PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A PATRA.

PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A PATRA.

Fiii lui Dumnezeu:

 „Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” - Gen. 6:1-2. Pentru a fi numit în categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie să fii un produs nemijlocit al creației divine. „Ce este născut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh și doar „ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6). Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul să fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot așa acum, cei ce sunt „în Hristos”, făcuți părtași naturii divine printr-o „nouă creație” și ajunși să fie „născuți din nou”, „de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul să aparțină acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1). Pentru toți ceilalți oameni care au trăit vreodată pe Pământ, necreați direct de Dumnezeu, ci doar născuți dintr-o altă ființă umană, este valabilă terminologia folosită în Faptele Apostolilor 17:28:  „Suntem din neamul lui …” , unde cuvântul grec este γενοσ (genos), cu semnificație de rudenie sau „gen” - adică ființă înrudită cu Dumnezeu. Fiind creați direct de Dumnezeu, îngerii au și ei dreptul să fie numiți „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1 - T.M.; 89:6 - T.M.; Daniel 3:25) și „duhuri” (Psalm 104:4 - T.M.; Evrei 1:7,14). Această scurtă lămurire ne ajută să interpretăm corect unul din pasajele adeseori controversate și rău înțelese: Geneza 6:1-7. Ființele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenți din neamul lui Set, singura seminție despre care se presupune că a rămas credincioasă standardelor de morală divină. O astfel de interpretare, deși atrăgătoare, nu este sprijinită de evidențele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecești ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „îngerii” acolo unde la noi găsim expresia „fiii lui Dumnezeu” ! Incidentul descris în Geneza 6 reprezintă fără îndoială un act de neascultare al îngerilor. Avem de a face cu o categorie de îngeri împotrivitori față de Dumnezeu, care au încercat să-I saboteze planurile. Faptul că o astfel de „cădere” a existat în experiența unora din făpturile îngerești create de Dumnezeu ni se spune lămurit și în versetul 6 al Epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întunerec, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” Termenul οικετεριον (oiketerion) „locuința”, mai apare în Noul Testament doar o singură dată în 2 Corinteni 5:2 și definește un trup spiritual (posibil pentru noi doar după înviere): „Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul (οικετεριον) nostru ceresc.” O altă referință despre „invazia” îngerilor în lumea muritorilor umani ne este dată în 1 Petru 3:20 și 2 Petru 2:4. Fără îndoială, pescarul Petru a învățat despre aceste realități din sfera cerească de la Domnul Iisus însuși: „Domnul Iisus a înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au scăpat un număr mic de suflete, și anume opt.”  „Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjurați de întunerec, legați cu lanțuri și păstrați pentru judecată, …” Rezultatul încrucișării dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor a dat naștere pe Pământ la un fel de supra-rasă umană, numită în textul ebraic gibor și tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Deși putem pune în seama acestor făpturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de mărturiile unor vestigii de dinainte de potop, influența genetică și morală asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost apariția „uriașilor”, adevărate ilustrații de alterare genetică folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtătorii planului mesianic. Scopul acestei contaminări drăcești a fost să blocheze planul profetic și întruparea Mântuitorului promis în „sămânța femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune că, sub influența îngerilor căzuți: „răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Mai mult, întregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie, … căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:11-12). Soluția lui Dumnezeu a fost o nimicire totală prin potop și o reîncepere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). În original se folosește același cuvânt (sachat) și în Gen. 6:17 și în Gen. 6:11,12. Relatarea din Geneza 6 nu este decât prima dintr-o serie întreagă de încercări disperate ale Diavolului de a bloca „întruparea” mântuitoare a lui Hristos. Când Dumnezeu a ales să zdrobească capul șarpelui printr-un descendent din „sămânța femeii” Satan a vrut să infecteze întreaga rasă. Când Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvântarii lumii, Satan s-a năpustit asupra acestei familii. Când Canaanul a fost ales ca leagăn al dezvoltării poporului ales, „uriașii” au împânzit țara. De două ori, (Gen. 12:10-20 și Gen. 20:1-18) Satan a încercat să alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei. A treia oară, seceta i-a dus pe urmașii lui Avraam iarăși în Egipt, iar Satan a încercat să-i nimicească prin uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească (Exod 1:10,15-16). Când, dintre toți urmașii lui Avraam, Dumnezeu  l-a ales pe David ca seminție regală din care să se nască Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii.  Încercarea lui era gata, gata să izbutească pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia și Ioas (2 Cronici 21-23).Printr-un joc politic de culise, Satan a căutat să suprime toți membrii familiei davidice. Când a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorât cu sabia pe toți frații săi” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dușmani din afara Israelului. O ceată de egipteni și arabi s-a suit apoi împotriva lui Ioram „și i-au luat fii, nevestele, așa încât nu i-a mai rămas alt fiu decât Ahazia, cel mai tânăr dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a născut dintr-o căsătorie a lui Iotam cu Atalia, o strănepoată de a lui Ahab, împăratul Regatului de Nord. Și prin această mezalianță politică Satan a căutat să producă decadență și distrugere în Regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianța dintre Iuda și Israel l-a târât pe Ahazia în război și i-a provocat în final moartea (2 Cron. 22:4-9). Căutând să folosească momentul, prin Atalia, Satan a omorât atunci „tot neamul împărătesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Întreaga promisiune mesianică era în prag să se prăbușească. „Dar Domnul n-a voit să piardă casa lui David, din pricina legământului pe care-l făcuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a întâmplat că, pe când Atalia îi omora pe toți cei din neamul împărătesc, Ioșebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, și sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc în scutece, și l-a ascuns cu doica lui în odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de șase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar în poporul Domnului se întărea pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu putuse să-și țină legământul făcut cu David. Întreg planul mesianic părea ratat. După acești șase ani, preotul Iehoiada „s-a îmbărbătat”, a mobilizat preoții și Leviții și l-au pus pe tron pe Ioas, așezându-i pe cap cununa împărătească. Cu un împărat în vârstă de șapte ani și cu Atalia pedepsită exemplar, Dumnezeu a răsturnat din nou atacul Diavolului și … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23). Un alt moment de cumpănă a fost în timpul lui Ezechia. Împăratul n-avea niciun fiu moștenitor când a fost de două ori în pericol de moarte; o dată atacat de împăratul Asiriei și a doua oară de chiar solul morții (Isaia 36; 38). El s-a rugat însă Domnului și a supraviețuit celor două atacuri (Psalm 136 - T.M.). Altădată, în robia Babiloniană, Haman, folosit de Satan, a încercat din nou să-i omoare pe toți copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit însă încă o dată în chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a rămas în picioare decât spânzurătoarea pe care a fost atârnat însuși … Haman. Când, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, Maria a riscat să fie omorâtă cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif în vis și primejdia a fost înlăturată. A urmat apoi, furia drăcească a lui Irod și uciderea pruncilor. Mântuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme în Egipt. Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a îndemnat pe Iisus la un soi de sinucidere, spunându-I să se arunce jos de pe streașina Templului. În Nazaret, Satan i-a întărâtat pe locuitori să-L arunce pe Domnul Iisus în prăpastie de pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor (Luca 4:29). Mai târziu, Satan a stârnit în două rânduri furtuni pe mare ca să scufunde corabia în care călătorea Domnul. În final, Satan a crezut că biruie, atârnându-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluită de piatra mormântului. A urmat însă învierea glorioasă și lumea văzută, ca și „duhurile din închisoare”, au aflat că „biruința este a Domnului”. În acest lung șir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redată în capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o încleștare al cărei punct culminant s-a săvârșit la Calvar și al cărei deznodământ îl așteptăm să se întâmple. Ca și Ioas altădată, Domnul Iisus este acum „întronat” în Casa Domnului, „stă” și „așteaptă” ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Său a ieșit preoțește pe străzi, ca altădată Iehoiada, să-I anunțe biruința (2 Cron 23:3,13a).

Uriașii Bibliei:

  Una din aparițiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriașii. Cine au fost și de unde au apărut ei?  Prima referință o găsim în Geneza 6:4: „Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.” Cuvântul folosit în originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere.  Uriașii sunt deci cei „căzuți”, sau cum am zice noi astăzi „cei decăzuți” , „cei degenerați”. Ce fel de făpturi au fost ei putem afla doar din relatările aluzive din Scriptură. Este evident că „uriașii” au fost mari în dimensiuni și la fel de mari în răutate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niște anomalii genetice și morale, care au trebuit șterse de pe fața Pământului pentru prezervarea sănătății planetei și pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Aceasta a fost motivația potopului (2 Petru 2:5), după profeția rostită mai dinainte de Enoh (Iuda 14). Ceea ce este surprinzător este faptul că citim iarăși despre existența uriașilor și după potop. Iată ce găsim în Numeri 13:33: „Apoi am mai văzut în ea (țara Canaan) pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.” Întrebarea firească este: de unde au apărut acești uriași dacă toate ființele decăzute au fost distruse de apele potopului. Singurul răspuns este că a mai avut loc o altă imixtiune a îngerilor („în vremurile acelea și după aceea”- scrie Gen. 6:4) în treburile umane cu scopul de a-i împiedica pe Avraam și ai săi să ocupe Canaanul. În Geneza 12:6 ni se spune că în timp ce Avraam se îndrepta spre țara promisă: „Canaaniții erau atunci în țară”, iar în Geneza 14:5 îi găsim implicați în conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiți „Refaimi” stabiliți la Așterot-Carnaim și „Emimi” stabiliți la Șave-Chiriataim. În Geneza 15:18-21, „Refaimiții” sunt enumerați între popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu și trebuiau distruse cu desăvârșire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfârșit-o așa, iar alții au scăpat probabil în țările din jur, urmele lor fiind și astăzi un subiect de studiu controversat pentru antropologi. În Geneza 35:27 găsim scris despre Hebron, care mai înainte se numise Chiriat-Arba (fortăreața lui Arba), iar Arba fusese tatăl lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot așa și în Num. 13:22: „ … au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu șapte ani înainte de cetatea Țoan din Egipt.” (Acest Țoan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei și a exodului). Este evident că acești umanoizi de statură înaltă erau o spaimă și o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele și isprăvile lor ajunsese în cele patru colțuri ale lumii: „ … niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, … cetăți mari și întărite până la cer, … un popor mare și înalt la statură, copiii lui Anac,  … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3). Nu este de mirare că iscoadele trimise în Canaan s-au întors speriate înapoi: „Dar poporul care locuiește țara este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac.  …  toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.  … Înaintea lor și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28). Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totuși Canaanul. Statura uriașă și puterea „Anachimilor” a fost strivită sub tăvălugul Dumnezeului oștirilor: „Iosua a pornit și a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda și din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desăvârșire, împreună cu cetățile lor. N-au rămas deloc Anachimi în țara copiilor lui Israel; n-au rămas decât la Gaza, la Gat și la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16). Despre unul din neamul Refaimiților găsim scris și în Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți și lățimea de patru coți, după cotul unui om (4,3×1,6m).” Cei din oștirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteți citi descrierea lui Goliat din Gat în 1 Samuel 17:4-7. Cămașa de zale cântărea 5.000 de sicli (aproximativ 72 kg), iar sulița era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 kg). Toată familia acestui Goliat a fost omorâtă de mâna lui David și de mâna slujitorilor lui: Ișbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, și unul nenumit, dar grozav la înfățișare, „un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mână și la fiecare picior, douzeci și patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8). Ca nume, uriașii s-au numit Anachimi, descendenți din tatăl lor Anac (Num. 13:22) și Refaimiți, de la Rafa, un alt întemeietor de neam. O altă referință despre ei se află în Deut. 2:10-11: „Mai înainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii; dar Moabiții îi numeau Emimi.”  „Țara aceasta trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiții; și Amoriții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoriților, care i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.” Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic în limba greacă, înlocuiește termenul „refaimiți” cu numirea de „cei morți” și una din explicații este aceea că făpturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea învierii, ca toți componenții rasei umane, ci vor intra în pedeapsa veșnică direct din „Șeol” (locuința morților). Texte în care este făcută această substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10 - T.M.; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. În ultimele două, Refaimiții sunt descriși ca o veritabilă aristocrație a celor morți. Cercetătorul pasionat de istorie și de arheologie, va putea vedea în combinația dintre forța brută a „Refaimiților” și „inteligența supra-umană” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicațiile posibile ale construcțiilor impresionante din Egipt și din alte părți ale lumii. Aceste amintiri din protoistoria omenirii, transmise și deformate de tradiția orală a popoarelor a dat probabil naștere mai târziu „semizeilor” din mitologia greacă. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rând.  Concluzia logică este că „Tabletele Creației” găsite în Babilon, „Cartea morții” din Egipt, mitologia greacă și cosmogoniile păgâne, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de alții în sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decât fragmente de adevăr primar denaturat și corupt de mintea perversă a oamenilor și folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia. Una din cele mai surprinzătoare previziuni ale Domnului Iisus este că evenimentele specifice zilelor lui Noe se vor repeta înainte de venirea Fiului Omului (Matei 24:7; Luca 17:26). Oare se vor întoarce și „Nefilimii”? Oare asta să fie invazia de OZN-uri din ultimii ani? Oare aceștia să fie „veghetorii” despre care vorbesc cei din meditațiile oculte de tot felul? Oare un asftel de Nefilim să fie și viitorul Antihrist?

Isaia - profetul Împărăției care va veni:

  Profeții Vechiului Testament au avut multe lucruri de spus depre venirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu care va instaura Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Isaia este unul din ei. Într-o perioadă de 64 de ani (740-680 î.H.), Isaia a fost purtătorul lui Dumnezeu de cuvânt pe timpul domniei a patru împărăți/regi de la Ierusalim: Ozia (sau Azaria), Iotam, Ahaz și Ezechia. În vremea aceea, Israelul a fost dus în robie, iar împărăția lui Iuda a fost parțial invadată de oștile lui Sanherib, împăratul Asiriei. Cele două evenimente amenințau tragic dispariția Israelului ca stat și spulberarea oricăror speranțe mesianice. În ciuda evidențelor, profetul Isaia vestește apropierea unei împărății mondiale a păcii. El spune că toată suflarea internațională trebuie să-și îndrepte atenția spre Ierusalim (Isaia 2:1-4). Nădejdea tuturor va fi ațintită asupra unui „Rob al Domnului” în care se va manifesta un tainic amestec de putere și suferință (Isaia 53; 61:1-3). Cel mai fascinant pasaj în care Isaia descrie personalitatea și caracterul acestui personaj este acesta: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”.  El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și în veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor” (Isaia 9:6-7). Acest mesaj al lui Isaia a fost o taină până la venirea lui Iisus Hristos. Până atunci, deși a fost clar că Isaia vestește venirea unui lider mondial și a unei inevitabile împărății mondiale în epoca mesianică, n-a fost clar decât după viața, moartea și învierea lui Iisus că profetul vorbise de nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu (Ioan 11:27). Înainte de a ne apleca asupra semnificațiilor ascunse în numele mesianice din pasajul amintit, este bine să spunem câteva cuvinte despre câteva lucruri din text care au putut fi înțelese mai bine numai după cea dintâi venire a lui Hristos.

Nașterea lui Mesia - „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”: Din vremea lui Isaia, fiecare mamă din Israel visa să fie mama acestui personaj mesianic. După nașterea lui Iisus în ieslea Betleemului a fost clar că fusese vorba nu doar despre nașterea unui lider mondial („un copil ni s-a născut”), ci și despre întruparea Fiului Creatorului în lumea pe care El a creat-o („Un fiu ni s-a dat”). Cele două numiri vorbeau despre umanitatea și divinitatea lui Iisus din Nazaret.

Împărăția lui Mesia - „Și domnia va fi pe umărul lui”: Acestea sunt cuvinte cu încărcătură profetică și practică. Profetic, Isaia a văzut o zi în care acest fiu al lui Israel va purta pe umărul lui greutatea conducerii mondiale. În capitolul doi al cărții sale, Isaia a prezis că în zilele din urmă casa Domnului va domni de la Ierusalim. „Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:3-4). Apocalipsa, cea din urmă carte a Bibliei, spune că un înger al lui Dumnezeu va proclama în ziua aceea: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apoc. 11:15). Practic, cei care și-au plecat deja genunchiul înaintea lui Iisus Hristos găsesc o mare mângâiere citind despre ziua aceea de la urmă. Mitologia greacă a născocit un personaj legendar care poartă pe umeri povara globului pământesc. Numele lui este Atlas. Speranța ascunsă în mitologie vorbea despre necesitatea unuia care să facă acest lucru. Isaia ne spune că El există și că El este suficient de puternic ca să o facă. „Umerii lui” care sunt suficienți să poarte poverile tuturor oamenilor, pot astăzi să poarte și povara cu care venim la El fiecare dintre noi.

Caracterul lui Mesia - „Îl vor numi …”: La evrei, fiecare nume poartă în el un mesaj foarte important. El vestește caracterul celui ce-l poartă și, nu de puține ori, destinul pe care este chemat să-l împlinească. Iacov („înșelător”) a fost numit așa pentru că fiind cel mai mic dintre doi gemeni i-a furat fratelui său dreptul de întâi născut. Mai târziu, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel, („prințul lui Dumnezeu, cel ce biruiește împreună cu Dumnezeu”). Naomi(„Plăcută”) a preferat să-și schimbe numele în Mara („amărăciune”) după cele ce i se întâmplaseră în Moab. Ilie (Eli-Iahu) înseamnă „Domnul este adevăratul Dumnezeu” și și-a împlinit destinul atunci când tot poporul adunat pe muntele Carmel a ajuns la această binecuvântată convingere. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit. Chiar și numele lui Isaia are o însemnătate, „Domnul salvează”. Numele care i s-au dat lui Iisus din Nazaret sunt o descriere-caracterizare a Robului-Domnitor venit să rezolve problemele lumii și să așeze pe Pământ Împărăția lui Dumnezeu. Fie că acceptăm sau nu astăzi acest adevăr, este important să știm că Scriptura cinstește numele lui Iisus pentru câteva motive foarte întemeiate. Este „Numele” în care trebuie să fim mântuiți. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). Este „Numele” în care trebuie să trăiăscă și să mărturisească fiecare creștin. „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Iisus, și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tată” (Col. 3:17). Este „Numele” în fața căruia, până la urmă, orice genunchi se va pleca. „De aceea, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, și I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul” (Filip. 2:9-11). Este tragic și evident că încă de la nașterea lui și până acum, mulți nu și-au dat seama de importanța numelui Domnului Iisus. Pe atunci i se spunea în batjocoră „fiul tâmplarului” și „copil născut din curvie”. Astăzi oamenii îi folosesc numele ca să înjure. Iată dece este foarte necesar să ne aplecăm cu atenție asupra numelor care i-au fost date cu mai bine de 600 de ani înainte de acest profet extraordinar al împărăției viitoare, Isaia. Unii folosesc alte nume (pseudonime) ca să-și ascundă identitatea. Scriptura folosește mai multe nume pentru Hristos ca să ne ajute să-L înțelegem mai profund și ca să-i putem înțelege mai bine misiunea. Biblia ne pune la dispoziție un strat de descoperiri profetice în criptografia numelor folosite (Apoc. 13:18). Cele patru nume compuse pe care i le aplică Isaia lui Mesia sunt „descriptive” , funcționând ca niște ferestre înspre caracterul și lucrarea Robului Domnului, fiu al lui Dumnezeu venit să devină fiu al omului. Cele patru nume modelează înțelegerea noastră despre Mesia și calea prin care putem intra într-o relație personală cu El.

Minunat sfetnic: Titulatura înseamnă literal „un sfetnic de minune”. Să ne uităm la cele două părți componente. Minunat - Cuvântul original „pala” desemnează „ceva neobișnuit, ieșit din comun”. El identifică „un fenomen din afara sferei noastre de cunoaștere, ceva ieșit din legătura naturală dintre cauză și efect, ceva inexplicabil”. Termenul este folosit și în Psalmul 139:6 - T.M.: „O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde”. Isaia declară că venirea Copilului-Fiu va fi o minune. Aceasta este o caracterizare nu numai a ceea ce va face El, ci și a ceea ce va fi El. El însuși va fi cineva care va depăși limita înțelegerii noastre. Sfetnic - În uzanța timpului, cuvântul era folosit pentru a descrie un împărat care își sfătuiește poporul. Acesta este sensul în care este folosit de profetul Mica: „ Pentru ce strigi tu însă acum așa de tare? N-ai împărat? Nu mai ai sfetnic, de te apucă durerea ca pe o femeie la naștere?” (Mica 4:9). Mult înainte ca acel Copil să se nască și ca Fiul să ne fie dăruit, Isaia anunță că Dumnezeu va trimite un Sfetnic pentru îndurerații și necăjiții acestei lumi. Ei vor primi de la Ierusalim sfaturi de care au nevoie: „ … ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:3). „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2). „Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui, și mare este înțelepciunea Lui” (Isaia 28:29). La numai doisprezece ani, Iisus din Nazaret a intrat în Templul de la Ierusalim, a stat de vorbă acolo cu înțelepții poporului și „Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui” (Luca 2:46-47).Înțelepciunea Lui a fost întotdeauna și peste tot o sursă de uimire și perplexitate: „De unde are El înțelepciunea și minunile acestea?” (Matei 11:54). Explicându-i lucrarea și misiunea, apostolul Pavel avea să spună mai târziu: „(În El)  în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2:3). Dumnezeu cunoaște toate lucrurile și „dintr-o dată” (instantaneu). El știe sfârșitul unui lucru înainte de începutul lui. Iisus Hristos ne sfătuiește după voia lui Dumnezeu. Ce este aceasta? Voia lui Dumnezeu este ceea ce am face și noi de bună voie și cu bucurie dacă am cunoaște toate lucrurile. Biblia ne spune că, la marea judecată, toți oamenii îi vor da dreptate lui Dumnezeu. Acolo vor afla într-adevăr toate lucrurile, dar pentru unii va fi mult … prea târziu.

Dumnezeu tare: Numirea evreiască este „El-Ghibor”, un nume compus și trebuie să-i înțelegem ambele componente. Dumnezeu - Particula „El” este forma singulară a numelui „Elohim”, Dumnezeu Creatorul. Uneori folosită și pentru a desemna „oameni de seamă sau chiar alți dumnezei” (Ioan 10:34), particula „El” este folosită în Vechiul Testament pentru a-L identifica pe Dumnezeul cel viu și adevărat. Profetul Isaia o folosește astfel: „Căci Egipteanul este om, nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne, nu duh. Doar mâna să-Și întindă Domnul, și ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit va cădea, și vor pieri cu toții” (Isaia 31:3). Tare - Partea a doua a numelui, Ghibor, înseamnă „putere, tărie, eroism”. Isaia ni-L prezină astfel când zice: „O rămășiță, rămășița lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10:21). La fel ne vorbește despre Dumnezeu și Moise: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic și înfricoșat” (Deut. 10:17). Accentuarea pe care o face acest nume profetic este că Dumnezeu este „eroul nostru, cel mai mare și mai tare decât toți”. Isaia ne spune nu numai că Mesia va avea puterea de la Dumnezeu, dar El va fi chiar Dumnezeul acestei puteri. În altă secțiune a profeției lui, Isaia ne spune și cum se va manifesta această putere dumnezeiască: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:1-3). Când a trăit printre noi, Iisus din Nazaret și-a însușit această descriere, făcând-o pecetea misiunii Sale (Luca 4:16-21). Nicodim și-a dat foarte bine seama de aceasta, când I-a spus: „Învățătorule, știm că ești un Învățător, venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Ucenicii Lui și-au dat seama de aceasta (Matei 8:27, 16:16). Maria Magdalena și-a dat seama de aceasta după ce a fost schimbată de puterea Lui (Luca 8:2). Saul din Tars și-a dat și el seama de aceasta (Fapte 9). Iisua a fost El-Ghibor înainte de nașterea Sa din fecioara Maria. Toate lucrurile lui Dumnezeu au fost făcute prin El (Ioan 1:3; Col. 1:16). Iisus a fost El-Ghibor în timpul vieții Sale. A avut putere asupra naturii (Luca 5:1-11), putere asupra bolilor (Matei 9:18-26), putere asupra demonilor (Luca 8:26-39), putere asupra păcatelor (Marcu 2:3-12) și putere asupra morții (1 Cor. 15:1-19). Puterea Lui a fost publică, așa cum mărturisește Petru la Rusalii: „Iisus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți …” (Fapte 2:22). Ea a fost validarea divinității Lui (Ioan 20:30-31). Iisus Hristos este și astăzi sursa noastră de putere: „Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Apostolul Pavel spune: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filip. 4:13). Aceeași putere ne păzește astăzi și ne păstrează pentru veșnicie: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5).

Părintele veșniciilor: Acest nume depășește cu mult numele dat lui Avraam, socotit părintele poporului evreu. În limbajul străvechi, expresia „părinte al …” desemna posesia. Satan este „tatăl minciunii”, în sensul că el a fost cel care a denaturat pentru prima dată adevărul. Este important să remarcăm că în profeția lui Isaia, Mesia este concomitent și „fiu” („un fiu ni s-a datÎ) și „părinte” (Părintele veșniciilor”). El a devenit copil prin întrupare, dar era dintotdeauna părinte (posesor) al veșniciei! Aceasta înseamnă câteva lucruri. El locuiește și are în posesie eternitatea: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15). Numele Lui este veșnic: „ Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile îl vor numi fericit. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin!” (Psalm 72:17-19 - T.M.). El este sursa tuturor lucrurilor: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu” (Apoc. 21:6-7). Aceste declarații despre eternitatea lui Mesia au câteva implicații importante. El este preexistent - Așa îl prezintă Moise: „Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești da, Dumnezeu!” (Psalm 90:2 - T.M.). El este autosuficient - Dumnezeu este cauza necauzată și Creatorul din afara creației. Moise ni-l prezintă așa în numele de „Iehova” (Eu sunt Cel ce sunt) din Exod 3. Dumnezeu există indiferent de creație, în afara ei, întotdeauna egal cu Sine însuși și suficient în Sine însuși. Există un pasaj fascinant despre viața Domnului Iisus care confirmă dumnezeirea Fiului născut în Nazaret. Evanghelistul Ioan ne spune că între El și cei de atunci s-a desfășurat un dialog uimitor, plin de revelații surprinzătoare. Iisus pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său. Fariseii spuneau că ei sunt fiii lui Avraam. Iisus le atrage atenția că dacă ei ar fi fiii lui Avraam ar face și ei faptele lui Avraam. Jigniți, fariseii răspund că măcar ei nu sunt copii născuți din curvie, aluzie transparentă la nașterea „discutabilă” pe care a avut-o El: „Noi nu suntem copii născuți din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu” (Ioan 8:41). Afirmația lor le atrage această declarație uimitoare din partea Lui: „Iisus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru ce nu puteți asculta Cuvântul Meu. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș, și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:42-44). Domnul Iisus le spune că legătura lor cu Avraam era numai fizică, națională. Din punct de vedere spiritual, ei erau fii ai diavolului. Ceea ce urmează este și mai interesant: „Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” „Acum“, I-au zis Iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit, și Tu zici: „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Și decât proorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că ești? Iisus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăvește, El, despre care voi ziceți că este Dumnezeul vostru și totuși nu-L cunoașteți. Eu Îl cunosc bine, și dacă aș zice că nu-L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui. Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat.” „N-ai nici cincizeci de ani”, I-au zis Iudeii, „și ai văzut pe Avraam!” iIsus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”” (Ioan 8:51-58). Este evident că Iisus se plasează pe Sine în afara istoriei și spune că Avraam a avut descoperiri profetice despre persoana și lucrarea Lui. Ultima afirmație pare o greșeală gramaticală („înainte să se nască Avraam, Eu sunt”), dar este în fapt o afirmație a existenței Lui în afara sferei spațiu-timp. Dumnezeu nu poate spune: „am fost Eu”, pentru că El nu are trecut și viitor. Prezentul Lui este continuu și permanent. Iisus este același ieri, astăzi și în veci (Evrei 13:8). Judecata Lui va fi veșnică (Matei 18:8). Ioan Botezătorul a confirmat și El atemporaneitatea lui Iisus: „El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1:30). Părintele veșniciilor ne primește în brațele Lui cele veșnicie (Deut. 33:27), ne face parte de o mângăiere veșnică (2 Tes. 2:16), lucrează pentru noi cu o putere veșnică (1 Tim. 6:16), domnește peste o împărăție veșnică (2 Petru 2:11), este întotdeauna cu noi (Matei 28:20) ne oferă viața veșnică (Ioan 14:19), împreună cu toate lucrurile ei cu valoare eternă (Matei 6:33).

Domn al păcii: Expresia evreiască este „Shar Shalom” și înseamnă „cel care înlătură toate cauzele de conflict, cel care instaurează pacea”. Profetul Isaia prezintă tema Împărăției Lui glorioase. Ea este scopul final al lui Dumnezeu cu oamenii. Mesia a venit ca să facă pace între Dumnezeu și oameni: „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5). El a venit să facă pace între oameni: „El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:4). El a venit să reașeze „din nou toate lucrurile” într-o Împărăție a păcii (Fapte 3:21). Deși n-o vedem acum, această împărăție este nădejdea întregii creații. Așa ne spune apostolul Pavel (Rom. 8:16-23). Ceva din caracterul de revenire la armonia edenică a Împărăției viitoare este dezvăluit într-o altă parte a profeției lui Isaia: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Isaia 11:1-16; 65:25). Până la instaurarea Împărăției viitoare, Domnul păcii poate aduce domnia lui binefăcătoare în inimile credicioșilor. Pace în încercările vieții: „ Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27). Pace în procesul de creștere și maturizare: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tes. 5:23). Pace în perspectiva victoriei finale: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20). Pace în relațiile interumane: „ … și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efes. 4:3). Pace în mărturisirea creștină: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23). Nu este de mirare deci că Isaia vede un astfel de Domn al păcii instaurând Împărăția pe Pământul care o așteaptă de atâția amar de ani: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare lumina. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii, și el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc” (Isaia 9:1-5). Profetul Isaia vestește o vreme a păcii între dușmanii de moarte de astăzi din Orientul Mijlociu: „În vremea aceea, vor fi cinci cetăți în țara Egiptului, care vor vorbi limba Canaanului și vor jura pe Domnul oștirilor: una din ele se va numi cetatea nimicirii! Tot în vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în țara Egiptului și, la hotar, va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul. Acesta va fi pentru Domnul oștirilor un semn și o mărturie în țara Egiptului. Ei vor striga către Domnul din pricina asupritorilor, și El le va trimite un mântuitor și un apărător, care să-i izbăvească. Atunci Domnul Se va descoperi Egiptenilor și Egiptenii vor cunoaște pe Domnul în ziua aceea. Vor aduce jertfe și daruri de mâncare, vor face juruințe Domnului și le vor împlini. Astfel, Domnul va lovi pe Egipteni, îi va lovi, dar îi va tămădui. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta, și-i va vindeca. În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: Asirienii se vor duce în Egipt și Egiptenii în Asiria, și Egiptenii împreună cu Asirienii vor sluji Domnului. Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului. Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea” (Isaia19:18-25). Perspectiva profetică a Împărăției este prezentă în anunțul îngerului pentru fecioara Maria: „Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:30-33). Oricine poate vedea că această profeție a rămas deocamdată neîmplinită. Să se fi înșelat îngerul? Să se fi răzgândit Dumnezeu? Nidecum! Programul profetic nu s-a schimbat. Împărăția este deocamdată în viitor. Iisus Hristos ne-a învățat să ne rugăm pentru venirea ei: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vină Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mat. 5:9-10). Amin.