de parcă o putere supraomenească venea peste el și-i vrăjea pe cei
care-l ascultau. Avea un magnestism teribil. Nu era vocea cu care erau ei
obișnuiți din convorbirile lor personale cu „marele lider”. De pe buzele lui
ieșeau în public altfel de sunete care vesteau lucruri mari, viziuni
cuceritoare. Un apropiat cu care a trăit sub același acoperiș, mărturisește că
Hitler avea coșmare teribile, convulsii mari în somn care făceau să se miște
patul. Intra într-o formă de catarsis (semiparalizie imobilizantă) și scotea
gemete înfricoșătoare. Într-un miez de noapte l-au găsit sufocându-se și
scoțând sunete neinteligibile, din care n-au putut desluși decât mărturisiri
teribile: „Uite-l! Este aici! A venit după mine!” Avea buzele albe și a început
să strige isteric. Hitler era convins că aparține unei rase superioare,
„ariene” cu rădăcini orientale, destinată să conducă lumea și să o ducă spre
orizonturi noi, necunoscute. La fel de convins a fost și că omenirea pe drumul
înnoirii purta în ea vestigiile unor rămășițe nereușite, un fel de rase
inferioare, care trebuie eliminate repede. Aceste rase nici nu merită să poarte
numele de oameni, fiind încă la nivelul porcilor și al gândacilor puturoși.
Rasele inferioare sunt negrii, țiganii și evreii. Sunt convins că acesta a fost
motivul holocaustului și al lagărelor de exterminare. Un singur om, cu puteri
de mediu spiritist, stăpânit de puteri supranaturale demonice a putut duce o
întreagă națiune de germani inteligenți în pragul nebuniei și i-a transformat
în asasini fără scrupule. A fost la lucru puterea incredibilă a lui Satan. Cred că, cel de al Treilea Reich, cu conotațiile lui de cea de a
treia încercare de a reface puterea Imperiului Roman, după Carol cel Mare și
Napoleon, a fost una din „repetițiile generale” cu public de dinaintea
ridicării adevăratului Antihrist. Până și pretențiile lui de a fi o împărăție
care va dura o mie de ani (un mileniu nebiblic) au fost imitații caraghioase
ale planului lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Hitler i-a urât pe evrei cu o
ură desăvârșită. A omorât șase milioane din poporul Israel, împlinind parcă ad
literam versetul din Apocalipsa 12:3: „Şi
balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu
cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos”
(Apooc. 12:17). Aceeași neputincioasă încercare de a-L
imita pe Dumnezeu: Balaurul
se va întrupa în Antihrist ca să imite întruparea Fiului lui Dumnezeu. El îi va
imita până și „învierea” ca să-i ducă în eroare pe locuitorii Pământului: „Unul din capetele ei
părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se
mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse
puterea lui fiarei” (Apoc. 13:3). Se va împlini astfel profeția făcută de Domnul
Iisus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un
altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). Deși va fi extrem
de puternic, asta nu înseamnă că Antichrist va fi invincibil! Iată ce vom citi
peste doar câteva capitole tot în cartea Apocalipsa: „ … Şi am văzut ca o mare de sticlă
amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână,
stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau
cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari
şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi
adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apoc. 15:2-3).Aceeași falsitate a celui ce este
mincinos și tatăl minciunii: Satan n-ar putea niciodată să-i păcălească pe fiii luminii, dar cei ce au
preferat întunerecul vor fi o pradă ușoară pentru vicleșugurile lui: „I s-a dat să facă
război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice
seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi
toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost
scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost
înjunghiat” (Apoc. 13:7-8). Asta pentru că „locuitorii pământului” n-au vrut să
primească adevărul adus de Evanghelia Domnului Iisus. Aduceți-vă aminte de
avertismentul apostolului Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze;
trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi
atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu
suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui
se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi
puteri mincinoase şi cu toate amăgirile
nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le
trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei
ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2
Tesal. 2:7-12). Dumnezeu
reușește în tot ceea ce-și propune și când El însuși trimite oamenilor o
lucrarea de rătăcire, lumea va fi înșelată. Este permisiunea pe care i-o dă El
lui Satan. Ioan nu se poate opri să-și avertizeze cititorii de această tragică
posibilitate. Simțim imediat simpatia apostolului pentru cititorii și
ascultătorii lui, care mai aveau șansa să creadă Evanghelia și să nu ajungă în
teribila vreme a Necazului lui Iacov. Formularea avertismentului lui este
identică cu cea din avertismentele trimise de Domnul Iisus creștinilor în
cuprinsul celor șapte scrisori din Apocalipsa 2 și 3: „Cine are urechi să
audă! Cine duce pe alţii în robie va merge şi el
în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13:9-10).
7. Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18: Cel de al șaptelea
personaj din drama „tainei fărădelegii” este tot o fiară, tot însuflețită de
Satan, dar diferită de cea dintâi: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară,
care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu
toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui
să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apoc.
13:11-12). Această
a doua fiară are un nume: „profetul mincinos”. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi
din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte
broaşte” (Apoc. 16:13 vezi și Apoc. 19:20; 20:10). Dacă prima fiară se
ridică din mare, adică din mijlocul neîntreruptei agitări a popoarelor lumii,
această a doua fiară se ridică ,,din pământ”, adică din ceva stabil din punct
de vedere social. Fiara aceasta va întregi „trinitatea păgână” cu origini
demonice. Ea va apare după ridicare fiarei dintâi, ca să respecte ordinea în
care au lucrat cele trei persoane ale Trinității dumnezeiești. Tatăl l-a trimis
pe Fiul, iar apoi s-a pogorât asupra oamenilor Duhul Sfânt. Într-o voită
imitare a lucrării Duhului Sfânt, „profetul mincinos” va lua ceea ce este al
fiarei dintâi și le va descoperi oamenilor ca să-i aducă la o totală închinare
și ascultare. Printr-o concurență asemănătoare cu cea în care vrăjitorii
Egiptului i s-au opus lui Moise și au făcut o vreme aceleași minuni ca ale lui,
această fiară a doua va deveni un „mare preot, și profet” care va concura cu
lucrarea miraculoasă a celor doi martori: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se
pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii
pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei” (Apoc.
13:13-14). În
esență, profetul acesta mincinos face două mari lucrări: produce o icoană a
fiarei, un fel de robot însuflețit și pune la punct un sistem totalitar de
control absolut asupra omenirii: „Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană
fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare
icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi
cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi - mici şi
mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi să primească un semn pe mâna dreaptă
sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul
acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13:14b-17). Pe vremuri, cei ce citeau aceste lucruri le priveau cu neîncredere.
Astăzi, când lumea este obișnuită deja cu computerele, cărțile de credit,
camerele de supraveghere și telefonia mobilă inteligentă, versetele acestea
reprezintă o realitate nu numai posibilă, dar și probabilă. Taina fărădelegii
descrisă în capitolele 12 și 13 din Apocalipsa se încheie cu un test pentru
înțelepciunea sfinților. Examenul nu este însă prea greu pentru că imediat ni
se dă și rezolvarea: „Aici e înţelepciunea.
Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi
numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18). Pentru ilustrarea
acestei probleme ne sunt necesare câteva cunoștințe elementare de numerologie
biblică. Le puteți găsi în studiul „Planul profetic
în Biblie: Cifrul spiritual al cifrelor - de pe acest
blog! Pentru cei ce n-aveți timp sau dispoziție să citiți întreg studiul este
suficient aici să spunem că numărul 3 reprezintă trinitatea dumnezeirii,
iar numărul 6 reprezintă imperfecțiunea ființei umane. Trei cifre
de 6 așezate una lângă alta ne dau mesajul despre „un om care se dă drept
Dumnezeu”. Problema este și simplă și complicată, în funcție de pătrunderea
fiecăruia în tainele limbii ebraice în care fiecare literă din alfabet joacă și
rolul unei cifre!
Reflecții suplimentare: Antihristul! - Capitolul 13.11-18:
Lumea aşteaptă un lider
religios cu autoritate. Într-un timp al îndoielii şi nesiguranţei, oamenii ar
dori pe cineva care să aibă răspuns la toate problemele etice, religioase şi
politice care îi frământă. Credincioşii însă ştiu că Dumnezeu a vorbit deja cu
autoritate în persoana Fiului Său şi Şi-a descoperit gândul în Cuvântul Său cel
sfânt. Privitor la Pământ, şi credincioşii aşteaptă pe Cineva în viitor, și
anume pe Domnul Iisus Hristos venind în glorie ca să stabilească autoritatea şi
puterea Cerului pe Pământ. El va coborî din Cer pe Pământ însoțit de toți
sfinţii Lui glorificaţi, care vor domni pe Pământ împreună cu El timp de o mie
de ani de pace şi binecuvântări. Însă „omul viitor” pe care necredincioşii îl
aşteaptă să se nască pe Pământ este un om al pământului, pământesc, și nu
Domnul din Ceruri. Aşteptarea aceasta urmează să-şi aibă împlinirea în „omul
păcatului”, Antihristul, falsul Mesia, care se va descoperi în curând. Acesta
nu va fi cunoscut decât după ce Biserica celor întâi născuţi va fi răpită în
prezenţa Domnului. Mulţi care aşteaptă pe Antihrist, închipuindu-şi că aşteaptă
o reîntoarcere a lui Hristos Însuşi, mărturisesc că sunt în aşteptarea unui
mântuitor care să se nască pe Pământ în mod firesc. O societate cunoscută ca „Ordinul Stelei de Răsărit” a înrolat
la repezeală mii de membri care declară că aşteaptă un mare învăţător mondial,
dar care în realitate pregătesc lumea pentru primirea acelui monstru al
nelegiuirii, falsul Hristos, a cărui venire este prin lucrarea balaurului, cu
semne şi minuni mincinoase. A fi înştiinţat înseamnă a fi înarmat: sfântul
Cuvânt al lui Dumnezeu a prezis venirea acelui viclean şi a arătat unde va duce
descoperirea lui. Niciun cercetător atent al Cuvântului, învăţat de Duhul
Sfânt, nu poate să nu observe umbra Antihristului descrisă pe multe pagini ale
Scripturii. Ioan spune: „aţi auzit că are să vină Antihrist” (1 Ioan 2.18).
Singura întrebare care frământă pe mulţi priveşte identificarea persoanei sau a
lucrurilor la care se referă. Este Antihristul o persoană sau un sistem? Multe
nume cu greutate pot fi citate ca fiind în favoarea unei sau altei opinii, dar,
pentru ca încrederea noastră să nu se întemeieze pe înţelepciunea oamenilor ci
pe puterea lui Dumnezeu în această problemă, ca şi în oricare alta, dorim să
fim călăuziţi de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Să reamintim acest fapt
binecuvântat şi anume că, Hristos este o Persoană glorioasă, sfântă,
atotputernică, una din Treimea veşnică, care a pus pe oameni în legătură cu
Dumnezeu; El S-a născut ca om pe Pământ dintr-o fecioară, şi S-a smerit şi S-a
făcut ascultător ca om până la moarte şi încă moarte de cruce. Logic vorbind,
cine aşteaptă ca Antihristul să fie tot om, cu o personalitate definită și
opusă Domnului Iisus Hristos, dar pretinzând să fie tot ce a fost El, aşteaptă
uzurparea locului lui Hristos. Să nu uităm că în lume există un Trup unit cu
Hristos, al cărui Cap glorios este El. Tot în lume există de asemenea, şi un
sistem religios apostat, așa-zis creștin, opus celui divin, pretinzând fals că
este mireasa lui Hristos şi singurul păzitor autorizat a tainelor lui Dumnezeu.
Este sistemul acesta Antihrist sau este mai degrabă Babilonul cel Mare, Antibiserica?
Probabil că această opinie din urmă este cea corectă. Cuvântul profetic scoate
în evidenţă două mari înşelătorii religioase: un fals Hristos şi o falsă Biserică.
Nu trebuiesc confundate una cu cealaltă. Antihristul va fi un om, aşa cum
Hristosul lui Dumnezeu a fost Om. Babilonul însă este un vast sistem organizat,
aşa cum Biserica lui Dumnezeu este o organizaţie divină. Dar una este o
contrafacere satanică. Când glasul profeţiei vorbeşte despre Antihrist, este
folosit pronumele masculin „el”. Când se vorbeşte despre biserica falsă, se
foloseşte femininul „ea”. Antihristul este capul suprem al sistemului apostat
care are aceeaşi relaţie cu el, ca şi Hristos cu Biserica. De la prima
promisiune făcută Seminţei femeii, care urma să zdrobească la împlinirea vremii
capul şarpelui, oamenii au aşteptat şi aşteaptă să se ridice dintre ei un
izbăvitor. O astfel de aşteptare se bizuie pe Scriptură şi a fost realizată la
naşterea Domnului Hristos. Dar de când El a fost lepădat, continuarea
aşteptării a devenit o pervertire a adevărului. Pentru că Izbăvitorul trimis de
Dumnezeu, „Sămânţa femeii”, a fost răpit de Dumnezeu şi aşezat pe tronul Său.
În locul Lui a venit sămânţa şarpelui (Antihristul) şi cei ce îl aşteaptă nu-şi
dau seama de aceasta. De mii de ani şarpele a fost simbolul religiei ezoterice
(ascunse) care reprezintă înţelepciunea şi venirea celui ce revendică a fi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Religia ezoterică este religia prin excelenţă a lui
Antihrist. Deci, un om este aşteptat. Venirea lui se apropie. El va veni când,
în cele din urmă, puterea care-l opreşte acum, adică Duhul Sfânt, va fi luat la
venirea Domnului Iisus pentru răpirea credincioșilor Lui. Cel ce va veni este marele monarh al cultului Noii Ordini
Mondiale. El va fi un supus al lui Satan, un hulitor al lui Dumnezeu, fără
nicio conştiinţă, aproape un supraom, un individ a cărui descoperire va însemna
încoronarea prezentei apostazii şi deplina zeificare a umanităţii pentru
victimele lui zăpăcite. Astfel, lumea va fugi de Hristosul lui Dumnezeu şi îşi
va întinde mâinile dornice să ureze bun venit viitorului, adică „omului
păcatului”. Bizuindu-se pe el, acesta va urma să vină la timpul său. Cuvântul
lui Dumnezeu declară că venirea lui este la fel de sigură ca şi a doua venire a
Domnului Iisus Hristos din glorie. Între timp marea Antibiserică (sistemul
rău care este o contrafacere a adevăratei Biserici), aruncă sistematic peste
bord adevărurile Scripturii şi urmează minciunile ce va pregăti lumea să
primească pe „mincinosul” despre care spune 1 Ioan 2.22, adică Antihristul.
Cine este mincinosul? Cel ce tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Cine iubeşte şi
spune o minciună îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă,
este porunca neschimbată a Dumnezeului adevărului. Nu este de dorit pentru
nimeni să fie amestecat în această nelegiuire îngrozitoare! Cea mai completă
descriere a lui Antihrist în Scriptură se află în Daniel 11.36-45. A se citi
acest pasaj. Observăm că aici este prezis că un împărat, care va fi un ateu, se
va ridica în Ierusalim, deci un evreu; pentru că este prezis clar despre el că
„nu va ţine seamă nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor”.
Expresia „Dumnezeul părinţilor săi” nu poate însemna nimic altceva decât Dumnezeul
lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi este o expresie frecvent folosită în Scriptură;
în timp ce expresia „dorinţa femeilor” este recunoscută, atât de evrei cât şi
de comentatorii creştini ca referindu-se la Mesia. Punctul acesta cred că este
foarte important, pentru că Antihristul n-ar fi putut să fie falsul Mesia dacă
n-ar fi fost evreu, sau, în caz contrar, n-ar fi putut revendica supunerea lui
Israel. El va fi un mare conducător evreu care, la început, va părea un mare
iubitor al poporului său. Dar în curând va da la o parte orice restricţie şi
înălţându-se pe sine, se va mări împotriva oricărui dumnezeu, va vorbi lucruri
mari împotriva Dumnezeului dumnezeilor în timpul ultimilor trei ani şi jumătate
a celei de-a 70 săptămână a lui Daniel. Să facem o comparaţie dintre cele două
texte: cel din Daniel şi cel din Apocalipsa 13.11 unde citim: „Apoi am văzut
ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi
vorbea ca un balaur”. Observăm că nu se ridică din naţiunile păgâne ca prima
fiară, ci iese din pământ (ţară), ţara Palestinei, exact aceeaşi ţară în care
împăratul din Daniel 11, urmează să se descopere. El avea „două coarne ca un
miel”, pentru că la început pare să aibă şi blândeţe (ca un miel), dar vorbirea
lui este apoi asemănătoare cu a balaurului şi aceasta îl trădează ce este de
fapt. Este vorbirea înălţării de sine care arată că păcatul său este acelaşi ca
şi al stăpânului său, diavolul, care a căzut datorită mândriei. Acum
Daniel spune că deşi încăpăţânatul împărat nu vrea să recunoască niciun
dumnezeu supranatural, totuşi el cinsteşte pe unul numit „dumnezeul
cetățuilor”, evident, un om, pentru că este unul căruia el îi plăteşte tribut:
„un dumnezeu pe care părinţii lui nu l-a cunoscut, va fi cinstit cu aur,
argint, pietre scumpe şi lucruri plăcute”. Acest om puternic va fi
sprijinitorul lui Antihrist şi, în schimbul protecţiei lui, va face ca
Palestina să se supună autorităţii sale şi să-i plătească tribut. Acest „dumnezeu
străin” îl va confirma şi îl va acoperi cu slavă şi-l va face să cârmuiască
peste mulţi şi să împartă ţara pentru câştig. Dar acelaşi lucru este implicat
în Apoc.13.12: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea
ca pământul şi locuitorii ei să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de
moarte fusese vindecată”. Înţelegem că el este viceregele primei fiare, pe care
lumea o recunoaşte ca dumnezeu (în sensul în care erau recunoscuţi Cezarii în
vechime, ca dumnezei), și ca stăpân, îmbogăţind-o cu averile evreiești. Antihristul
nu va fi numai un abil om de stat, un politician viclean, ci şi un făcător de
minuni: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din
cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin
semnele pe care i se dădea să le facă în faţa fiarei. Și a zis locuitorilor
pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia”
(v.13-14). Aceasta se potriveşte cu relatarea izbitoare a „omului fărădelegii”
din 2 Tesaloniceni 2.3-12. A se citi aceste versete. Aici este o precizare a
venirii împăratului ateu din Daniel 11 şi a făcătorului de minuni din
Apocalipsa 13. Unul din semnele timpurilor din zilele noastre este setea
nesănătoasă după minuni şi semne, predominantă în multe domenii. Este cea mai
periculoasă stare a minţii, iar Domnul Hristos se ferea de orice lucru de genul
acesta. Suntem prea aproape de sfârşitul epocii actuale, a Bisericii, ca să mai
aşteptăm vreo minune divină; numai semnele satanice şi minunile vor creşte pe
măsură ce ne apropiem de sfârşit şi, când Antihristul va apărea, el va da
oamenilor toate minunile pe care le doresc, doar ca să-i amăgească şi să-i facă
să accepte pretenţiile lui nelegiuite. Ce semnifică cu exactitate imaginea
fiarei, nu ştim. Putem spune că este legată de înştiinţarea Domnului nostru că
„urâciunea pustiirii” va fi aşezată în locul sfânt. În orice caz, va fi apogeul
apostaziei, va fi semnalul ca toţi evreii credincioşi, care în zilele acelea de
mari prigoniri se vor lipi de Domnul, trebuie să fugă din Ierusalim printre
naţiuni, până la arătarea Domnului Hristos. Se spune că fiara, asemănătoare cu
mielul, va da viaţă imaginii (icoanei) şi va vorbi şi va face „ca cei ce nu se
vor închina icoanei fiarei, să fie omorâţi”. O mare companie se va forma din
evrei apostaţi şi naţiuni apostate care vor copia într-un fel sindicatele
noastre din ziua de astăzi şi organizaţiile unite prin jurământ. Aceasta se
spune în versetele 16 şi 17: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi
săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele
fiarei, sau numărul numelui ei”. Este bine ca cei credincioşi de astăzi să se
păzească de astfel de asociaţii lumeşti şi de juguri nepotrivite.Domnul nostru
Iisus Hristos spunea iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă
primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”
(Ioan 5.43). El vorbea despre această îngrozitoare persoană arătată mai sus. Şi
Zaharia 11.16-17 spune: „Căci iată că voi ridica în ţară un păstor, căruia nu–i
va păsa de oile care pier; nu se va duce să caute pe cele mai tinere, nu va
vindeca pe cele rănite, nu va îngriji de cele sănătoase; ci va mânca din carnea
celor mai grase şi nu le va mai lăsa decât copitele! Vai de păstorul de nimic
care îşi părăseşte oile! Să cadă sabia pe braţul lui şi pe ochiul lui cel
drept! Să i se usuce braţul de tot şi să i se stingă ochiul drept!” Acest idol
păstor este pus în contrast cu Păstorul cel Bun, pe care Zaharia trebuie să-l
personifice sau să-l reprezinte, aşa cum este descris în prima parte a
capitolului, că a fost vândut pe 30 de arginţi. Această parte a profeţiei a
fost literalmente împlinită şi putem crede că restul se va împlini la timpul
potrivit. Pe idolul păstor evreii îl aşteaptă chiar acum, deşi ei nu-şi
dau seama. Mulți reformaţi moderni consideră că Papa reprezintă împlinirea
profeţiilor la care am meditat. Şi nu ne miră, pentru că papalitatea, acest
sistem nesfânt, este unul din cele mai uluitoare contrafaceri a ceea ce este
din Dumnezeu. Însă este cert că aceasta nu satisface cerinţele cazului nostru,
deşi negreşit că este unul din „mulţii antihrişti” despre care scrie apostolul
Ioan, când ne înştiinţează mai dinainte de „Antihrist”, a cărui venire este
încă viitoare. Dacă ne îndreptăm atenţia către acest mincinos înlocuitor
al lui Iisus pe Pământ, de la Roma, găsim şase lucruri prezise despre Antihrist
care pentru papă n-au fost niciodată adevărate şi probabil că nu vor fi nici în
viitor:
1.
Antihristul
trebuie să fie iudeu, altfel nu ar fi recunoscut de Israel ca Mesia al lui;
2.
El
trebuie să se ridice în Palestina, nu în Italia la Roma, și nici în Ierusalim;
3.
El
trebuie să fie supus şi legat cu putere civilă; nu să o domine, cum a făcut
papalitatea de veacuri;
4.
El
trebuie să fie recunoscut de masa evreilor ca împăratul şi liderul lor religios
şi este bine cunoscut faptul că evreii n-au recunoscut niciodată pretenţiile
papilor;
5.
El
trebuie să fie ocrotitorul Israelului, pe când Biserica Romano-Catolică a fost
întotdeauna prigonitorul lor;
6.
El
nu trebuie să se descopere decât după ce piedica, adică Duhul Sfânt, va fi luat
din drumul lui, iar aceasta va fi numai atunci când Duhul Sfânt se va ridica
împreună cu Biserica la revenirea Domnului Iisus Hristos; aceasta va avea loc
înainte să sune ceasul judecăţii pentru această lume nelegiuită unde Domnul Iisus
Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu au fost lepădați.
Sunt şi alte sisteme deopotrivă anticreştine ca şi papalitatea, dar niciuna din
ele nu corespunde cerinţelor de mai sus; de aceea niciuna din ele nu trebuie
confundată cu Antihristul ca persoană, care trebuie totuşi să se ridice şi să
înşele o vreme pe cei ce „au refuzat dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”.
Antihriştii cei mulţi pregătesc numai calea pentru această întrupare a
nelegiuirii; şi setea cu care oamenii beau din învăţăturile lor rele, pot să ne
dea o idee de cât de ușor îi va fi falsului Mesia să stabilească revendicările
sale.Unii poate ar ridiculiza gândul că va fi un mare număr de oameni ce va
răspunde la acele pretenţii monstruoase, dar noi să ne amintim că Dumnezeu
Însuşi îi va lepăda la judecată pentru că au crezut o minciună şi n-au primit
adevărul. Şi în timpurile moderne, ce uşor au putut înşelători ca Mary Baker
Patterson Clover Eddy, Ellen G. White, doamna Blatvasky, Annie Basant,
Katherine Tingley, John Alexander, „Elijah” Dowie, dar şi alţi şarlatani, să
înrobească mintea şi cugetele unor vaste mulţimi de oameni care refuză adevărul
simplu al Cuvântului lui Dumnezeu; şi acestea se întâmplă acum când este
prezent Duhul Sfânt în lume, când El călăuzeşte în tot adevărul pe fiecare
suflet cinstit care se lasă călăuzit de El şi învăţat prin Cuvântul lui
Dumnezeu, dar atunci ce uşor vor fi rătăciţi oamenii când Duhul Sfânt nu va mai
fi pe Pământ. „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească
numărul fiarei. Pentru că este un număr de om. Şi numărul ei este: 666”. Tot ce
pot să spun este că numărul şase este numărul omului, iar trei al Dumnezeirii.
În aceşti trei de şase eu văd descoperirea a ceea ce este în inima omului -
ultimul efort al omului de a atinge divinitatea şi zeitatea - de a fura gloria
lui Dumnezeu ca să se înalţe pe sine. Evident, când Antihristul se va arăta în
realitate şi prima fiară se va descoperi, înţelesul va fi atât de deplin încât
oricine se va întoarce la Dumnezeu în timpul acela, va fi înştiinţat prin
aceasta să „nu aibă nicio părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului”,
ci să se lipească de Domnul cu atât mai serios, pentru că se ştie că sfârşitul
s-a apropiat. Presupunerile cu privire la 666 au fost nenumărate. Timpul
zboară atât de repede! Dacă vreunul din noi nu este mântuit, este bine să-şi
aducă aminte că ziua harului aproape s-a dus. Lumina Evangheliei va dispărea de
pe Pământ; întunericul apostaziei face progrese; în curând aici va fi foame
după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Fie ca acum, în această zi a harului,
oamenii să ia seama la mărturia Scripturii adevărului, să primească pe Fiul lui
Dumnezeu născut din fecioară ca Mântuitor şi Domn, şi să dispreţuiască
minciunile fiecărui antihrist. „Cel
ce aude Cuvântul Meu
şi crede în Cel ce M-a
trimis, are viaţa veşnică
şi nu vine la
judecată, ci a trecut din
moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu