IDENTITATEA LUI REX HISTRIANORUM!

IDENTITATEA LUI REX HISTRIANORUM!

   Contemporan cu destructurarea Regatului pan-tracic, survenită după moartea lui Kotys I, şi în condiţiile ascensiunii puterii macedoneene, izvoarele consemnează, la gurile Dunării, existenţa a două autorităţi regale, aflate în conflict structural una cu cealaltă: este vorba de regele scit Atheas, presat de sarmaţii sosiţi în spaţiul nord-pontic să migreze spre sud şi, respectiv, de celebrul, în istoriografia română, Rex Histrianorum. După cum se relatează în „Istoria lui Filip”, nu cu mult înaintea asedierii Bizanţiului de către regele Macedoniei (eveniment petrecut în primăvara anului 339 î.H.), o ambasadă a cetăţii Apollonia i-ar fi transmis lui Filip al II-lea o cerere de ajutor din partea regelui scit Atheas. Aflat de mai multă vreme în război cu Rex Histrianorum, acesta era pe punctul de a fi înfrânt, drept pentru care i-a propus lui Filip, în schimbul sprijinul militar solicitat, să-l adopte şi, astfel, să-l lase moştenitor. Regele macedonean acceptă oferta omologului său scit şi chiar trimite un contingent în sprijinul acestuia - susţine izvorul literar - însă Atheas, aparent surprinzător, respinge ajutorul primit, declarând soliei lui Filip că nu l-a solicitat şi că nu are nicio problemă de succesiune. În opinia lui Iustinus, autorul „Istoriei lui Filip”, schimbarea de atitudine s-ar datora faptului că, o dată cu decesul lui Rex Histrianorum (petrecut, deducem, în intervalul dintre primirea soliei Apolloniei de către Filip şi sosirea corpului expediţionar macedonean la Atheas), asupra basileului scit nu mai plana nicio ameninţare, drept pentru care acesta s-a răzgândit - ceea ce ar fi motivat decizia suveranului macedonean de a ridica asediul Bizanţului şi a-şi îndrepta oştile asupra lui Atheas. Reţinem, aici, detaliul că regele macedonean are, totuşi, nevoie de un pretext pentru a-şi motiva manevrele: el comunică liderului sciţilor că scopul incursiunii sale armate către gurile Dunării l-ar constitui dorinţa de a ridica acolo o statuie a zeului Hercules, divinitate considerată a fi strămoşul mitic al regilor Macedoniei. Cert este că între cele două forţe are loc o confruntare militară, care se soldează cu înfrângerea oştirii scitice şi uciderea lui Atheas, trupele macedoneene capturând totodată 20.000 de prizonieri şi o pradă formată exclusiv din vite. Victoria lui Filip este însă parţial compromisă de atacul pe care, pe drumul de întoarcere, îl suferă din partea triballilor (un trib tracic numit chiar așa!), care-l rănesc grav şi-i confiscă cea mai mare parte a prăzii. Identitatea lui Rex Histrianorum a stârnit, în istoriografia noastră şi nu numai, ample comentarii, cele mai frecvente văzând în acest personaj, întru totul justificat, un rege al geţilor. Nu au lipsit nici alte interpretări, de la cea cu totul şubredă sub aspect logic, potrivit căreia Rex Histrianorum ar fi un basileu al cetăţii Histria (cetatea nu avea regim monarhic şi, pe deasupra, nu era implicată direct în întâmplări, care se desfăşurau mult mai la sud), la prezumţia că personajul în cauză ar fi fost un rege al triballilor. Această din urmă ipoteză lua în calcul faptul că Frontinius şi, aproape identic, Polyaenus au consemnat un conflict al sciţilor lui Atheas cu triballii - neobservând, însă, că acel conflict nu-l implica în niciun fel pe Rex Histrianorum. Este adevărat, la un anumit moment, autoritatea lui Atheas se exercitase asupra unor teritorii situate, mai degrabă, la gurile Dunării; ba chiar şi confruntarea finală cu armata lui Filip al Macedoniei s-a purtat, cel mai probabil tot la gurile Dunării, acolo unde Filip pretindea să ridice statuia lui Hercule - dar între aceste momente, longevivul rege scit îşi exercitase autoritatea în sudul Dobrogei şi asupra a ceea ce s-a numit mai târziu Ţara Cavarnei, pe o durată destul de îndelungată încât să-i permită controlul asupra unor oraşe portuare precum Callatis (care, se pare, a bătut monedă pentru el), Dionysopolis şi mai la sud, până la Apollonia (care pare a fi prestat pentru Atheas servicii diplomatice). Prezenţa lui Atheas în acest areal este, în plus, consemnată şi de alte izvoare literare: spre exemplu, Aristocritos notează declaraţia de război pe care regele sciţilor a adresat-o cetăţii Byzantion, din care putem deduce că la acea dată (situată, fără îndoială, după moartea lui Kotys I), grupul condus de Atheas se pusese în mişcare spre sud. Or, din această regiune, migratorii sciţi puteau intra în contact cu triballii fără a-i tulbura pe geţi, urmând logica manevrelor militare pe care o adoptase, la vremea sa, regele trac Sitalkes şi, mai târziu, Filip însuşi, care se confruntase cu triballii în bazinul Moravei, în prelungirea campaniei sale împotriva ilirilor. Altminteri, posibilitatea ca triballii şi sciţii să se fi învecinat fie şi temporar, pe cursul Dunării, trebuie cu totul exclusă - întrucât ei erau despărţiţi, pe mari distanţe, de neamul/regatul geţilor, atestaţi explicit, la doar patru ani după evenimentele care ne interesează acum, atât sub aspect militar (prin oastea de 14.000 de luptători), cât şi sub aspect civil (prin cetatea slab întărită, dar dens locuită). Să mai adăugăm că, la vremea incursiunii de o zi a lui Alexandru la nordul Dunării, din anul 335 î.H., este menţionat şi numele regelui care domnea peste triballi, Syrmos, despre care nimic nu ne îndreptăţeşte a presupune că şi-ar fi dobândit recent tronul; or, între acesta şi Rex Histrianorum nu se poate pune semnul egal, întrucât ştim precis că Rex Histrianorum se stinsese din viaţă cel mai târziu în primăvara anului 339 î.H.. În opinia noastră, lucrurile sunt ceva mai limpezi, în sensul că putem identifica, în scrierile antice, atât identitatea etno-politică a acestui Rex Histrianorum, cât şi o serie de alte detalii, printre care chiar numele acestuia! Ştim, de la Satyrus şi Athenaios, că, cel mai probabil în anul 341 î.H. (în orice caz, după dezmembrarea vechiului stat traco-odryz), Filip al II-lea încheiase o alianţă matrimonială cu un anumit rege Kothelas, cu a cărui fiică Meda s-a căsătorit. În acelaşi an, în cursul unei campanii de afirmare a suveranităţii sale pe întreaga coastă a Pontului Stâng, Filip al II-lea îşi vizitase socrul la Odessos, unde acesta îl întâmpinase cu taraf şi alai de preoţi, ca adevărat stăpân al cetăţii. În mod vădit, acest rege Kothelas nu este „cetăţean” al Odessos-ului; el se instalase acolo anterior vizitei lui Filip al II-lea, venind dintr-un teritoriu situat în afara Traciei odryze, pe care, după moartea lui Kotys I, şi-o împărţiseră între ei Amadocus, Kersobleptes şi Berisades - şi pe care, treptat, se va înstăpâni Filip al Macedoniei. Or, teritoriul în cauză, situat în spaţiul tracic, în exteriorul formaţiunilor statale rezultate din dezmembrarea stăpânirii lui Kotys I şi, totodată, în contingenţă cu cetatea pontică a Odessos-ului, nu poate fi decât cel getic - motiv pentru care, de altfel, cei mai mulţi comentatori români şi străini (nu însă şi Vasile Pârvan), au admis că acest rege Kothelas este un rege al geţilor sau, nuanţând, al traco-geţilor. Între Rex Histrianorum şi Kothelas se poate stabili o corespondenţă perfectă nu doar în ceea ce priveşte teritoriul de autoritate, ci şi momentul intervenţiei în evenimente. Am văzut mai sus că  vizita lui Filip al II-lea la curtea din Odessos a lui Kothelas s-a petrecut, cel mai probabil, în anul 341 î.H., moment în care sciţii lui Atheas se aflau deja în Ţara Cavarnei şi, în mod logic, erau stânjeniţi de prezenţa basileului get - care, suntem obligaţi să constatăm, ar fi putut controla cetatea Odessos-ului numai dacă, în prealabil, s-ar fi impus în faţa lui Atheas. Or, cum acuzaţiile acestuia, aşa cum sunt ele consemnate de izvorul istoric, îl indică pe Rex Histrianorum, nu avem altă soluţie logică decât să admitem identitatea acestuia cu Kothelas. Acelaşi izvor ne oferă un argument suplimentar în favoarea acestei interpretări: precizarea privind calitatea de moştenitor pe care şi-o asumă Filip al II-lea. Dacă această calitate s-a referi cu adevărat la succesiunea lui Atheas, aşa cum afirmă explicit naratorul (fie urmând riguros autorul informaţiei prime, fie ca efect al unei confuzii ulterioare de redactare), chiar şi neluând în seamă negarea pe care o face Atheas însuşi, ar fi de neînţeles de ce a mai fost nevoie ca lui Filip să-i fie atribuit un alt pretext pentru înaintarea către gurile Dunării - şi nu unul oarecare, ci unul invocând limbajul diplomatic de marcare a limitelor teritoriale ale suveranităţii: ridicarea la frontiera revendicată a unei statui a lui Hercules, emblema regalităţii traco-macedoneene. Un asemenea gest îşi are deplina acoperire dacă acceptăm că Filip evoca nu moştenirea lui Atheas (care nu avea calitate de stăpân legitim în regiunea în cauză, detaliu cu greu ignorabil la curtea macedoneană), ci pe cea a socrului său Kothelas - Rex Histrianorum, abia decedat, cu a cărui fiică, Meda, Filip se căsătorise cu doar unul-doi ani mai devreme. Să mai evocăm un detaliu convergent acestei interpretări: numele Kothelas al basileului traco-get, care este, de facto, un diminutiv al unui alt politonim notoriu în epocă şi regiune, Kotys. Semnificaţia de „Kotys cel Mic”, pe care regele get şi-o atribuia (cu întemeiere genealogică sau nu, este mai puţin important), putea fi de natură a sublinia legitimitatea la moştenirea ultimului unificator al regatului pan-tracic - care, nu putem să nu observăm, a trăit în generaţia imediat anterioară şi şi-a exercitat într-un mod vizibil autoritatea inclusiv asupra spaţiului peste care a ajuns să domnească Kothelas. Încă şi mai important, în validarea acestei interpretări şi înţelegerea fenomenologiei social-politice circumscrise, este faptul că întreaga problematică politico-militară pe care Filip o prelua de la Kothelas o prelungea pe cea lăsată moştenire acestuia de către Kotys I. Vom trece în revistă această problematică, coroborând, firesc, evenimentele implicându-i pe Atheas şi Rex Histrianorum. Ştim, de la Athenaeus, că suveranul pan-tracic avusese iniţial relaţii excelente cu Atena, care l-a declarat prieten şi cetăţean; de altfel, cândva, înainte de 378 î.H., Kotys şi-a dat fiica de soţie generalului atenian Iphikrates. Ulterior însă, regele Kotys I a intrat în conflict cu Atena, pentru că a revendicat Chersonesul (peninsula de la ieşirea spre Marea Egee din Strâmtori) ca teritoriu tracic, iar ginerele său, care i s-a alăturat, a fost demis şi înlocuit de un alt general, Timotheos. Să ne amintim; conflictul pentru zona Chersones - Byzantion (o zonă cu o covârşitoare importanţă strategică şi economică) datează din epoca lui Seuthes I, care - detaliu demn de toată atenţia! - lupta pentru acelaşi Chersones cu ajutorul geţilor, cu doar două generaţii mai devreme. Stabilindu-şi cartierul general la Sestos, Kotys I reia acest conflict, iar odată cu el şi relaţiile politice intra-tracice din regiunea Pontului Stâng, în contextul restabilirii unităţii statului pan-tracic, redeschizând vechiul litigiu cu Atena, metropolă ce revendica, la rândul său, succesiunea la imperiul colonial pontic pe care îl deţinuse Miletul. În pofida sprijinului pe care-l primise din partea flotei tebane în 363 î.H., Kotys I (confruntat la rândul său cu „defecţiunea” aristocratului trac Myltokytes), va ceda treptat în faţa Atenei, pentru a fi, în cele din urmă, asasinat. Lui Kotys I îi va urma pe tron fiul legitim, Kersobleptes, care este, la anul 360/359 î.H. doar un adolescent; Atena şi, mai apoi, Macedonia lui Filip al II-lea vor interveni în chestiunea succesiunii, favorizând ambiţiile altor descendenţi ai lui Kotys I, principii Berisades şi Amadocus al III-lea, şi obţinând astfel destrămarea Regatului pan-tracic. Pe acest fond politico-militar, în extremitatea nord-estică a spaţiului balcanic (care, în vremea lui Kotys I, fusese închisă migraţiilor cu baza în stepele nord-pontice) se petrece pătrunderea sciţilor lui Atheas la sud de Dunăre. Cauzele acestei mişcări sunt de căutat atât în presiunea pe care sciţii o resimt din faţa sarmaţilor, cât şi în atracţia economică pe care o exercitau coloniile Pontului Stâng, dar, fără îndoială, nu este de exclus nici posibilitatea ca diplomaţia ateniană să fi sugerat conducătorilor sciţi o atare mişcare, pentru a-i pune în dificultate pe Kotys I şi pe succesorii acestuia. Oricum, invazia sciţilor este de natură să perturbe interesele pontice ale populaţiilor dunărene, şi în primul rând ale geţilor, care-şi văd obturate căile comerciale cu cetăţile tronsonului litoral şi, ca atare, au toate motivele să intervină. Acesta este peisajul pe care-l oglindesc izvoarele literare, atunci când îl prezintă pe Kothelas instalat la Odessos ca stăpân efectiv al cetăţii, respectiv, pe Atheas căutându-şi sprijin, prin cetatea învecinată a Apolloniei, la curtea macedoneană, care era deja implicată în programul de însuşire a moştenirii teritorial-politice a lui Kotys I. Analizând în profunzime acest peisaj, vom observa că, în faţa iniţială a intervenţiei lui Filip al II-lea în litigiul din nordul Munţilor Haemus, sciţii se poziţionaseră ca adversari ai adversarilor regelui macedonean, triballi (oferindu-şi serviciile de mercenariat militar, fără îndoială, în schimbul alianţei pe care o solicitau), în vreme ce geţii par să tatoneze o alianţă cu aceştia. Lesne de înţeles, perspectiva unei alianţe geto-triballe ar fi fost de natură să-l pună în dificultate pe suveranul de la Pella; cu sau fără motivaţia de a zădărnici o asemenea coalizare, Filip al II-lea optează pentru contractarea căsătoriei cu fiica lui Kothelas, Meda, punând astfel în aplicare un instrument politic pe care-l verificase pe scară largă în acei ani. Nu putem ignora posibilitatea ca însuşi Filip să fi jucat un rol, mai mult sau mai puţin discret, în grăbirea sfîrşitului lui Kothelas; cert este faptul că o dată dobândită calitatea de ginere al lui Rex Histrianorum, suveranul de la Pella va acţiona tranşant împotriva adversarilor acestuia, afirmându-şi calitatea de moştenitor şi marcându-şi, prin simbolistica statuii lui Hercules de la gurile Dunării, noile frontiere. Formal, după moartea lui Kothelas, Filip al II-lea devine rege legitim al acestora. Evenimentele ulterioare ne conving că putem vorbi, cel mult, de o regalitate asociativă - dar acest element trebuie luat în calcul, atunci când vom analiza ciudata omisiune a izvoarelor macedoneene, care relatează cu lux de amănunte incursiunea urmaşului lui Filip la nordul Dunării, Ptolemaios Lagios. Acesta consemnează cu acurateţe dimensiunea efectivelor antrenate, manevrele militare, numele comandanţilor macedoneeni implicaţi, dar nu şi pe cel al conducătorului corpului militar getic ori pe cel al regelui căruia acesta i se supunea. Domnia lui Kothelas, aşa cum am reconstituit-o probabilistic mai sus, are câteva consecinţe majore pentru evoluţia aşezământului social-politic din regiunea Dunării de Jos. Prima pe care o propunem atenţiei este faptul că, pentru o scurtă perioadă de timp (cel mult doi ani), autoritatea centrală a regatului getic - curtea regală, dar şi o parte a corpului sacerdoţial şi fără îndoială, comandamentul militar subordonat regelui - se localizează într-o aşzare eminamente urbană: cetatea Odessos-ului. Chiar dacă va fi fost singular în istoria de până atunci a geţilor, momentul pare să fi contat în însuşirea, de către elitele acestora, a unui mod de viaţă specific urban, cu tipologia urbană aferentă, pe care-l vor valorifica în instituirea centrului politic de la Sboryanovo. O altă consecinţă pe care o putem constata este faptul că, începând cu Kothelas/Rex Histrianorum, formulele de organizare politică ale elitelor getice se detaşează vizibil de pattern-ul pan-tracic, reaxându-se tot mai mult pe coridorul dunărean. De asemenea, tot ca o consecinţă a acestui mandat regal (ori, mai curând, a evenimentelor care au dus la încheierea sa), trebuie privită şi sedentarizarea sciţilor în arealul sud-getic; aici, sciţii nu vor deveni factor politic de sine stătător, aşa cum s-a fi întâmplat dacă Atheas ar fi ieşit victorios din suita confruntărilor în care s-a angajat, dar nici nu se vor asimila în rândul autohtonilor ca o masă demografică amorfă. În perioada deschisă de invazia celţilor galaţi şi instituirea, în vechea Tracie odryză, a Regatului de la Tylis, în partea sudică a arealului care va ajunge să fie nu întâmplător cunoscut în posteritate drept Scitia Minor, îşi vor face simţită prezenţa, cel puţin prin emisiuni monetare, o suită de regi sciţi de mică însemnătate, probabil dependenţi de cetăţile tronsonului sudic al Pontului Stâng. Cel mai important rămâne însă faptul că, prin validarea identităţii dintre Kothelas şi Rex Histrianorum, ne este clarificată continuitatea instituţională a Regatului Geţiei de-a lungul celor trei generaţii dintre domnia lui Kotys cel Mare (cel puţin în ultima parte a domniei sale dintre anii 380–360 î.H., şi suveran al geţilor) şi Dromihete. Practic, nu există argument care să ne împiedice să admitem că Rex Histrianorum/Kothelas a urcat pe tronul getic în 360 î.H. (la moartea mai ilustrului său predecesor), asigurând domnia până la moartea sa din 340/339 î.H.. Următorul suveran legitim al geţilor a fost Filip al II-lea, până la asasinarea sa din 336 î.H. - dar (după cum a dovedit-o incidentul din anul următor, incursiunea de o zi la nordul Dunării, care dobândeşte astfel o cu totul altă semnificaţie), fiul acestuia n-a mai fost recunoscut drept rege (atitudine întru totul logică, el nefiind descendentul Medei, principesa prin care Filip şi-a dobândit coroana getică), autoritatea lui Alexandru cel Mare fiind respinsă ferm şi cu ocazia expediţiei pe care guvernatorul acestuia, Zopyrion, a întreprins-o prin teritoriul getic în 331 î.H. - aceeaşi armată a cărei avangardă se confruntase cu Alexandru în dava de la Zimnicea decimând acum (în alianţă cu sciţii şi cetatea Olbia) rezerva expediţionară a macedonenilor. Conflictul geto-macedonean se va perpetua şi în generaţia următoare, fiind tranşat abia prin tratatul dintre Lisimach şi Dromihete, motivaţia sa (generată, putem deduce acum, de transferul tronului de la Kothelas la Filip al II-lea), fiind explicit prezentată în revendicările lui Dromihete către diadoh: suveranitatea teritorială asupra cetăţilor de la sudul fluviului.