ERUPȚIA VEZUVIULUI.

ERUPȚIA VEZUVIULUI

  Unul dintre cele mai traumatizante cataclisme ale lumii antice a fost erupţia vulcanului Vezuviu, situat în sudul Peninsulei Italice. Erupţia a fost atât de puternică încât a distrus patru oraşe, inclusiv prosperul Pompei. Este cea mai faimoasă erupţie a unui vulcanic al Antichităţii. În vara anului 79 d H., Pompei era unul dintre cele mai cosmopolite şi prospere oraşe ale Imperiului Roman. Avea în jur de 20.000 de locuitori, amfiteatre, băi, şantiere şi numeroase locuinţe de lux, artistic decorate. Viaţa în Pompei a fost brusc curmată de erupţia vulcanului Vezuviu, aflat chiar în apropiere. Oraşul a fost distrus în doar câteva ore. Erupţia a făcut praf încă alte trei oraşe romane aflate în zonă. Brutalitatea erupţiei, dar şi mărturiile pline de intensitate ale lui Pliniu cel Tânăr au făcut ca acest cataclism să devină unul dintre cele mai cunoscute ale Antichităţii.   Pompei, la fel ca Herculaneum şi alte aşezări romane din zona Golfului Neapole, au fost locuite încă din perioada Neoliticului de băştinaşii din Campania, vorbitori ai unui dialect oscan. Cu 5000 de ani în urmă, Pompei era, de fapt, un sat lângă gura râului Sarnus. Mai târziu, odată cu migraţia grecilor în sudul Italiei, a intrat sub influenţa elenistică şi s-a dezvoltat. A contat mult şi aşezarea sa strategică, din punct de vedere economic. În timp, Pompei a fost disputat de greci, etrusci şi iarăşi greci. În cele din urmă, în secolul al V-lea î.H., Campania a fost cucerită de triburile războinice ale samniţilor, neamuri italice care au ocupat inclusiv oraşele elenistice Pompei, Herculaneum şi Stabiae. Pompei este pentru prima dată menţionat în istoria scrisă, în anul 310 î.H., atunci când samniţii luptau cu romanii. În cele din urmă, la sfârşitul războiului, Campania şi, implicit, Pompei au ajuns sub stăpânire romană; locuitorii aveau statut de aliați/soci, nebeneficiind de cetăţenie romană. Pompei a făcut parte şi din federaţia italică ce s-a revoltat împotriva stăpânirii romane şi a fost asediat de celebrul general roman Sylla. După anul 89 î.H., şi terminarea războiului civil, Pompei a fost declarat oraş roman, iar locuitorii săi au primit cetăţenie romană. Cu toate acestea, Pompei era oraşul în care se îmbinau cultura elenă cu cea etruscă, iar locuitorii vorbeau încă dialectul oscan. Abia după câteva decenii, oraşul a fost puternic romanizat. Latina a înlocuit oscana, iar oraşul s-a umplut de instituţii ale noilor stăpâni. Odată cu colonizarea de veterani romani în Pompei, oraşul a adoptat şi cultura şi arhitectura romană. De altfel, Pompei a rămas un oraş cosmopolit cu influenţe culturale diverse. Era bine dezvoltat economic, avea şcoli de gladiatori renumite, ateliere de producţie, case bogate realizate din materiale scumpe, amfiteatre, dar şi mahalale cu o infracţionalitate crescută şi bordeluri rău famate. În anul 79 d.H., în Pompei locuiau 20.000 de oameni, iar oraşul se bucura inclusiv de o zonă agrară adiacentă cu plantaţii de viţă-de-vie, pe terasele vulcanice din apropiere, dar şi numeroase grădini de legume.     Încă de la început, existenţa în Pompei a fost pe muchie de cuţit, strâns legată de pericolul reprezentat de forţa uriaşă a naturii. De altfel, aşezarea şi mai apoi oraşul au fost construite pe un pinten de lavă vulcanică întărită. Propriu-zis, oraşul se afla la poalele unuia dintre cei mai periculoşi vulcani din Peninsula Italică, Vezuviu. Acest vulcan din Campania a erupt de nenumărate ori. Cea mai violentă erupţie a avut loc în anul 1789 î.H., atunci când gazele şi lava aruncată de vulcan au distrus totul pe zeci de kilometri în jurul acestuia. Cu toate acestea, oamenii au luat-o mereu de la capăt la poalele muntelui şi s-au încăpăţânat să rămână acolo în ciuda ameninţării. Şi totul, spun specialiştii, datorită pământului negru şi fertil îngrăşat de fiecare erupţie, plus oportunităţile comerciale ale golfului Neapole. În anul 63 d.H., un cutremur violent a prevestit catastrofa. Cutremurul a provocat stricăciuni, dar cu toate acestea oamenii continuau să vină să locuiască în Pompei, iar oraşul înflorea în fiecare an, tot mai mult.     Pe 24 august 79 d. H., viaţa în Pompei se derula ca de obicei. La ora 1.00 după-amiaza, o erupţie violentă a rupt liniştea. Vezuviul prindea din nou viaţă, iar iadul avea să coboare pe pământ. Un nor enorm şi întunecat a cuprins tot cerul de deasupra vulcanului. O coloană de fum, piatră ponce, gaze fierbinţi şi cenuşă au fost aruncate violent la 14 kilometri în atmosferă. Ceea ce a urmat este cunoscut graţie scrisorilor trimise de Pliniu cel Tânăr către Tacitus. De altfel, Pliniu cel Bătrân a fost martor al acestor evenimente. Acesta era comandantul flotei romane de la Misenum. Când a văzut tragedia, s-a grăbit să-i ajute pe locutorii din Pompei şi Herculaneum, situate la poalele muntelui Vezuviu. Pliniu spune că la început erupţia arăta „ca o coroană de pin, care se ridica în aer ca dintr-un soi  de trunchi, iar mai apoi se despărţea ca în nişte ramuri”. Au urmat 24 de ore de iad. În fiecare secundă, o tonă jumătate de material vulcanic era aruncată în atmosferă din interiorul vulcanului.  De pe 24 până pe 25 august, Vezuviul a eliberat o energie termală distructivă de 100.000 de ori mai mare decât cele două bombe atomice aruncate asupra Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial! După ce materialele vulcanice au fost arunate în aer cu o forţă uriaşă, cenuşa şi piatra ponce s-au prăbuşit pe suprafaţa pământului acoperind totul pe o rază de 10-15 kilometri. Pompei se afla la numai 8 kilometri de muntele Vezuviu. În faţa peisajului catastrofal, o parte a locuitorilor au fugit către mare, alţii  prin grădini către zonele rurale. O mare parte au rămas însă închişi în casă sperând că va trece urgia. Cei rămaşi în case au fost primii ucişi. Cenuşa şi materialele vulcanice care cădeau efectiv din cer i-au îngropat de vii. Acoperişurile se prăbuşeau peste oameni sub greutatea materialelor vulcanice care după 24 de ore au îngropat oraşul sub un strat înalt de 10 metri.   A doua fază a erupţiei a distrus ceea ce mai rămăsese în picioare. Lava fierbinte a gonit cu peste 100 de kilometri la oră pe pantele muntelui către Herculaneum, un oraş bogat situat la 4 kilometri de vulcan şi către Pompei. Cu o temperatură de peste 250 de grade Celsius, lava a omorât totul în cale şi a provocat distrugeri pe o suprafaţă de 10-15 kilometri pătraţi. La ora 7.30, pe data de 25 august, torentul de lavă care ajunsese la o viteză de peste 200 de kilometri la oră şi la o temperatură de peste 300 de grade Celsius a lovit Pompeiul. Pliniu cel Tânăr se afla pe cealaltă parte a golfului Neapole, la Misenum. „Pe cealaltă parte, un nor negru şi îngrozitor, întrerupt de fulgere rapide, care scoteau la lumină diferite forme incandescente. În curând norul a început să coboare şi a acoperit marea.” Până şi portul Misenum a fost „plouat” cu cenuşă şi material vulcanic, fără însă să fie distrus. Se presupune că 16.000 de oameni au murit în 24 de ore. Unii ucişi de locuinţele prăbuşite şi îngropaţi de vii în cenuşă, alţii topiţi de lavă. Pentru cei care au asistat la dezastru şi pentru supravieţuitorii din zonele mai puţin afectate de erupţia Vezuviului, experienţa a fost cumplită. Pentru ei era sfârşitul lumii. „Puteai să auzi urletele femeilor, scâncetele copiilor şi strigătele bărbaţilor. Oamenii îşi deplângeau soarta şi erau câţiva care se mai rugau pentru moarte în această teroare a morţii. Mulţi căutau ajutorul zeilor, dar erau destui care-şi dădeau seama că nu au mai rămas zei care să-i ajute şi că universul a plonjat pentru eternitate în abisul întunecat. Trebuie să recunosc că mă consolez cu gândul că toată lumea moare cu mine şi eu odată cu ea”, scria Pliniu cel Tânăr.