CE ÎNVĂȚAU COPIII DIN URSS DESPRE ROMÂNI?

CE ÎNVĂȚAU COPIII DIN URSS DESPRE ROMÂNI?

  Vă prezint mai jos un document - studiu de caz: Istoria României în manualele sovietice tipărite în 1977. Poate că - pasionați de istorie fiind - v-ați întrebat ce cred vecinii românilor despre evenimentele istorice pe care le avem în comun cu ei. Cum sunt prezentate în cărțile lor evoluția etnică, politică, economică, militară sau culturală a Europei de Sud-Est? Oare faptele din trecut care se studiază în școală sunt prezentate la fel, atât în România, cât și în țările vecine? Toată lumea știe că istoriografia maghiară diferă mult de cea românească în ceea ce privește formarea poporului român și evoluția politică a Transilvaniei. Sunt diferențe semnificative și în cărțile ucrainenilor, bulgarilor, sârbilor sau - de ce nu? - ale basarabenilor și rușilor? De exemplu, de ce ar fi dacii importanți pentru popoarele slave care au venit în partea aceasta de lume la câteva secole după cucerirea Daciei de către romani? Oare faptul că manualele sovietice de istorie antică i-a ignorat a fost o acțiune bine gândită, cu trimitere în plan politic, sau - pur și simplu - s-a considerat că Burebista și Decebal nu au fost semnificativi decât pe plan local? Nu am un răspuns la această întrebare. Mă mărginesc să observ numai că diplomații români de la Moscova au fost neplăcut surprinși de referirile la spațiul românesc în manualele din U.R.S.S.. De asemenea, problema continuității daco-romane la nord de Dunăre era total ignorată de manualele sovietice. Copiii din U.R.S.S. se vor întâlni cu românii abia în secolul al XIX-lea. Documentul de mai jos a fost realizat în urma analizării manualelor de istorie publicate la Moscova și la Chișinău în 1977. Deja, de câțiva ani, funcționa o comisie de istorici sovieto-română prin care se încerca atenuarea unor afirmații care la București au făcut o impresie proastă. Este vorba atât de fapte din Antichitate și Epoca Medievală, dar - mai ales - din perioadele modernă și contemporană.

Citind documentul, remarcăm câteva lucruri:

1.      În epoca sovietică, atunci când era prezentată Europa de Sud-Est, interesul pentru popoarele slave era mult mai mare decât pentru români. Să fie aceasta de mirare? Să nu uităm că panslavismul a fost o armă importantă a rușilor în ultimele secole;

2.      Atunci când vine vorba de chestiunile politice, cititorul are dificultăți în a parcurge textul. Faptul istoric este greu de separat de propagandă. Se vede clar acest lucru atunci când este prezentată activitatea Sfatului Țării în cadrul Unirii de la 1918. Parcurgând textul redat de documentul de mai jos, care citează consistent din manuale, înțelegem mai ușor de ce după 1945 foștii membri ai Sfatului Țării au suportat represalii dure. În plus, intrarea armatei române în Basarabia este prezentată ca începutul agresiunii străine asupra Rusiei Sovietice (devenită în 1922, în urma extinderilor teritoriale, Uniunea Sovietică). Iar când se vorbește despre comuniștii români și activitatea lor în anii 1921-1947, impregnările propagandistice sunt mult prea stridente;

3.      Deși vom întâlni multe fapte care ne pot revolta (de exemplu, apariția pe o hartă din sec. al XVIII-lea a Basarabiei ca teritoriu distinct de Moldova etc.), uneori, manualele sovietice par mai sincere decât cele din România Socialistă. De exemplu, atunci când se afirmă că înfrângerea armatei române în 1916 de către trupele Puterilor Centrale a dus la o situație foarte dificilă pentru Rusia, care s-a văzut nevoită să-și extindă frontul spre sud cu câteva sute de kilometri. Faptul că și armata rusă - nu numai cea română - a apărat Moldova în 1917 este destul de ușor trecut cu vederea chiar și în România zilelor noastre;

4.      Sunt și cazuri în care cel care a întocmit documentul lasă impresia că nu cunoaște toate problemele istorice la care face referire. De exemplu, pare indignat de reprezentarea provinciei Dacia ca fiind formată numai din „Oltenia, centrul Transilvaniei până la Carpații Răsăriteni și o parte din Banat”, comparativ cu restul teritoriului României. În realitate, stăpânirea romană în Dacia s-a redus, pentru cea mai mare parte a acesteia, aproximativ la teritoriile indicate de manualul sovietic.

  Nu mai insist cu alte concluzii. Textul documentului emis de Ambasada R.S.R. de la Moscova este mult prea interesant pentru a vă mai prelungi așteptarea. Lectură plăcută!

Ambasada Republicii Socialiste România; Nr. 0212 Secret; INFORMARE: Prezentarea României în ultimele ediții ale manualelor sovietice de istorie pentru școlile medii:

     1) La fel ca în anii anteriori, manualele sovietice de istorie vorbesc despre români numai cu începere din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În consecință, manualele sovietice nu oglindesc formarea, în secolele al VI-lea și al VII-lea, a poporului român și a limbii române. Referirile care se fac la teritoriul dacic, în contextul cuceririlor romane în secolele I și al II-lea e.n., nu folosesc denumirea Dacia sau numele locuitorilor acesteia. Din „Istoria lumii antice” elevul află doar că „la mijlocul secolului al III-lea, de Roma s-au despărțit Galia, Spania, Egiptul și aproape toate provinciile din Asia și de la Dunărea Inferioară”. Elevul nu-și poate reprezenta ce înseamnă provincia de la Dunărea Inferioară și nici ce reprezintă cele două fotografii înfățișând „Columna ridicată de Traian în cinstea cuceririlor sale de la Dunărea inferioară” și un basorelief de pe acest monument. Denumirea „dacii” este folosită o singură dată, în harta nr.9, intitulată „Creșterea statului roman între secolele al III-lea î.e.n. și al II-lea e.n.”, atașată la manualul amintit, pentru a desemna populația care locuia un teritoriu mult mai mic decât partea din provincia Dacia cucerită și supusă efectiv de imperiul roman; teritoriul din hartă cuprinde aproximativ Oltenia, centrul Transilvaniei până la Carpații Răsăriteni și o parte din Banat. Pe restul teritoriului de astăzi al țării noastre sunt indicați „sarmații”. În planșa nr.10, înfățișând „destrămarea statului roman și căderea Imperiului Roman de Apus”, din harta menționată aflăm că în acea perioadă pe teritoriul nostru se găseau goții. Manualul citat nu amintește nimic de retragerea aureliană, despre daco-romani; nu se fac referiri la problema continuității populației romanizate în spațiul carpato-danubiano-pontic, ci, dimpotrivă, din felul cum este prezentat teritoriul respectiv, aici și în manualul de „Istoria evului mediu”, rezultă că acolo, după trecerea unora din popoarele migratoare, se aflau numai slavii. Astfel, manualul care tratează istoria epocii feudale, atunci când vorbește de invazia slavilor în Imperiul Bizantin, în secolul al VI-lea, care au venit „de dincolo de Dunăre”, nu amintește nimic despre populațiile băștinașe, lăsând să se înțeleagă că nu existau sau că nu prezentau importanță. În manual se mai arată că „la sfârșitul secolului al VII-lea, pe pământurile de pe cursul inferior al Dunării a apărut primul stat al slavilor de sud - Țaratul Bulgar. Mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice”. Ideea că în zona Carpaților și Balcanilor se aflau numai populații slave este evidențiată de harta anexată la manualul amintit. Pe planșele nr.1 și 3, reprezentând Imperiul Roman și invaziile triburilor germanice și slave în secolele IV-VII și cuceririle arabe în secolele VII-VIII, pe teritoriul României sunt menționați slavii. În planșa nr.2, înfățișând Europa în secolele IX-X, teritoriul dintre Nistru și Carpații Răsăriteni este inclus în statul rus; pe o parte din țara noastră se întinde Ungaria, iar pe alta, Țaratul bulgar. Teritoriul mic, rămas între acestea, autorii hărții nu îl definesc în niciun fel. De asemenea, planșa nr.5, intitulată „Europa în secolele XI-XII”, indică pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei pe pecenegi, iar în Transilvania și Banat statul maghiar. Autorii manualului și ai hărții nu numai că nu vorbesc nimic despre aria geografică largă locuită de populația românească, dar evită să arate că chiar pe teritoriul de astăzi al României ar fi existat până în veacul al XIV-lea poporul român și formațiuni statale ale acestuia. Dintr-o hartă reprodusă în manual, tratând cuceririle turcilor osmani, aflăm că toată suprafața țării noastre, cu excepția unei părți mici care aparținea Bulgariei, ar fi făcut parte din Ungaria - și aceasta după bătălia din 1389 de la Kossovo din Serbia, când atât Țara Românească, cât și Moldova, se formaseră deja ca state independente. Principatul Moldovei, cu orașele Cetatea Albă și Suceava, apare pentru prima dată într-o hartă înfățișând dezvoltarea meșteșugurilor și comerțului în Europa în secolul al XIV-lea. Atlasul pentru istoria evului mediu pentru clasa a VI-a prezintă teritoriul țării noastre în aceeași manieră ca manualul și harta descrise mai sus. Acest atlas reflectă și ideea că până la apariția inexplicabilă pentru elevi a principatelor Muntenia și Moldova, pe teritoriul mărginit de Dunăre, râurile Nistru și Munții Carpați nu ar fi existat o populație stabilă, că în zona respectivă s-ar fi găsit, ca și în restul Peninsulei Balcanice, numai slavii. Nici atunci când descrie cuceririle turcilor de până la căderea Constantinopolului, autorul manualului de istorie a evului mediu nu amintește că aceștia s-au ciocnit cu altcineva decât cu unele ramuri ale slavilor și ungurilor. De menționat că evitarea în manualele citate a unor referiri directe la poporul român până la formarea statelor independente vine în contradicție chiar cu tezele manualelor editate în R.S.S. Moldovenească, care recunosc continuitatea populației romanizate pe teritoriul vechii Dacii.

     2) Întemeierea Țărilor Române nu este menționată de manualele de istorie pentru școala medie, editate la Moscova; manualele publicate la Chișinău se ocupă mai mult de Moldova. Principatele Române apar în manuale târziu după formarea lor, și mai ales în hărți. Astfel, în Manualul de istorie modernă pentru clasa a VIII-a nu se spune nimic despre existența Principatelor Române, cu excepția a două hărți care, înfățișând Europa în anii 1763 și 1815, arată că pe teritoriul țării noastre existau, la datele respective, Muntenia și Moldova, cu capitalele la București și Iași. Moldova este cuprinsă în granițele sale istorice, însă pe teritoriul dintre Prut și Nistru este înscrisă denumirea ținutului respectiv: Basarabia. Menționarea denumirii provinciei, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, nu este lipsită de sens, deoarece individualizată astfel, explică mai ușor anexarea ei în 1812, elevul nefăcând o legătură directă între aceasta și Moldova. De altfel, din manualul amintit pentru clasa a VIII-a, sunt și reprezentări ale teritoriului țării noastre cu totul contrare adevărului istoric și tendențioase. Din harta reprezentând Europa în 1789, aflăm că la acea dată pe teritoriul de astăzi al României existau Valahia, Basarabia și Ungaria.

     3) Lupta românilor pentru păstrarea ființei lor etnice, a existenței statale și a integrității teritoriale nu este tratată în manualele consultate. Nici măcar în harta prezentând centrele revoluționare de bază din anul 1848-1849 nu apar orașele românești în care a avut loc revoluția de la 1848. Puținele date despre lupta românilor împotriva asupririi străine se referă exclusiv la lupta împotriva jugului turcesc. În comparație cu ediția precedentă, care numai amintea că „în război, de partea Rusiei, a luat parte și România”, ediția din 1977 a manualului Istoria modernă pentru clasa a IX-a, partea a II-a, recunoaște că în războiul declarat de Rusia Turciei, în aprilie 1877, „România a intrat ca aliată a Rusiei”. În același timp, se arată că poporul bulgar cinstește anual „memoria soldaților ruși și români care au murit în lupta împotriva Imperiului otoman”. Se pare că schimbările survenite în ediția nouă sunt rezultatul întâlnirilor delegațiilor de specialiști români și sovietici care au dezbătut probleme privind reflectarea istoriei României în manualele școlare sovietice și istoriei U.R.S.S. în manualele românești. În cartea amintită se arată că în urma războiului din 1877-1878, prin Tratatul de la San Stefano „a fost confirmată independența Muntenegrului și proclamată independența deplină a Serbiei și României, care înainte se aflau sub dependența Turciei”. Ulterior, se relevă mai departe în manual, datorită intervențiilor Angliei, Austro-Ungariei și Germaniei, Congresul de la Berlin a distrus unele din „rezultatele victoriei Rusiei asupra Turciei”. Vedem, deci, că atunci când este vorba de „rezultatele războiului ruso-turc”, apreciate ca „un uriaș pas înainte în eliberarea slavilor de sud și, de asemenea, a grecilor și românilor”, autorii nu amintesc de contribuția României, considerând că ele se datoresc numai „victoriei Rusiei asupra Turciei”. În manual se mai arată că și Congresul de la Berlin a confirmat „independența deplină a României”. Despre schimbările teritoriale care au avut loc, în virtutea prevederilor Tratatului de pace de la Berlin, în dauna României, nu se arată nimic în manualul amintit; aceste schimbări sunt înfățișate distinct numai pe harta anexă la manual. De menționat că noțiunea de România apare pentru prima dată în acest manual care tratează războiul din 1877-1878. Subliniem, de asemenea, că spre deosebire de istoriile Bulgariei, Serbiei, Poloniei, Cehiei ș.a., care în manual sunt tratate în subcapitole separate, cea a României este amintită numai în contextul abordării unor evenimente în cadrul cărora țara noastră a avut o prezență activă și nu putea să fie omisă.

     4) Participarea țării noastre la războaiele balcanice este doar amintită, arătându-se, totuși, că „toate guvernele participante la acest război au urmărit scopuri anexioniste”.

       5) Primul Război Mondial și participarea României la această conflagrație sunt abordate în maniera cunoscută a istoriografiei sovietice. Autorul manualului de istorie modernă pentru clasa a IX-a se străduiește să evidențieze prestațiile rusești; el lasă să se înțeleagă că datorită slăbiciunii armatei române, a capacității sale reduse de luptă, o dată cu intrarea ei în război, Rusia și-ar fi asumat noi obligații, „a trebuit să-și extindă linia fronturilor, să mai apere un aliat”. De asemenea, se enunță expres că România a intrat în război numai atunci când a crezut că datorită succeselor Rusiei din momentul respectiv, războiul se va termina rapid cu victoria Antantei. Totodată, autorul manualului precizează că pentru intrarea României în război alături de Antanta, Rusia i-a promis sprijin în dobândirea pământurilor locuite de românii din Austro-Ungaria. În capitolul „Primul Război Mondial 1914-1918”, din Manualul de istorie modernă, se arată, la subcapitolul nr. 42, că „România din anii ’80 ai secolului al XIX-lea a intrat în alianță cu Germania și Austro-Ungaria. La începutul războiului, guvernul rus a promis României pământurile care aparțineau Austro-Ungariei, locuite de români. Pentru aceasta, România s-a obligat să nu intre în război de partea Germaniei, să mențină o neutralitate prietenească în raporturile cu Rusia. După succesele armatelor ruse în vara anului 1916 lângă Luțk, conducătorii României, mizând pe o victorie rapidă, au declarat război Austro-Ungariei. Dar s-a întâmplat faptul de care s-a temut chiar de la început comandamentul rus: armata română a suferit înfrângeri. Aproape întreaga Românie, inclusiv capitala București, a fost ocupată de inamic. Armata rusă a trebuit să acorde grabnic ajutor noii aliate și să-și extindă frontul de Est, și așa imens. Frontul s-a prelungit cu 500 km. de la Nistru până la Marea Neagră”. Poziția istoriografiei sovietice, menționată mai sus, este susținută, de asemenea, în manualul Istoria R.S.S. Moldovenești, pentru clasele a IX-a și a X-a, editat la Chișinău, în care se arată că „în luna august 1916, România regală a intrat în război de partea Antantei. În luna septembrie a aceluiași an, trupele germane și austro-ungare au trecut la contraofensivă și, în curs de câteva luni, au zdrobit principalele forțe ale armatei române și au ocupat o mare parte din regat. Rusia a trebuit să facă față inamicului pe încă un front al războiului mondial”. Despre contribuția României la Primul Război Mondial în Manualul de istorie modernă pentru clasa a IX-a se arată doar că în țara noastră au fost mobilizați, în întreaga perioadă a războiului, 0,8 milioane de oameni.

     6) Formarea statului național român unitar, ca urmare a luptei duse de veacuri de poporul român, în condițiile victoriei Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, ale prăbușirii Imperiului Rus și destrămării Imperiului Habsburgic, nu este tratată în manualele cercetate. Deși Manualul de istorie modernă pentru clasa a IX-a vorbește de dezmembrarea Austro-Ungariei și de soarta provinciilor desprinse de imperiu, totuși nu se spune nimic despre soarta Transilvaniei și despre faptul că aceasta, prin voința populației ei, s-a unit cu țara-mamă, cu România. În același timp, în carte se arată că „la Cernăuți s-a întrunit Vecea populară a Bucovinei care a luat hotărârea privind reunificarea Bucovinei cu Ucraina Sovietică”. Alte informații nu se dau, astfel că elevul nu află că, de fapt, Bucovina s-a unit cu România și nu-și poate pune întrebarea în virtutea cărui fapt istoric s-a justificat includerea ei în 1940 în componența U.R.S.S. Spre deosebire de acest mod de tratare, manualul Istoria R.S.S. Moldovenești pentru clasele a IX-a și a X-a, amintit mai sus, care se predă în școlile medii din R.S.S.M., se ocupă - în spiritul denaturării adevărului istoric - pe parcursul a câtorva capitole, de „intervenția militară a României regale împotriva Basarabiei”, de „trădarea intereselor poporului său de către Sfatul Țării”. Afirmând tezele cunoscute ale unor istorici sovietici, în special din R.S.S.M., autorul manualului încearcă să-l convingă pe cititor că, profitând de slăbiciunea Rusiei Sovietice, de intervenția străină împotriva acesteia, România ar fi ocupat, prin forța armelor și cu ajutorul burgheziei și moșierimii din Basarabia, această provincie care altfel nu ar avea nimic în comun cu România. Un larg spațiu se acordă așa-zisei lupte a maselor populare din Basarabia împotriva „cotropitorilor români” și „demascării caracterului imperialist și nereprezentativ al Sfatului Țării”. În manual se arată că „în componența Sfatului Țării au intrat reprezentanți ai partidelor burgheze: naționaliști, socialiști-revoluționari, bundiști din Moldova. Toate forțele contrarevoluționare din ținut s-au unit pentru a menține orânduirea capitalistă. Interesele egoiste, de clasă ale burgheziei, s-au dovedit mai presus decât cele naționale”. Continuând să eticheteze Sfatul Țării și România, manualul citat scrie că „în decembrie 1917, România regală a început o intervenție militară împotriva Basarabiei. Sfatul Țării a trădat interesele poporului său. Pentru a masca intervenția ce începuse de acum și pentru a salva orânduirea burghezo-moșierească, Sfatul Țării a invitat în Basarabia, în a doua jumătate a lunii decembrie 1917, trupele României regale. Naționaliștii burghezi estompau interesele de clasă ale poporului moldovenesc, propagau teoria neburghezismului națiunii moldovenești, a unității ei” (sic!). Mergând pe linia menționată, autorul manualului, contrar faptelor, include între țările care au intervenit împotriva puterii sovietice și țara noastră. Astfel, în carte, se afirmă că „primul stat care a început intervenția militară împotriva puterii sovietice a fost România burghezo-moșierească. În ianuarie 1918 trupele ei au ocupat mai întâi o parte, apoi întreaga Basarabie. La ocuparea Moldovei sovietice, România regală a fost ajutată de Antantă, de Sfatul Țării și de Rada Ucraineană. Ocupanții au lichidat în Basarabia toate cuceririle Marelui Octombrie, au instaurat un nou regim de asuprire socială și națională a popoarelor, mai crunt decât în timpul țarismului”. Pentru a ilustra maniera de denaturare în care este tratată în manual această perioadă a istoriei României, cităm și următorul pasaj: „pentru a scăpa trupele sale de la zdrobirea completă, guvernul român a declarat guvernului sovietic că încetează operațiile militare și a propus să fie începute tratativele cu privire la soluționarea pe cale pașnică a problemei Basarabiei. În urma tratativelor, care au durat de la 6 până la 9 martie 1918, a fost semnat un acord, în conformitate cu care România și-a luat obligația de a-și evacua, în curs de două luni, trupele din Basarabia Sovietică, de a nu întreprinde nimic și nici susține, în vreun fel, acțiuni agresive împotriva puterii sovietice. Însă România regală nu și-a îndeplinit obligațiile. Folosindu-se de faptul că trupele germane și austro-ungare au ocupat Ucraina, iar Armata Roșie a fost nevoită să se retragă de la Nistru în adâncul țării, România regală s-a grăbit să-și legalizeze politica imperialistă. Ea a întocmit în grabă așa numitul act de alipire a Basarabiei la România. Clica militară română, cu ajutorul căpeteniilor Sfatului Țării, aplicând teroarea, șantajul și mituirea deputaților, a obținut ca la 9 aprilie 1918 Sfatul Țării să adopte o hotărâre despre alipirea condiționată a Basarabiei la România. Dar România nu prea avea încredere în deputații Sfatului Țării. De aceea, în timpul votării, în sala de ședințe a Sfatului Țării au fost introduși ofițeri și soldați români înarmați care-i amenințau cu armele pe cei ce refuzau să voteze pentru alipirea la România. La 10 decembrie un grup mic de membri ai Sfatului Țării au proclamat la ședința lor includerea necondiționată a Basarabiei în componența României”. Deturnarea faptelor istorice se întâlnește, de asemenea, în modul în care sunt înfățișate răscoala de la Tatar-Bunar, lupta mișcării muncitorești și a partidului comunist, trecerea Basarabiei la U.R.S.S. ca urmare a ultimatumului dat României în 1940. În manual se subliniază că „guvernul sovietic n-a recunoscut niciodată alipirea Basarabiei la România regală, el califica acțiunile ei drept un act de cotropire prin forță a unui teritoriu străin, contra voinței Rusiei Sovietice și a populației ținutului. Uniunea Sovietică a considerat întotdeauna că Basarabia este un teritoriu sovietic, iar locuitorii ei – cetățeni sovietici. De aceea socotea necesar să rezolve problema basarabeană pe cale pașnică, în conformitate cu dorințele poporului din ținut. (...) La 26 iunie 1940 guvernul sovietic a remis guvernului regal român o notă în care îi propunea să rezolve pe cale pașnică problema basarabeană. Guvernul român a acceptat propunerile URSS și iată că a venit mult așteptata zi a eliberării Basarabiei de sub ocupație”

     7) Situația și politica României între cele două războaie mondiale sunt menționate numai în contextul tratării în manuale a unor evenimente care au avut loc în perioada respectivă. În Manualul de istoria contemporană pentru clasa a X-a se arată, de exemplu, doar că „diplomația franceză a întreprins pași spre constituirea în Europa a unui bloc antigerman din state mici (Polonia, Cehoslovacia, România ș.a.), insistând pentru mărirea teritoriilor acestora pe seama țărilor învinse. În planurile antisovietice ale reacționarilor francezi aceste state au ocupat un loc însemnat. Clemanceau și-a declarat intenția de a înconjura Republica Sovietică cu o barieră de sârmă ghimpată. Orientarea antisovietică a sistemului de la Versailles s-a manifestat în întărirea - la granița de apus a țării sovietelor - a statelor burgheze cu regimuri reacționare; a apărut așa-numitul cordon sanitar (Polonia, România ș.a.). Antisovietismul s-a manifestat, de asemenea, prin ruperea din teritoriul sovietic a Pribalticii, Ucrainei de Sud, Bielorusiei de Sud, Basarabiei”.

     8) Crearea P.C.R., dezvoltarea mișcării muncitorești din România, luptele clasei muncitoare pentru o viață mai bună, drepturi sociale, împotriva fascizării țării, nu sunt tratate expres în manualele cercetate. La unele din problemele menționate se fac doar referiri în contextul abordării altor probleme. Cele mai largi referiri, de pe poziția istoriografiei sovietice, se fac în Istoria R.S.S. Moldovenești pentru clasele a IX-a și a X-a. În carte se susține că „în cadrul luptei comune a oamenilor muncii din Basarabia și România împotriva asupririi sociale și naționale se întărea solidaritatea lor proletară, avea loc o apropiere între organizația comunistă a Basarabiei și grupurile comuniste din România. În martie 1921 a avut loc la Iași o conferință a grupurilor și organizațiilor comuniste, la lucrările căreia a luat parte activă o delegație din partea Basarabiei. În mai 1921 a fost creat Partidul Comunist din România, care s-a încadrat în Internaționala a III-a comunistă. Ținând seama de faptul că ocupația ținutului continua, organizația de partid din Basarabia a P.C. (b) R., în conformitate cu hotărârea Internaționalei Comuniste, a intrat temporar, în 1922, în componența Partidului Comunist din România”. În manualul citat sunt remarcate doar acele evenimente din viața P.C.R. și din cronica luptei clasei muncitoare pentru dreptate socială dintre cele două războaie mondiale, care ar argumenta unele din tezele susținute de istoriografia sovietică oficială. Întotdeauna când vorbește despre evenimentele din România de după Primul Război Mondial care au legătură cu Basarabia, autorul folosește atât noțiunea de Basarabia, cât și pe cea de România, ca și cum ar fi existat două entități diferite. În manual se arată că „demonstrații și greve politice au continuat să fie organizate și în cursul anilor 1930-1933. În cursul anului 1931 oamenii muncii din Basarabia și România au manifestat în mod solidar împotriva răfuielilor sângeroase cu feroviarii din București, organizate de autoritățile române la 29 ianuarie”. Printre evenimentele importante care ar fi determinat în mare măsură „orientarea și mersul mișcării revoluționare din România și Basarabia” este considerat de autor Congresul al V-lea al P.C.R. În legătură cu aceasta, în manual se subliniază în special poziția Congresului în problema națională, arătându-se: „Congresul a determinat strategia și tactica partidului în revoluția ce urma să se producă. În cursul lucrărilor Congresului, multă atenție a fost acordată problemelor mișcării de eliberare națională. Congresul a înfierat politica de asuprire a maselor muncitoare ale minorităților naționale, a demascat politica românizării prin forță a Basarabiei. După Congresul al V-lea, al P.C.R., Comitetul Central al P.C.R. a început să acorde mai multă atenție conducerii organizației regionale de partid basarabene. După Congres, organizația regională de partid era condusă de revoluționari experimentați ca A. Talmazan, L. Bujor, S. Burlacenko, I. Boguslavski, I. Petrov ș.a.”.

     9) În comparație cu manualele apărute în anii trecuți, cele reeditate în 1977 prezintă mai pe scurt participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial, evocându-se doar faptul că de partea Germaniei au luat parte la război, ca aliați, Italia, Finlanda, Ungaria și România. Istoria contemporană pentru clasa a X-a, descriind situația din Europa din ajunul războiului remarcă că Germania hitleristă și-a instaurat controlul asupra țărilor din Europa de Sud-Est. „În octombrie 1940 armata germană a intrat în România, unde a consolidat dictatura fascistă a generalului Antonescu”.
Despre participarea României la războiul antisovietic scrie mai pe larg manualul de istorie a R.S.S.M., în care se relevă în special „regimul de ocupație” impus în Basarabia. În carte se afirmă că „ocupanții au transformat Moldova într-o colonie a României burghezo-moșierești. Alături de funcționarii veniți din România, la lucru în cadrul administrației de ocupație au fost atrași și naționaliștii, burghezii moldoveni, culacii (chiaburii). Pe teritoriul ocupat a fost instituit un regim de teroare sângeroasă, de violență, jaf, muncă forțată, de exploatare cumplită. Cotropitorii fasciști au lichidat colhozurile și S.M.T.-urile. Pământul, vitele, inventarul, livezile și viile, pe care statul sovietic le dăduse în 1940 țăranilor muncitori din raioanele de pe malul drept al Nistrului, au fost acum luate de la ei și remise moșierilor și culacilor. (...) Fasciștii jefuiau ținutul în mod organizat; de aici, autoritățile de ocupație trimiteau în România și în Germania vite, cereale, obiecte de artă și alte valori”. Insurecția armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944, ieșirea României din războiul purtat alături de Germania și trecerea ei de partea coaliției antihitleriste sunt amintite în legătură cu victoriile Armatei Roșii și cu apropierea frontului de granițele noastre. În timp ce manualele care apar la Moscova înfățișează rolul factorului extern în tratarea evenimentelor din august 1944 mai atenuat decât în edițiile precedente în care acesta era considerat ca determinant pentru victoria insurecției de la 23 august 1944, manualele din R.S.S.M. se mențin la vechile aprecieri. Istoria R.S.S. Moldovenești, de exemplu, arată că „în urma zdrobirii trupelor fasciste în raionul Iași-Chișinău, clica fascistă guvernantă din România a rămas fără forță armată. Astfel s-au creat condiții favorabile pentru răsturnarea acestei clici de către forțele patriotice ale țării, conduse de Partidul Comunist Român. Armata Roșie a scos din război România ca aliată a Germaniei hitleriste. Au fost create condiții favorabile pentru a se acorda ajutor popoarelor din Europa de Sud-Est în lupta lor pentru eliberarea de sub jugul fascist”. În același timp, manualul de Istorie contemporană pentru clasa a X-a menționează doar că „în august 1944 Armata Roșie a distrus 18 divizii germane înconjurate la Iași și Chișinău și a înaintat în raioanele centrale ale României. Aceasta a grăbit căderea regimului militaro-fascist”. În capitolul „Formarea și dezvoltarea sistemului mondial al socialismului. Adâncirea crizei generale a capitalismului. Descompunerea și prăbușirea sistemului colonial al imperialismului. Lupta popoarelor împotriva imperialismului, pentru pace, independență națională, progres social, democrație și socialism” din manualul citat se analizează condițiile interne și externe ale apariției noilor state socialiste, transformarea revoluțiilor democrat-populare în revoluții socialiste, rolul jucat de U.R.S.S. în consolidarea acestora. În carte se apreciază, între altele, că „rolul hotărâtor în creareacondițiilor favorabile pentru victoria popoarelor și formarea noilor state socialiste l-a jucat Uniunea Sovietică, care a dus povara principală a victoriei împotriva țărilor blocului fascist”. Rolul U.R.S.S. este exagerat și atunci când se abordează problema mijloacelor pașnice sau violente folosite de clasa muncitoare în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului, subliniindu-se că „în câteva țări ale Europei (Polonia, România și Cehoslovacia) burghezia a încercat să dezlănțuiască un război civil și să cheme intervenția străină. Dar toate planurile reacțiunii au fost zădărnicite de masele populare, cu ajutorul Uniunii Sovietice”. Capitolul monografic „Republica Socialistă România” este dedicat, în cea mai mare parte, tratării istoriei din perioada imediat următoare cuceririi puterii politice de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea și victoriei revoluției socialiste în țara noastră. Cu mici excepții, istoria României de după eliberarea sa de sub dominația fascistă este corect tratată în manual. Rolul insurecției, în instaurarea puterii politice a clasei muncitoare și în edificarea socialismului în România este evidențiat în mod just. Transformările care au avut loc în țara noastră după victoria insurecției armate naționale antifasciste și antiimperialiste, precum și procesul revoluționar care s-a desfășurat sub conducerea P.C.R., pentru înfăptuirea sarcinilor revoluției democrat-populare și apoi a celei socialiste, sunt pe larg și corect menționate în manual. Între altele, în carte se subliniază că o trăsătură specifică a procesului revoluționar din țara noastră faptul că „spre deosebire de revoluția democrat-populară care a început în România cu insurecția armată, trecerea la revoluția socialistă s-a realizat pe cale pașnică”. Referitor la crearea partidului unic al clasei muncitoare, în manual se apreciază că P.C.R. „a demascat, cu răbdare, politica trădătoare a conducătorilor oportuniști ai Partidului Social-Democrat (P.S.D.)” și că la Congresul din 1946 al P.S.D. conducătorii de dreapta au fost excluși din partid. Se amintește că membrii de rând ai P.S.D. au cerut în masă să fie primiți în rândurile P.C.R. și, în februarie 1948, la Congresul de unificare a P.C.R. și P.S.D., a fost format P.M.R., care „a condus lupta poporului pentru construirea socialismului”. Referitor la conducerea partidului, în manual se arată că „secretar al C.C. al P.M.R. a devenit Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965)” și că „după moartea lui, în acest post a fost ales Nicolae Ceaușescu (născut în 1918) - în prezent secretar general al P.C.R”. Rolul U.R.S.S. este mai puțin marcat în acest capitol monografic decât în manualele precedente, enunțându-se doar că „cu ajutorul Uniunii Sovietice, România s-a transformat dintr-o țară înapoiată agrară într-un stat industrial-agrar”. Construcția culturală, dezvoltarea literaturii, artelor și învățământului în țările socialiste este tratată într-un capitol aparte, în care se subliniază, între altele: „sprijinindu-se pe entuziasmul popoarelor, pe experiența istorică a U.R.S.S. și pe sprijinul ei dezinteresat, partidele și guvernele țărilor socialiste au trecut la transformări în domeniul culturii. U.R.S.S. și-a deschis larg ușile institutelor sale pentru tineretul din țările frățești, un ajutor efectiv în instaurarea noii culturi socialiste au acordat oamenii de știință și artă sovietică”. Din literatura română, în capitolul respectiv, este menționat Mihail Sadoveanu cu cărțile sale „Mitrea Cocor” și „Lumina de Răsărit”. În această ultimă carte, Mihail Sadoveanu a susținut că salvatorul lumii de sub amenințarea fascismului va fi Uniunea Sovietică. De menționat că, în comparație cu alte țări, în manual arta românească este mai slab evidențiată. De exemplu, despre muzica și filmul românesc nu se arată nimic, deși din celelalte țări socialiste se amintesc cei mai reprezentativi muzicieni și cele mai bune filme. Dintre artiștii plastici români este inclus Corneliu Baba, apreciat de autor drept „cel mai mare pictor al României”. Din analiza de mai sus rezultă necesitatea de a se discuta în continuare cu partea sovietică îmbunătățirea prezentării României în manualele de istorie din U.R.S.S..