IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A DOUĂSPREZECEA
56 - „Îți mai lipsește un lucru”:.
„Tocmai când era gata să pornească la drum, a
alergat la El un om, care a îngenuncheat în fața Lui și L-a întrebat: Bunule
Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Tânărul care pusese
această întrebare era un conducător. Avea multe avuții și deținea o poziție de
răspundere. El văzuse iubirea manifestată de Hristos față de copiii aduși la
El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi luase în brațe și inima lui se
aprinse de iubire pentru Mântuitorul. El simțea dorința de a fi ucenicul Lui.
Fusese mișcat atât de adânc, încât, atunci când Iisus era gata să pornească la
drum, a alergat la El și, îngenunchind la picioarele Lui, a pus, cu sinceritate
și stăruință, întrebarea aceasta atât de însemnată pentru sufletul său și
pentru sufletul oricărei ființe omenești: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac
ca să moștenesc viața veșnică?” „Pentru ce Mă numești bun?” i-a zis
Hristos. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Iisus dorea să
încerce sinceritatea tânărului și să afle de la el în ce chip Îl socotea bun.
Își dădea el seama că Acela cu care vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era
adevăratul sentiment al inimii lui? Conducătorul acesta punea foarte mare
preț pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva,
dar tot nu era pe deplin mulțumit. El simțea că mai lipsește ceva. Nu s-ar fi
putut ca Iisus să-l binecuvânteze și pe el cum îi binecuvântase pe copii și să
satisfacă lipsa din sufletul său? Ca răspuns la această întrebare, Iisus
i-a spus că, dacă dorește să aibă viață veșnică, trebuie să asculte de
poruncile lui Dumnezeu. Și El a citat câteva din poruncile care arătau omului
datoria față de semenii lui. Răspunsul conducătorului a fost hotărât:
„Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai
lipsește?” Hristos a privit fața tânărului, parcă citindu-i viața și
cercetându-i caracterul. L-a iubit și a dorit să-i dea pacea, harul și bucuria
care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. „Îți lipsește un lucru”, a zis
El; „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în Cer. Apoi
vino, ia-ți crucea și urmează-Mă.” Hristos era atras către acest tânăr. El
știa că este sincer în afirmația lui: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu
grijă din tinerețea mea”. Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de
discernământ care să-l facă în stare să-și vadă nevoia de consacrare a inimii
și de bunătate creștină. Dorea mult să vadă în el o inimă umilă și zdrobită,
conștientă că iubirea cea mai mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă
ascunzându-și lipsa în desăvârșirea lui Hristos. Iisus a văzut în acest
tânăr conducător, dacă devenea conlucrător cu El în lucrarea de mântuire, exact
ajutorul de care avea nevoie. Dacă s-ar fi așezat sub călăuzirea lui Hristos,
ar fi devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut
să-L reprezinte pe Hristos; deoarece avea însușiri care, dacă s-ar fi unit cu
Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să devină o forță divină între oameni.
Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima conducătorului, s-a
trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naștere la iubire. Iisus dorea
să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, o oglindă
care să reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a
caracterului acestui om și s-o sfințească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar
fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi crescut în atmosfera prezenței
Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost viitorul lui!
„Un lucru îți lipsește”, a zis Iisus. „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de
vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în Cer. Apoi vino și
urmează-Mă.” Hristos a citit în inima fruntașului. Numai un lucru îi lipsea,
dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în
suflet. Dacă golul acesta nu era umplut, era fatal pentru el; întreaga lui
ființă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduință, egoismul s-ar fi întărit.
Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunțe la iubirea de
sine. Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă
între slava pământească și comorile cerești. Comoara cerească îi era asigurată,
dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt; voința sa trebuia pusă sub
conducerea lui Hristos. Însăși sfințenia lui Dumnezeu îi era oferită
tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu și
împreună-moștenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-și ia crucea
și să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine. Cuvintele lui
Hristos erau echivalente cu această invitație: „Alegeți astăzi cui vreți să
slujiți.” (Iosua 24, 15.). Alegerea era lăsată pe seama lui. Iisus dorea cu ardoare
convertirea lui. El îi arătase punctul slab din caracter și cu profund interes
urmărea problema, în timp ce tânărul gândea asupra problemei. Dacă se hotăra
să-L urmeze pe Hristos, trebuia să asculte în totul de cuvintele Lui. Trebuia
să părăsească planurile sale ambițioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă îngrijorare
privea Mântuitorul la tânăr, nădăjduind că va da curs invitației Duhului lui
Dumnezeu. Fruntașul a înțeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui
Hristos și s-a întristat. Dacă și-ar fi dat seama de valoarea darului oferit,
în grabă s-ar fi numărat printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru
al onoratului consiliu al iudeilor și Satana îl ispitea cu posibilități
atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar în același timp dorea
și avantajele trecătoare, pe care le putea aduce bogăția. Îi părea rău că
există asemenea situații; dorea viață veșnică, dar nu era dispus la sacrificiu.
Prețul vieții veșnice i se părea prea mare și a plecat plin de întristare,
„deoarece avea multe bogății”. Pretenția lui că păzise Legea lui Dumnezeu
era o amăgire. El dovedise că avuțiile erau idolul lui. El nu putea să țină
poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui.
Iubea mai mult darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise
tânărului comuniunea cu Sine. „Urmează-Mă”, a spus El. Dar Mântuitorul nu
valora pentru el atât cât valora numele pe care îl avea între oameni sau
avuțiile lui. Să renunțe la comoara pământească, vizibilă, pentru comoara
cerească, nevăzută, era un risc prea mare. El a refuzat darul vieții veșnice și
a plecat; de aici înainte, lumea avea să pună cu totul stăpânire pe
el. Mii de oameni trec prin aceleași experiențe, având de ales între
Hristos și lume; și mulți aleg lumea. Asemenea tânărului fruntaș, ei se
îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima lor: „Nu vreau ca Omul acesta
să-mi fie conducător”. Purtarea lui Hristos față de acest tânăr este o
pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare, pe care trebuie s-o
urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa și nu
numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viață și
este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru
toți cei care vor să devină supuși ai Împărăției Sale. Numai cei care vor
deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: „Doamne, tot ce am și
tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi recunoscuți ca fii și fiice ale
lui Dumnezeu. Toți trebuie să-și dea seama ce înseamnă a dori Cerul și totuși
să renunțe la el din cauza condițiilor puse. Gândiți-vă ce înseamnă a zice „nu”
lui Hristos. Fruntașul a zis: „Nu, nu pot să-ți dau totul”. Spunem și noi la
fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a
dat-o să o facem. El ne pune la dispoziție toate mijloacele date nouă de
Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta
ne putem mântui. Acelora care, asemenea tânărului conducător, sunt în posturi
de încredere și au averi mari, li se va părea poate un sacrificiu prea mare să
părăsească totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar aceasta este regula de purtare
pentru toți cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primește nimic
altceva decât ascultarea. Predarea de sine este miezul învățăturilor lui
Hristos. Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare
poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om, decât de a
îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la degradarea întregii
ființe. Când urmașii lui Hristos înapoiază Domnului ce este al Lui, ei
adună o comoară care li se va da când vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun și
credincios ... intră în bucuria stăpânului tău”. „Care pentru bucuria care-I
era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta
scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Matei 25, 23; Evrei 12, 2.).
Bucuria de a vedea oameni mântuiți, salvați pentru veșnicie, este răsplata
tuturor acelora care pășesc pe urmele Aceluia care a zis: „Urmează-Mă”.
57 - „Lazăre, vino afară!”.
Lazăr din Betania era unul dintre cei mai
statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor întâlnire, credința lui în
Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă și el era foarte iubit
de Mântuitorul. Pentru Lazăr a și fost săvârșită cea mai mare minune a lui
Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toți cei care au căutat ajutorul Său;
El iubește toată familia omenească, dar față de unii este legat prin legături
deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire față de familia
din Betania și pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată
lucrare. În casa lui Lazăr, Iisus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul
nu avea o casă proprie; El depindea de ospitalitatea prietenilor și ucenicilor
Săi și adesea, când era obosit, însetat după o părtășie omenească sinceră, El
găsea adăpost în familia aceasta pașnică, departe de bănuielile și invidia
fariseilor mânioși. Aici găsea o primire sinceră și o prietenie curată și
sfântă. Aici putea să vorbească simplu și liber, știind că vorbele Lui erau
înțelese și păstrate ca o comoară. Mântuitorul prețuia o casă liniștită și
niște ascultători interesați. El avea nevoie de duioșia, curtenia și iubirea
oamenilor. Cei care primeau învățătura cerească, pe care El era gata să o dea,
erau mult binecuvântați. În timp ce mulțimile Îl urmau pe Hristos
prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumusețile lumii naturale. Căuta
să deschidă ochii minții lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susține
lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, El
atrăgea atenția ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniștită a
ploii și la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă și celor
buni, și celor răi. El dorea ca oamenii să-și dea seama pe deplin de grija pe
care Dumnezeu o arăta față de ființele omenești create de El. Dar mulțimile nu
se grăbeau să asculte; și în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta
obositoare a vieții publice. Aici, în fața unor ascultători înțelegători, El
dezvăluia măreția Providenței. În aceste întrevederi particulare, El desfășura
în fața ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună
mulțimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în
parabole. În timp ce Hristos dădea aceste învățături minunate, Maria
stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă și devotată. Odată,
Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne,
nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”.
Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania.
Mântuitorul și ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon.
Marta voia să se îngrijească de ei și, în frământarea ei, ea uitase să se
poarte delicat față de Oaspete. Iisus i-a răspuns în cuvinte blânde și pline de
răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijești și te frămânți tu,
dar un singur lucru trebuiește: Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se
va lua”. Maria își îmbogățea mintea cu prețioasele cuvinte care curgeau de pe
buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preț decât cele mai
scumpe bijuterii. Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un
spirit liniștit, de devoțiune, o mai mare preocupare pentru cunoștințele
privitoare la viața veșnică și binecuvântările necesare pentru creșterea
spirituală. Ea avea nevoie de mai puțină preocupare pentru cele trecătoare și
mai multă pentru cele care rămân veșnic. Iisus voia să-i învețe pe copiii Săi
să prindă orice ocazie de a câștiga acea cunoștință care-i face înțelepți spre
mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuți și energici. Cei
asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în
fața lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Iisus.
Sârguința, promptitudinea și energia trebuie să fie sfințite prin harul lui
Hristos și atunci viața va fi o putere neînfrântă spre bine. Întristarea a
intrat în casa pașnică în care Se odihnea Iisus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-o
dată și surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că
acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele au văzut gravitatea bolii fratelui
lor, dar știau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli.
Credeau că El va simți împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El
să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se
încredeau în El: „Acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele credeau că Domnul
va răspunde îndată la înștiințarea lor și că va veni în cel mai scurt timp la
Betania. Pline de nerăbdare, așteptau vești de la Iisus. Câtă vreme
scânteia de viață mai era încă vie în fratele lor, ele s-au rugat și au tot
așteptat venirea lui Iisus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuși, a adus mesajul:
„Boala aceasta nu este spre moarte”, și ele s-au agățat de nădejdea că Lazăr va
trăi. Cu duioșie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere și încurajare
suferindului aproape inconștient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar
dezamăgite; dar au simțit harul întăritor al lui Hristos, și acesta le-a ferit
să gândească rău despre Mântuitorul. Când Iisus a auzit înștiințarea,
ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat
întristarea la care se așteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu
este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să
fie proslăvit prin ea”. Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla.
Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost
prezența Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru
familia din Betania era bine cunoscută de ucenici și ei erau surprinși că nu a
răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubești este bolnav”. În
timpul celor două zile, părea că Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă,
deoarece nu vorbea despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul,
înainte-mergătorul lui Iisus. Ei se miraseră că Iisus, care avea atât de mare
putere de a săvârși minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare și să moară
de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, pentru ce nu salvase
Hristos viața lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să
aducă un argument de necombătut împotriva susținerii lui Hristos că El este
Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit
încercări, pierderi și persecuții. Îi va uita El oare și pe ei în vreme de
încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înșelat în ce privește misiunea
Lui. Toți erau profund tulburați. După o așteptare de două zile, Iisus
le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudea”. Ucenicii se întrebau
de ce așteptase două zile, dacă și așa urma să meargă în Iudea. Dar
îngrijorarea pentru Iisus și chiar pentru ei îi frământa mai mult. În
hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât primejdia care îi pândea.
„Învățătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre,
și Te întorci în Iudea?” Iisus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?”
Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viața Mea este în
siguranță. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârșit. Am trecut
în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranță. „Dacă
umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticnește, pentru că vede
lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe
drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate să se împiedice și să cadă. Lumina, Duhul
călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înțelegere a datoriei sale și-l călăuzește
pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. „Dar dacă umblă noaptea, se
poticnește, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă
de el și unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă
în noapte și, oriunde s-ar afla, nu este sigur. „După aceste vorbe le-a
zis: Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn.”
„Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mișcătoare sunt cuvintele acestea! Ce
pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia
îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simțit mustrați.
Fuseseră dezamăgiți pentru că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înștiințare.
Fuseseră ispitiți să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr și
surorile lui cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care
adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în
mintea lor sentimente mai bune. Erau convinși că Hristos nu-i uitase pe
prietenii Lui în suferință. „Ucenicii I-au zis: Doamne, dacă doarme, are
să se facă bine. Iisus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește
despre odihna căpătată prin somn.” Atunci Iisus le-a spus pe față: „Lazăr a
murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar acum
haidem să mergem la el”. Toma nu vedea pentru Învățătorul lui nimic altceva
decât că-L aștepta moartea, dacă Se ducea în Iudea, dar el și-a făcut curaj și
le-a spus celorlalți ucenici: „Haidem să mergem și noi să murim cu El!” El știa
cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui
Hristos, când a zis: „Lazăr a murit, și Mă bucur că n-am fost acolo”. După
propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în
suferință? Aparent, Maria, Marta și muribundul Lazăr fuseseră lăsați singuri.
Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena și, după moartea lui Lazăr,
surorile întristate au fost susținute de harul Său. Iisus a fost martor la
întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmașul cel puternic,
moartea. El a simțit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor:
„Lazăr a murit”. Dar Hristos trebuia să Se mai gândească și la alții, afară de
cei iubiți din Betania; El trebuia să țină seama de educația ucenicilor. Ei trebuiau
să fie reprezentanții Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată
cuprinde pe toți oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară.
Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă
a naturii Sale divine, nu s-ar fi putut săvârși. Dacă Hristos ar fi fost
în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere
asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-și îndrepte săgeata spre Lazăr în prezența
Dătătorului vieții. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea
puterii vrăjmașului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un dușman înfrânt. El a
îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morții; și surorile îndurerate l-au
văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos știa că, atunci când ele aveau să
privească fața neînsuflețită a fratelui lor, credința în Răscumpărătorul lor
avea să fie greu încercată. Dar știa că, datorită luptei prin care treceau
acum, credința lor urma să strălucească și mai puternic. El a suferit toate
chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puțin acum
pentru că zăbovise; dar știa că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine și
pentru ucenici, urma să fie câștigată o biruință. Întârziind să meargă la
Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare față de aceia care nu-L primiseră. El a
zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morți, să poată da poporului Său
încăpățânat și necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr „învierea și
viața”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio nădejde pentru acest
popor, aceste sărmane și rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era
zdrobită din cauza nepocăinței lor. În harul Său, intenționa să le mai dea o
dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viața
și nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoții nu o puteau
răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această
minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu
asupra lucrării și afirmațiilor Sale cu privire la originea Sa divină. În
călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Iisus i-a ajutat pe cei bolnavi
și pe cei lipsiți. Apropiindu-Se de oraș, a trimis la surori un mesager cu
vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc
retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obișnuiau să le
îndeplinească la moartea prietenilor și rudelor nu se potriveau cu Duhul lui
Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiți și nu dorea să le întâlnească
pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu
erau și rude ale familiei, dintre care unii dețineau posturi de răspundere în
Ierusalim. Printre aceștia, erau chiar vrăjmași foarte înverșunați ai lui
Hristos. El le cunoștea planurile și de aceea nu S-a făcut îndată
cunoscut. Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalți din
încăpere n-au știut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se
îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge
la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla fără a mai
spune ceva. Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Iisus, având inima
frământată de emoții contradictorii. Pe fața Lui expresivă, a citit aceeași
duioșie și iubire ca și mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar
se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise și Iisus. Cu mare durere în
inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuși cu nădejdea că și
acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi
fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iarăși și iarăși repetaseră surorile
aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor. Cu milă omenească și
dumnezeiască, Iisus a privit fața ei întristată și îngrijorată. Marta nu
dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte
mișcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Dar,
privind fața Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar și acum, știu că orice vei
cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu”. Iisus i-a îmbărbătat credința,
zicând: „Fratele tău va învia”. Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranța unei
schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a
fratelui ei și le-a ațintit asupra învierii drepților. A făcut lucrul acesta
pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanție pentru învierea tuturor
neprihăniților morți și o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea
Mântuitorului. Marta a răspuns: „Știu că va învia la înviere, în ziua de
apoi”. Căutând să dea și mai departe o bună îndrumare credinței ei, Iisus
a zis: „Eu sunt învierea și viața”. În Hristos este viața originară,
neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. „Cine are pe Fiul are viață.” (1
Ioan 5, 12.). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că
va avea viața veșnică. „Cine crede în Mine”, a zis Iisus, „chiar dacă ar fi
murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată.
Crezi lucrul acesta?” La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta
răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care
trebuia să vină în lume!” Ea nu înțelesese toată însemnătatea cuvintelor lui
Hristos, dar și-a mărturisit credința în divinitatea Lui și încrederea că El
putea să facă tot ce dorea. „După ce a spus aceste vorbe, s-a dus și a
chemat în taină pe sora sa, Maria, și i-a zis: A venit Învățătorul și te cheamă.”
Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoții și conducătorii erau
pregătiți să pună mâna pe Iisus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele
bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei. Aflând vestea
aceasta, Maria s-a ridicat în grabă și, cu nerăbdarea zugrăvită pe față, a
părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o.
Când ea a ajuns la locul unde aștepta Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui
și a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit
fratele meu”. Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi dorit să
vorbească în liniște câteva cuvinte cu Iisus. Dar cunoștea invidia și pizma
unora dintre cei de față împotriva lui Hristos și lucrul acesta o împiedica
să-și exprime durerea. „Iisus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii
care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat.” El citea
inimile celor adunați. Vedea la mulți că ceea ce trece drept durere era numai
fățărnicie. Știa că unii dintre cei de față, care acum dovedeau o fățarnică
întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de
minuni, dar și pe cel care trebuia să fie înviat din morți. Hristos ar fi putut
să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar și-a înfrânat indignarea
îndreptățită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a
rostit din cauza celor iubiți, îngenuncheați la picioarele Lui cu întristare,
care credeau cu adevărat în El. „Unde l-ați pus?” a întrebat El. „Doamne”,
I-au răspuns ei, „vino și vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă
plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit și surorile lui plângeau pentru el cu
inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile
cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinței omenești și văzând că
prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Iisus
plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura omenească și era
mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă este totdeauna
mișcată de iubire față de cel aflat în suferință. El plânge cu cei ce plâng și
Se bucură cu cei care se bucură. Dar Iisus nu a plâns numai din cauza
simpatiei Lui față de Maria și Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot
așa de adâncă față de întristarea omenească, pe cât este Cerul de înalt față de
Pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din
mormânt. El plângea pentru că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr
urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era învierea și
viața. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioși să înțeleagă ce însemnau
lacrimile Lui! Câțiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a
scenei din fața lor drept cauză a întristării Lui, au spus în șoaptă: „Iată cât
de mult îl iubea”. Alții, căutând să arunce sămânța îndoielii în inima celor
prezenți, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea
face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe
Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară? Cu ochi profetic, Hristos a văzut
vrăjmășia fariseilor și a saducheilor. Știa că ei plănuiesc să-L omoare. Știa
că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori își vor
închide curând ușa nădejdii și porțile cetății lui Dumnezeu. Umilirea și
crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea
Ierusalimului și atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morți. Pedeapsa
care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în fața
Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Știa că mulți dintre
cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetății,
și pentru moartea lor nu mai era nădejde. Iisus plângea nu numai din cauza
scenei din fața Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele
urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu
moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nici o clipă. Privind
prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și
moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de
durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile.
Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, în timp ce
dorea să aline toate suferințele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi. „Iisus
S-a înfiorat din nou în Sine și S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese așezat într-o
peșteră, în stâncă, și o piatră grea era așezată la intrare. „Dați piatra la o
parte”, a zis Hristos. Crezând că dorește numai să vadă mortul, Marta s-a opus,
spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile și intrase deja în
descompunere. Declarația aceasta, dată înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai
îngăduia vrăjmașilor lui Hristos să spună că totul nu fusese decât o
înșelăciune. Mai înainte, fariseii își spuseseră feluritele lor păreri cu
privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o
readusese la viață pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci
doarme.” (Marcu 5, 39.). Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp și
fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese
moartă, pentru că Hristos Însuși spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să
arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre
minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să
susțină că Lazăr nu era mort. Când Domnul este gata să facă un lucru,
Satana ridică pe cineva care să se opună. „Dați piatra la o parte”, a spus
Hristos. Pe cât este cu putință, pregătiți calea pentru lucrarea Mea. Dar
natura hotărâtă și ambițioasă a Martei s-a arătat și acum. Ea nu voia ca trupul
în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească este greoaie în a
înțelege cuvintele lui Hristos și credința Martei nu prinsese adevăratul
înțeles al făgăduinței Lui. Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele
Lui erau rostite cu cea mai mare duioșie: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede,
vei vedea Slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoiești de puterea Mea? De ce te
împotrivești cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea Slava
lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui
Atotputernic. Îndoiala și necredința nu sunt umilință. Credința neclintită în
cuvântul lui Hristos - iată adevărata umilință, adevărata predare de
sine. Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut
pe față și cu chibzuință. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică
înșelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece și
tăcut. Strigătele bocitorilor amuțiră. Surprinși și plini de nerăbdare, toți
stăteau în jurul mormântului, așteptând să vadă ce va urma. Hristos stătea
liniștit în fața mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toți cei
prezenți. Hristos Se apropie de mormânt. Înălțând privirea spre Cer, zise:
„Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat”. Nu demult, vrăjmașii lui Hristos Îl
acuzaseră de hulă și luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este
Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar
acum, Hristos pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său și, cu o încredere
desăvârșită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu. În tot ce făcea,
Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu
lucrează independent. El săvârșise minunile prin credință și rugăciune. Hristos
dorea ca toți să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, spuse El, „Îți
mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel
pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici
trebuia să se dea poporului și ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu
privire la legătura care există între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se
arate că susținerile lui Hristos nu erau false. „După ce a zis aceste vorbe,
a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară!” Glasul Lui clar și pătrunzător
străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin
natura omenească. Pe fața Sa, luminată de Slava lui Dumnezeu, oamenii I-au
văzut puterea. Fiecare ochi era ațintit spre intrarea peșterii. Fiecare ureche
era atentă să prindă și cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros,
toți așteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină
pretențiile Lui că este Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru
totdeauna. În mormântul tăcut se făcu mișcare și cel care fusese mort
apăru la intrarea peșterii. Mișcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu
care fusese înmormântat, iar Iisus le-a spus spectatorilor înmărmuriți:
„Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea
celor adunați nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe și tremurânde, ci
ca un om în floarea vieții și în puterea unei bărbății nobile. Ochii lui
străluceau de inteligență și de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el
se aruncă la picioarele lui Iisus. La început, privitorii au rămas muți de
mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie și recunoștință ce nu se poate exprima.
Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu și, cu
lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulțumiri față de Mântuitorul. Dar, în timp
ce fratele, surorile și prietenii se bucurau de această întâlnire, Iisus Se
retrase. Când L-au căutat pe Dătătorul vieții, nu L-au mai găsit.
58 - Uneltirile preoților:
Betania era aproape de Ierusalim, așa că vestea
învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate. Iscoadele, care au fost de față la
săvârșirea minunii, i-au informat imediat pe conducătorii iudei de tot ce se
întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî
ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morții și
mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu
oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o
demonstrare a puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice
minte stăpânită de rațiune și de o conștiință luminată. Mulți dintre cei care
fuseseră de față la învierea lui Lazăr au ajuns să creadă în Iisus. Dar ura
preoților împotriva Lui a crescut. Ei lepădaseră toate dovezile mai mici ale
dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese
înviat în plină lumină a zilei și în fața unei mulțimi de martori. Cu toată
iscusința lor, nu puteau să înlăture o asemenea dovadă. Tocmai din motivul
acesta vrăjmășia preoților a crescut și mai mult. Mai mult ca oricând, acum
erau hotărâți să pună capăt lucrării lui Hristos. Saducheii, deși nu erau
nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiți împotriva Lui ca
fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverșunată. Dar acum s-au alarmat de-a
binelea. Ei nu credeau în învierea morților. Întemeindu-se pe o așa-numită
știință, ajunseseră la concluzia că ar fi imposibil ca un trup mort să fie
readus la viață. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos, teoria lor fusese
răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.
Ei nu mai vedeau nicio posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor
impresia făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela
care izbutise să jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri
mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită și nu știau cum să nimicească
urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră planul de a-L omorî pe
Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea Lui
putea să se pună odată capăt gravelor acuzații pe care li le aducea El. Fariseii
credeau în înviere și ar fi trebuit să-și dea seama că minunea aceasta era o
dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră totdeauna
lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru că El demascase
pretențiile lor fățarnice. El dăduse la o parte mantaua datinilor rigide, sub
care își ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o propovăduia El
condamna falsele lor pretenții de evlavie. Ardeau de dorința de a se răzbuna pe
El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să
spună sau să facă ceva, care să le dea ocazia de a-L condamna. De câteva ori
încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese în liniște și Îl
pierduseră din vedere. Toate minunile pe care le făcuse în Sabat erau
pentru binele celor suferinzi, dar fariseii căutaseră să-L condamne ca pe un
călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni împotriva Lui. Îl
acuzaseră că voia să formeze un regat rival și se sfătuiseră cu ei cum să-L
distrugă. Pentru a-i ațâța pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră că vrea să le
răstoarne autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I distruge influența
pe care o avea asupra poporului. Dar, până la data aceasta, încercările lor
fuseseră zadarnice. Mulțimea, care fusese de față la faptele Lui pline de
îndurare și auzise învățăturile Lui curate și sfinte, știa că acestea nu erau
cuvintele și faptele unui călcător de Sabat sau ale unui hulitor. Până și
slujbașii trimiși de farisei fuseseră atât de impresionați de cuvintele Lui,
încât n-au putut să pună mâna pe El. În disperarea lor, iudeii dăduseră în cele
din urmă dispoziția ca, dacă un om va mărturisi credința în Iisus, să fie dat
afară din sinagogă. Prin urmare, când preoții, conducătorii și bătrânii
s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea lor nestrămutată a fost de a-L aduce la
tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de extraordinare, încât toată
lumea se mira. Fariseii și saducheii erau mai uniți ca oricând. Mai înainte
fuseseră dezbinați, dar acum s-au unit pentru a sta împotriva lui Hristos.
Nicodim și Iosif împiedicaseră, în consfătuirile trecute, condamnarea lui Iisus
și din cauza aceasta acum n-au mai fost chemați. Erau de față la consiliu și
alți oameni influenți care credeau în Iisus, dar influența lor nu însemna nimic
pentru fariseii plini de răutate. Cu toate acestea, membrii consiliului nu
erau toți de aceeași părere. Sinedriul nu era la data aceea o adunare legală.
Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre ei se întrebau dacă era
înțelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau că lucrul acesta va
provoca o răscoală în popor și va face ca romanii să retragă de la preoți și
alte favoruri și să le ia și puterea pe care o mai dețineau. Saducheii erau
uniți în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau înclinați să fie prevăzători
în acțiunile lor, pentru că se temeau că romanii îi vor destitui din poziția
înaltă pe care o dețineau. În consiliul acesta, adunat pentru a plănui
moartea lui Hristos, era de față Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale
lui Nebucadnețar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belșațar și care
fusese prezent când Hristos Se anunțase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul
acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înțeleagă lucrarea pe
care o făceau. Evenimentele din viața lui Hristos apăreau atât de clar înaintea
ochilor lor, încât i-au alarmat. Și-au amintit de scena din templu, când Iisus,
pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în fața savanților învățători ai
legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârșită chiar atunci
dădea dovadă că Iisus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înțeles
al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca
un fulger. Tulburați și neliniștiți, conducătorii întrebau: „Ce să facem?” Consiliul
era împărțit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoții și conducătorii nu puteau să
îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu. Când
consiliul a ajuns în culmea tulburării, Caiafa, marele preot s-a ridicat.
Caiafa era un om îngâmfat și crud, poruncitor și intolerant. Printre rudele
sale erau saducheii îngâmfați, îndrăzneți, care nu se temeau de consecințe,
plini de ambiție și cruzime, defecte pe care și le ascundeau sub haina unei
pretinse neprihăniri. Caiafa studiase profețiile și, cu toate că nu cunoștea
adevăratul lor înțeles, vorbi cu multă autoritate și siguranță: „Voi nu știți
nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om
pentru norod, și să nu piară tot neamul?” Chiar dacă Iisus n-ar fi
vinovat, susținea marele preot, El trebuie să fie dat la o parte. Îi tulbura
pentru că atrăgea poporul la Sine și slăbea autoritatea conducătorilor. El era
numai unul singur; era mai bine ca El să moară decât să slăbească puterea
conducătorilor. Dacă oamenii își pierdeau încrederea în conducători, puterea
națională era distrusă. Caiafa susținea că, după minunea aceasta, urmașii lui Iisus
se vor ridica la răscoală. Atunci vor veni romanii, spunea el, ne vor închide
templul, ne vor desființa legile și ne vor distruge ca popor. Ce valoare are
viața unui galilean în comparație cu viața unui popor? Dacă El stă în drumul
fericirii neamului, nu înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu dacă Îl
dăm la o parte? Mai bine să piară un singur om decât să fie distrus neamul. Spunând
că un om ar trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare
cunoștință despre profeții, deși cunoștința sa era foarte limitată. Dar Ioan,
raportând scena, ia profeția și-i arată însemnătatea largă și adâncă. El zice:
„Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe
copiii lui Dumnezeu cei risipiți”. Cât de orb era îngâmfatul Caiafa, chiar
atunci când recunoștea misiunea Mântuitorului! Pe buzele lui Caiafa,
adevărul acesta atât de prețios era transformat într-o minciună. Planul
susținut de el era întemeiat pe un principiu împrumutat de la păgânism. La
păgâni, conștiința obscură că unul trebuia să moară pentru neamul omenesc
dusese la aducerea de jertfe omenești, așa că acum Caiafa propunea să-L
sacrifice pe Iisus ca să salveze un popor vinovat, nu din nelegiuirea lui, ci
în nelegiuire, ca să poată continua în păcat. Și el spera să liniștească prin
acest raționament remușcările acelora care ar fi îndrăznit să spună că până
acum nu se găsise în Iisus nimic vrednic de moarte. La consiliul acesta,
vrăjmașii lui Hristos fuseseră adânc convinși. Duhul Sfânt le impresionase
mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de
greutățile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. Cât de puțin onorase
Hristos neprihănirea lor! El prezenta o altă neprihănire, pe care trebuia să o
aibă toți cei ce voiau să fie copii ai lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele
și ceremoniile lor, El îi încurajase pe păcătoși să meargă direct la Dumnezeu,
ca la un Tată milostiv, și să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El
dăduse la o parte preoția. El refuzase să recunoască teologia școlilor
rabinice. El demascase practicile rele ale preoților și le compromisese în
mod irevocabil influența. Stricase efectul principiilor și tradițiilor lor,
spunând că, în timp ce impuneau cu strictețe legea ceremonială, ei desființau
Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum toate aceste lucruri. Satana
le-a șoptit că, pentru a-și menține autoritatea, trebuie să-L omoare pe Iisus.
Ei urmau sfatul acesta. Faptul că puteau să-și piardă puterea era, credeau ei,
un motiv destul de puternic pentru a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepția
câtorva, care nu îndrăzneau să-și spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele
lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Consiliul s-a simțit ușurat;
discordia a încetat. Ei s-au hotărât să-L omoare pe Hristos la prima ocazie
favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii lui Iisus, preoții și conducătorii
aceștia se închiseseră singuri într-un întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu
totul sub influența lui Satana, care urma să-i împingă cu grabă dincolo de
pragul ruinei veșnice. Dar înșelăciunea era de așa natură, încât erau mulțumiți
de ei înșiși. Se socoteau niște patrioți care căutau salvarea neamului. Sinedriul
s-a temut totuși să ia măsuri pripite împotriva lui Iisus, ca nu cumva poporul
să fie ațâțat și crima plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din
cauza aceasta, consiliul a amânat executarea sentinței pronunțate. Mântuitorul
a înțeles uneltirea preoților. El știa că voiau să-L îndepărteze și că planul
lor trebuia să se împlinească în curând. Dar nu era partea Lui să grăbească
criza, așa că S-a retras din locul acela, luându-i și pe ucenici cu El. Astfel,
prin pilda Sa, El a întărit învățătura pe care o dăduse ucenicilor: „Când vă
vor prigoni într-o cetate, să fugiți în alta.” (Matei 10, 23.). Câmpul în care
putea să lucreze pentru salvarea de suflete era întins; și în afară de cazul că
lucrul acesta ar fi fost cerut de credincioșia față de El, servii Domnului nu
trebuiau să-și primejduiască viața. Lucrarea publică a lui Iisus în
favoarea lumii pierdute începuse în urmă cu trei ani. Pilda Sa de lepădare de
Sine și bunătatea Lui dezinteresată stăteau în fața lor. Viața Lui de curăție,
suferință și devoțiune era cunoscută de toți. Totuși, această scurtă vreme de
trei ani era exact atât cât putea lumea să îndure prezența Mântuitorului. Viața
Lui a fost marcată de persecuție și insultă. Izgonit din Betleem de un rege
gelos, respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim fără să
fie vinovat, Iisus și puținii Săi urmași credincioși au găsit un adăpost vremelnic
într-un oraș străin. El, care fusese totdeauna impresionat de durerea
oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, redase orbilor vederea, auzul surzilor
și muților graiul, care îi hrănise pe cei flămânzi și mângâiase pe cei
întristați, era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care
umblase pe valurile înalte și liniștise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt,
care izgonise demonii și îi făcuse să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu,
El, care sfărâmase somnul morții, care ținuse mii de oameni extaziați,
ascultând cuvântul înțelepciunii Sale, nu putea să miște inima celor orbiți de
prejudecată și ură, care respingeau cu încăpățânare lumina.
59 - Legea noii împărății:
Vremea Paștilor se apropia și Iisus S-a îndreptat
din nou către Ierusalim. În inima Lui domnea pacea supunerii desăvârșite față
de voia Tatălui; cu pasul grăbit, înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe
ucenici i-a cuprins un simțământ tainic, de îndoială și teamă. Mântuitorul
„mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după
El”. Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său și, mult
mai clar decât oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea și suferințele
Sale. „Iată”, a zis El, „că ne suim la Ierusalim și tot ce a fost scris prin
prooroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor;
Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; și, după ce-L vor bate cu
nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. Ei n-au înțeles nimic din aceste
lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le
spunea Iisus.” Nu vestiseră ei cu puțin timp mai înainte, pretutindeni:
„Împărăția Cerului s-a apropiat?” Nu făgăduise chiar Hristos că mulți vor ședea
cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor
celor ce renunțaseră la ceva pentru Numele Lui că urmau să primească însutit în
viața aceasta și că vor avea parte de Împărăția Sa? Și nu dăduse El celor
doisprezece făgăduința deosebită că vor avea un loc de mare cinste în Împărăția
Sa - că aveau să stea pe tronuri și să judece cele douăsprezece seminții ale
lui Israel? Chiar și acum spusese că toate lucrurile scrise în profeții cu
privire la El aveau să se împlinească. Și nu au profetizat proorocii despre
slava domniei lui Mesia? În lumina acestor gânduri, cuvintele Lui despre
trădare, persecuție și moarte păreau vagi și întunecate. Ei credeau că, oricare
ar fi fost greutățile care urmau să intervină, împărăția trebuia să fie
întemeiată în curând. Ioan fiul lui Zebedei, fusese unul dintre primii doi
ucenici care Îl urmaseră pe Iisus. El și fratele său Iacov formaseră cea dintâi
grupă care părăsise totul pentru a-L sluji. Ei își părăsiseră familia și
prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi împreună cu El; au umblat și au
vorbit cu El; fuseseră cu El atât în intimitatea familiei, cât și în adunările
publice. El le liniștise temerile, îi scăpase de primejdie, le alinase
suferințele, îi mângâiase în dureri și, plin de răbdare și bunătate, îi
învățase până când inima lor părea înlănțuită de a Lui și, în căldura iubirii
lor, doreau să fie cât mai aproape de El în Împărăția Sa. Ori de câte ori se
ivea o ocazie, Ioan se așeza chiar lângă Mântuitorul său și Iacov dorea și el
să fie onorat cu o legătură tot atât de strânsă. Și mama lor Îl urmase pe
Hristos și de multe ori Îl slujise cu dărnicie din avutul ei. Cu iubire de mamă
și plină de ambiție pentru fiii ei, ea dorea pentru aceștia locul cel mai
onorat în noua Împărăție. De aceea ea i-a încurajat să-l ceară. Mama a
venit împreună cu fiii la Iisus, cerând să le împlinească dorința inimii. „Ce
voiți să vă fac?” i-a întrebat El. Mama a răspuns: „Poruncește ca în
Împărăția Ta acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga
Ta”. Iisus S-a purtat blând cu ei și nu le-a mustrat egoismul, când căutau
să fie așezați mai presus de frații lor. El le-a citit inimile și a cunoscut
profunzimea atașamentului lor față de El. Iubirea lor nu era doar un sentiment
omenesc; deși pervertită de egoismul naturii omenești prin care se manifesta,
ea era o revărsare din izvorul iubirii Sale răscumpărătoare. El nu voia să
mustre, ci să adâncească și să cruțe. El a zis: „Puteți voi să beți paharul pe
care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat?”
Ei și-au adus aminte de cuvintele Lui tainice, care arătau spre încercare și
suferință, și totuși au răspuns plini de încredere: „Putem”. Ei ar fi socotit
drept cea mai mare cinste să-și arate credincioșia, împărtășindu-se de toate
câte trebuia să sufere Domnul lor. „Este adevărat că veți bea paharul Meu
și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu”, a spus El; în
fața Lui era o cruce în loc de tron și doi răufăcători ca tovarăși, la
dreapta și la stânga Lui. Ioan și Iacov aveau să împărtășească suferința cu
Domnul lor; unul, primul dintre frați, avea să piară de sabie, celălalt avea să
îndure mai mult ca toți truda, ocara și persecuția. „Dar cinstea de a
ședea la dreapta și la stânga Mea”, a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o dau,
ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” În
Împărăția lui Dumnezeu nimeni nu poate câștiga o anumită poziție prin
favoritisme. Ea nu este câștigată și nici nu este primită printr-o hotărâre
arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana și tronul sunt semnele
exterioare ale împlinirii unei condiții; ele sunt semnele biruinței câștigate
asupra eului prin Domnul Iisus Hristos. Mult timp după aceea, când
ucenicii au fost aduși să simtă împreună cu Hristos prin împărtășirea cu
suferințele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan care era legea Împărăției Lui.
„Celui ce va birui”, a zis Hristos, „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de
domnie.” „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu,
și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și
Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3, 21.12.). Tot astfel scria și apostolul
Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, și clipa
plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit
alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care
mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept.” (2 Timotei 4, 6-8.). Cel
mai aproape de Hristos va sta acela care pe Pământ a fost pătruns cel mai mult
de spiritul iubirii Sale pline de jertfire - iubirea care „nu se laudă, nu se
umflă de mândrie ... nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău”
(1 Corinteni 13, 4-5) - iubire care îl îndeamnă pe ucenic, așa cum L-a îndemnat
și pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze și să Se sacrifice,
chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat
în viața lui Pavel. El spunea: „Pentru mine, a trăi este Hristos”, deoarece
viața lui descoperea oamenilor pe Hristos; „și a muri este un câștig” - câștig
pentru Hristos; moartea însăși urma să dea pe față puterea harului Său și să
adune suflete pentru El. „Hristos va fi proslăvit, cu îndrăzneală, în trupul
meu”, a spus el, „fie prin viața mea, fie prin moartea mea.” (Filipeni 1, 21.20.). Când
cei zece au auzit cererea lui Iacov și a lui Ioan au fost foarte nemulțumiți.
Locul cel mai de frunte în împărăție era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta
pentru sine și s-au supărat pentru că cei doi ucenici câștigaseră un aparent
avantaj față de ei. Și când era gata ca să reînceapă cearta cu privire la
cel care să fie socotit cel mai mare, Iisus, chemându-i la Sine, le-a spus
ucenicilor indignați: „Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, și mai
marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa”. În
împărățiile lumii, o poziție înaltă înseamnă înălțare de sine. S-ar fi putut
spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare.
Influența, bogăția, educația erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în
folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să
hotărască, să se bucure și să stăpânească; cele de jos, doar să asculte și să
slujească. Religia, ca și toate celelalte lucruri, era o chestiune de
autoritate. Se aștepta ca poporul să creadă și să facă așa cum le spuneau mai
marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească și să acționeze pentru sine, era
în întregime nerecunoscut. Hristos Își întemeia împărăția pe principii cu
totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel
mai tare să poarte neputințele celui slab. Puterea, poziția, talentul, educația
îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligație de a sluji semenilor săi.
Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: „Toate aceste lucruri
sunt în folosul vostru.” (2 Corinteni 4, 15.). „Fiul omului n-a venit să I
se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca preț de răscumpărare
pentru mulți.” În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un
purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaș la sărăcia lor. A
practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a
înfrunta dificultățile și în curând urma să-și încheie lucrarea pe Pământ,
dându-și viața. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuia să fie îndemnul
la lucru și pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Iubirea este planul
și temelia mântuirii. În Împărăția lui Hristos, sunt mai mari aceia care
urmează pilda pe care a dat-o El și lucrează ca păstori ai turmei Sale. Cuvintele
lui Pavel descoperă adevărata demnitate și onoare a vieții creștinești: „Căci
măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor”, „căutând nu
folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți”. (1 Corinteni 9, 19; 10,
33.). În materie de conștiință, sufletul trebuie să fie lăsat liber.
Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minții altuia, să judece în locul
altuia sau să-i prescrie ce este dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet
libertatea de a gândi și de a urma propriile convingeri. „Fiecare din noi are
să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.” Nimeni nu are dreptul să-și
impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde
este vorba de principiu, „fiecare să fie pe deplin încredințat în mintea lui.”
(Romani 14, 12.5.). În Împărăția lui Hristos nu există apăsare de domni,
nicio impunere de maniere. Îngerii Cerului nu vin pe Pământ să domnească și să
impună să fie adorați, ci ei sunt trimiși să colaboreze cu oamenii pentru
înălțarea omenirii. Principiile și chiar cuvintele Mântuitorului, în
frumusețea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele
sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era: „Vestirea pe care ați
auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții”. „Noi am
cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi; și noi deci
trebuie să ne dăm viața pentru frați.” (1 Ioan 3, 11.16.). Acesta era
spiritul care domnea în Biserica Primară. După revărsarea Duhului Sfânt,
„mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că
averile lui sunt ale lui”. „Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă
de ceva.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus.
Și un mare har era peste toți.” (Faptele Apostolilor 4, 32.34.33.).
60 - Zacheu:
Pe drumul către Ierusalim, „Iisus a intrat în
Ierihon și trecea prin cetate”. La câțiva kilometri de Iordan, la capătul
apusean al văii care se deschidea aici într-o câmpie, cetatea trona în mijlocul
verdeții tropicale, într-o revărsare de frumusețe. Cu palmierii și grădinile ei
bogate, udate de ape curgătoare, scânteia ca un smarald înconjurat de dealurile
din piatră de var și văile pustii ce se aflau între Ierusalim și cetatea
câmpiei. Cu ocazia sărbătorilor, prin Ierihon treceau multe caravane în
drum spre Ierusalim. Însăși sosirea lor era totdeauna o sărbătoare, dar acum
lumea era preocupată de ceva mult mai important. Se aflase că Învățătorul
galilean, Cel care nu demult îl înviase pe Lazăr, Se afla și El în mulțime; și,
cu toate că în ascuns se șoptea că preoții unelteau împotriva Lui, mulțimea
dorea să-L onoreze. Ierihonul era una din cetățile puse deoparte pe
vremuri pentru preoți și, în vremea aceasta, mulți preoți locuiau acolo. Dar
cetatea avea o populație foarte împestrițată. Era un mare centru comercial, se
găseau acolo slujbași și soldați romani și străini de tot felul, în timp ce
adunarea impozitelor și taxelor vamale făcea ca în această cetate să locuiască
mulți vameși. „Mai marele vameșilor”, Zacheu, era iudeu, dar conaționalii
săi îl urau. Rangul și averea lui erau răsplata pentru o meserie pe care
ei o disprețuiau și care pentru ei era totuna cu nedreptatea și silnicia. Cu
toate acestea, vameșul bogat nu era un om lumesc, cu totul împietrit, cum
părea. Sub aparența de trufie și iubire de lume, se ascundea o inimă sensibilă
la îndemnurile dumnezeiești. Zacheu auzise de Iisus. Vestea despre Acela care
Se purta cu amabilitate și bunăvoință față de clasele neluate în seamă se
răspândise în toate părțile. În acest mai mare al vameșilor s-a trezit dorința
după o viață mai bună. Numai la câțiva kilometri de Ierihon, Ioan Botezătorul
predicase la Iordan și Zacheu auzise chemarea la pocăință. Învățătura dată
vameșilor: „Să nu cereți nimic peste ce v-a fost poruncit să luați” (Luca 3, 13),
deși aparent neluată în seamă, făcuse impresie asupra minții lui. El cunoștea
Scripturile și era convins că faptele lui erau nedrepte. Acum, auzind cuvintele
care se spunea că erau rostite de Marele Învățător, și-a dat seama că înaintea
lui Dumnezeu el era un păcătos. Și cu toate acestea, ceea ce auzise despre Iisus
i-a aprins nădejdea în inimă. Pocăința și schimbarea vieții erau cu putință și
pentru el; nu era vameș chiar unul dintre cei mai de încredere ucenici ai
noului Învățător? Zacheu a început îndată să se conformeze convingerilor care
puseseră stăpânire asupra lui și să dea înapoi acelora pe care îi
nedreptățise. El chiar începuse să se întoarcă de pe căile lui rele, când
s-a răspândit prin Ierihon vestea că Iisus intră în oraș. Zacheu s-a hotărât
să-L vadă. A început să-și dea seama cât de amare sunt roadele păcatului și cât
de greu este pentru cel care încearcă să se întoarcă de pe drumurile sale rele.
Să fii greșit înțeles, să fii întâmpinat cu suspiciune și neîncredere, atunci
când încerci să-ți îndrepți greșelile, era greu de suportat. Mai marele
vameșilor dorea să privească fața Aceluia ale cărui cuvinte aduseseră nădejde
în inima lui. Străzile erau aglomerate și Zacheu, care era mic de statură,
nu putea să vadă nimic peste capetele oamenilor. Nimeni nu voia să-i facă loc;
de aceea, bogatul perceptor a fugit înaintea mulțimii, până la un loc unde se
afla un smochin cu ramurile întinse larg deasupra drumului; bogatul strângător
de biruri s-a cățărat până sus și s-a așezat în frunzișul ramurilor, așa ca să
poată privi procesiunea în timp ce trecea pe dedesubt. Mulțimea se apropie ca
să treacă pe alături, iar Zacheu căută cu ochi nerăbdători să deosebească fața
Aceluia pe care dorea să-L vadă. Peste larma făcută de preoți și rabini,
mai tare ca strigătele de bun-venit ale mulțimii, dorința neexprimată a mai
marelui vameșilor a vorbit inimii lui Iisus. Deodată, un grup se oprește chiar
sub smochin, cei care Îl înconjoară pe Iisus se opresc și ei, iar Cineva, ai
cărui ochi par să citească în suflet, privește în sus. Omului cățărat în pom
aproape că nu-i vine să creadă când aude cuvintele: „Zachee, dă-te jos
degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”. Mulțimea face loc și
Zacheu, mergând ca în vis, arată drumul spre casa lui. Dar rabinii priveau cu
fețe posomorâte și murmurau cu dispreț și nemulțumire: „A intrat în casa unui
om păcătos”. Zacheu a fost copleșit și a rămas mut de uimire, văzând
iubirea și bunăvoința lui Hristos, care Se plecase spre el, cel atât de
nevrednic. Dar acum iubirea și credincioșia față de Învățătorul său de curând
găsit îi deschid gura. El dorea să își mărturisească public pocăința. În
fața mulțimii, „Zacheu a stat înaintea Domnului și I-a zis: Iată, Doamne,
jumătate din avuția mea o dau săracilor; și, dacă am năpăstuit pe cineva cu
ceva, îi dau înapoi împătrit. Iisus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în
casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam.” Când tânărul bogat se
depărtase de Iisus, ucenicii rămăseseră uimiți de cuvintele Învățătorului lor:
„Cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății să intre în Împărăția
lui Dumnezeu!” Ei au zis unii către alții: „Cine poate atunci să fie mântuit?”
Acum aveau o demonstrație a adevărului din cuvintele lui Hristos: „Ce este cu
neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.” (Marcu 10, 24.26; Luca
18, 27.). Ei au văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, un bogat poate să intre în
Împărăție. Înainte să fi văzut fața lui Hristos, Zacheu începuse să facă
lucruri care dădeau dovadă că se pocăise cu adevărat. El și-a mărturisit
păcatul înainte ca oamenii să-l fi acuzat. El s-a supus influenței Duhului
Sfânt și a început să împlinească învățătura cuvintelor scrise atât pentru
vechiul Israel, cât și pentru noi. Cu multă vreme înainte, Domnul spusese:
„Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini,
fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la
el nici dobândă, nici camătă, să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să
trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți
merindele tale pe camătă”. „Niciunul dintre voi să nu înșele deci pe aproapele
lui, și să te temi de Dumnezeul tău.” (Leviticul 25, 35-37.17.). Cuvintele
acestea fuseseră rostite chiar de Hristos, când Se găsea în stâlpul de nor, și
cel dintâi răspuns al lui Zacheu la iubirea lui Hristos a fost de a da pe față
milă pentru cei săraci și suferinzi. Vameșii făcuseră o înțelegere între
ei, ca să-i poată înșela pe oameni, și se sprijineau unul pe altul în aceste
practici frauduloase. Prin silnicia lor, nu făceau altceva decât să exercite un
obicei care ajunsese universal. Chiar preoții și rabinii, care îi disprețuiau,
erau vinovați de faptul că se îmbogățeau prin fapte necinstite, făcute sub
masca unei chemări sfinte. Dar, îndată ce s-a predat influenței Duhului Sfânt,
Zacheu a lepădat orice deprindere necinstită. Pocăința în care nu se vede
schimbare nu este adevărată. Neprihănirea lui Hristos nu este o haină care să
acopere păcatele nemărturisite și nepărăsite; ea este un principiu de
viață care transformă caracterul și stăpânește purtarea. Sfințenia este o
predare deplină lui Dumnezeu; este o totală supunere a inimii și vieții față de
principiile Cerului. Fiecare suflet pocăit ca Zacheu va dovedi că Hristos a
pătruns în suflet, dacă va da la o parte deprinderile necinstite, care i-au
caracterizat viața. Asemenea mai marelui vameșilor, el își va dovedi
sinceritatea dând înapoi cele luate. Domnul zice: „Dacă cel rău dă înapoi
zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învățăturile care dau viață, și nu
săvârșește nici o nelegiuire ... toate păcatele pe care le-a săvârșit se vor
uita ... va trăi negreșit.” (Ezechiel 33, 15.16.). Dacă am păgubit pe
cineva prin afaceri necinstite, dacă i-am înșelat buna-credință sau dacă am
furat ceva, chiar dacă lucrul s-a făcut fără a ieși din granițele legii,
trebuie să mărturisim nedreptatea și să dăm înapoi atât cât ne stă în putere. Este
drept să dăm înapoi nu numai ceea ce am luat, ci și ceea ce s-ar fi putut
aduna, dacă ar fi fost bine și înțelept folosit în tot timpul cât a fost în
stăpânirea noastră. Mântuitorul i-a spus lui Zacheu: „Astăzi a intrat
mântuirea în casa aceasta”. Nu numai Zacheu a fost binecuvântat, ci și toată
casa lui împreună cu el. Hristos a mers cu el acasă, ca să-i dea învățătură din
adevăr și să-i învețe pe cei din casa lui lucrurile privitoare la Împărăție. Ei
fuseseră scoși din sinagogi datorită disprețului rabinilor și al preoților; dar
acum casa lor era cea mai favorizată din tot Ierihonul. Ei s-au adunat cu toții
în jurul Învățătorului divin și au ascultat cuvintele vieții. Atunci când
Hristos este primit ca Mântuitor personal, omul ajunge să cunoască mântuirea.
Zacheu nu L-a primit pe Iisus numai ca pe un oaspete trecător în casa sa, ci ca
pe Cineva care rămâne în templul sufletului. Cărturarii și fariseii îl acuzau
că este păcătos, ei murmurau împotriva lui Hristos că i-a fost oaspete, dar
Domnul l-a recunoscut ca fiu al lui Avraam. Fiindcă „fii ai lui Avraam sunt
acei ce au credință.” (Galateni 3, 7.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu