ORIGINEA CUVÂNTULUI „ORAȘ”!

ORIGINEA CUVÂNTULUI „ORAȘ”!

 Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, ediţia 1998, cuvântul românesc oraş provine din maghiarul város. Celelalte ediţii ale celui mai uzitat dicţionar generalist al limbii române reţin, - deloc surprinzător -, şi ele aceeaşi explicaţie, care se regăseşte, de altfel, şi în alte instrumente similare: Dicţionarul Şăineanu, DER, NODEX etc.. Am putea considera, având în vedere această cvasiunanimitate a opiniilor, că problema este rezolvată, dacă nu ne-ar atrage atenţia un detaliu aparent insignifiant: articolul-definiţie redactat de Lazăr Şăineanu la sfârşitul secolului XIX şi cel inclus în cea mai recentă ediţie a DEX, de la începutul veacului XXI, sunt riguros identice, ceea ce ne pune în gardă că nu avem de-a face cu o adevărată convergenţă de opinii, respectiv, cu un rezultat identic a două sau mai multe cercetări distincte, ci, pur şi simplu, cu o preluare mecanică a textului, care n-a mai fost supus niciunei examinări critice. Trei elemente, unul de natură lingvistică, iar celelalte două, extralingvistice, ne împiedică să acceptăm o asemenea propunere. Primul dintre acestea este faptul că ipoteza circulaţiei termenului város/oraş între limbile română şi maghiară nu are caracter de legitate fonetică, prezumatul transfer nedesfăşurându-se în acelaşi mod în toate situaţiile comparabile. Dispunem, în acest sens, de o analogie aproape perfectă, care ne îngăduie să verificăm o atare aserţiune: dubletul toponimic Maros/Mureş, care, - această observaţie a mai fost formulată -. ar fi reclamat, în cazul dintâi, un echivalent românesc ureş pentru maghiarul város. Întrucât intervenţiile noastre au un alt obiectiv (acela de a pune în evidenţă necesitatea de a nu scoate din analiză etimologică criteriile extrafilologice relevante), vom lăsa pe seama foneticienilor lămurirea acestui aspect şi ne vom îndrepta atenţia către celelalte două aspecte. Cel de-al doilea element care se opune unei asemenea ipoteze, şi care este invocată de tot mai mulţi cercetători ai fenomenologiei culturale europene, ţine de dimensiunea istorico-antropologică a problemei: o populaţie migratoare nu putea să dispună de un termen pentru o realitate caracteristică exclusiv populaţiilor sedentare (aşezările stabile în general, localităţile urbane în particular), cu atât mai puţin să şi impună un atare termen unor populaţii care au fost deprinse cu viaţa urbană, neîntrerupt, timp de cel puţin un mileniu anterior sosirii sale în regiune. Nu în ultimul rând, cel de-al treilea element care ne reţine atenţia se circumscrie geografiei cultural-lingvistice: în pofida aparenţelor, cuvântul oraş - de fapt, arhemul fonetico-semiotic de care aparţine acesta - se regăseşte, încă din cele mai vechi timpuri, în toată aria locuită de traco-daco-români, deopotrivă printre vorbitorii dialectului daco-român devenit limbă literară şi printre dialectele traco-române, în primul rând a celui aromân. Înainte de a examina aceste două aspecte ale contextului extralingvistic, considerăm că nu este lipsit de interes să acordăm puţină atenţie prezumatului etimon vár/város. Ne-am putea aştepta, dacă acceptăm prezumţia că acest termen aparţine în mod organic limbii maghiare, ca distribuţia sa în toponimia teritoriului pe care această limbă are caracter de idiom dominant să fie oarecum omogenă. O trecere în revistă a toponomiei oficiale de pe teritoriul Ungariei de astăzi (corespunzând etapei secolelor XVII-XIX din evoluţia limbii maghiare) ne indică, însă, cu totul altceva: mai mult de 60% din totalul celor 70-80 de toponime care conţin radicalul analizat sunt concentrate în Transdanubia (jumătatea de vest a Ungariei contemporane) şi alte aproape 20 de procente se întâlnesc în Biharia exterioară (teritoriul de la est de Tisa) - în vreme ce în zonele Ungariei centrale şi de nord sunt repartizate mai puţin de o zecime din toponimele acestei clase. Fapt pe care-l găsim deosebit de semnificativ, cele două arii care concentrează cvasitotalitatea toponimelor în vár/város sunt tocmai cele două zone de puternic substrat latinofon ale sintezei maghiare (Pannonia şi Dacia occidentală), în vreme ce nordul teritoriului şi interfluviul Dunăre-Tisa reprezintă aria în care protomaghiarii şi-au stabilit o prezenţă dominantă cu cel puţin un secol şi jumătate, două mai timpurie.  Foarte adevărat, criteriul analitic utilizat mai sus are doar o valoare de sugestie, nu şi utilitate riguros ştiinţifică, el neputând argumenta, în niciun caz, spre exemplu, ipoteza că radicalul în discuţie n-ar fi făcut parte din zestrea lingvistică prepannonică a limbii maghiare. Ceea ce putem însă afirma cu cvasicertitudine este faptul că, anterior sosirii protomaghiarilor în Câmpia Pannonică, populaţiile latinofone din bazinul Dunării intraseră deja în contact cu acest termen, a cărui utilizare - dar şi origine străină, nelatină - este atestată în scris încă din secolul V. Astfel, cronicarul romano-got Iordanes menţionează, în „Getica” sa, la jumătatea secolului VI, dar cu referire explicită la realităţi anterioare cu mai bine de un secol şi jumătate: „Quos tamen ille quamvis cum paucis excepit diuque fatigatis ita prostravit, ut vix pars aliqua hostium remaneret quae in fuga versa eas partes Scythiae petere, quas Danabri amnis fluenta praetermeant, quam lingua sua Hunni Var (subl. ns.) appeIlant”. Că nu este vorba de o simplă coincidenţă fonetică şi că Iordanes (trăitor, altminteri, în Moesia dunăreană, deci în vecinătatea apropiată a zonei geografice vizate) era foarte bine informat, o va dovedi un alt fapt de limbă care se va petrece în această regiune un secol şi jumătate după dispariţia cărturarului: preschimbarea toponimului urban Odessos în Varna (subl. ne aparține). Am considerat utilă această digresiune pentru a pune în evidenţă două lucruri: primul (deja menţionat), că termenul vár/város era deja în circulaţie în spaţiul latinofon din bazinul Dunării cu secole înainte de venirea maghiarilor în regiune (implicit că prezenţa sa în arealul de formare a limbii maghiare are o altă istorie decât cea sugerată de etimologia „canonică”), iar al doilea, că prin cazul „Odessos/Varna”, este certificat, o dată în plus, că radicalul în discuţie nu putea conduce la apariţia cuvântului oraş, ci a lăsat cu totul alte amprente în vocabularul românesc. În plus,parcursul radicalului vár/város în terminologia regiunii ne aduce în faţa unei întrebări esenţiale pentru elucidarea problemei etimologice aici analizate: avea acest termen, în epoca primelor contacte dintre limbile română şi maghiară (deci în secolele X-XII), dar şi de-a lungul următoarelor trei veacuri, înţelesul de „oraş”, pe care să-l preia, eventual, cuvântul românesc echivalent? Corpusul de documente de epocă, foarte amplu de altfel, este categoric în a formula un răspuns negativ. Spre exemplu, mai multe documente relative la invazia tătaro-mongolă din anii 1240-1241, utilizează, cu referire la oraşul Oradea, expresii precum „Waradiensem civitatem” „Waradinum civitatem” sau „civitate Varadino”. Similar, într-un document din anul 1324, oraşul Orăştie este indicat prin „civitas Woras”, iar un alt act de cancelarie, de la 9 februarie 1342, indică Timişoara prin formula „cives de Temesvar”. Cu aceeaşi aparenţă de repetitivitate semantică ne întâlnim şi în cazul localităţilor Cluj - „civitas Kuluswar/Kolosvar” într-un document din 1316, Feldioara - „oppidum Fewldwar” la 1391 şi „civitas Feldwar” la 1419, Vărădia - „oppidum Waradia” la 1483 etc.. Exemplele ce pot fi extrase din actele de cancelarie ale vremii sunt însutit mai numeroase şi vizează toponime incluzând radicalul vár/város distribuite pe toate teritoriile în care limba maghiară era utilizată ca limbă de administraţie. Ele ne obligă să conchidem că, nici în epoca primelor contacte lingvistice româno-maghiare, nici în cursul „evului de mijloc” al manifestării complexului cultural-lingvistic maghiar, termenul în discuţie nu era încărcat cu semnificaţia „oraş” şi, ca atare, nu a putut transmite limbii române un sens inexistent. Un argument suplimentar în favoarea acestei interpretări, dar şi o dovadă a faptului că ne aflăm, în această epocă, în plin proces de „botezare administrativă” a aşezărilor umane din spaţiul transilvan (şi nu numai) - deci nu putem lua în discuţie pierderea semnificaţiei originale a termenului în discuţie şi tratarea sa ca un simplu element convenţional - este şi faptul că numeroase alte toponime care includ acest element corespund (ori sunt atribuite chiar în acest răstimp) unor localităţi care nu au atins nici atunci şi nici în alt moment al existenţei lor condiţia şi/sau statutul urban:  Caprevar/Căprioara, Almasvar/Almas, Ikavar/Cernat, Kemevar/Subcetate, Kustalyvar/Ocland, Leanyvar/Floreşti, Sebusvar/Bologa, Tundevar/Vadu Crişului, Varfalva/Moldoveneşti, Varhegy/Buza, Waraskesev/Vânători etc. Este cât se poate de limpede, aşadar, că, în epoca în care etimologia „canonică” a cuvântului oraş prezumă un import terminologic dinspre limba maghiară spre cea română, radicalul vár/város nu dispunea de această semnificaţie, ceea ce elimină fără drept de apel o asemenea origine. O analiză eliberată de clişee a parcursului celor două cuvinte - românescul oraş şi maghiarul város - poate ilustra modul în care ele au convers semantic spre o semnificaţie comună (şi, poate, s-au şi influenţat reciproc sub aspect fonetic) abia de-a lungul ultimei jumătăţi a mileniului II, ceea ce reprezintă un proces firesc pentru două culturi şi idiomuri cu o mare capacitate sincretică, aflate de peste unsprezece veacuri în relaţie de vecinătate şi interferenţă. Dar „poveştile” (încărcăturile cultural-istorice) pe care le poartă cu ele cele două cuvinte rămân fundamental diferite, iar preocuparea pentru corecta decriptare a acestora are ca miză nu simpla „gimnastică a minţii”, ci şansa de a sonda, printr-un instrument privilegiat, prefacerile sociale şi spirituale ale unui trecut cu nimic mai prejos decât „prezentul civilizat”. Cu această motivaţie, vom încerca să demonstrăm care a fost parcursul real al devenirii cuvântului românesc oraş - despre care menţionăm, deocamdată, că nu îl vedem ca un construct intern al limbii române, ci tot ca pe un împrumut, dar unul preluat din altă arie cultural-lingvistică şi, în mod categoric, cu mult înainte ca vreun contact lingvistic româno-maghiar să fie măcar posibil.„Povestea” cuvântului românesc oraş nu ar fi însă completă dacă nu am da şi un răspuns în cheie pozitivă întrebării privind originea sa, respectiv, dacă nu am arăta care este, în opinia noastră, etimonul real. Înainte de a proceda ca atare, considerăm că nu este lipsit de importanţă să vedem care a fost, în spaţiul de sinteză culturală şi lingvistică daco-română, evoluţia realităţii pe care o desemnează cuvântul analizat - ştiut fiind, din teoria comunicării, că realitatea determină devenirea elementului lingvistic şi nu invers. În speţa noastră, realitatea este localitatea urbană, privită ca universaliu, ca şi categorie generică a cărei reflectare în vocabularul comun constituie o necesitate de cauzalitate univocă. La data celei mai vechi consemnări scrise pe care o cunoaştem până în prezent a cuvântului oraş, această categorie de aşezări umane avea, în spaţiul de afirmare a limbii daco-române ca idiom dominant de comunicare, o existenţă neîntreruptă de aproape două milenii. Coloniile greceşti de la Pontul Euxin au monopolizat primele trei secole de manifestare a fenomenului urban, constituind apoi atât modelul pentru primele aşezări de statut suprarual create de autohtoni, cât şi componenta cea mai importantă a mediului eminamente urban din spaţiul geto-dacic, până la începutul erei creştine, când şi unele, şi altele intră sub dominaţia romană atât sub aspect politico-militar, cât şi ca formulă instituţională şi cultural-civilizaţională. Vreme de şase secole, urbanitatea de formulă romană este consistent reprezentată în bazinul Dunării de jos, unde, după aşa-numita „retragere aureliană”, zeci de oraşe continuă să funcţioneze ca atare pe ambele maluri ale Dunării, unele dintre cele nordice (precum Sucidava) abia începându-şi perioada de înflorire - în vreme ce multitudinea oraşelor dintre Dunăre şi Haemus/Balcani, inclusiv cele din Scitia Minor/Dobrogea, îşi continuă evoluţia, depăşind adesea nivelele de dezvoltare pe care le avuseseră coloniile greceşti de la Pontul Euxin anterior cuceririi romane. Chiar şi după prăbuşirea frontierei dunărene a Imperiului Roman de Răsărit, la începutul sec. VII, şi intrarea regiunilor sudice ale sintezei daco-române, la sfârşitul aceluiaşi veac, sub dominaţia nou-creatului Ţarat Bulgar, fenomenul urban nu-şi încetează prezenţa în niciuna din marile regiuni ale fostei Dacia Magna. Astfel, Tomis-Constanţa este amintită cu numele antic în anul 883, într-un catalog al scaunelor episcopale din Ţaratul Bulgar, şi cu numele nou Constantia în tratatul De administrando Imperii al împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, din anul 950, document în care apare şi oraşul Selina/Sulina. Tibiscum-Caransebeş reapare în documentele ecleziastice din epoca basileului Vasile cel Mare - spre exemplu, în 1011 (indicat drept castrum Tibisco) şi în 1020, sub numele uşor alterat Dibiskos, ca centru sufragan episcopiei de Branicevo -, în condiţiile în care continuitatea de locuire şi o activitate indicând cert un statut suprarural este documentată arheologic în arealul imediat al oraşului antic pentru toate secolele care au urmat consemnării din Notitia Dignitatum. Un caz de continuitate urbană şi mai evident este cel al cetăţii portuare Tyras, care nu şi-a încetat niciodată funcţionarea, dobândind în schimb denumiri noi, consonante cu noii hegemoni: Maurokastron, Asprokastron. Cartografia „epocii anului o mie” sau cronicile mijlocului de Ev Mediu sunt la rândul lor explicite în prezentarea unei ample reţele de aşezări urbane în bazinul Dunării de Jos, care vor beneficia de o nouă perioadă de prosperitate, după 971 (anul revenirii frontierei bizantine la Dunăre, după reconquista împăratului Ioan Tzimiskes), pentru a constitui apoi, odată cu insurecţia katepanului Nestor din 1073, ca semn al vigorii lor, factorul politico-demografic care a iniţiat şi configurat statul Romaniei de Târnovo, creat de Fraţii Asăneşti în 1185. Din această altminteri foarte sumară trecere în revistă a evoluţiei urbane din spaţiul daco-roman se desprind mai multe concluzii. Cea dintâi, deja enunţată, este că în această regiune au existat neîntrerupt oraşe de-a lungul a aproape două milenii înainte de cea mai veche atestare a termenului autohton asociat - termen care, dacă se afla în uz la anul 1435, ca vocabulă care nu necesita nicio denominare, trebuie să fi fost cunoscut în această formă cu cel puţin două-trei generaţii mai devreme. O a doua concluzie este aceea că, de-a lungul acestui lung răstimp, instituţia habitaţională a oraşului s-a manifestat într-un context cultural dominat şi modelat de structurile civilizaţionale greacă şi romană, respectiv, de acea sinteză a lor care a format complexul cultural-lingvistic romeic/bizantin - firesc fiind ca această puternică amprentă să se reflecte şi în terminologia administrativă şi a vocabularului dependent de aceasta, într-o formulă bine integrată vocabularului comun. Nu în ultimul rând, o a treia concluzie pe care o reţinem, poate mai discretă, dar de neignorat, este faptul că îndelunga manifestare a fenomenului urban în spaţiul daco-roman şi românesc, metamorfozele pe care localităţile urbane cu continuităţi semnificative le-au cunoscut, precum şi marea diversitate pe care o prezenta lumea aşezărilor suprarurale din acest areal au adus în prim-plan, cu necesitate probabilist-statistică, în definirea subliminală a categoriei generice a oraşelor, nu elemente de înzestrare edilitară (cum ar fi sugerat etimonul invalidat varos), ci aspecte de realitate socială - comunitatea umană fiind numitorul comun al tuturor cazurilor particulare din spatele termenului pe care-l analizăm. O dată stabilit contextul cultural al formării cuvântului oraş, să ne îndreptăm atenţia asupra termenului propriu-zis. Primul lucru pe care-l observăm este că acest cuvânt are cel puţin aparenţa unui termen compus, sufixul identificabil -aş reprezentând una dintre cele mai specific româneşti „tehnologii” de inovare semantică, într-o „colegialitate” care reuneşte atât termeni de vocabular comun (precum călăraş, sutaş, suliţaş, cămăraş etc.), cât şi deloc puţine nume proprii, cu precădere toponime şi antroponime (ca Mediaş, Crângaş(i), Buziaş, Colibaş(i), Ionaş, Toderaş, Grigoraş etc.). Fapt deloc surprinzător în lumina celor prezentate mai sus, descoperim, după detaşarea sufixului, un termen cu funcţionalitate de sine stătătoare, a cărui apartenenţă istoricizată la vocabularul limbii daco-române nu poate fi pusă la îndoială - şi care, în acelaşi timp, are o solidă ancorare în registrul semantic conex instituţiei administrative urbane: ora/hora. În legătură cu acest termen şi cu derivaţiile sale, dicţionarul-etalon al limbii române, DEX, reţine următoarele semnificaţii: „dans popular românesc (...) cerc format de aceia care execută acest dans” şi „petrecere ţărănească unde se dansează jocuri populare” - pentru hora; „rotocol mare de fân” - pentru horişte şi horitură; „unitate de măsură a timpului (...), distanţă, spaţiu care poate fi parcurs în timp de un ceas” - pentru oră. Lesne de observat, toate aceste sensuri converg spre semnificaţia de adunare, cuprindere, mulţime delimitată, semnificaţie pe care o reţin şi termenii echivalenţi din principalul dialect sudic al limbii române, aromâna. Astfel, în acest dialect se regăsesc atât cuvintele oarâ - „oră”, huro (cu varianta huradz) - „horă”, cât şi doi termeni care, în aparenţă, nu au corespodent din daco-română: horyea - „separare, despărţământ” şi, respectiv, hoarâ, al cărui înţeles modern (reţinut şi de dicţionarul Papahagi) este „sat, aşezare rurală”, dar pe care contexte literare tradiţionale aromâneşti îl denominează ca şi „comunitate”. Or, acelaşi sens specific îl are şi termenul clasic grec chora, din care, indubitabil, este derivat şi cuvântul aromân hoarâ. Ca şi vocabula aromână, noţiunea greacă nu se aplică oraşului propriu-zis, în sensul în care îl percepem astăzi, ci unei comunităţi dispersate pe un teritoriu mai larg, dar unite totuşi printr-o structură instituţională, la rândul său de natură suprarurală, care se raportează la un centru bine definit. În Antichitatea greacă şi în epoca propriu-zis elenistică, termenul chora avea deja o carieră semantică excepţională, Platon atribuindu-i, spre exemplu, în dialogul Timaios, suprasensul filozofic de matrice. Semnificaţia principală, dominantă, a termenului a rămas însă, până în prezent, cea de funcţie administrativă, fapt certificat atât de preluarea sa într-o largă paletă de toponime, cât şi de contextele, foarte numeroase, în care noţiunea este utilizată ca termen comun. Dacă preluarea în sinteza lingvistică daco-română a unui termen de referinţă instituţională grecească/romeică se explică, credem, de la sine, în condiţiile în care fenomenul urban din bazinul dunărean a evoluat sub incontestabila influenţă culturală constantinopolitană, este legitim să ne întrebăm, totuşi, de ce termenul ales nu a fost mult mai consacratul polis? Răspunsul este, în opinia noastră, foarte simplu: pe de o parte, centrele urbane din spaţiul daco-român au avut, de-a lungul mileniului I, poate cu rarisime excepţii, dimensiuni reduse, care nu confereau vorbitorilor analogii suficiente cu urbanitatea dezvoltată a unui polis autentic, iar pe de alta, aceste centre au fost frecvent supuse destructurărilor de tot felul, continuitate demografică (inplicit şi cultural-lingvistică) prezentând nu oraşul propriu-zis, ci comunitatea care gravita în jurul acestuia - adică tocmai ceea ce desemnează termenul chora. Ca şi în celelalte cazuri în care a fost utilizat, sufixul -aş a avut menirea de determinant/localizant al noţiunii derivate: astfel, dacă termenul suta+aş numeşte persoana care deţine, într-o enumerare anume, numărul o sută, dacă suliţa+aş înseamnă deţinătorul de suliţă, dacă Ion+aş sau To(a)der+aş indică persoana având calitatea de a face parte (de a deţine dreptul de membru) din/al clanul(ui) lui Ion/Toader, (ch)ora+aş a ajuns să desemneze locul care deţinea calitatea de centru pentru chora/hora - adică pentru comunitatea a cărei polarizare o asigura nucleul urban în cauză. Credem că putem estima şi perioada în care s-a produs această derivare - în care termenul oraş a luat naştere şi s-a impus în limba daco-română. Din faptul că dialectele sud-dunărene nu au asimilat această inovaţie, păstrând doar forma arhaică chora - devenită, din raţiuni de specificitate fonetică hoarâ -, putem deduce că inovaţia s-a produs la mai multe generaţii după relativa separare a celor două arii ale străromânei, respectiv, după secolul VII.Consemnarea în scris a cuvântului în secolul XV ne oferă, de asemenea, un terminus pro quem, care ne îngăduie să apreciem că naşterea noului cuvânt se petrece, cu cea mai mare probabilitate, în aşa-numita „epocă a anului o mie”: veacurile IX-XII. Deloc întâmplător, acesta este intervalul în care aria nordică a romanităţii orientale se detaşează cel mai puternic de sursele de inovare cultural-lingvistică de care depinsese până atunci - latina şi greaca/romeica - şi începe să-şi formeze mecanisme de inovare proprii. Iar o dată cu formarea noului cuvânt, forma arhaică (c)hora începe să evolueze, prin graduală specializare, spre sensul devenit tradiţional în limba daco-română, de joc popular (hora românească fiind, la urma urmei, un ritual de întrunire a comunităţii) - în vreme ce, prin păstrarea ca noţiuni distincte a termenilor ora şi horişte/horitură, moşteniţi indubitabil pe filiera latină, s-a menţinut conexiunea cu un nivel semantic mai profund, comun latinei şi greacăi. Dispunem, din fericire, şi de câteva jaloane consemnate în scris ale acestui proces. Astfel, utilizarea cuvântului greco-elenistic chora pare să fi fost valorificată toponimic încă din primele secole ale erei, fapt sugerat de existenţa unor denumiri de localităţi autohtone, de condiţie suprarurală, precum Capora, deloc întâmplător situată în vecinătatea apropiată a salbei de polisuri pontice. Spre „epoca anului o mie”, care survine după ce regrecizarea Romaniei de Constantinopol devenise un fapt istoric, pe tronsonul românesc al Dunării pot fi observate mai multe toponime care par să reflecte etape intermediare ale asimilării termenului de centru imperial în idiomul provincial al periferiei nordice. Unul dintre acestea este, indubitabil, Horom (castrum Horom), aşezare de polarizare urbană (cetate) de la Dunărea bănăţeană, aflată în stăpânirea ducelui Glad de Morisena - derivarea toponimului din termenul greco-romeic specializat, într-o epocă în care Bizanţul îşi restabilise frontiera pe Dunăre şi îşi (re)vasalizase formaţiunile etno-politice din această regiune, fiind practic singura ipoteză viabilă. Faptul că geograful armean contemporan Vardan Vardapetul utiliza practic acelaşi termen pentru desemnarea Romei, ca şi pentru desemnarea locuitorilor romanici din bazinul Dunării de Jos (locuitori ai mulţimii de gorod-uri peste care voise să se înstăpânească cneazul Sviastoslav cu un veac mai devreme) este, de asemenea, în deplină concordanţă cu această interpretare: la urma urmei, reţeaua aşezărilor urbane de pe cele două maluri ale fluviului au asigurat atât continuitatea impulsurilor de romanizare, cât şi identitatea cultural-politică a românilor. Un altul este, doar aparent surprinzător, dubletul toponimic Bihor-Biharea - a cărui interpretare trebuie să ţină seama mai întâi de faptul că, aşa cum ne indică grafiile timpurii (forma Bychor/By-chor se numără printre variantele primare, dacă nu cumva este chiar cea mai veche), avem de-a face cu un termen compus, iar apoi de faptul că prima parte a termenului face trimitere diurectă la etniconul grupării dacice care locuia în teritoriile bihorene încă din perioada preromană, continuându-şi autonom existenţa în paralel cu funcţionarea provinciei Dacia Augusti şi ulterior acesteia: biphii. ne atrage atenţia şi faptul că trascrierea primară a denumirii actualei aşezări Orăştie a fost Woras (civitas Woras nominata) şi nu Waros/Varos, aşa cum s-a impus mai târziu în nomenclatorul oficial, această formă fiind foarte apropiată de cea pe care a ajuns să o îmbrace cuvântul românesc oraş, la data deplinei sale autohtonizări. Concluzionând, vom afirma că originea cuvântului românesc oraş trebuie căutată în termenul administrativ romano-elenistic chora, intrat de timpuriu (ca împrumut lingvistic) în vocabularul populaţiei de sinteză traco-daco-romană şi în toponimia conexă, pentru ca, după separarea romanităţii dunărene, în consecinţa evenimentelor care au bulversat regiunea balcanică în cursul secolului VII, el să evolueze, doar în arealul propriu-zis daco-român, spre forma contemporană, pe care a derivat-o semantic din noţiunea de comunitate teritorială, printr-un procedeu propriu de determinare: sufixul -aş.