CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A DOUA.

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A DOUA

Capitolele 2-3:

 *Capitolul 2:

 „Lucrurile care sunt” - Bisericile Apocalipsei: 

   Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există. Ascunsă „la vedere” și totuși accesibilă tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzațional, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră! Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii Creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de studiu. „Scrisorile Domnului Iisus către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei” ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este inexplicabil! Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici înfrântă. Ea este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci din toate neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta. Istoria este a lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei epoci istorice ca să ne putem număra în final printre biruitorii vrednici de răsplata cerească ! În același timp, adresez acest studiu naivilor necunoscători și visători care ne spun mereu: „Frate, nu mai este biserica ce a fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul secol.” Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb pe acești visători idealiști: „În care dintre cele șapte biserici din primul secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una din cele șapte cărora le-a scris apostolul Pavel.” Nici vorbă, n-avem la ce să ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei. Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup, bisericile vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea exista o biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți? Dumnezeu a făcut în așa fel ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba pe mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?”, v-aș răspunde: „Mi-e indiferent! Important este să fiu unul din „biruitorii“ pe care-i are Dumnezeu în fiecare dintre ele!” Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu, „Cel ce pe toate le stie” ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !

Introducere: Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reich”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări. Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”. Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că niciuna din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma! Fără nicio îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane? Aceste Biserici pot fi analizate: 1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale; 2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului; 3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.. Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos.

1. Biserica din Efes:

  Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 - 20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția. Observați din text că cei din biserica Efesului n-au „pierdut” dragostea dintâi, ci „au părăsit-o”. Este o mare diferență în cele două. A fost un act de voință. De aceea și leacul pe care li-l recomandă Domnul Iisus este tot unul de voință: „Întoarce-te la faptele tale dintâi”! Nimeni nu poate porunci sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi. Când le vom face, Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice relația a dragostei. Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la pomul vieții descris în Geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de calitatea veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu este, nimic nu este!”

Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16).

Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?

SECOLUL I:

• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna:

   Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie. Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) are o populație de aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent se declară creștini. Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în termeni de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”, „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte”. Din cea de atreia expresie derivă postulatul doctrinar: Cine se naște o singură dată, moare de două ori, dar cine se naște de două ori (nașterea din nou) nu va muri decât o singură dată!” Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea! În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II:

  În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM - Un fel de mișcare „new age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM - O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM - O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

  Apar „apologeții”, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul. Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177). Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).

SECOLUL III:

  La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.” Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței. Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din Alexandria.

248 - Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 - Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.

   Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filozofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

3. Biserica din Pergam:

  Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. Cel mai impozant dintre toate templele păgâne era cel dedicat lui Zeus. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale. Pentru cei care vreți să pricepeți, textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele tuturor acestor religii păgâne activitate demonică: „ … locuiești acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”, „acolo unde locuiește Satana”. Religia Greciei, cu panteonul ei de zei carnali care se culcau cu femeile oamenilor și dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost o nostalgică amintire a vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a demonizat prin contaminare rasa umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească prin potop. Idolatria nu este doar o boală a imaginației. Este mult mai peiculoasă decât așa ceva. Aduceți-vă aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Corinteni 10:21). Scrisoare prezintă un fel de alternativă a două săbii: violența persecuției împotriva creștinilor (ilustrată prin uciderea lui Antipa) și violența interveniei divine: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri”, „Voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele”. Singura șansă a acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.

Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel de biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții”, despre care se vorbește, au fost adepții unui curent de îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „Imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther. Cu Pergam, persecutații ajung să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să manifeste „nerăbdarea” cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate dorințele de unificare și de instituționalizare. În multe locuri, cetățenii Imperiului care refuzau să se „încreștineze” au început să fie persecutați. Agresivitatea bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire persistență într-o constrângere sprijinită cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil? La insistențele nerăbdătoare ale lui Constantin și mai ales ale cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile episcopilor creștini” au renunțat la învățătura „totalei libertăți de conștiință” și au introdus „doctrina încreștinării forțate”. Această modificare de doctrină a fost sprijinită cu o inacceptabilă „tălmăcire” a uneia din pildele Domnului Iisus. Este vorba despre pilda celor poftiți la cină (Luca 14:15-24). Prin această pildă, Domnul Iisus i-a răspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” Ideia pildei este că „doritori teoretici” sunt mulți, dar cei care sunt gata să lase preocupările înșelătoarei vieții de acum, pentru a se gândi și pregăti pentru împărăția viitoare sunt, din păcate, foarte puțini. Într-unul din ultimele versete ale pildei, „stăpânul” care își poftise musafirii, exasperat că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț, i-a zis robului său: „Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „silește-i să intre” (răstălmăcit cu bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,” dictate de puterea imperială. Unii dintre Părinții Bisericii au început să recomande pe față „încreștinarea forțată”. Augustin din Hippo declara că este preferabil ca oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar că, în situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța și pedeapsa: „Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre cu nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de spiritualitate înaltă. Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se conformeze, au fost siliți să intre”. Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“: credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar conștiința umană a fost îngenuncheată cu forța. În timp, biserica a preluat chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages - epoca întunecată” sau „Middle Ages” - Evul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei epoci mai dăinuiesc și astăzi. Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.

SECOLUL IV:

  Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica - La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica - Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica - păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica - Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.

Biserica confruntă Imperiul - Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții - Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.

Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.

Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.

Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.

386 - Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.

Anul 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V:

  Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu. În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul,erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.

Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni Sfântul Patrik).

496 - regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia bisericii apusene.

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.

Anul 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira:

  Este de departe cea mai lungă dintre cele șapte scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență istorică: biserica Evului Mediu Întunecat. Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15). Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste (!). Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22). De fapt, scrisoarea trimisă bisericii din Tiatira începe extraordinar de bine și descrie o stare pe care am vrea să o găsim în toate bisericile: „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (Apoc. 2:19).  Ce urmează însă după aceea este numai „vai și amar”. Mi-a plăcut reacția unui istoric american  (Robert Southern) față de bisericile istorice europene. Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a răspuns: „Răspunsul este foarte simplu: liturghia!” Când a fost întrebat de ce nu se alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul este la fel de simplu: liturghia!” Problema fundamentală a bisericii din Tiatira a fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar buruienile lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune. Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!”  După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur de la Betel și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1 Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate. Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16). Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare” între om și Dumnezeu, ca și când ea ar fi fost Hristos! În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel și s-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii lumești s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat pe  Hristos la o parte.

SECOLUL VI:

529 - Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530 - 532 - Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

  Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de filozofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord. Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, în fapt, o clădire-biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537). Dionisie Exiăuus (m. 550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani. Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția, stabilindu-și cartierul general la Iona. Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic. La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le culturi încorporate în creștinism. Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.

Anul 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII:

600 - 636 - Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 - Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 - Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 - După o dispută între biserica celtă și misionarii romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.

Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 - Islamul cucerește Ierusalimul.

690 - Doi episcopi anglo-saxoni, Wilian și Killibord, activează intens ca misionari pe continentul european, printre franci.

Anul 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII:

731 - Venerabilul Beda (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”

  Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.

  Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.

  Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

  Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.

 Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.

 Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China și fondează așezăminte monahale.

 Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.

Anul 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX:

800 - De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.

831 - Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”

  John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”

  Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.

  Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.

  Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

 Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.

Anul 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X:

  Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est. În răsărit, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda. Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.

909 - se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.

 Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 - Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele Bizanțului.

  Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.

993 - Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

  Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.

   În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)

  Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

  Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.

Anul 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI:

  Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 - Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 - Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.

1095 - Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.

1099 - Cruciații cuceresc Ierusalimul.

  Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.

1098 - Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.

  William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebury (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză. Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.

Dezvoltarea muzicii:

1015 - apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

Anul 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII:

  În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 - inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 - terminarea Catedralei din Chartres.

 Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 - Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în 1191

1147 - Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 - Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 - Este înființat ordinul „ospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”

  Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 - Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 - Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.

  În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1115 - Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux. El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.

1155 - este înființat ordinul „carmelit.”

Anul 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII:

  Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare. Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 - Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 - Cruciada copiilor.

1209 - Francis de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 - Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China. Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 - Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).

  Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

Anul 1.300. La 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV:

  După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160-1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).

1302 - Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.

1309 - 1377 - „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378 - 1417 - „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.

  „Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației. În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în Țările de Jos. Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet. Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din papalitate. Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”

1305 - 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

  Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 - John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

Anul 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV:

1414 - 1417 - Sinodul de la Constanța/Konstanz încearcă să pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.” Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de preocupări politice. Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de traduceri.

1431 - Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 - Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 - Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.

1479 - În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.

1498 - Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

  Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.

  Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 - Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.

Anul 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

*Capitolul 3:

5. Biserica din Sardes:

  Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus persanul (549 î.H.), și de Antiohus cel Mare (214 î.H.). Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos. Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare/biserică: - cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) ,- cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării), - cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos). Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4 - T.M.; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30). Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea. Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor. Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a trecut Biserica.

SECOLUL XVI:

  Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei. Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.

1517 - Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o ne mai întâlnită efervescență. Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520). Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henry al VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica Anglicană  și se autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea. O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545-1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea. Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”. În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

Anul 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII:

  Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei. În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles I (Carol I), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană. În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618 - 1648 - în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

  Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown - 1607, Pilgrims Land - 1620, Massachusetts Bay Colony - 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.

  În Anglia este lansată traducerea „King James” a Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale. Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 - Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle. Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670),John Bunian, Călătoria creștinului, (1678). În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.

Anul 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia:

  „Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări/biserici creștine. Domnul Iisus nu-i găsește niciun fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa … „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.(Ioan 14:6). Domnul Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.). Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa). Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea! Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări/biserici „Cultul lui Hristos” - singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni. Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi reprezintă pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din afilierea nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor  a fost „totala separare a Bisericii de Stat”. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are ce să caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate” nouă, având ca fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a „tradiției”. O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!

SECOLUL XVIII:

  Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui, Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale. În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: George Whitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards. În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice. Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în timp ce poeți ca Isaac Watts și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie cântate în comun de credincioșii din Biserici. Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii de filosofie și politică morală” de William Paley, „O analiză practică a sistemelor religioase” de William Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie. Se răspândește climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia, țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor. Creștinul Daniel Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic prin aventuroase călătorii geografice. Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX.

  Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.” În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.” Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei. În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra. Filonul trezirilor spirituale creștine produce un torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea. David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară. Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea:

  Charles Dickens își începe celebra lui „poveste a celor două cetăți“ cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it was the worst of times”, care se poate traduce aproximativ prin „ erau cele mai bune vremuri și erau cele mai rele în același timp”. Ea se potrivește de minune celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu le vede ca extrem de proaste.

  Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte. „Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17). Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos, („Dacă deschide cineva”). Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !” Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”. Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX:

  Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filozofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.

1906 - Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării pentecostale.

1906 - Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii a lui Iisus din Nazaret.

1914 - Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.

1934 - Ia ființă organizația Wycliffe Bible Translators, cu scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.

1939 - Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.

1941 - Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1942 - Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din USA.

1948 - Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.

1950 - Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 - Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai  mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism: Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor în treburile Bisericii, liber acces la Biblie, înbunătățirea relației cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 - Mihail Gorbacev declanșează perestroika, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.

1990-2000 - Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.

1992 - 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând cu 1 Noiembrie, 1993.

1999 - Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Termenul a fost folosit încă din 1914-1917, dar este împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee („Our own Post-Modern Age has been inaugurated by the general war of 1914-1918”). Nimic nu mai este clar pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic. Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate. O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

Studiu de caz - Laodicea contemporană:

Introducere și context: Chiar și aceea care au ajuns la concluzia că „Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles” citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Iisus celor șapte biserici anintite în capitolele 2 și 3 ale cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre istoria bisericii creștine de-a lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin confuză: „Crezi că Dumnezeu a știut toate crizele acestea prin care a trecut Biserica Lui? Dacă Este atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?” I-am răspuns arătându-i primele capitole din cartea Apocalipsei: „Nu numai că a știut, dar ne-a și spus mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de zbuciumată pentru că este interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu … factorul demonic! Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică unde oamenii și-au părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta care locuia acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apoc. 2:13) și de încă una unde oameni se lăudau că au ajuns să cunoască „adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24). Nimic din ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor mai dinainte.

Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în intenția și mesajul ei:

Introducere, 1:1-9: HRISTOS - pe tronul cerului: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14).

Mesajul către cele 7 biserici: Fiecare scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte. Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii Hristosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată, ci „a căzut la picioarele Lui ca mort” (Apoc. 1:17). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui” (Apoc. 1;12-16). Nu este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Hristosului proslăvit, înaintea Căruia până și „duhurile cad în leșin” (Isaia 57:16). A trebuit ca Domnul Iisus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile cari sunt şi cele cari au să fie după ele” (Apoc. 1:17-19). Fraza: „Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele cari au să fie după ele” poate fi luată drept un „cuprins” al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare (preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de mesajul Apocalipsei. Interpretările „tradiționale” ne îndepărtează parcă de această carte, făcând-o aproape inabordabilă. Fiecare biserică și fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul Iisus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea. Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se află, are datoria să se întrebe: „Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea”? Pot fi eu un „biruitor” chiar dacă toată biserica este învinsă? Urgența acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte biserici, Laodicea este singura la care Domnul Iisus se raportează „din afară”. El a fost odinioară „înăuntru”, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns să fie „afară”: „Iată Eu stau la ușă și bat.” (Apoc. 3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că, indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost „înăuntru”, altfel n-am putea discuta despre o „biserică”! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de valori. Între Hristos și cei din Laodicea a apărut  „o incompatibilitate de valori”! Urmăriți analiza făcută de Hristos: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentrucă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” (Apoc. 3:15-18). Remarcați incompatibilitatea? Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu dă doi bani pe ceea ce au ei. Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, „aur curat” Ei spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă doctorie pentru ochi. Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de dezbrăcați. Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și goi! Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar vrea El să le facă. În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o „anecdotă” tristă din vremea „segregației”, când albii și negrii nu aveau aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios „de culoare” a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte. Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă. După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a auzit glasul Domnului: „Ce faci aici, Sam?” „Am încercat să stau la ei în biserică și m-au aruncat afară, în șanț…” „Hei, Sam, tu măcar ai apucat să intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…” Oricine citește scrisoare adresată de Domnul Iisus celor din Laodicea trebuie să se întrebe: „Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?” Am spus deja că mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul „biruitorilor” care există în fiecare biserică. Și iată de ce: Fiecare promisiune făcută de Domnul Iisus celor care „biruiesc” în această perioadă de „și bine și rău” își are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar.  Cele șapte scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea „biruitorilor” în destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din descrierea Hristosului cosmic („Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o promisiune minunată. Fiind o neam între neamuri, Israelul are un destin terestru. Însă, „cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de „binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Efes, 1.3), şi tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat întrutotul de Hristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu Hristos” (Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu Hristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Hristos, moştenirea tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17). Cartea Apocalipsei detaliează acest destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute „biruitorilor” din cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel care „este mai mare decât cel care este în lume” (1 Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este „credinţa” lor (1 Ioan 5:4-5). Israelul se luptă cu neamurile, Biserica duce o luptă spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de vedere, „cruciadele” şi „războaiele sfinte” au fost cele mai mari gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii „nu sunt supuse firii pământeşti, ci întărite de Dumnezeu ca să surpe „întăriturile” Vrăjmaşului şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii.

Puterea „biruitorilor”: Aceasta nu este puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes. 6:10). Ei nu au de luptat „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă „toată armura lui Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7). Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui Hristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).

Promisiuni făcute „biruitorilor”: Care sunt promisiunile eterne făcute de Hristos „biruitorilor” din istoria Bisericii?  Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile amintite în cartea Apocalipsa. „Cine are urechi de auzit, să audă ce spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.

Accesul la pomul vieţii: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). Accesul la pomul vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi) Interzicerea accesului la „pomul vieții” după ce Adam și Eva au mâncat din „pomul cunoașterii binelui și răului” a fost un act înțelept de dragoste din partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum este ea, este că dobândind statut etern, omul n-ar mai fi fost „mântuibil”, asemena îngerilor căzuți. Un asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și degenerarea ajunsă de „predeluvienii” care și-au stricat total „calea” pe care mergeau înaintea Domnului. La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu poată dăinui veşnic: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.”(Gen. 3:22-24). Pomul vieții a fost ridicat de Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni printre noi în … „noua ordine cosmic”, când va crește în noul Ierusalim și pe cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi „la vindecarea Neamurilor” De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?, rămâne o întrebare cu răspuns greu de dat! În eternitatea viitoare, pomul vieţii se va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat la el: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).

Izbăviţi de a doua moarte: Asigurarea că nu va trece prin cea de a doua moarte a fost promisă celor din Smirna: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” (Apoc. 2:11). Moartea a doua, ne spune Apocalipsa va fi „iazul de foc”. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc. 20:6, 14-15). „Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8). Vorbim mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o pricină de glume și amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai sau în iad, un comic american a răspuns: „În iad, bineînțeles, majoritatea prietenilor mei sunt deja acolo!” Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe vremea Domnului Iisus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe care o pot primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că au de ales doar între „bine”, „mai bine„ , „foarte bine” și „cel mai bine”. Ca să se poată bucura și de „plăcerile de o clipă ale păcatului”, ascultătorii noștri renunță la varianta lui „cel mai bine”, legănându-se în iluzia că se poate și să fi un fel de „creștin de clasa a doua”, un fel de „„credincios fără viața de biruință”! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că iadul va fi plin de „pseudo-creștini” care îi vor alerga pe mânioși pe predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că și  mulți predicatori vor fi acolo!!). Ca să explice această a doua moarte, unii spun: „Cine se naşte o singură dată, moare de două ori; cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o singură dată”.  Moartea a doua este despărţirea eternă de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).

Mana ascunsă şi o piatră albă: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17). „Mana ascunsă”, promisă biruitorilor din Pergam, este foarte greu de identificat. Ea apare în contrast cu „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor”, iar numele nou vestește o identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.Faptul că este „ascunsă” poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o trimitere la „mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Iisus S-a prezentat ca fiind „adevărata pâine coborâtă din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4). În Antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră albă. Fără nicio îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu în administraţia eternă.

Stăpânire peste Neamuri: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28). Toiagul de cârmuire peste neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira. Aici apare din nou distincția dintre Israel și neamuri. Ni se vorbește despre o vreme viitoare în care „biruitorii” vor cârmui peste neamuri și le vor pedepsi aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la abuzurile „războaielor sfinte” și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia.  Este o promisiune foarte greu de explicat pentru „amilenişti”! În absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce poate fi această „stăpânire peste neamuri” despre care vorbeşte Domnul Iisus. Încercările bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi nereuşite. Fără nicio îndoială, promisiunea se referă la o vreme viitoare, nu la vremea de acum. Doar venirea Împărăţiei viitoare va putea împlini această promisiune. Domnul Iisus le-a promis ucenicilor Săi această domnie: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat.19:28). „Înnoirea tuturor lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului, zicând: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F.A. 3:19-21). Realizarea acestei promisiuni este descrisă în Apocalipsa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4). Această „stăpânire peste neamuri cu un toiag de fier” este una din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Hristos, Capul Trupului. Vom domni împreună cu El: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apoc. 19:15-16). „Luceafărul de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Hristos vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).

Haine albe, nume scris în cartea vieţii: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5). Această promisiune este pentru biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Iisus exista chiar meseria de „nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe pot semnifica aici puritate, demnitate, ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13; 19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori. 

Un stâlp în Templul etern: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). Promisiunea aceasta este făcută celor din Filadelfia. Constructorii templelor din Antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea, numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească.  Nu ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde „Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină, „numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la „cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Iisus, aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu Mirele. Este clar că „biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Iisus Hristos. Vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou”.

Scaunul de domnie al Mielului: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3:21). Slavă Domnului! Există biruitori și în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată pentru cei ce biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel! Aşezarea pe tron implică demnitate, autoritate şi cinste. „Biruitorii” s-au calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Hristos. Privilegiile domniei se extind nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate. Ni le garantează unirea noastră cu Hristos. Cum trebuie să înțelegem acest lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate: cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari, împreună, ei trebuie să se supună mamei lor, care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea soțului ei, care și el trăiește sub autoritatea șefului, a polițaiului, a primarului, a guvernatorului (în unle țări, desigur) și a președintelui/monarhului. Peste toți aceștia domnește „mâna nevăzută a societăților masonice secrete”, peste care domnește nevăzut Satan, peste care domnește nevăzut … Dumnezeu însuși! „Biruitorii” din bisericile de azi sunt invitați să se așeze alături de Hristos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu („Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” - Apoc. 3:21). La auzul acestor promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică realitatea prezenței Lui „înăuntrul meu”. Îmi este mai aproape decît propria suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimii mele, este cântarea cântecelor mele”. ,,Sunt străin și călător/N-am aici palate/Dar în țara fără norAle mele-s toate!”/ Toate stelele de sus,/ Tot ce n-are-n veci apus,/ Prin iubirea lui IisusAle mele-s toate./ Domnul meu în infinit/Multe stele ţine/Pentru cine le-a zidit/Decât pentru mine?/Din neant când le-a chemat/Domnul mult s-a bucurat;/Însă viaţa lui Şi-a dat/Decât pentru mine!/Dar nici eu nu-s al oricui,/Lui îi sunt cunună;/Casa mea şi cerul Lui-/Tot ce-avem, e una./Şi la bine şi la rău/Eu al Lui sunt, El e-al meu;/Eu nimic, El Dumnezeu-/Dar ce avem e una!” În această lume în care există „și bine și rău” mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este extraordinară!