PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A CINCEA.

PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A CINCEA

Biserica și Împărăția lui Dumnezeu:

  Biserica nu trebuie confundată cu forma finală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această greşeală au făcut-o şi apostolii Domnului la început (F.A. 1:6). Înainte de înălţarea Sa la Cer, Domnul Iisus a vorbit cu ucenicii Săi timp de 40 de zile „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1:3), dar din cauză că Israelul L-a refuzat pe Mesia, instaurarea „Împărăţiei lui Israel” a fost amânată. (a) Împărăţia lui Dumnezeu este acum, deocamdată, lăuntrică. Noi  trăim în epoca Harului sau în vremea Bisericii, când Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul oamenilor. „Nu se va zice: Uite-o aici! sau: Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17:21). (b) Biserica, forma tainică a Împărăţiei. Într-adevăr, Biserica lui Hristos este o formă tainică a Împărăţiei.lui Dumnezeu. În timp ce evreilor le vorbea în pilde neînţelese, Domnul Iisus avea grijă să-i ia deoparte pe apostoli şi să le explice sensul ascuns, pentru că lor „le fusese dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat. 13:11). (c) Biserica, o avanpremieră a Împărăţiei. La scară redusă, tot ce se va întâmpla în Împărăţia Mesianică se întâmplă astăzi în inimile celor credincioşi. Ei experimentează acum: pacea Împărăţiei, bucuria Împărăţiei, călăuzirea lăuntrică a Împărăţiei, biruinţa asupra Diavolului, şi natura neprihănită a Împărăţiei. (d) Biserica, o asociaţie secretă. Oricât de stranie ar părea această afirmaţie, ea este absolut reală. Necunoscută şi nebăgată în seamă, Biserica lui Hristos este astăzi cea mai redutabilă „asociaţie secretă” din câte au cunoscut vremurile. Apostolul Ioan exclamă: „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1). (e) Biserica şi Împărăţia, două entităţi distincte. Că Biserica lui Dumnezeu este într-un anume sens „Împărăţie”, dar că nu este veritabila Împărăţie, se vede şi din compararea următoarelor două texte din Noul Testament: Matei 5:9 şi Apocalipsa 1:5-6. În primul pasaj, Domnul Iisus învaţă Biserica să se roage: „Vină Împărăţia Ta”; şi, de aproape două mii de ani, Biserica repetă această invocare. În al doilea pasaj, Ioan scrie: „A Lui,… care a făcut din noi o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…” Împărăţia, în forma ei tainică, va înceta să mai existe după sfârşitul Necazului cel Mare, la a doua fază a celei de-a doua veniri a Domnului Iisus, respectiv „descoperirea Lui” (2 Tes. 1.7), când Împărăţia va fi proclamată public şi instaurată cu putere, „… în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina (misterion) lui Dumnezeu, după vestea bună (Evanghelia) vestită de El robilor Săi, proorocii.” (Apoc. 10:7). Dar, până atunci, Biserica este reprezentanta lui Dumnezeu pe Pământ şi în ea sunt depozitate „tainele Împărăţiei”. Aceste taine sunt cunoştinţe care le aparţin exclusiv copiilor lui Dumnezeu şi nu oamenilor acestei lumi care refuză să accepte mesajul Evangheliei. El este pentru „iudei o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie” (1 Cor. 1:23).

Un rezumat al „tainelor Împărăţiei”: Iată, pe scurt, tainele care i-au fost revelate de către sfinţii apostoli Bisericii lui Hristos: A. Taina întrupării: Coloseni 2:2, 9 şi 1 Timotei 3:16 vorbesc despre această de neînchipuit întrupare a Creatorului în dimensiunile create. B. Taina locuirii lui Hristos în noi: Credinciosul nu este numai răscumpărat, ci şi îndumnezeit prin natura lui Hristos pe care a primit-o în momentul naşterii sale din nou (2 Cor. 5:17; 2 Pet. 1:4). Texte referitoare la această prezenţă divină sunt : Coloseni 1:26-27 şi mai ales 2 Tesaloniceni 1:10. C. Taina împietririi lui Israel: Biserica nu este Israel şi Israelul nu este scos definitiv din planul lui Dumnezeu. Motivele împietririi lui Israel, durata acestei stări şi revenirea Israelului sunt descrise pe larg de Pavel într-o aparentă polemică cu Biserica îngâmfată şi dispreţuitoare (vezi Rom. 9,10 şi 11:7, 25). D. Taina fărădelegii: Este amintită în 2 Tesaloniceni 2:7 şi se va manifesta cu toată puterea odată cu apropierea sfârşitului. E. Taina Babilonului celui Mare: Este istoria unui sistem de organizare politico-religioasă iniţiat în istoria timpurie a omenirii (Gen. 11:1-9) şi reinstaurat cu o amploare surprinzătoare în vremurile din urmă (Apoc. 17:5-7). F. Taina Bisericii: Amintită în Apocalipsa 1:20 şi nebăgată în seamă de lumea care preferă să stea „în întuneric”. G. Taina Răpirii Bisericii: Eveniment şocant (1Tes. 4:15-19) care va năuci întreaga omenire şi o va prăbuşi într-o spirală fatală de neascultare şi răzvrătire, atitudini care vor fi răsplătite printr-o serie de pedepse cumplite „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). H. Taina relaţiei dintre Hristos şi Biserica Lui sau Mirele şi Mireasa: În timp ce vorbea despre  viaţa de familie, apostolul Pavel introduce brusc această temă, prezentând-o drept o „mare taină” (Efes. 5:22- 32). După răpire, Biserica va merge la Nunta Mielului (Apoc. 19:7-9). I. Taina Bisericii ca Trup duhovnicesc: Tratată în Efeseni 1:9, 3:3, 5-6, 9, este cea mai mare dintre toate tainele. Dumnezeu Îşi formează un trup duhovnicesc: din evrei şi Neamuri, din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, bărbaţi şi femei, robi şi oameni liberi. Tainele descoperite azi celor credincioşi sunt lucrări ale harului. Biserica este mântuită prin har şi tot prin har va fi instaurată şi Împărăţia lui Dumnezeu cu Israelul. Epistola către Efeseni este un tratat care abordează Biserica lui Hristos ca Trup al Lui. În capitolele 1 – 3 se găseşte învăţătura despre Trup, iar în capitolele 4 –  6 sunt descrise viaţa şi interacţiunea în Trupul lui Hristos. Primul verset din această Epistolă prezintă credincioşii ca fiind aşezaţi „în Hristos”. Noi nu numai că am ajuns să credem în Hristos, dari suntem aşezaţi de Dumnezeu „în Hristos”. Într-adevăr, „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (F.A. 17:27) (vezi şi 1 Cor. 12:12). Israelul va fi şi el mântuit tot prin har. Epistola către Romani este tratatul de „teologie sistematică” al Bisericii. Apostolul Pavel îşi dă seama foarte repede că fiecare dintre cele două ramuri ale Bisericii, evreii şi Neamurile, riscă să cadă în câte o greşeală caracteristică. Evreii riscau să-şi perpetueze „pricina de laudă” din cauza poziţiei lor privilegiate în planul mesianic, iar Neamurile riscă să ignore orice „întâietate a iudeului”. Pentru a corecta sau a contracara aceste înclinaţii naturale, apostolul Pavel vorbeşte în primele capitole despre „starea de păcat a omenirii” (Rom. 1:18-32; 2:1-29), arătând că „pricina de laudă” a evreilor s-a dus din cauza păcatelor lor, dar „întâietatea lor rămâne” (Rom. 3:1-8), din pricina alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o şi nu o regretă (Rom. 11:29). Însă, apostolul subliniază faptul că păcatele evreilor au transformat  „pricina de laudă” într-o „pricină de hulă”: „Căci, din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri, după cum este scris.” (Rom. 2:24). Însă, „foloasele iudeilor” rămân mari (Rom. 3:1-2), pentru că ei nu şi-au pierdut, ci doar şi-au amânat destinul mesianic (F.A. 3:19-21). Ca să domolească pretenţiile şi mândria ne-evreilor, după ce a explicat harul prin care au primit Neamurile mântuirea (Rom. 9:30-33),„evreul” Pavel vrea să le descopere cititorilor de la Roma o parte intrinsecă a planului profetic. Acesta este conţinutul capitolelor 9 şi 11 ale Epistolei. „Întâietatea evreilor” rămâne valabilă şi ea este foarte importantă în perspectiva profetică. „Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9:4) „Dumnezeu nu l-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:2). „Alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri” (Rom. 11:12). Existenţa Bisericii este rânduită să „stârnească gelozia” evreilor (Rom. 11:11, 14).  Cât despre viitorul evreilor, întoarcerea lor la Dumnezeu este la fel de sigură ca şi legile naturii (Ier. 33:20-21), chiar dacă pentru unii ea pare încă ceva incredibil: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.  În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” (Rom. 11:25-32). Când se va împlini „numărul deplin al Neamurilor”, Dumnezeu va „altoi” ramurile fireşti în „rădăcina” lor multimilenară şi-l va reaşeza pe Israel în prerogativele sale de popor ales din planul profetic al Împărăţiei Mesianice. Împărăţia lui Dumnezeu cu poporul Israel este tema principală a cărţilor profetice din Vechiul Testament. Majoritatea lor, asemenea simfoniilor lui Bach, se desfăşoară în tonalităţi sumbre, întunecate, dar se termină într-o tonalitate veselă, majoră, a împărăţiei viitoare. Puteţi vedea acest tipar în: Isaia 66:18-24; Ezechiel 40 – 48; Daniel 3:44; 12:1-3; Osea 14:4-9; Ioel 3:18-21; Amos 9:11-15; Obadia 21; Mica 7:11-20; Ţefania 3:13-20; Zaharia 12 - 13 – 14;  Maleahi 4:1-3. Cartea profetului Zaharia a fost supranumită „Apocalipsa Vechiului Testament”. Iată cum descrie profetul acesta vremurile Împărăţiei viitoare a lui Israel: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Ei vor locui în el, şi nu va mai fi nici un blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit”. „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului, şi pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: Sfinţi Domnului!  Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jerfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea” (Zah. 14:8-21). Avertismentul Domnului Iisus pentru vremea sfârşitului nu are sens decât în acest context religios refăcut al Israelului: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” (Mat. 24:20). Biserica şi Israelul au statut egal înaintea lui Dumnezeu. Ce v-a făcut ultima dată să exclamaţi: „Extraordinar!”, „Formidabil!”, „Minunat!”, „Uimitor!” ? O astfel de reacţie a avut apostolul Pavel la sfârşitul analizei teologice despre asemănările şi deosebirile salvării Israelului şi a Bisericii. Pentru a fi superioară, o gândire trebuie să fie deopotrivă analitică şi integratoare. Unii nu văd pădurea din cauza copacului, în timp ce alţii nu văd copacul din cauza pădurii. Trebuie să le vedem şi pe unul şi pe celălalt. După ce face o evaluare analitică a aspectelor particulare legate de mântuirea prin credinţa cea adevărată, Pavel îşi încheie dizertaţia cu o concluzie care integrează totul într-o imagine complexă: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi într-adevăr cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom. 11:33-36). Dincolo de amănuntele specifice, apostolul Pavel a descoperit cu uimire că toţi oamenii şi toate neamurile sunt, paradoxal, egali şi egale înaintea lui Dumnezeu! Văzuţi de aproape, din vecinătatea imediată, evreii şi Neamurile, se deosebesc foarte mult între ei. Însă, de la înălţimea Cerului lucrurile se văd cu totul altfel. Şi anume, înaintea lui Dumnezeu, evreii şi Neamurile: (a) sunt egali în păcătoşenie: „După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:30-31). Înaintea sfinţeniei divine, cel mai păcătos om şi cel mai puţin păcătos sunt egali în vinovăţie. (b) sunt egali în faţa îndurării Domnului: „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare faţă de toţi” (Rom. 11: 32). (c) sunt egali în neştiinţă: „Şi într-adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rom. 11: 34). (d) sunt egali în neputinţă: „Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (Rom. 11:35). (e) sunt egali în oportunităţi şi îndatoriri: Evreii şi neevreii sunt egali înaintea lui Dumnezeu în privinţa oportunităţilor oferite de El, dar şi a recunoştinţei datorate Lui: „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11: 36).

Înainte de întemeierea lumii:

 Adeseori, lucrurile merg alandala, la întâmplare, luându-ne pe nepregătite şi dându-ne sentimentul că au fost scăpate de sub control. Asta îi face pe mulţi să creadă că viaţa nu mai are sens, şi, ca atare, n-are rost să-ţi faci vreun plan pentru eventuale îmbunătăţiri fiindcă şi aşa nu ştii ce are să se întâmple. Oamenii au ajuns să creadă că totul se reduce la o problemă de şansă şi circumstanţe. Totul este accidental, un produs al întâmplării. Unii au ajuns chiar să creadă că până şi omul nu este altceva decât un produs al evoluţiei şi al hazardului. Până şi noi, credincioşii, ajungem deseori copleşiţi de goana nebună a evenimentelor zilnice şi, drept consecinţă, tindem să uităm că-I aparţinem unui Dumnezeu suveran care este stăpân peste toate lucrurile. În Noul Testament ni se spune de şapte ori despre ceva ce a făcut sau a pregătit Dumnezeu „înainte de întemeierea lumii”. Când punem toate aceste şapte texte la un loc, ne dăm seama că nimic nu este la întâmplare, ci că toate se petrec conform unui plan prestabilit şi neschimbabil. 1. Înţelepciunea cea tainică: Domnul Iisus a vorbit mereu în pilde sau parabole. Acestea sunt istorioare scurte care trebuie înţelese şi interpretate. Domnul a explicat că vorbeşte aşa pentru ca cei îngâmfaţi sau împietriţi să nu poată înţelege „tainele Împărăţiei cerurilor”: „Iisus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea de loc fără pildă, ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin proorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” (Mat. 13:34-35). Dumnezeu a avut dintotdeauna un plan. Noi nu-l cunoaştem fie pentru că nu ne-a fost comunicat, fie n-am fost atenţi la ceea ce ni s-a spus, sau, şi mai rău, din pricină că suferim de un fel de orbire spirituală. Pentru Dumnezeu, însă, toate lucrurile sunt clare. Confuzia noastră se datoreşte unei lipse de cunoaştere. Dumnezeu ne-a pus, totuşi, Biblia la dispoziţie pentru a putea să ne informăm. Există în Sfânta Scriptură suficiente descoperiri pentru cei care se întorc din toată inima lor spre Domnul. „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă, însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Cor. 2:6-10). 2. O lume perfectă: Dumnezeu este pe cale de a construi o societate desăvârşită pe care o va aşeza într-o lume perfectă: „Oameni noi pentru o lume nouă” sau „Noua societate a lui Dumnezeu”. El numeşte lumea cea nouă: „Împărăţia lui Dumnezeu”. Desenul arhitectonic şi planurile perfectei cetăţi viitoare au fost terminate în toate detaliile lor înainte de facerea lumii în care trăim noi. Domnul Iisus ne descoperă lucrul acesta când spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Mat. 25:34). Orice constructor profesionist nu bate nici măcar un cui şi nu sapă nici un şanţ înainte de a avea în mână planurile construcţiei de care se apucă. Pe când noi abia ajungeam la Geneza 1:1 unde citim: „La început, Dumnezeu a făcut …”, El deja alcătuise tot planul desăvârşitei Lui Împărăţii viitoare. În acest context, este important să subliniem că Domnul Iisus mai prezintă două informaţii foarte clare: Împărăţia a fost pregătită pentru oameni, dar Iadul n-a fost planificat iniţial pentru oameni: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat. 25:41). În Iad vor ajunge doar aceia care i s-au alăturat de bună voie Diavolului, şi de aceea îi vor împărtăşi şi soarta. 3. Dragostea lui Dumnezeu-Tatăl: Legea fundamentală care va guverna perfecta lume vitoare este tocmai dragostea pe care o are Tatăl pentru Fiul Său, Iisus Hristos: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24). Dragostea aceasta aTatălui este tiparul după care se vor desfăşura toate celelalte relaţii ale locuitorilor Cerului. Suntem invitaţi să ne integrăm într-o reţea de iubire, încredere şi intimitate iniţiate de Dumnezeu în Hristos înainte de crearea lui Adam şi Eva. Este asemănător cu aducerea copiilor şi creşterea lor într-o familie în care relaţiile de dragoste şi intimitate au fost stabilite de părinţii lor înainte ca ei să se nască. 4. Un destin ales: Mulţi oameni se străduiesc din răsputeri să realizeze o carieră cât mai strălucită. Ei cheltuuiesc mulţi bani, multă energie şi mult timp ca să ajungă ceea ce şi-au propus să fie. Creştinii n-au nici voie, nici nevoie să-şi bată capul cu aşa ceva. Ei trebuie doar să asculte. Dumnezeu are deja un plan desăvârşit pentru fiecare dintre copiii Săi. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Iisus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efes. 1:4-6). Dumnezeu te-a ales înainte ca să-L alegi tu pe El. Creatorul tău are un plan desăvârşit mai dinainte stabilit cu privire la tine. Acest plan nu este întinat de păcat, ci cu desăvârşire dumnezeiesc până în cele mai mici amănunte ale lui. Planul pentru viaţa ta a fost pre-programat şi pre-înregistrat în persoana Domnului Iisus. Codul genetic al planului era existent în Hristos mai înainte de facerea lumii. „Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor!” (Ps. 139:15-17 - T.M.). „Căci noi suntem lucrarea (poema) Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes. 2:10). 5. Sângele lui Mesia: Niciun om nu a reuşit să trăiască la nivelul lumii perfecte, al dragostei perfecte şi al planului perfect realizate de Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu ştia tot ce avea să se întâmple, şi tocmai de aceea a pregătit remediul mai înainte ca să se manifeste boala. Boala este păcatul, iar leacul este sângele Domnului Iisus. „ … căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint şi cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi, care, prin El, sunteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi şi I-a dat slavă, pentru ca, credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu.” (1 Petru 1:18-21). Noi toţi am păcătuit. Fără Dumnezeu, situaţia noastră ar fi fost aceea a unor fiinţe lipsite de orice speranţă, dar El ne-a răscumpărat pe temeiul planului original, un plan perfect. Sângele lui Iisus Hristos are putere să curăţească şi să îndrepte totul. Mărturia despre sângele şi persoana Lui a fost depusă de la primele începuturi. Mesia n-a apărut numai după ce au păcătuit Adam şi Eva, El era preexistent şi a fost pregătit anterior căderii neamului omenesc. Cel mai înalt standard de curăţie şi sfinţenie a fost stabilit „mai înainte de întemeierea lumii”. 6. Mielul înjunghiat: În mod asemănător, crucificarea Domnului Iisus a fost stabilită tot înainte de întemeierea lumii. Dragostea lui Dumnezeu nu este numai desăvârşită, ci şi jertfitoare. Ea a produs jertfa desăvârşită. Iisus a acceptat să-Şi dea viaţa pentru noi înainte de întocmirea Creaţiunii. „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.” (Apoc. 13:8). Reproducând textul de mai sus după o foarte cunoscută traducere englezească, varianta King James, avem următoarea formulare: „… toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea Mielului, care a fost înjunghiat înainte de întemeierea lumii”. Ideea fundamentală rămâne aceeaşi, indiferent de varianta pe care o preferăm. Crucificarea a fost previzibilă, şi logica lucrurilor cerea ca ea să se întâmple. Un Dumnezeu iubitor a creat o fiinţă în stare să iubească. Această creatură are libertatea să aleagă să iubească pe cine îi place, iar exercitarea acestei libertăţi a făcut posibilă apariţia păcatului. Păcatul duce la moarte. Moartea poate fi reparată doar prin înviere. Nu poate învia decât cineva care a murit. Omul nu putea învia cu de la sine putere pentru a înlătura astfel efectele propriei căderi, respectiv moartea. Tocmai de aceea crucificarea Domnului Iisus a fost planificată înainte de întemeierea lumii. 7. Salvarea veşnică şi pierzarea veşnică: Dacă există o răsplată veşnică, trebuie să existe şi o pedeapsă veşnică. Dumnezeu are un sistem judiciar perfect şi foarte bine pus la punct. Documentele, numele şi evenimentele sunt păstrate într-o evidenţă desăvârşită. „Fiara, pe care ai văzut-o, … are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.” (Apoc. 17:8). Dumnezeu este stăpân peste Rai şi Iad. El este un Judecător absolut drept şi curtea Lui este cu adevărat „supremă”. Hotărârile Lui sunt definitive. El cunoaşte la perfecţie inima şi lucrurile ascunse ale fiecărui om. „Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, … Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Rom. 2:16). Trecutul etern şi viitorul etern te pot umple de bucurie sau de groază. El poate fi sau tonifiant sau terifiant.

Un plan „providențial”:

 Un „plan profetic” presupune un Plănuitor și puterea de a conduce evenimentele înspre scopul propus. Oare cum își duce Dumnezeu la împlinire planurile Sale? Răspunsul este unul singur: prin providență. Primii creștini au înțeles foarte bine lucrul acesta: „Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: ,Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte?  Împăraţii pământului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.  În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Iisus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,  ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău” (Fapte 4:25-28).

CE  ÎNSEAMNĂ „PROVIDENŢĂ  DIVINĂ”: Dicţionarul limbii române defineşte providenţa drept „înţelepciune supremă a Divinităţii în conducerea lumii”. Teologia Sistematică a lui Strong Hopkins defineşte Providenţa drept „acţiunea continuă prin care Dumnezeu face ca toate evenimentele din Universul material şi spiritual să lucreze împreună pentru împlinirea scopului cu care au fost create” (p. 419). Autorul adaugă apoi această foarte frumoasă afirmaţie: „Providenţă înseamnă că Dumnezeu are capacitatea de a-Şi îndrepta atenţia pretutindeni în acelaşi timp”, spre deosebire de noi care nu ne putem concentra decât asupra unui foarte mic segment al realităţii. Termenul activitate „providenţială” trebuie înţeles ca distinct de acela de activitate „miraculoasă”. În Providenţă, avem ocazia să vedem cum Dumnezeu foloseşte în mod suveran evenimentele istoriei, fără să intervină supranatural în desfăşurarea lor. Termenul „providenţă” vine din limba latină (provideo) şi înseamnă „a vedea mai dinainte” (pro = dinainte; videre = a vedea). Un echivalent ar fi termenul „prevedere” şi implică o participare directă a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor, făcându-le să lucreze spre împlinirea scopurilor Sale. Acesta este sensul cuvintelor apostolului Pavel în Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Îmi amintesc că Richard Wurmbrand a afirmat într-o predică despre „purtarea de grijă a lui Dumnezeu” că Pavel n-a spus doar aşa :  „ toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Pavel a spus că „toooaaaaaaaaaaate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Dumnealui a rostit acest „Tooooaaaaate” ca pe o intonare care pleca de la tonalităţile grave până la tonalităţile foarte înalte ale unei scări muzicale. Ideea pe care dorea dumnealui s-o sublinieze era că nu există nicio întâmplare în Univers care să nu fie subordonată împlinirii planurilor bune pe care le are Dumnezeu cu privire la copiii Săi. Vernon McGee, unul dintre cei mai populari predicatori ai Americii secolului XX, a scris în scurtul său comentariu la cartea Esterei câteva lucruri pe care vreau să le redau aici: „Providenţa este un termen teologic. Ca să o coborâm la nivelul limbajului omului de rând, trebuie să spunem că există trei cuvinte care descriu relaţia dintre Dumnezeu şi lumea creată de El: (1) Primul este „creaţie” şi explică existenţa Universului. Dumnezeu a creat totul prin „fiat”, prin faptul că a zis „Să fie!”: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1:1). Înaintea ta stau astăzi aceste singure două explicaţii posibile: sau accepţi revelaţia sau accepţi speculaţia. Oricât de ştiinţifică o vei proclama, „evoluţia” este o simplă speculaţie. Nu există nicio explicaţie ştiinţifică pentru originea Universului. Fenomenul nu este repetabil şi nu poate fi reprodus în laboratorul observaţiilor ştiinţifice. Suntem reduşi la simple speculaţii. Nu ştiu ce vei face tu, dar eu prefer să aleg revelaţia. Ea îmi spune că la originea Universului Se află Dumnezeu. (2) Al doilea cuvânt care descrie relaţia lui Dumnezeu cu Universul este „păstrare”. El explică funcţionarea Universului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu numai că a creat toate lucrurile, dar le şi ţine împreună, ca să continue să existe. Domnul Isius Hristos este şi Creatorul şi Păstrătorul Universului: „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui …” ( Evrei 1:3). În Coloseni 1:17 stă scris: „El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El”. Este interesant să amintim că oamenii „de ştiinţă” au ajuns la părerea că atomii sunt compuşi din alte particule elementare, la rândul lor, rezultate din răsucirea unor „super-unde” prin care se răsuceşte un fel de câmp de energie fundamental. Ceea ce numim noi „materie” se pare a fi doar o „vibraţie” asemănătoare cu vibraţiile produse de vocea umană în aer. Unii oameni de ştiinţă au ajuns să fie fascinaţi de această expresie a Bibliei: „care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”. Dacă Dumnezeu ar suspenda pentru o singură secundă acţiunea Cuvântului prin care toate lucrurile au fost aduse în fiinţă, Universul s-ar descompune şi s-ar prăbuşi în sine asemenea unui sul de carte: „ … Şi iarăşi: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe omanta şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Evr.  1:10-12). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul.” (Apoc. 6:12-14). (3) Al treilea cuvânt care defineşte relaţia dintre Dumnezeu şi Univers este „providenţa”. El explică direcţia şi deplasarea evenimentelor din Univers. Creaţia explică originea, păstrarea explică funcţionarea Universului, dar numai providenţa explică sensul final şi rostul tuturor lucrurilor care se întâmplă în Univers. Providenţa este mijlocul prin care Dumnezeu călăuzeşte toate lucrurile, însufleţite şi neínsufleţite, văzute şi nevăzute, bune şi rele, spre împlinirea unui scop final bine definit. Providenţa este cea care ne asigură că ceea ce se va împlini la urma urmei va fi exact „voia lui Dumnezeu”. Providenţa este „mâna lui Dumnezeu în mănuşa istoriei”. Dumnezeu este Sursa, Suportul şi Scopul suprem al Universului. În excelenta sa carte, Introducere în Teologie, J.C. Wenger scrie: „Numai Dumnezeu poate şti mai dinainte ce are să se întâmple, aşa că providenţa poate fi definită drept preştiinţa divină care pune în mişcare activitatea divină. Providenţa subliniază autoritatea şi puterea supremă pe care o are Dumnezeu asupra tuturor lucrărilor mâinilor Sale.” „Tot Cuvântul lui Dumnezeu este unitar în mărturia că mâna lui Dumnezeu este prezentă în tot ceea ce se întâmplă, în aşa fel încât toate împreună sunt făcute să lucreze spre împlinirea planurilor Lui în istorie. Acest adevăr nu neagă alte cauze secundare în producerea întâmplărilor şi nici nu anulează responsabilitatea cuiva înaintea lui Dumnezeu. Unul dintre psalmişti spune: „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere la fulgere şi ploaie, şi scoate vântul din cămările lui. El a lovit pe întâii-născuţi ai Egiptului, de la oameni până la dobitoace.” (Ps. 135:6-8 - T.M.). „În interpretarea dată visului lui Nebucadneţar, Daniel a spus: „Tu, împărate,eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, ori unde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea …” (Dan. 2:37-38). Şi de 4 ori declară, în cuprinsul celui de-al patrulea capitol al cărţii că lucrurile s-au întâmplat: ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!”(Dan. 4:17, 25, 32, 35). Iată ce spune Domnul, prin profetul Ieremia: „Eu am făcut pământul, pe oameni, şi dobitoacele care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu întins, şi dau pământul cui Îmi place.” (Ier. 27:5). Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind: „Acela, care face toate după sfatul voii Sale.” (Efes. 1:11). Şi toţi creştinii ştiu declaraţia din Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Însă, nu trebuie să uităm că acest pasaj este situat într-un context soteriologic (care vorbeşte despre mântuire); el nu se referă la lucrurile fizice sau la bunăstarea materială a oamenilor. Dumnezeu Se angajează activ în viaţa copiilor Săi, nu pentru a le asigura comoditatea vieţii de acum, ci pentru a le garanta fericirea lor spirituală şi veşnică. Vechiul Testament conţine multe exemple de manifestare a Providenţei divine. Când împăratul Abimelec a luat-o acasă pe Sara, nevasta lui Avraam, Dumnezeu a intervenit şi l-a oprit să păcătuiască. Atunci când împăratul şi-a dat seama de „aranjamentul” făcut între Avraam şi Sara, s-a îndreptat către Dumnezeu în rugăciune, dorind o explicaţie. Atunci, „Dumnezeu i-a răspuns în vis: Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată; de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea.” (Gen. 20:6). Un alt exemplu despre felul cum acţionează Providenţa divină este cazul când Dumnezeu a făcut ca israeliţii să capete trecere înaintea egiptenilor, în aşa fel încât ei le-au dat tot ce au cerut când au părăsit Egiptul: „Şi astfel i-au jefuit pe egipteni.” (Exod. 12:36). Când Samson s-a abătut de la Calea Domnului şi le-a cerut părinţilor să-i ia o nevastă din fetele filistenilor, părinţii săi n-au vrut la început, dar Scriptura explică: „Tatăl şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta venea de la Domnul: căci Samson căuta prilej de ceartă din partea filistenilor.” (Jud. 14:4). Iar când Roboam a refuzat sfatul înţelept al bătrânilor şi a ascultat sfatul nebunesc al tinerilor, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că lucrul acesta „a fost cârmuit de Domnul, în vederea împlinirii cuvântului, pe care-l spusese Domnul prin Ahia din Silo lui Ieroboam, fiul lui Nebat.” (1 Împ. 12:15). Iată ce a mărturisit înaintea curţii de judecată unul din martirii credinţei: „Mărturisesc că nu-mi socotesc viaţa mai scumpă decât a altor copii de-ai Domnului care au trăit înaintea mea. Şi eu sunt gata să fiu lipsit de bunurile materiale, să fiu chinuit şi chiar să mi se întoarcă trupul în ţărâna morţii, deşi aş vrea să trăiesc tot atât cât Metusala. Ştiu bine că niciun fir de păr din capul meu nu se va clinti fără încuviinţarea Tatălui meu din Ceruri; dacă va fi să mor pentru credinţa mea şi pentru iubirea mea sinceră faţă de Dumnezeu şi de semeni, o voi face, ştiind că îmi voi câştiga viaţa de dincolo. Iată de ce nu voi ascunde adevărul în faţa domnilor mei, ci-l voi vesti cu îndrăzneală şi fără niciun fel de prefăcătorie.” (Menno Simons, „Complete Works”, I. pp. 78, 79). Aflat în vizită prin Los Angeles, Cornel Samoilă, teolog roman, a rostit câteva lucruri foarte adevărate despre Providenţa divină: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Matei 10:29-31). Odată ce Creaţiunea a fost terminată, Domnul a început lucrarea de susţinere, de îngrijire a creaţiei. Dumnezeu n-a abandonat Creaţiunea, chiar dacă ea a decăzut, chiar dacă omul a căzut în păcat.  Providenţă înseamnă grija specială, deosebită, grija minunată a lui Dumnezeu pentru Creaţiunea Sa şi în special pentru copiii Lui. În Evanghelia după Matei, capitolul zece, Domnul Iisus Îşi trimite ucenicii în lume. El îi anunţă că unii dintre ei vor fi primiţi bine, alţii nu vor fi primiţi; unii vor fi bătuţi, alţii vor ajunge în închisoare, iar câţiva dintre ei vor muri. Mântuitorul îi asigură, însă, că nimic nu se va întâmpla fără voia Sa. Ceea ce li se va întâmpla nu vor fi accidente, nu vor fi întâmplări tragice sau nefericite, ci totul se va întâmpla „după voia Lui”. De aceea, „învăţătorul lor le spune nu vă temeţi” (Mat. 10:26). Este foarte adevărat că şi noi ca şi ei ne temem de multe lucruri. Dar Mântuitorul ne-a zis că nicio suferinţă, atunci când mergem în Numele Lui, nu este accidentală, ci totul se va realiza după planul şi voia Lui. Providenţa se manifestă chiar şi în aspecte foarte minore ale vieţii. Oamenii văd de obicei Providenţa în lucrurile mari. Când un vulcan erupe, când un ţunami mătură zeci de mii de vieţi, când un cutremur pune la pământ o cetate întreagă, atunci oamenii se uită dincolo de aceste evenimente şi unii dintre ei Îl văd pe Dumnezeu. Nici atunci nu-L văd toţi. Ochii care-L văd pe Dumnezeu numai în epidemii, în secetă sau în focul devastator nu sunt ochi buni. Ochii care-L văd pe Dumnezeu numai în lucrurile mari sunt ochi slabi, cu miopie. De obicei, oamenii recunosc că Dumnezeu lucrează la nivel „en gros”, dar noi credem că Dumnezeu lucrează şi la nivel „en detail”, la nivelul celor mai mici lucruri din viaţa noastră. Implicarea Providenţei în lucrurile mari, determină implicarea Providenţei şi în lucrurile mici. Întregul este format din părţi, din fragmente, şi dacă Dumnezeu lucrează la nivelul muntelui, Dumnezeu lucrează şi la nivelul pietrei. Dacă Dumnezeu lucrează la nivelul mării, Dumnezeu va lucra şi la nivelul picăturii de apă din mare. Dumnezeul muntelui şi al mării este şi Dumnezeul văii şi uscatului. „Totul este şansă” sau „totul este Providenţă”. Trăim ori cu nădejdea în jocul probabilităţilor, ori cu încredere în Providenţă. Totul este organizat, hotărât de Dumnezeu sau lăsat la întâmplare, fără rânduială, în dezordine. Am auzit uneori spunându-se, chiar şi în biserică: „Dumnezeu să ne dea noroc!” Fraţii mei, Dumnezeu nu ne dă noroc. Am citit în istorie că „Norocul” a fost un zeu păgân în cinstea căruia oamenii închinau un pahar, o jertfă de băutură. Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Noi nu credem, însă, în dumnezeul norocului, ci în Dumnezeul binecuvântărilor, Dumnezeul care se îngrijeşte de noi până la nivelul firului de păr din cap. Nimic nu ni se întâmplă fără voia Lui. Dumnezeul nostru ne-aspus că nu ne cade un fir de păr din cap, fără ca El „să vrea” să se întâmple acest lucru. Providenţa cheamă fiecare strop de ploaie în planurile Sale şi fiecare fir de praf în împlinirea planurilor Sale. El controlează luminătorii mari de pe cer şi tot El dă o lumină şi o candelă licuriciului de la marginea drumului. Dumnezeu stăpâneşte picăturile multe de ploaie care cad simultan pe pământ în diferite zone geografice şi tot El stăpâneşte şi lacrimile care curg din ochii noştri. Evenimentele, detaliile mărunte din viaţa noastră formează o imagine completă şi „trădează” pe Cel ce ţese pânza vieţii noastre. Eu cred că aceia care au ochii deschişi Îl urmăresc pe Dumnezeu în fiecare zi în detaliile vieţii, Îl regăsesc acolo şi se bucură de El. Este un exerciţiu spiritual extraordinar. Să te uiţi după Dumnezeu zilnic şi să-L descoperi lucrând în amănuntele vieţii, punându-le laolaltă. Cât de frumos lucrează El! Să luăm un exemplu simplu din Sfânta Scriptură şi să vedem cum lucrează Providenţa. Ne aducem aminte de Iosif şi de felul în care a lucrat Dumnezeu în viaţa lui. Când a ajuns Iosif pe scaunul Egiptului a fost foarte clar că oamenii au putut vedea în viaţa lui mâna lui Dumnezeu. Altfel, el n-ar fi putut ajunge acolo. Numai prin implicarea Providenţei s-a putut. Iată ce mărturiseşte Iosif însuşi: „Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.” (Gen. 45:5). Ce mari cuvinte! Să ajungi după ani de zile (probabil că în acel moment Iosif avea cam 39 de ani), să poţi să-ţi dai seama că Dumnezeu te-a purtat prin diverse locuri pentru un scop foarte precis: să scape viaţa celor dragi ai săi. Dar, noi ar trebui să ne uităm încă de la începutul vieţii lui, cum Dumnezeu a eveniment cu eveniment, detaliu cu detaliu, pentru ca Iosif să poată ajunge acolo unde voia Dumnezeu. La început a fost foarte greu ca Iosif să înţeleagă ce se întâmplă cu el. I-a fost greu să priceapă de ce a fost vândut şi de ce a ajuns în puşcărie. Însă, Dumnezeu era în spatele lui şi lucra din umbră, pentru că avea un plan minunat pentru el. Aduceţi-vă aminte că, într-o dimineaţă, Iacov se scoală cu un îndemn în inimă. Era un îndemn de la Dumnezeu. Lui  Iacov îi este dor de copiii săi şi-i zice lui Iosif: „Du-te la ei. Adu-mi veşti despre ei.” Ceea ce este interesant şi am putea spune chiar ciudat este cum de-l trimite tata de acasă pe fiul pe care-l iubeşte cel mai mult. De ce-l expune pericolului? De ce nu trimite o slugă? Sau de ce îl trimite singur? Nu putea să-l trimită cu cineva? Avea, cred eu, atâţia slujitori. Putea să trimită câţiva slujitori cu Iosif, dar n-o face. Cum de-l trimite tocmai pe Iosif şi pe el singur? Oare cum de ia Iacov o hotărâre aşa de neínţeleaptă? Iosif se duce la Sihem şi nu-şi găseşte fraţii acolo. Se duce într-o parte, se duce într-alta şi nu-i găseşte, şi nimeni nu-i spune unde sunt până când nu se întâlneşte cu un om. Oare cine i  l-a trimis pe omul acela? Cum de s-a făcut că el ştia exact  unde sunt fraţii lui Iosif? Îndrumat de acel om, Iosif se duce la Dotan. Când ajunge acolo, toţi fraţii săi, parcă fuseseră vorbiţi unul cu altul, nu se gândesc decât la un singur lucru: să-l omoare. Oare de ce? Îl aruncă într-o fântână părăsită ca să-l lase să moară acolo. Ruben, fratele cel mai mare, se gândeşte la un şiretlic şi zice: „Mă duc eu primul să am grijă de vite. Voi mâncaţi şi după aceea veniţi să mă schimbaţi pe mine. El se gândea să-l scape cumva pe Iosif. El îşi zicea: „Cât timp mâncaţi voi, îl scot din groapă şi am să văd eu cum îl trimit acasă la tata.” Însă, înainte ca să se întâmple asta, iată că trec pe acolo nişte ismaeliţi. Oare De ce trec tocmai pe acolo? Şi apoi de ce vor fraţii lui să-l vândă? De ce şi-au schimbat ei planurile de îndată ce i-au văzut pe negustorii aceştia? Şi cum se face că acei negustori merg tocmai în Egipt, când ar fi putut merge şi în altă parte? Cum se face că, odată ajunşi în Egipt, negustorii vor să-l vândă pe Iosif? Cum de îl vând în piaţa de sclavi tocmai când vine acolo Potifar? Cum de-l cumpără tocmai Potifar? De ce devine atât de stăpânită de pofta păcătoasă soţia lui Potifar? De ce ajunge Iosif în închisoare? De ce în aceeaşi închisoare vin cei doi slujitori vinovaţi ai lui Faraon, dintre care numai unul scapă? Cum de acela care scapă nu-şi aduce aminte de Iosif decât după doi ani? Cum de este plin de Duhul lui Dumnezeu Iosif când vine înaintea lui Faraon şi cum de rămâne acesta aşa de uimit  în faţa înţelepciunii care  cobora din Cer în inima acestui tânăr? Care este răspunsul la toate aceste întrebări? Dumnezeu! El era implicat în toate aceste evenimente. Ştiţi ce observăm, fraţii mei? Că întâlnirile pe care le are Iosif toate au fost hotărâte de Dumnezeu. De asemenea, ceea ce se va întâmpla prin aceste întâlniri, rezultatul lor, este hotărât tot de Dumnezeu. Noi trecem uneori prin „gropi”, trecem prin lanţuri, trecem prin greutăţi, suntem învinuiţi pe nedrept, dar în toate aceste lucruri Dumnezeu este cu noi. Ne trece prin atâtea evenimente năucitoare şi noi credem că Dumnezeu ne-a părăsit. Nu! Cât de frumoasă este viaţa cu Dumnezeu! Cât de extraordinară este viaţa cu Dumnezeu! Nu te teme, dragul meu! El este cu tine. Dumnezeu îngăduie să se întâmple în viaţa noastră diferite lucruri tocmai pentru că El vrea să ne îmbogăţească. Ai fi astăzi înţelept, dacă Dumnezeu nu te-ar fi trecut prin anumite evenimente de-a lungul vieţii tale? Ai fi astăzi plin de curaj, dacă n-ai fi fost un luptător în anii trecuţi? Ai fi astăzi plin de puterea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi îngăduit să treci prin anumite locuri? Nu. Suntem astăzi îmbogăţiţi tocmai pentru că Dumnezeu ne-a făcut parte de acele evenimente prin care am trecut. Dumnezeu are grijă ca noi să creştem în credinţă, să ne pocăim, să ne maturizăm, să ne îmbogăţim pe plan spiritual. Nimic nu este la întâmplare în viaţa noastră. Un alt lucru pe care-l vedem în implicarea Providenţei divine este că şi timpul prezintă o mare importanţă. Dacă privim detaliile din viaţa lui Iosif, ne dăm seama cât de important a fost timpul, cât de intersante au fost „coincidenţele”. Iacov se scoală tocmai în acea dimineaţă cu impulsul unui dor nestăvilit în inimă. Iosif trebuie să plece chiar în ziua aceea. Nu la Sihem era hotărâtă întâlnirea, ci la Dotan. O întâlnire nu numai cu fraţii lui Iosif, ci şi cu ismaeliţii. Ceasul lui Dumnezeu merge foarte exact. Iosif se întâlneşte cu Potifar la timpul hotărât de Dumnezeu. Tot la timpul hotărât de Dumnezeu, Iosif se întâlneşte în închisoare cu cei doi dregători. Şi tot la timpul stabilit de Dumnezeu se întâlneşte Iosif cu Faraon. Rezultatele acestor întâlniri sunt controlate, sunt stăpânite de Dumnezeu. La fel se întâmplă şi cu noi. Să nu ne temem. Noi nu suntem abandonaţi. Nu suntem copii pentru care Tatăl lor n-are nici un plan, nici un viitor. Cu fiecare dintre noi, Dumnezeu are planuri minunate. Ştim care este planul general cu noi toţi: să fim asemenea lui Dumnezeu. Cu fiecare dintre noi, însă, lucrurile se petrec într-un mod diferit. Dumnezeu ne trece pe fiecare prin alte evenimente. Şi astăzi ni s-au întâmplat atâtea lucruri. Poate că astăzi am fost decepţionaţi, poate că astăzi am fost trădaţi, poate că am fost întristaţi, poate că astăzi am suferit anumite lucruri. Însă, nimic n-a fost la întâmplare. Dumnezeu lucrează prin toate lucrurile împlinirea voii Lui în viaţa noastră. „Toate lucrurile lucrează împreună” pentru cel mai mare bine al nostru. Dumnezeu nu ne face doar „bine”, ci „cel mai mare bine posibil”. Dacă ne uităm în urmă la viaţa noastră, ne dăm seama de această realitate. Eu, când am înţeles acest principiu, am căpătat o mare linişte, o adâncă pace în inima mea. Când mi s-au mai întâmplat apoi alte lucruri rele în viaţa mea mă gândeam să nu mai fiu aşa de supărat ca altădată din cauza lor. Nu reuşesc eu să nu mă mai supăr de loc, dar, am făcut un pas înainte, nu mă mai supăr aşa de tare, pentru că ştiu că acele lucruri fac ceva cu mine şi fac ceva în mine. Ele mă împing înainte. Ele mă ajută. Dumnezeu transformă toate aceste lucruri spre binele meu. „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.” (Gen. 50:20). Cât de mare este Dumnezeul nostru! Cât de minunat este Dumnezeul nostru! Fraţii mei, primiţi aceste cuvinte ca din partea lui Dumnezeu şi când vi se vor mai întâmpla lucruri neplăcute, gândiţi-vă că nimic nu este la întâmplare, toate îşi au rolul şi sensul lor. Mântuitorul nu spune în capitolul zece din Matei doar că Dumnezeu le cunoaşte pe toate, nu ne vorbeşte despre „omniştiinţă”. Există şi aceasta, dar Mântuitorul nu despre  ea ne-a vorbit în acest pasaj. El ne-a vorbit despre Providenţă, despre grija minunată, excepţională, pe care o are Dumnezeu faţă de  noi. Ştii cât de mult Se îngrijeşte Dumnezeu de tine? Ştii cât de atent este Dumnezeu, Tatăl tău, cu tine? Este un exerciţiu extraordinar să învăţăm să-L privim pe Tatăl nostru la lucru prin fiecare eveniment din viaţa noastră! Să-L descoperim acolo şi să vedem cum ne îngrijeşte”. (finalul predicii).

Providenţa şi responsabilitatea umană: Copleşiţi de prezenţa Providenţei, unii se vor întreba: „Cine poate sta împotriva hotărârilor lui Dumnezeu? Ce şanse mai are „libertatea” noastră sub acţiunea  unei puteri de o asemenea măreţie? Cartea Estera, prin felul în care ne redă libertatea de acţiune şi de decizie a personajelor, răspunde şi la această întrebare. În contextul Providenţei divine, Ahaşveroş se poate purta ca un tiran oriental, iar hotărârile lui sunt bune sau nebune, drepte sau nedrepte, după cum este starea lui sufletească de moment. Sub Providenţa divină, viaţa în Imperiu curge „normal”, fiecare făcând ceea ce este potrivit cu propria lui gândire, simţire şi hotărâre. Sub Providenţa divină, chiar şi Haman are libertatea de a se comporta ca … Haman. Felul în care pot coexista suveranitatea lui Dumnezeu şi libertatea noastră de a alege este o taină pe care nu o vom putea pătrunde, de această parte a curcubeului. Cert este că fiecare om are responsabilitatea să cunoască voia lui Dumnezeu şi libertatea de a decide dacă să o facă sau nu. Este foarte important să spunem că Providenţă divină nu desfiinţează în niciun fel libertatea omului şi responsabilitatea lui înaintea lui Dumnezeu. Iată ce declară Domnul prin psalmistul Asaf: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, şi au urmat sfaturile lor. Oh! De M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor. …L-aş hrăni cu cel mai bun grâu, şi l-aş sătura cu miere din stâncă.” (Ps. 81:11-14, 16 - T.M.). Când David a păcătuit cu Bat-Șeba şi a pus la cale moartea lui Urie, soţul ei, Dumnezeu nu a intervenit în niciun fel ca să împiedice aceste planuri ucigaşe. Biblia ne spune că David a fost lăsat să meargă până la capăt cu ele, deşi  „fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Sam. 11:27). S-a văzut atunci ceea ce se vede şi astăzi, şi anume că, deşi nici lui Dumnezeu nu-I plac multe din faptele mai-marilor acestei lumi, El îi lasă să meargă în nebunia lor până la capăt. În cartea Exodului, după ce Moise şi Aaron au manifestat puterea Domnului prin semnele şi minunile pe care li le-a dat să le facă înaintea poporului, citim următoarele: „Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţa; şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ.” (Exod. 4:31). Însă, peste scurt timp, acelaşi popor a avut libertatea să se răzgândească, şi chiar aşa a şi făcut: „De aceea spune-le copiilor lui Israel: Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii. Vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara, pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac, şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul. Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau, i-au împiedicat să-l asculte pe Moise.” (Exod.6:6-9). Atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu pe de o parte, şi suferinţele copiilor Lui de cealaltă parte, sunt două realităţi pe care numai înţelepciunea divină le poate explica. Dincoace de curcubeu, această combinaţie va rămâne mereu, pentru noi, o „taină”. Singura soluţie ideală în situaţii paradoxale ca aceasta este o supunere copilărească faţă de felul de a lucra al lui Dumnezeu şi o încredere deplină în dragostea Lui. Acesta a fost şi mesajul central din cartea lui Iov. Nici Iov nu a putut pricepe cum de a îngăduit Dumnezeu să vină asupra lui atâta nenorocire şi suferinţă. Textul ne spune, totuşi, că în spatele tuturor acestor desfăşurări de pe Pământ Se afla acelaşi Dumnezeu bun şi milos, care desăvârşea caracterul robului Său. Singura cale către biruinţă pentru Iov a fost calea credinţei. În final, Dumnezeu a ştiut să-i răsplătească din plin această credinţă. Providenţa lui Dumnezeu nu poate fi o materie de studiu pentru raţiunea umană. Ea va rămâne, însă, pururi, o probă de încercare a credinţei. Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi nu forţează pe nimeni. Oamenii sunt liberi să-L ignore sau chiar să se împotrivească planurilor Lui binevoitoare. În Evanghelia după Luca se spune că aceasta a fost tragedia unora din generaţia care a auzit mesajul lui Ioan Botezătorul: „Şi tot norodul care l-a auzit şi chiar vameşii I-au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui. Cu cine voi asemăna, deci, pe oamenii din neamul acesta? Şi cu cine seamănă ei? Seamănă cu nişte copii, care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns. În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, şi ziceţi: Are drac. A venit Fiul omului, mâncând şi bând şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.” (Lc. 7:29-35). Providenţa divină nu anulează libertatea noastră de a alege şi face astfel posibilă „marea judecată de la urmă”. Providenţa lui Dumnezeu în alegerea Israelului nu este neapărat o favoare divină acordată unui neam, ci mai degrabă o chemare la o anumită slujire care i-a fost repartizată. Chemarea nu împarte privilegii, ci mai degrabă repartizează slujiri şi responsabilităţi specifice. Cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că bolile sociale pot fi înţelese din interacţiunea defectuoasă a celor trei factori care ne determină personalitatea: ereditatea primită de la părinţi, educaţia datorată condiţiilor de mediu în care am trăit şi exercitarea voinţei proprii în multitudinea de variante care ne-au fost aşezate în faţă. Cu siguranţă, moştenirea noastră biologică, experienţa noastră din copilărie, condiţiile de mediu care ne-au modelat au exercitat asupra noastră o uriaşă presiune, o forţă modelatoare care ne-a împins înspre un anumit tipar social. Factorii determinanţi care ne-au influenţat dinăuntru şi dinafară au fost foarte puternici, dar nu mai puternici decât factorul de voinţă proprie liberă cu care ne-a înzestrat Creatorul. Oricât de covârlitoare a fost presiunea exercitată asupra noastră de circumstanţele vieţii, noi nu am fost exclusiv modelaţi de respectivele circumstanţe, ci le-am modificat şi noi pe ele. Nu ne-am comportat doar ca nişte creaturi ale circumstanţelor, ci şi în calitate de creatori ai circumstanţelor. Genele noastre pot determina dacă ochii noştri vor fi albaştri sau căprui, dar ele nu ne pot determina să-i privim pe cei din jurul nostru cu caldă simpatie sau cu o totală indiferenţă. Aceasta depinde de voinţa noastră. Înălţimea noastră fizică s-ar prea putea să fie genetic determinată, dar dimensiunile lăuntrice ale fiinţei noastre ni le făurim noi înşine. Circumstanţele în care ne-am născut şi creştem determină limba pe care o vorbim, pronunţia anumitor cuvinte, dar nu tot ele ne dirijează şi buzele pentru a rosti cuvinte răutăcioase sau amabile. Cruzimea sau compasiunea este determinată de direcţia dictată de voinţa noastră. Pasiunile, plăcerile, pornirile şi poftele trupului nostru fac parte din echipamentul nostru animal, dar depinde numai şi numai de voinţa noastră dacă ele reuşesc să ne domine sau nu comportamentul şi să ne stabilească priorităţile. Ca să poţi trăi o existenţă cu semnificaţie eternă trebuie să asculţi ce-ţi spune Biblia: „Iată îţi pun înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa…” (Deut. 30:15, 19). Numai atunci când reuşim să ne dăm seama că suntem responsabili de hotărârile pe care le luăm prin exercitarea voinţei noastre libere, da, numai atunci putem noi realiza că tot ce facem are o valoare morală; şi, drept urmare, făcând ceea ce este bine, putem duce o existenţă plină de semnificaţie. Fără Lege, nu există o adevărată libertate! Cartea Exodul (în care li se dă evreilor Legea) este doar primul capitol în istoria drumului lor spre libertate. Drumul acesta a trebuit să-i facă pe evreii care fuseseră, împotriva voinţei lor, sclavi în Egipt, să spună de bunăvoie: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exod 24:3). Nu este de mirare că tradiţia evreiască leagă Paştele, care comemorează ieşirea poporului din robia egipteană, de Pentecostos, care comemorează darea Legii pe Sinai. Repet: fără Lege, nu există adevărata libertate. În clipa în care li se scot lanţurile de fier de la mâini, evreii au fost chemaţi să apuce cu aceleaşi mâini tablele pe care erau înscrise poruncile lui Dumnezeu. Dacă nu făceau aşa, eliberarea degenera în libertinaj, iar libertatea într-o formă de robie şi mai dezumanizantă. Niciun om care nu trăieşte potrivit Legii lui Dumnezeu nu este cu adevărat liber. În firea Sa omenească, Domnul Iisus S-a confruntat cu Providenţa divină în grădina Ghetsimani: „El zicea: Ava, adică: Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu!” (Marcu 14:36). În ultimă instanţă, toate rugăciunile noastre ar trebui să fie variaţiuni pe tema „Facă-se voia Ta!” Din ce cauză? Iată răspunsul Cărţii Sfinte: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes. 2:10). Haideţi să privim problema aceasta cam aşa: libertatea este un torent puternic şi bogat. Dacă-l laşi să curgă de capul lui, apa va inunda câmpia şi va distruge culturile din straturile pregătite pentru cultură. Dacă-l dirijezi însă pe şanţuri şi trasee anterior pregătite, torentul se împarte în şuvoaie mai mici care fertilizează câmpia, udă straturile şi face să crească, să înflorească şi să rodească noua recoltă din toamnă. Un suflet de poet, care a avut această imagine înaintea ochilor a scris cuvintele: „Doar între maluri locuieşte libertatea. Fără maluri, râul n-ar mai fi râu, iar binecuvântarea s-ar preface în blestem”. Providenţa divină este regina tuturor celorlalte doctrine despre Dumnezeu. O înţelegere corectă a ei ne va ajuta să le înţelegem cu mult mai uşor şi mai corect pe toate celelalte.