IISUS - LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 1 LA 10!
1 - „Dumnezeu cu noi”:
„Îi
vor pune numele Emanuel ... Dumnezeu cu noi.” Lumina cunoștinței slavei lui
Dumnezeu se vede „pe fața lui Iisus Hristos. Din zilele veșniciei, Domnul Iisus
Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu, chipul măreției și
maiestății Sale, „strălucirea slavei Lui”. Și tocmai pentru a manifesta această
slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest Pământ întunecat de păcat, El a
venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”.
De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Iisus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât
oamenilor, cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu -
gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi, El
spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” - „plin de îndurare și milostiv,
îndelung răbdător, plin de bunătate și adevăr”, - „ca iubirea cu care M-ai
iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată
numai copiilor Săi de pe Pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a
Universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii
răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și
care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârșite. Atât cei
răscumpărați, cât și ființele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos
știința și cântecul lor. Se va vedea că slava ce strălucește pe fața lui Iisus
este slava iubirii ce se jertfește pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea
că legea iubirii ce renunță la sine este legea vieții pentru Pământ și pentru
Cer; că iubirea care „nu caută folosul său” își are izvorul în inima lui Dumnezeu
și că în Cel blând și smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuiește în
lumina de care niciun om nu se poate apropia.
La
început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creațiunii. Hristos a
fost Acela care a întins Cerurile și a pus temeliile Pământului. Mâna Lui a
fost aceea care a așezat lumile în spațiu și a modelat florile câmpului. „El
întărește munții prin tăria Lui.” „A Lui este marea, El a făcut-o.” (Psalmii
65, 6; 95, 5. - T.M.). El a fost cel care a umplut Pământul cu frumusețe și
văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile de pe Pământ, din văzduh și Cer, El
a scris mesajul iubirii Tatălui. Cu toate că păcatul a mânjit opera
desăvârșită a lui Dumnezeu, inscripția încă rămâne. Chiar și acum toate
lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, afară de
sufletul egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre care
spintecă văzduhul, niciun animal care se mișcă pe Pământ nu slujește decât
pentru binele altuia. Nu este nici o frunză a pădurii ori firicel firav de
iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust și frunză
pulsează acel element al vieții fără de care nici omul, nici animalele n-ar
putea trăi; iar omul și animalele, la rândul lor, slujesc viețuirii copacului,
arbustului și frunzei. Florile își răspândesc parfumul și își expun frumusețea
pentru fericirea omenirii. Soarele își revarsă lumina spre a înveseli
lumea. Oceanul, el însuși sursa tuturor izvoarelor și fântânilor noastre,
primește torentele de apă de pe întregul Pământ, dar primește ca să dea. Aburii
care se ridică din adâncul său se transformă și cad în ploi pentru a uda
Pământul, făcându-l să încolțească și să odrăslească.
Îngerii
slavei se bucură atunci când oferă dragostea și grija lor neobosită ființelor
căzute și nesfinte. Ființele cerești apelează stăruitor la inima oamenilor; ele
aduc acestei lumi întunecate lumină din curțile de sus și, printr-o slujire
stăruitoare și plină de iubire, mișcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel
pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai intimă decât cea
pe care ele însele o pot cunoaște. Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini
nedesăvârșite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în Iisus. Privind la Iisus, vedem că
slava Dumnezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la Mine Însumi”, zice
Hristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine și Eu trăiesc prin Tatăl.”
„Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis. (Ioan 8, 28; 6,
57; 8, 50; 7, 18.) În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu,
care este legea vieții pentru Univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile
de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot așa procedează El și în curțile
cerești, în slujirea Sa pentru toate ființele create: prin Fiul iubit, viața
Tatălui se revarsă peste toți și tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă
și de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Și astfel,
prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul
Marelui Dătător, legea vieții.
Chiar
în Cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naștere prin înălțarea de
sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din
Cer. El a căutat să câștige controlul asupra ființelor cerești, să le despartă
de Creatorul lor și să le câștige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a
prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorința de înălțare de
sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de
caracter. În felul acesta i-a înșelat el pe îngeri. Tot așa i-a înșelat și pe
oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu și să nu aibă
încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și de o
extraordinară măreție, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever și
neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în
rebeliune împotriva lui Dumnezeu, și bezna nenorocirii s-a coborât asupra
lumii. Pământul s-a întunecat din cauza înțelegerii greșite a caracterului
lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate,
pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înșelătoare a lui
Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forță.
Exercitarea forței este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu;
El dorește numai o slujire din iubire, și iubirea nu poate fi impusă; ea nu
poate fi câștigată prin forță sau autoritate. Numai prin iubire se trezește
iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să
fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea
face numai o singură Ființă din tot Universul. Numai Acela care cunoștea
înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste
noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele neprihănirii, și
tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.). Planul pentru răscumpărarea
noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea
lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ținută ascunsă
timp de veacuri.” (Romani 16, 25.) A fost o dezvăluire a principiilor care, din
veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și
Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea
înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia ființă, dar i-a
prevăzut existența și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situație.
Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât Se hotărî să dea pe unicul
Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața
veșnică.” (Ioan 3, 16.). Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai
pe sus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14,
13.14.). Dar Hristos, deși „avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un
lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși
și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filipeni 2, 6.7.).
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Iisus ar fi putut rămâne alături de
Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească și închinarea îngerilor. Dar El a
ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui și să coboare de pe tronul
Universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinși de întuneric și viață
celor ce pier.
Acum
mai bine de două mii de ani, o voce cu o semnificație tainică s-a auzit în Cer,
de la tronul lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin”. „Tu n-ai voit nici jertfă, nici
prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.... Iată-Mă (în sulul cărții este scris
despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10, 5-7.). În aceste
cuvinte, se anunță împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veșnice.
Hristos era gata să vină în lumea noastră și să Se întrupeze. El zicea: „Tu
Mi-ai pregătit un trup”. Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea
împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina
prezenței Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciți, manifestarea slavei
Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc - slava
invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Această
țintă măreață fusese prefigurată prin tipuri și simboluri. Rugul arzând, în
care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu.
Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiș neînsemnat, ce
aparent n-avea nicio atracție. Acesta însă cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul
atotîndurător și-a ascuns slava într-o înfățișare foarte umilă, pentru ca Moise
să o poată privi și să trăiască. Tot așa, în stâlpul de nor ziua și în stâlpul
de foc noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voința
Sa și le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită și maiestatea Sa
învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiți s-o poată privi. În
același mod Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni
3, 21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nici o
frumusețe ca ei să-L dorească; și totuși El era Dumnezeu întrupat, Lumina
Cerului și a Pământului. Slava Sa era învăluită, măreția și maiestatea Sa erau
ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristați și ispitiți.
Dumnezeu
i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi
locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul
poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul
prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos și-a așezat sălașul în mijlocul
taberei noastre omenești. El și-a întins cortul alături de corturile oamenilor,
ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa
divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și
de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului
născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.). De când Iisus a venit să locuiască împreună
cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru
noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că
divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece în fiecare
învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a
iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe
Pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
Satana
înfățișează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susține că
este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului
căderea primilor noștri părinți, cu toate nenorocirile care au rezultat,
determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al
suferinței și al morții. Iisus a trebuit să demaște această înșelăciune. Ca
unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El
a luat asupra Sa natura noastră și a trecut prin experiențele noastre. „Prin
urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile.” (Evrei 2,
17.). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Iisus n-a îndurat atunci, în acest
punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi.
De aceea, Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.”
(Evrei 4, 15.). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuși. Și El
n-a exercitat în folosul Său nicio putere care să nu ne fie și nouă oferită în
dar. Ca om, El a înfruntat ispita și a biruit cu puterea pe care I-a dat-o
Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în
fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8. - T.M.). În timp ce umbla din loc în loc,
făcând bine și vindecând pe toți cei chinuiți de Satana, El le-a explicat
oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu și natura slujirii Sale. Viața Sa
dovedește că este cu putință ca și noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin
divinitatea Sa, El stăpânește pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a
dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să
ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit
lui Moise, zicând: „EU SUNT CEL CE SUNT”.... „Vei răspunde copiilor lui Israel
astfel: Cel ce se numește EU SUNT m-a trimis la voi.” (Exod 3, 14.). Aceasta
a fost garanția eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea
oamenilor”, El Însuși a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul și
umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup.” (1 Timotei 3, 16.). Și nouă
ne zice: „EU SUNT Păstorul cel bun”. „EU SUNT Pâinea vie”. „EU SUNT calea,
adevărul și viața”. „Toată puterea Mi-a fost dată în Cer și pe Pământ.”
(Ioan 10, 11; 6, 51; 14, 6; Matei 28, 18.). EU SUNT chezășia
fiecărei făgăduințe. „Dumnezeu cu noi” este garanția eliberării noastre din
păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea Cerului.
Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe față un
caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă și mai jos pe
cărarea umilinței. „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a
făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 8.).
După cum marele preot punea la o parte strălucitoarele sale veșminte preoțești
și slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obișnuit, tot așa și
Hristos a luat înfățișarea de serv și a adus sacrificiul, El Însuși fiind
preotul și tot El fiind și jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele
noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a
căzut peste El.” (Isaia 53, 5.). Hristos a fost tratat așa cum meritam noi,
pentru ca noi să putem fi tratați așa cum merita El. El a fost condamnat pentru
păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi
îndreptățiți prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a
suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viața care era a Lui.
„Prin rănile Lui suntem tămăduiți.” Prin viața și moartea Sa, Hristos a
făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul
lui Satana era de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om; însă în
Hristos ajungem mult mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut
niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o
legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veșnicie.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu.” (Ioan 3,
16.). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre și să moară ca
sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne
asigure de planul Său imutabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să
devină membru al familiei omenești și să păstreze pentru totdeauna natura Sa
omenească. Aceasta era garanția că Dumnezeu Își va împlini Cuvântul. „Un Copil
ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a
adoptat natura omenească în persoana Fiului Său și a dus-o în Cerul preaînalt.
„Fiul omului” este Cel care are parte la tronul Universului. „Fiul omului” este
Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele
veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9, 6.). EU SUNT este
Mijlocitorul între Dumnezeu și neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale
întinse. El, care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”, nu
Se rușinează să ne numească frați. (Evrei 7, 26; 2, 11.). În Hristos,
familia pământească și familia cerească sunt legate. Hristos glorificat
este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc și neamul omenesc este
strâns la sânul Iubirii Infinite. Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci
ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în țara Sa! O, cât sunt
de înfloritori! Cât sunt de frumoși!” (Zaharia 9, 16.17.). Măreția celor
răscumpărați va fi o mărturie veșnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „în
veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de
noi, în Hristos Iisus”, „pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești
să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui
Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul
nostru.” (Efeseni, 2, 7; 3, 10.11.). Prin lucrarea de răscumpărare a lui
Hristos se recunoaște justețea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este
făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzațiile lui Satana sunt respinse
și caracterul său demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate declanșa.
Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăși în Univers. Pentru veacurile
veșnice, toți sunt asigurați împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a
iubirii, locuitorii Pământului și ai Cerului sunt legați de Creatorul lor cu
legăturile unirii indisolubile. Lucrarea de mântuire va fi desăvârșită.
În locul unde păcatul s-a înmulțit, harul lui Dumnezeu se înmulțește și mai
mult. Pământul însuși, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al
lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci și făcut să strălucească de slavă.
Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a sălășluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei
a trăit, a suferit și a murit - aici, când El va face toate lucrurile noi,
cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii și „El va locui cu ei și ei vor fi poporul
Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apocalipsa 21,
3.) Iar prin veacurile nesfârșite, când cei răscumpărați vor umbla în lumina
Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare.
2 - Poporul ales:
Timp
de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului. De acest
eveniment iudeii își legaseră speranțele lor cele mai strălucite. În cântec și
profeție, în slujba templului și în rugăciunea de acasă, ei așezaseră Numele
Lui. Și cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul
Cerului era pentru ei „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea
nici frumusețe, nici strălucire” și n-au văzut în El frumusețea pentru care
să-L dorească. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” (Isaia 53, 2
Ioan 1, 11.). Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi
chemase ca să păstreze între oameni cunoașterea Legii Sale și a simbolurilor și
profețiilor ce arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de
mântuire pentru lume. Ceea ce Avraam a fost în pământul
pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt și Daniel la
curțile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate națiunile. El
trebuia să descopere oamenilor pe Dumnezeu. În chemarea adresată lui
Avraam, Domnul a zis: „Te voi binecuvânta ... și vei fi o binecuvântare ... și
toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12, 2.3.).
Aceeași învățătură a fost redată prin profeți. Chiar după ce fusese decimat de
război și captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduința aceasta: „Rămășița lui
Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca
ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii
oamenilor.” (Mica 5, 7.). Cu privire la Templul din Ierusalim,
Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru
toate popoarele.” (Isaia 56, 7.). Dar israeliții și-au pus nădejdea într-o
mărire lumească. De la intrarea lor în țara Canaan, ei s-au depărtat de
poruncile lui Dumnezeu și au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis
Dumnezeu avertizări prin profeții Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi
păgâne. Orice reformă era urmată de o și mai profundă apostazie. Dacă
israeliții ar fi fost credincioși față de Dumnezeu, El ar fi împlinit planul
Său de a le acorda onoare și mărire. Dacă ar fi umblat în căile ascultării, El
le-ar fi dat „asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în
slavă, în faimă și în măreție”. „Toate popoarele vor vedea”, zicea Moise, „că
tu porți Numele Domnului și se vor teme de tine”. „Popoarele care vor auzi
vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: Acest neam mare e un popor cu totul
înțelept și priceput.” (Deuteronom 26, 19; 28, 10; 4, 6.). Dar, din
cauza necredinței lor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai
prin necontenite situații de restriște și de umilire. Ei au fost duși ca
robi în Babilon și împrăștiați prin țările păgânilor. În suferințe, mulți și-au
reînnoit credincioșia față de legământul Său. Atunci când ei își agățau harpele
în sălcii și plângeau pentru templul cel sfânt, care era pustiit, lumina
adevărului se revărsa prin ei și cunoștința de Dumnezeu se răspândea printre
neamuri. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe
care-l rânduise Dumnezeu; și mulți păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne
învățau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu și, prin
credință, se prindeau de făgăduința unui Mântuitor. Mulți dintre cei
exilați au fost persecutați. Nu puțini și-au pierdut viața din cauza refuzului
lor de a călca Sabatul și de a ține sărbătorile păgânești. Cum cei idolatri
erau porniți să distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi față în față
cu împărații și cârmuitorii, pentru ca ei și poporul lor să poată primi lumina.
În repetate rânduri, monarhii cei mari au fost determinați să proclame
supremația Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei. În timpul
captivității babiloniene, israeliții au fost vindecați pe deplin de închinarea
la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din
cauza asupririi din partea vrăjmașilor păgâni, până când s-au convins pe deplin
că prosperitatea lor depindea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la
foarte mulți dintre ei, ascultarea nu era pornită din dragoste. Motivul era
egoismul. Ei aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a
ajunge la măreție națională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de
lume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise,
Dumnezeu pusese restricții în ce privește legătura lor cu cei idolatri, dar
învățătura aceasta fusese greșit interpretată. Ea avea ca scop să-i ferească de
a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un
zid de despărțire între Israel și toate celelalte neamuri. Iudeii considerau
Ierusalimul ca fiind Cerul lor și erau cu adevărat geloși ca nu cumva Domnul să
arate milă față de neamuri. După întoarcerea din Babilon, s-a acordat mare
atenție învățământului religios. Pretutindeni în țară s-au clădit sinagogi,
unde Legea era explicată de preoți și cărturari. S-au întemeiat și școli care,
pe lângă meserii și științe, se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii.
Dar aceste instituții s-au schimbat în rău. În timpul captivității, mulți
primiseră idei și obiceiuri păgânești, și acestea erau introduse în serviciul
lor divin. În multe lucruri, ei s-a conformat practicilor
idolatrilor. Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din
vedere în mare măsură învățătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste
servicii fuseseră instituite de Însuși Domnul Hristos. În fiecare parte era un
simbol al Său, și acest serviciu fusese plin de vitalitate și frumusețe
spirituală. Dar iudeii au pierdut viața spirituală din ceremoniile lor și s-au
agățat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii și practici ceremoniale,
în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în
locul celor pe care le pierduseră, preoții și rabinii au înmulțit cu de la sine
putere cerințele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai
aspre, cu atât mai puțin se manifesta iubirea față de Dumnezeu. Ei își măsurau
sfințenia după mulțimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de
îngâmfare și ipocrizie. Cu toată minuțiozitatea și povara prescripțiilor
formale, era cu neputință să respecte Legea. Cei care doreau să-I servească lui
Dumnezeu și care încercau să țină învățăturile rabinice se chinuiau sub o grea
povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei conștiințe
frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să
diminueze înțelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu și să atragă disprețul
asupra credinței lui Israel. El spera să-și dovedească afirmațiile pe care le-a
făcut atunci când s-a revoltat în Ceruri - că cerințele lui Dumnezeu erau
nedrepte și nu puteau fi ascultate. Chiar Israel, zicea el, nu respectă
legea. În timp ce doreau venirea lui Mesia, iudeii nu înțelegeau cu
adevărat misiunea Sa. Ei nu căutau izbăvirea din robia păcatului, ci
eliberarea de sub romani. Ei Îl așteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să
sfărâme puterea asupritorului, să înalțe pe Israel în poziția de autoritate
universală. În felul acesta, se pregătea calea ca ei să-L lepede pe
Mântuitorul.
În
timpul când S-a născut Hristos, națiunea era iritată din cauza dominației
asupritorilor străini și se măcina în lupte interne. Iudeilor li se îngăduise
să mențină forma unei guvernări separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul
că ei erau sub jugul roman sau să-i facă să fie mulțumiți cu limitarea puterii
lor. Romanii pretindeau dreptul de a numi și a schimba pe marele preot, iar
acest post era deseori obținut prin fraudă, prin mită și chiar prin crimă. În
felul acesta, preoțimea devenea din ce în ce mai coruptă. Preoții încă aveau
mare putere, dar o foloseau în scopuri egoiste și pentru profit material.
Trebuia ca oamenii să asculte de cerințele lor nemiloase și li se impuneau și
biruri mari de către romani. Această stare de lucruri a generat o nemulțumire
generală. Izbucnirile de revoltă ale gloatelor erau frecvente. Lăcomia și
violența, neîncrederea și apatia spirituală rodeau însăși inima
națiunii. Ura față de romani și îngâmfarea națională și spirituală îi
determinau pe iudei să se țină cu strășnicie de formele lor de închinare.
Preoții căutau să-și mențină numele de oameni sfinți, prin aceea că acordau o
scrupuloasă atenție ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul și
asuprirea în care se găseau și având cârmuitori setoși de putere, tânjeau după
venirea Aceluia care avea să-i înfrângă pe vrăjmașii lor și să refacă împărăția
lui Israel. Ei studiaseră profețiile, dar fără pătrundere spirituală. În felul
acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care arătau umilința lui
Hristos la prima Sa venire și au aplicat greșit pe cele care vorbeau despre
slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înțelegerea. Ei au
interpretat profeția potrivit cu dorințele lor egoiste.
3 - „Împlinirea
vremii”:
„Când
a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ... ca să răscumpere
pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Galateni 4, 4.5.). Venirea
Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată
făgăduința, Adam și Eva așteptau să se
împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor
născut, sperând că el putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinței a
întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă
împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduința a fost repetată prin
patriarhi și profeți, păstrând vie nădejdea arătării Sale; și, cu toate
acestea, El nu a venit. Profeția lui Daniel descoperea timpul
venirii Sale, dar nu toți au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul
după altul; glasurile proorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra
lui Israel și mulți erau gata să zică: „Zilele se lungesc și toate vedeniile
rămân neîmplinite.” (Ezechiel 12, 22.). Dar, ca și stelele în vastul circuit al
drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă și nici
întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi și ale cuptorului fumegând,
Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt
și declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă”,
zise El, „va ieși de acolo cu mari bogății.” (Geneza 15, 14.). Împotriva
acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al lui Faraon.
„Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduința lui Dumnezeu, „toate oștirile
Domnului au ieșit din țara Egiptului.” (Exod 12, 41.). Tot astfel fusese
hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele
orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Iisus S-a născut în Betleem. „Când
a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providența divină
îndrumase mișcările națiunilor, precum și torentul pasiunilor și influenței
omenești, până când lumea era gata pentru venirea Mântuitorului. Neamurile erau
unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot,
fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii, împrăștiați în toate
țările, se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în
locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre
venirea Mântuitorului. În vremea aceea, sistemele religioase ale
păgânismului își pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui de
mituri și de ceremonii fastuoase, dar deșarte. Ei tânjeau după o religie care
să le mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că dispăruse
dintre oameni, existau totuși suflete care căutau lumină și care erau pline de
griji și întristare. Ele însetau după o cunoaștere a viului Dumnezeu, după
asigurarea în ce privește viața de dincolo de mormânt. Deoarece iudeii se
despărțiseră de Dumnezeu, credința se întunecase și speranța aproape încetase
de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînțelese. Pentru mulțimi
de oameni, moartea era o taină îngrozitoare; dincolo de ea - nesiguranță și
întuneric. Nu numai plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet
prin veacuri, ci și strigătul din inima imensă a omenirii - glasul auzit în
Rama, „plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie
mângâiată, pentru că nu mai erau.” (Matei 2, 18.). În „ținutul umbrelor și al
morții”, oamenii ședeau nemângâiați. Cu ochii plini de dor
așteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat și
taina viitorului să fie limpezită.
În
afara neamului iudaic, au existat bărbați care au prevestit ivirea unui
învățător dumnezeiesc. Oamenii aceștia cercetau adevărul și lor le-a fost
împărtășit Spiritul Inspirației divine. Unul după altul, ca stelele pe cerul
întunecat, s-au ridicat asemenea învățători. Cuvintele lor profetice
aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri. De sute
de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toți în
întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiți pretutindeni și așteptarea lor
după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtășită de neamuri.
Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau și oameni care înțelegeau mai
bine profețiile biblice cu privire la Mesia decât învățătorii lui Israel. Erau
unii care aveau speranța în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului.
Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învățătura și
ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind
menținerea separării dintre ei și celelalte neamuri, ei nu erau dispuși să
împărtășească și altora cunoștința pe care încă o aveau cu privire la
serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela, pe
care toate aceste reprezentări Îl simbolizau, trebuia să explice însemnătatea
lor.
Prin
natură, prin tipuri și simboluri, prin patriarhi și profeți, Dumnezeu vorbise
lumii. Trebuia ca învățăturile să fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul
legământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul
Său. Hristos trebuia să vină și să exprime cuvinte care să fie înțelese cât se
poate de limpede și pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe
adevărul de pleava învățăturilor omenești, care îl făceau fără nici un efect.
Principiile guvernării lui Dumnezeu și planul de mântuire trebuiau să fie clar
lămurite. Învățăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime
prezentate în fața oamenilor.
Printre
iudei, se aflau totuși suflete statornice, urmași ai aceluiași neam sfânt prin
care fusese păstrată cunoașterea de Dumnezeu. Aceștia așteptau încă nădejdea
făgăduinței făcute strămoșilor. Ei își întăreau credința, cercetând asigurarea
dată prin Moise: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un
prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune.” (Faptele
Apostolilor 3, 22.). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela
care avea „să aducă vești bune celor nenorociți”, „să vindece pe cei cu inima
zdrobită, să vestească robilor slobozenia” și să vestească „un an de îndurare
al Domnului.” (Isaia 61, 1.2.). Ei citeau cum El „va așeza dreptatea pe
Pământ”, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum „neamuri vor umbla în
lumina ta, și împărați în strălucirea razelor tale.” (Isaia 42, 4; 60,
3.). Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut
de nădejde: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de
cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo”. (Geneza 49, 10.). Puterea
slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeția lui
Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăție care trebuia să urmeze
după toate împărățiile pământești; și profetul spunea: „Ea însăși va dăinui
veșnic.” (Daniel 2, 44.). În timp ce puțini înțelegeau natura misiunii lui
Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinț puternic, care
avea să-și stabilească împărăția în Israel și să fie eliberatorul
neamurilor. Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în
decursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana
se străduia să adâncească și să facă de netrecut prăpastia dintre Pământ și
Cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la păcat. Intenția
lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu și de a stinge iubirea Sa
față de om, așa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicția
satanică. Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoașterea despre
Dumnezeu, să le abată atenția de la templul lui Dumnezeu și astfel să-și statornicească
propria împărăție. Lupta lui pentru supremație păruse a fi aproape încununată
de succes. Este adevărat că în fiecare generație Dumnezeu a avut reprezentanții
Săi. Chiar și între păgâni erau persoane prin care Hristos lucra pentru
ridicarea oamenilor din mocirla păcatului, din starea lor decăzută. Dar oamenii
aceștia erau disprețuiți și urâți. Mulți dintre ei au suferit o moarte
violentă. Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din
ce în ce mai adâncă și tot mai adâncă. Prin păgânism, Satana, timp de
veacuri, îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar biruința lui cea mare o
câștigă prin pervertirea credinței lui Israel. Contemplându-și propriile idei
și închinându-se la ele, păgânii pierduseră cunoașterea de Dumnezeu și deveniseră
tot mai corupți. Tot astfel s-au petrecut lucrurile și cu Israel. Principiul că
omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne;
principiul acesta devenise acum și principiul religiei iudaice. Satana
inspirase acest principiu. Oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai
au nicio piedică în fața păcatului. Solia mântuirii se vestește oamenilor
prin ființe omenești. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este
viața veșnică. Ei îngrămădiseră mana vie, și aceasta se stricase. Religia pe
care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au
jefuit pe Dumnezeu de slava Sa și au înșelat lumea prin contrafacerea
Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii și
au devenit agenți ai lui Satana pentru distrugerea ei. Oamenii pe care
Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul și temelia adevărului deveniseră
reprezentanții lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă,
ajungând să reprezinte greșit caracterul lui Dumnezeu și să determine lumea
să-L considere ca fiind un tiran. Chiar și preoții care slujeau în templu
pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei
încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl
reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca niște actori
într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuși Dumnezeu le
instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea și de a împietri
inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea.
Întregul sistem trebuia să fie desființat. Înșelăciunea păcatului ajunsese
la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la
lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferință și mizerie. Cu
milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El
privea cu compătimire la aceia care erau corupți, uciși și pierduți. Ei își
aleseseră un conducător care i-a pus în lanțuri la carul lui. Deznădăjduiți și
înșelați, ei își continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veșnică
- spre o moarte în care nu mai este speranță de viață, spre o noapte în care nu
mai apare dimineața. Agenții satanici intraseră în oameni. Trupul ființelor
omenești, făcut pentru a fi un locaș al lui Dumnezeu, devenise un locaș al
demonilor. Simțurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influențate
de agenți supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe
chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Fețele oamenilor
reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedați. Aceasta era
perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce priveliște pentru Infinita
Puritate! Păcatul devenise o știință, iar viciul era consacrat ca o parte a
religiei. Răzvrătirea își înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmășia
omului era foarte puternică împotriva Cerului. S-a demonstrat în fața
Universului că, despărțită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălțată. Un nou
element de viață și putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut
lumea.
Cu
mare interes, lumile necăzute așteptau să vadă cum Domnul Se ridică și-i
nimicește pe locuitorii Pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul
acesta, Satana ar fi fost gata să-și pună în aplicare planul de a-și asigura
supunerea ființelor cerești. El declarase că principiile de guvernare ale lui
Dumnezeu făceau imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi
pretins că acuzațiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul
asupra lui Dumnezeu și să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de
sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o
salveze. Deși corupția și provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acest
Pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul
decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu
a venit cu solia harului divin. În orice generație și în orice clipă se
manifestase iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc decăzut. În pofida
răutății oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Și
când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a
turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie
oprit sau retras până când Planul de Mântuire nu avea să fie
împlinit. Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui Dumnezeu în
om. Însă atunci a venit Iisus să refacă în om chipul Creatorului său.
Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost
ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voința
omului. El a venit să ne ridice din țărână, să refacă, după modelul
caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat și să-l înfrumusețeze
cu propria Sa glorie.
4 - „Vi s-a născut un
Mântuitor”:
Împăratul
slavei s-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc în
care a trăit era neprielnic și respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru
ca maiestatea înfățișării Sale să nu devină un punct de atracție. El a evitat
orice strălucire exterioară. Bogățiile, onoarea lumească și mărirea omenească
niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte; Iisus a avut grijă ca nicio
atracție de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul
Său. Numai frumusețea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe aceia care aveau
să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în
profeție și El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului
lui Dumnezeu. Îngerii se minunară de mărețul plan al răscumpărării. Ei
urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său,
îmbrăcat în haina naturii omenești. Îngeri cerești au coborât în țara poporului
ales. Alte popoare se țineau de legende și se închinau la dumnezei falși. În
țara unde se descoperise slava lui Dumnezeu și unde strălucise lumina profeției
au venit îngerii. Ei au mers nevăzuți la Ierusalim, la cei rânduiți să explice
Oracolele sfinte și la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia,
preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui
Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin
minuni și profeție. Vestea despre nașterea lui și despre minunata însemnătate a
misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se
pregătea să-și primească Mântuitorul. Solii cerești priveau cu uimire la
nepăsarea acelui popor, pe care Dumnezeu îl chemase să transmită lumii lumina
adevărului sfânt. Neamul iudaic fusese păstrat ca martor că Hristos trebuia să
Se nască din seminția lui Avraam și din neamul lui David; cu toate acestea,
oamenii nu știau că venirea Lui era acum apropiată. În templu, sacrificiul de
dimineață și de seară arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu; dar nici aici nu
se făcea nici o pregătire pentru primirea Sa. Preoții și învățătorii poporului
nu știau că cel mai mare eveniment al veacurilor era gata să aibă loc. Ei își
repetau rugăciunile fără înțeles și îndeplineau ritualurile închinării pentru a
fi văzuți de oameni, dar, în goana lor după bogății și onoruri lumești, nu erau
pregătiți pentru arătarea lui Mesia. Aceeași indiferență stăpânea tot pământul
lui Israel. Inimile egoiste și lumești nu erau mișcate de bucuria care făcea să
tresalte tot Cerul. Doar câțiva doreau cu ardoare să-L vadă pe Cel Nevăzut.
Acestora le-a fost trimisă solia cerească.
Îngerii
i-au însoțit pe Iosif și pe Maria în timp ce
călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui
David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei
cuprins se extindea până la locuitorii de printre dealurile Galileii. După cum,
pe vremuri, Cirus fusese chemat la tronul imperiului universal, ca să poată
pune în libertate pe captivii Domnului, tot astfel Cezar August a
fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu de a o aduce pe
mama lui Iisus la Betleem. Ea era din neamul lui David, și Fiul lui
David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul,
„va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în
vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5, 2.). Dar, în cetatea
neamului lor împărătesc, Iosif și Maria nu au fost recunoscuți sau onorați.
Obosiți și fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta
cetății până la extremitatea de răsărit a orașului, căutând în zadar loc de
odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nici o cameră la hanul aglomerat.
Într-un adăpost rudimentar pentru animale, ei au găsit în cele din urmă refugiu
și aici S-a născut Mântuitorul lumii. Oamenii nu știau lucrul acesta, dar
vestea a umplut Cerul de bucurie. Cu un interes tot mai profund și mai
călduros, ființele sfinte din lumea luminii erau atrase spre Pământ. Lumea
întreagă era mai strălucitoare datorită prezenței Sale. Deasupra dealurilor
Betleemului s-a adunat o mulțime imensă de îngeri. Ei așteptau semnalul de a
aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioși în răspunderea
încredințată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria
de a vesti nașterea lui Iisus. Dar acum ei au fost lăsați la o
parte. Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe
pământul uscat.” (Isaia 44, 3.). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în
întuneric.” (Psalmii 112, 4. - T.M.). Acelora care caută lumina și care o
acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui
Dumnezeu. Pe câmpiile unde tânărul David își condusese turma, păstorii
încă mai vegheau în timpul nopții. În orele acelea de liniște, ei vorbeau
împreună despre Mântuitorul făgăduit și se rugau pentru venirea Împăratului pe
tronul lui David. „Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor,
și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare.
Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o
mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un
Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” La cuvintele acestea, priveliști de
slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Liberatorul lui Israel!
Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i
pregătească pentru a-L recunoaște pe Mântuitorul lor în sărăcie și umilință.
„Iată semnul după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece
și culcat într-o iesle.” Solul ceresc le liniștise temerile. Le spusese
cum să-L găsească pe Iisus. Cu delicată considerație față de slăbiciunea lor
omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi
bucuria și slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de
puternica strălucire a oștirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut și Cerul
plecat să asculte imnul: „Slavă lui Dumnezeu în locurile
preaînalte și pace pe Pământ între oamenii plăcuți Lui”. După
ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins și umbrele nopții au căzut din nou pe
dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilor a rămas cel mai strălucitor
tablou văzut vreodată de ochi omenești. „După ce au plecat îngerii de la ei, ca
să se întoarcă în Cer, păstorii au zis unii către alții: Haidem să mergem până
la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul. S-au
dus în grabă și au găsit pe Maria, pe Iosif și pe pruncul culcat în
iesle.” Plecând de acolo cuprinși de mare bucurie, au început să vestească
lucrurile pe care le-au văzut și le-au auzit. „Toți cei ce i-au auzit s-au
mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea și se
gândea la ele în inima ei. Și păstorii s-au întors, slăvind și lăudând pe
Dumnezeu.” Cerul și Pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul
decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot
așa de mult obiectul grijii Cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupații
obișnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei și au vorbit cu solii cerești
prin vii și pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile
obișnuite ale vieții. Îngeri din locuri cerești vor sprijini pașii acelora care
vin și merg la porunca lui Dumnezeu. Faptul petrecut la Betleem este un
subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăției, înțelepciunii și
științei lui Dumnezeu.” (Romani 11, 33.). Admirăm sacrificiul Mântuitorului,
care a schimbat tronul Cerului cu staulul și tovărășia îngerilor sfinți
cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească și mulțumirea de sine se simt
mustrate în prezența Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale
minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini
ca să ia natura omului chiar și atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar
Iisus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de
ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El și-a asumat consecințele acțiunii
legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria
strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă
cu noi grijile și ispitele și să ne dea o pildă de o viață fără păcat.
În
Cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziția Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a
urât și mai mult atunci când el însuși a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care
Se legase să-i răscumpere pe păcătoși. Cu toate acestea, în lumea în care
Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un
prunc slab, supus slăbiciunii omenești. El I-a îngăduit să dea piept cu
primejdiile vieții la fel ca oricare om, să ducă lupta vieții așa cum trebuie
să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greș și a pierde veșnicia.
Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El privește fața
copilașului său și tremură la gândul primejdiei pentru viața acestuia. El
dorește din toată inima să ferească scumpa lui odraslă de puterea lui Satana,
să-l țină departe de ispite și luptă. Pentru a înfrunta o luptă și mai
înverșunată și un risc mult mai înfricoșător, Dumnezeu a dat pe singurul Său
Fiu, ca în felul acesta cărarea vieții să poată fi făcută sigură pentru
copilașii noștri. Aici este iubirea! Minunează-te, Cerule, și rămâi încremenit,
Pământule!
5 - Consacrarea:
La
aproximativ patruzeci de zile după nașterea lui Hristos, Iosif și Maria L-au
dus la Ierusalim, să-L înfățișeze înaintea Domnului și să aducă jertfă. Acest
lucru era în conformitate cu legea iudaică și, ca înlocuitor al omului, Hristos
trebuia să Se conformeze în totul Legii; El fusese deja supus ritualului
circumciziunii, ca o asigurare că Se va supune Legii. Ca jertfă din partea
mamei, Legea cerea un miel de un an ca ardere de tot și un porumbel tânăr sau o
turturea ca jertfă pentru păcat. Dar Legea prevedea că, dacă erau prea săraci
ca să aducă un miel, părinții puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui
de porumbel, unul pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentru
păcat. Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri
Îl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Iisus Însuși nu avea niciun
defect fizic. El era „Mielul fără cusur și fără prihană.” (1 Petru 1, 19.).
Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect; corpul Său era puternic și
sănătos. Și în tot timpul vieții Sale a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât
fizic, cât și spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu ca toți
oamenii să fie prin ascultare de legile Sale. Consacrarea primului născut
își avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L
dea pe Întâiul născut al Cerului pentru a-i salva pe păcătoși. Acest dar
trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut.
El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos
printre oameni. În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea
întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau
robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul
Egiptului, și să-i spună: „Așa vorbește Domnul: Israel este fiul Meu, întâiul
Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu
vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.” (Exod
4, 22.23.). Moise a transmis solia încredințată, dar răspunsul
îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui
și să-l las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel
să plece.” (Exod 5, 2.). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne și
minuni, trimițând judecăți grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului
pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuți ai egiptenilor și ai
vitelor lor. Ca să fie cruțați, israeliților li s-au dat instrucțiuni să ungă
ușorii ușilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul
acesta, pentru ca, atunci când venea să-și îndeplinească misiunea de nimicire,
îngerul să poată trece pe lângă casele israeliților. După trimiterea
acestei judecăți asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi deoparte
ca sfânt pe orice întâi născut ... atât dintre oameni, cât și dintre dobitoace:
este al Meu.” „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe
toți întâii născuți din țara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toți întâii
născuți din Israel, atât din oameni, cât și din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu
sunt Domnul.” (Exod 13, 2; Numeri 3, 13.). După ce a fost stabilit
serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminția lui Levi în
locul întâilor născuți din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar
întâii născuți urmau totuși să fie priviți ca fiind ai Domnului și trebuiau să
fie răscumpărați. În felul acesta, legea pentru înfățișarea întâilor
născuți a căpătat o însemnătate deosebită. Deși era o amintire a minunatei
eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare
mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum
sângele stropit pe ușori i-a salvat pe întâii născuți ai lui Israel, tot astfel
sângele lui Hristos are putere să salveze lumea. Așadar, ce profundă însemnătate
avea actul înfățișării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a
descifrat taina din partea cealaltă. Înfățișarea copiilor era un act obișnuit.
Zi de zi, preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau
înfățișați Domnului. Zi după zi, el își aducea la îndeplinire îndatoririle
obișnuite, dând prea puțină atenție părinților sau copiilor, afară de cazul că
vedea vreun semn al bogăției sau rangului înalt al părinților. Iosif și Maria
erau săraci; când au venit cu copilul lor, preoții au văzut doar un bărbat și o
femeie îmbrăcați ca galileenii, în veșminte umile. În înfățișarea lor nu era
nimic care să atragă atenția și nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau
cei foarte săraci. Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale.
A luat copilul în brațe și l-a ridicat în fața altarului. După ce l-a înapoiat
mamei, a scris numele „Iisus” în registrul întâilor născuți. Atunci când
pruncul se afla în brațele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era
Maiestatea Cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-și închipuia că Acest prunc
era Acela despre care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica
dintre frații voștri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va
spune.” (Faptele Apostolilor 3, 22.). El nu s-a gândit că acest prunc era Cel a
cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în brațele preotului se afla Unul mai
mare decât Moise; și când înregistră numele copilului, el scrise numele Aceluia
care era temelia întregului sistem iudaic. Acel nume avea să fie garanția
desființării acestui sistem; deoarece sistemul jertfelor și al darurilor se
învechise, tipul aproape își ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea
ei. Șechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era
învăluit în slava în fața căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neștiutor
era sămânța făgăduită, către care arăta primul altar de la poarta Edenului.
Acesta era Șilo, Pacificatorul. Era Acela care Se numise în fața lui Moise EU
SUNT. Era Acela care în stâlpul de nor și de foc fusese conducătorul lui
Israel. Era Acela despre care văzătorii proorociseră cu mult înainte. El era
Dorința tuturor neamurilor, Rădăcina și Vlăstarul lui David și Luceafărul
strălucitor de dimineață. Numele acelui plăpând pruncușor, înscris în registrul
lui Israel, care-L declara ca fiind fratele nostru, era nădejdea neamului
omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era Acela care
trebuia să plătească prețul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri.
Era adevăratul „Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul „preoției
care nu poate trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la „dreapta
Măririi în locurile preaînalte.” (Evrei 10, 21; 7, 24; 1,
3.). Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Fiul lui
Dumnezeu era consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul
privea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut și n-a
simțit nimic neobișnuit, s-a recunoscut totuși faptul că Dumnezeu dădea lumii
pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost recunoscut.
„Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea
o viață sfântă și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta mângâierea lui Israel
și Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte
ca să vadă pe Hristosul Domnului.” Când intră în templu, Simeon văzu o
familie înfățișând preotului pe primul lor născut. După înfățișare se cunoștea
că sunt săraci; dar Simeon a înțeles îndemnurile Duhului Sfânt și a fost
profund convins că pruncul înfățișat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela
pe care din toată inima dorea să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta
ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el Îl luă în brațe
și Îl înfățișă lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui pătrunse o bucurie pe
care nu o mai simțise niciodată. Ridicând copilul Mântuitor spre Cer, a spus:
„Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au
văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor,
lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel”. Duhul
profeției era asupra acestui om al lui Dumnezeu și, în timp ce Iosif și Maria
stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat și i-a
zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea
multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul
tău va fi străpuns de o sabie, ca să descopere gândurile multor inimi”. Ana,
o proorociță, de asemenea a intrat și a confirmat mărturia lui Simeon cu
privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, fața ei se luminase de slava lui
Dumnezeu și din adâncul inimii își exprima mulțumirea pentru că i se îngăduise
să-L vadă pe Hristos, Domnul. Acești umili închinători nu studiaseră
profețiile în zadar. Dar cei care dețineau poziții de conducători și preoți în
Israel, deși aveau în fața lor prețioasele cuvinte ale profeției, nu umblau în
căile Domnului și ochii lor nu erau deschiși să vadă Lumina vieții. Maria
medita asupra proorociei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la
copilul din brațele ei și își amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem,
inima ei se umplu de bucurie și speranță minunată. Cuvintele lui Simeon i-au
amintit de profeticele rostiri ale lui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieși din
tulpina lui Isai și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va
odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie,
duh de cunoștință și de frică de Domnul.... Neprihănirea va fi brâul coapselor
Sale și credincioșia brâul mijlocului Său”. „Poporul care umbla în întuneric
vede o mare lumină.... Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia
va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele
veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 11, 1-5; 9, 2-6.).Cu toate acestea,
Maria nu înțelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca fiind
o lumină care să lumineze Neamurile și o glorie pentru Israel. Tot așa și
îngerii vestiseră nașterea Mântuitorului ca o veste de bucurie pentru toate
popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepția îngustă a iudeilor cu privire
la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca eliberator
al lui Israel, ci și ca Mântuitor al lumii. Trebuia să treacă însă mulți ani
până când chiar mama lui Iisus să înțeleagă misiunea Lui. Maria aștepta
cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul
suferinței prin care trebuia să-l câștige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut
faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu era lipsită de greutăți. În cuvintele
adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în
mila Sa duioasă, a înștiințat-o pe mama lui Iisus despre suferința pe care, din
dragoste pentru El, începuse deja să o simtă. „Iată”, spusese Simeon,
„Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și
să fie un semn care va stârni împotrivire.” Cei care urmează să fie
înălțați trebuie ca mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă și să fim zdrobiți
înainte de a putea fi înălțați în Hristos. Eul personal trebuie să fie detronat
și îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem slava împărăției
spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câștigă prin umilință. De aceea
ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea
împotrivire. „Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieții
Mântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la domnul întunericului,
sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind egoist și
asupritor, că pretinde totul și nu dă nimic, cere de la toate creaturile Sale
să-L slujească pentru gloria Sa și nu face niciun sacrificiu pentru binele lor.
Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedește că
gândurile lui Dumnezeu față de noi sunt „gânduri de pace și nu de nenorocire.”
(Ieremia 29, 11.). Demonstrează că, în timp ce ura lui Dumnezeu față de păcat
este tot așa de tare ca moartea, iubirea Sa față de păcătos este mai tare decât
moartea. Asumându-și lucrarea răscumpărării noastre, El nu va cruța nimic,
oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârșirea operei Sale. Nu se
reține niciun adevăr esențial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nicio
minune a harului, nu rămâne nefolosită niciuna din puterile divine. La crucea
Golgotei, iubirea și egoismul au stat față în față. Acolo s-au descoperit în
toată plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia și a binecuvânta,
iar Satana, punând la cale omorârea Sa, a dat pe față răutatea urii sale împotriva
lui Dumnezeu. Prin aceasta, dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era
de a-L detrona pe Dumnezeu și de a-L nimici pe Acela prin care se manifesta
iubirea lui Dumnezeu. Prin viața și moartea lui Hristos, gândurile
oamenilor sunt și ele scoase la iveală. De la staul până la cruce, viața lui
Iisus a fost o chemare la înfrângerea eului și la părtășie în suferință.
Aceasta a dezvăluit intențiile oamenilor. Iisus a venit cu adevărul Cerului și
toți cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atrași de El. Adoratorii
eului aparțin împărăției lui Satana. Prin atitudinea lor față de Hristos, toți
vor dovedi de ce parte sunt. Și în felul acesta fiecare își hotărăște
soarta. În ziua Judecății de Apoi, fiecare ființă pierdută va înțelege
natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată și
adevărata ei însemnătate va fi înțeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de
păcat. În fața priveliștii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoșii vor
sta condamnați. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor
se va arăta sub odioasa ei înfățișare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va
fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr și rătăcire, ce a existat
în lupta aceasta îndelungată. Întregul Univers va vedea că Dumnezeu nu este
vinovat de existența sau dăinuirea răului. Se va demonstra că hotărârile lui
Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun defect în
cârmuirea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulțumire. Atunci când vor fi date pe
față gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioși, cât și cei
răzvrătiți vor afirma împreună: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate
al Neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? ...
pentru că judecățile Tale au fost arătate.” (Apocalipsa 15, 3.4.).
6 - „I-am văzut
steaua”:
„După
ce s-a născut Iisus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că
au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim și au întrebat: Unde este
Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit și
am venit să ne închinăm Lui.” Acești înțelepți din Răsărit erau filozofi. Ei
aparțineau unei clase mari și influente, care cuprindea oameni de viță nobilă
și care deținea mare parte din bogăția și știința națiunii lor. Printre
aceștia, erau mulți care îi înșelau pe cei creduli. Alții însă, care erau
sinceri, studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură și erau onorați pentru
integritatea și înțelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau și înțelepții
care au venit la Iisus. Lumina lui Dumnezeu strălucește totdeauna în
mijlocul întunecimii păgânismului. Atunci când au studiat cerurile înstelate și
au căutat să pătrundă taina ascunsă în căile lor luminoase, acești magi au
contemplat gloria Creatorului. Căutând să înțeleagă mai bine, ei s-au îndreptat
spre Scripturile evreilor. În țara lor, scrierile profetice, care preziceau
venirea unui învățător divin, au fost păstrate ca o comoară. Balaam făcea
parte din rândul magilor, deși cândva fusese un profet al lui Dumnezeu;
inspirat de Duhul Sfânt, el proorocise despre prosperitatea lui Israel și
arătarea lui Mesia; iar proorociile lui trecuseră prin tradiție de la
generație la generație. Dar, în Vechiul Testament, venirea Mântuitorului era
mai clar descoperită. Magii au aflat cu bucurie că venirea Sa era aproape și că
lumea întreagă avea să fie plină de cunoașterea slavei Domnului. În acea
noapte, când slava lui Dumnezeu se revărsa pe dealurile Betleemului, magii au
văzut pe ceruri o lumină misterioasă. Când lumina s-a stins, o stea luminoasă a
apărut și zăbovea pe Cer. Nu era nici stea fixă, nici planetă, și fenomenul a
trezit cel mai viu interes. Acea stea, credem că, este posibil, să fi
fost o manifestare a Duhului Sfânt! Magii simțeau că
steaua are pentru ei o deosebită însemnătate. Ei i-au consultat pe preoți și pe
filozofi și au cercetat sulurile vechilor cronici. Profeția lui Balaam glăsuia
astfel: „O stea răsare din Iacov. Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.”
(Numeri 24, 17.). Să fi fost această stea neobișnuită trimisă ca un prevestitor
al Celui Făgăduit? Magii au întâmpinat cu bucurie lumina adevărului trimis din
Cer; acum, ea se revărsa asupra lor în raze tot mai strălucitoare. Prin vise,
au fost îndrumați să meargă să-L caute pe Prințul nou-născut. După cum,
prin credință, Avraam a plecat la chemarea lui Dumnezeu, „fără
să știe unde se duce” (Evrei 11, 8), după cum, prin credință, Israel a urmat
stâlpul de nor către țara Făgăduită, tot așa și aceștia dintre neamuri au
plecat să-L găsească pe Mântuitorul făgăduit. Orientul avea din abundență
lucruri prețioase și magii n-au pornit la drum cu mâna goală. Era obiceiul ca
prinților sau altor personalități de seamă să li se ofere daruri, ca un act de
omagiu, și astfel cele mai valoroase daruri pe care acea țară le putea oferi au
fost aduse ca o jertfă de închinare înaintea Aceluia în care toate neamurile
Pământului aveau să fie binecuvântate. Era necesar să călătorească noaptea,
pentru a nu pierde steaua din vedere; iar călătorii foloseau timpul repetând
proorociile tradiționale și vestirile profetice cu privire la Acela pe care ei
Îl căutau. La fiecare popas, cercetau profețiile și li se întărea convingerea
că sunt conduși de Dumnezeu. Pe lângă faptul că aveau steaua în fața lor ca un
semn exterior, aveau și dovadă lăuntrică din partea Duhului Sfânt, care lucra
asupra inimii lor și le insufla speranță. Călătoria, deși lungă, era fericită
pentru ei. Ei au ajuns în țara lui Israel, unde coborâră Muntele
Măslinilor, având Ierusalimul în față, când, deodată, steaua care i-a condus pe
drumul lor obositor se opri deasupra templului, iar după un timp, dispăru
dinaintea privirii lor. Cu pași energici porniră mai departe, nădăjduind cu
încredere ca nașterea lui Mesia să fie rostirea fericită a oricărei limbi.
Dar cercetările lor sunt zadarnice. Intrând în cetatea sfântă, ei s-au îndreptat
spre templu. Spre surprinderea lor, nu găsesc pe nimeni care să știe ceva
despre Împăratul nou-născut. Întrebările lor nu produc nicio expresie de
bucurie, ci mai degrabă de surprindere, de teamă și de dispreț. Preoții
povestesc tradiții. Ei înalță în slăvi religia și sfințenia lor, în timp ce pe
greci și pe romani îi denunță ca păgâni și păcătoșii păcătoșilor. Acești
înțelepți nu sunt idolatri și, în fața lui Dumnezeu, sunt cu mult mai presus
decât așa-zișii Săi închinători; cu toate acestea, sunt priviți de iudei ca
păgâni. Nici chiar cei rânduiți ca păstori ai Scrierilor Sfinte nu primesc cu
simpatie arzătoarele lor întrebări. Sosirea magilor a fost repede făcută
cunoscută prin tot Ierusalimul. Pelerinajul lor ciudat a produs o frământare în
mijlocul oamenilor, ce a ajuns până la palatul împăratului Irod.
Vicleanul edomit s-a tulburat de vestea unui posibil rival. Nenumărate crime
mânjiseră drumul său la tron. Fiind de sânge străin, era urât de poporul peste
care domnea. Singura lui siguranță era protecția Romei. Dar acest nou Prinț
avea o pretenție mai mare. Considera că S-a născut pentru a conduce o
împărăție. Irod bănuia că preoții complotează cu străinii, pentru a
declanșa o revoltă populară ca să-l dea jos de pe tron. Cu toate acestea, el
își ascunse neîncrederea, hotărât fiind să le zădărnicească planurile prin
iscusința lui mai rafinată. Convocând adunarea preoților de seamă și a
cărturarilor, îi întrebă în legătură cu învățătura din cărțile lor sfinte
cu privire la locul nașterii lui Mesia. Această întrebare, pusă de
uzurpatorul tronului și făcută la cererea străinilor, a stârnit îngâmfarea
învățătorilor iudei. Indiferența cu care căutau prin cărțile profeților l-a
exasperat pe tiranul gelos. El gândea că ei încearcă să ascundă cunoștințele pe
care le aveau în această privință. Cu o autoritate pe care ei nu îndrăzneau să
o desconsidere, el le-a ordonat să facă o cercetare amănunțită și să declare
locul de naștere al Împăratului așteptat de ei. „În Betleemul din Iudea”, i-au
răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin proorocul: „Și tu Betleeme,
țara lui Iuda, nu ești nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui
Iuda; Căci din tine va ieși o Căpetenie,Care va fi păstorul poporului Meu
Israel.” Irod îi invită apoi pe magi la o întrevedere secretă. Un
uragan de mânie și teamă vuia în inima sa, dar el păstra o înfățișare liniștită
și îi primi pe străini foarte curtenitor. El întrebă despre timpul când se
arătase steaua, făcându-se că salută cu bucurie vestea nașterii lui Hristos. El
îi rugă stăruitor pe vizitatorii săi: „Duceți-vă și cercetați cu de-amănuntul
despre Prunc: și când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să
mă închin Lui”. Zicând așa, le dădu voie să-și continue drumul spre
Betleem.
Preoții
și bătrânii din Ierusalim nu erau așa de necunoscători cu privire la nașterea
lui Hristos cum se arătau. Vestea despre vizita îngerilor la păstori fusese
dusă la Ierusalim, dar rabinii o socotiseră ca fiind neimportantă pentru
preocuparea lor. Ei înșiși L-ar fi putut găsi pe Iisus și ar fi putut fi gata
să-i conducă pe magi la locul Lui de naștere; dar, în loc să se petreacă
lucrurile în felul acesta, înțelepții aceștia au venit să le atragă atenția
asupra nașterii lui Mesia. „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor?”
au zis ei. „Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, și am venit să ne închinăm
Lui.” În aceste împrejurări, îngâmfarea și invidia au închis ușa în fața
luminii. Dacă s-ar fi dat ascultare veștilor aduse de păstori și de magi, acest
fapt i-ar fi pus pe preoți și pe rabini în poziția cea mai de neinvidiat,
dovedind falsitatea pretenției lor că sunt exponenții adevărului lui Dumnezeu.
Acești învățători erudiți n-au fost dispuși să se plece pentru a fi îndrumați
de aceia pe care ei îi numeau păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i
fi dat pe ei la o parte și să comunice cu păstori inculți sau cu neamuri
necircumcise. Ei se hotărâră să-și arate disprețul pentru veștile care au
agitat pe împăratul Irod și tot Ierusalimul. Nu voiau nici măcar să meargă la
Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. Și i-au determinat pe
oameni să considere orice interes manifestat pentru Iisus ca o agitație
fanatică. De aici a început lepădarea lui Hristos de către preoți și rabini.
Din acest moment, îngâmfarea și încăpățânarea lor s-au transformat într-o ură
înverșunată împotriva Mântuitorului. În timp ce Dumnezeu deschidea ușa în fața
neamurilor, conducătorii iudei închideau ușa pentru ei înșiși. Înțelepții
au plecat singuri din Ierusalim. Umbrele nopții începuseră să cadă la ieșirea
lor pe porți, dar, spre marea lor bucurie, au văzut din nou steaua și au fost
conduși la Betleem. Ei nu primiseră nicio înștiințare cu privire la starea
umilă a lui Iisus, așa cum le fusese dată păstorilor. După îndelungata lor
călătorie, au fost dezamăgiți de indiferența conducătorilor iudei și au părăsit
Ierusalimul cu mai puțină încredere decât atunci când au intrat în cetate. La
Betleem, nu au găsit nicio gardă regală staționată pentru a asigura protecția
Împăratului nou-născut. Nimeni dintre oamenii de vază ai lumii nu era de față.
Iisus era așezat într-un staul. Părinții Săi, țărani simpli, needucați, erau
singurii Lui veghetori. Putea acesta să fie Cel despre care stă scris că
trebuia „să ridice semințiile lui Iacov” și „să aducă înapoi rămășițele lui
Israel”, care trebuia „să fie Lumina Neamurilor” pentru „mântuire până la
marginile pământului?” (Isaia 49, 6.). „Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu
Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat.” Sub
înfățișarea umilă a lui Iisus, au recunoscut prezența Divinității. Și-au predat
inimile înaintea Lui, ca fiind Mântuitorul lor, iar apoi și-au oferit darurile:
„aur, smirnă și tămâie”. Ce credință aveau aceștia! Se putea spune despre
înțelepții aceștia din Răsărit ca despre sutașul roman de mai târziu: „Nici în
Israel n-am găsit o credință așa de mare.” (Matei 8, 10.). Acești oameni
înțelepți nu înțeleseseră planul lui Irod față de Iisus. Atunci când ținta
călătoriei lor a fost atinsă, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim,
intenționând să-l înștiințeze de succesul lor. Dar, într-un vis, au primit un
mesaj divin de a nu mai avea nicio legătură cu el. Evitând Ierusalimul, ei au
pornit spre țara lor pe un alt drum. Tot așa și Iosif a primit
înștiințarea de a fugi în Egipt cu Maria și Copilul. Îngerul i-a zis: „Rămâi
acolo până îți voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul să-L omoare”. Iosif
a ascultat fără întârziere și, pentru o mai mare siguranță, porni noaptea la
drum.
Prin
acești înțelepți, Dumnezeu a atras atenția neamului iudaic asupra nașterii
Fiului Său. Cercetările lor prin Ierusalim, trezirea interesului din partea
oamenilor, chiar și gelozia lui Irod, care a atras atenția preoților și
rabinilor, le-au îndrumat mintea către profețiile cu privire la Mesia și către
marele eveniment care tocmai avusese loc. Satana se străduia din răsputeri
să înlăture lumina dumnezeiască din lume și a folosit cea mai iscusită viclenie
pentru a-L distruge pe Mântuitorul. Dar Acela care niciodată nu doarme și nici
nu dormitează a vegheat asupra Preaiubitului Său Fiu. Acela, care a făcut să
plouă mană din Cer pentru Israel și l-a hrănit pe Ilie în timpul foametei, S-a
îngrijit de un adăpost într-o țară păgână pentru Maria și pruncul Iisus. Și,
prin darurile magilor dintr-o țară străină, Domnul S-a îngrijit de mijloacele
necesare pentru călătoria în Egipt și pentru șederea în acea țară
străină.
Irod
aștepta cu nerăbdare la Ierusalim întoarcerea înțelepților. Pe măsură ce timpul
trecea și ei nu se arătau, el a devenit suspicios. Îndărătnicia manifestată de
rabini pentru a arăta locul de naștere al lui Mesia părea să indice faptul că
îi înțeleseseră planul și că magii îl ocoliseră intenționat. El turbă de mânie
la acest gând. Iscusința lui dăduse greș, rămânându-i doar să recurgă la forță.
El voia să dea un exemplu cu acest Copil-Rege. Iudeii aceia îngâmfați trebuiau
să vadă la ce se puteau aștepta în încercările lor de a instala un domn al lor
pe tron. Imediat au fost trimiși soldați la Betleem, cu ordin să-i omoare
pe toți pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos. Locuințele liniștite
din cetatea lui David au fost martore la scenele acelea îngrozitoare, care, cu
șase sute de ani mai înainte, îi fuseseră descoperite profetului. „Un țipăt s-a
auzit în Rama, plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să
fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” Iudeii aduseseră nenorocirea
aceasta asupra lor înșiși. Dacă ar fi umblat cu credincioșie și umilință
înaintea lui Dumnezeu, El, ca o demonstrație a puterii Sale, ar fi făcut ca mânia
împăratului să fie inofensivă pentru ei. Dar ei înșiși se despărțiseră de
Dumnezeu prin păcatele lor și respinseseră Duhul Sfânt, care era singurul lor
scut. Ei nu studiaseră Scripturile cu dorința de a se conforma voinței lui
Dumnezeu. Ei căutaseră profeții care puteau fi interpretate în așa fel, încât
să-i înalțe pe ei înșiși și să arate că Dumnezeu disprețuiește toate celelalte
națiuni. Mândria lor semeață era că Mesia avea să vină ca împărat, care
să-i biruie pe vrăjmașii Lui și, în mânia Sa, să-i calce în picioare pe păgâni.
În felul acesta, au stârnit ura cârmuitorilor lor. Prin faptul că ei
prezentaseră greșit misiunea Domnului Hristos, Satana intenționase să aducă la
îndeplinire distrugerea Mântuitorului; dar, în loc de aceasta, răul s-a întors
asupra capetelor lor. Actul acesta de cruzime a fost unul dintre cele din
urmă care au întunecat domnia lui Irod. Curând după măcelul pruncilor
nevinovați, el însuși a fost constrâns să se plece în fața acelei osânde pe
care nimeni nu o poate înlătura. El a murit de o moarte groaznică.
Iosif,
care era încă în Egipt, a fost acum înștiințat de un înger al lui Dumnezeu să
se întoarcă în țara lui Israel. Socotindu-L pe Iisus ca moștenitorul tronului
lui David, Iosif dorea să se stabilească în Betleem; dar, aflând că Arhelau domnea
în Iudea în locul tatălui său, s-a temut ca nu cumva planul tatălui său
împotriva lui Hristos să fie adus la îndeplinire de către fiu. Dintre toți fiii
lui Irod, Arhelau îi semăna cel mai mult la caracter. Succesiunea sa la tron
fusese deja marcată de o revoltă în Ierusalim și omorârea a mii de iudei de
către gărzile romane. Iosif a fost din nou îndrumat spre un loc sigur. S-a
întors la Nazaret, unde locuise mai înainte, și aici a locuit Iisus
aproape treizeci de ani, „ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci
că El va fi chemat Nazarinean”. Galilea era sub controlul unui fiu al lui Irod,
însă aici era o mai mare amestecătură de locuitori străini decât în
Iudea. De aceea exista un interes mai mic pentru lucrurile care îi priveau
în special pe iudei și era mai puțin probabil ca pretențiile lui Iisus să
stârnească gelozia celor din conducere.
Așa
a fost primit Mântuitorul când a venit pe Pământ. Părea că nu este niciun loc
de odihnă sau siguranță pentru Pruncul Răscumpărător. Dumnezeu nu L-a putut
lăsa pe Preaiubitul Său Fiu pe seama oamenilor nici chiar atunci când Acesta
Își îndeplinea lucrarea pentru mântuirea lor. El i-a însărcinat pe îngeri să-L
însoțească pe Iisus și să-L apere până Își va îndeplini misiunea pe Pământ și va
muri de mâinile celor pe care venise să-i salveze.
7 - Ca un prunc:.
Iisus
și-a petrecut copilăria și tinerețea într-un sătuleț de munte. Nu exista loc pe
Pământ care nu ar fi fost onorat prin prezența Sa. Palatele regilor s-ar fi
bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele
bogate, curțile împărătești și vestitele lăcașuri ale științei, ca să-și
stabilească locuința în modestul și disprețuitul Nazaret. Minunat în
semnificația lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria și
tinerețea Sa: „Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune, și
harul lui Dumnezeu era peste El”. În lumina strălucitoare a înfățișării Tatălui
Său, „Iisus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea
lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luca 2, 52.). Mintea Sa era activă și
pătrunzătoare, cu o gândire și o înțelepciune ce depășeau vârsta Sa. Pe lângă
acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minții și ale corpului se
dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei.
În
copilărie, Iisus a dat dovadă de o drăgălășenie deosebită în purtare. Mâinile
Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alții. Manifesta o
răbdare pe care nimic nu o putea tulbura și o credincioșie care niciodată
nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privința principiilor,
viața Sa dădea pe față gingășia amabilității neegoiste. Mama Domnului
Iisus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui și vedea în
caracterul Lui chipul desăvârșirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea
Lui ageră și receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înțelepciune ca să
conlucreze cu ființele cerești la creșterea acestui copil, care putea
recunoaște numai pe Dumnezeu ca Tată al Său.
Încă
din timpuri foarte vechi, credincioșii din Israel acordaseră multă grijă
educației tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca din pruncie copiii să fie
învățați despre bunătatea și măreția Sa, așa cum se descoperea mai ales în
Legea Sa și cum se vedea în viața poporului Israel. Cântarea, rugăciunea și
învățăturile din Sfintele Scripturi trebuiau să fie adaptate pentru mintea de
copil. Tații și mamele trebuiau să-și învețe copiii că Legea lui Dumnezeu este
expresia caracterului Său și că, atunci când primesc principiile Legii în inimă,
chipul lui Dumnezeu se întipărește în mintea și sufletul lor. Mare parte din
învățătură era dată oral; dar tinerii învățau să și citească scrierile ebraice,
iar sulurile de pergament ale Scripturilor Vechiului Testament erau deschise
pentru studiul lor. În zilele Domnului Hristos, orașul sau cetatea care nu
se îngrijea de educația religioasă a tinerilor era socotită ca fiind sub
blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învățătura se ocupa mai mult de
forme. Tradiția înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educație
i-ar fi determinat pe tineri „să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L
găsească bâjbâind.” (Faptele Apostolilor 17, 27.). Dar învățătorii iudei
acordau atenție lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de
învățături care nu-i erau de folos celui care le învăța și care nu vor fi
recunoscute de școala mai înaltă din curțile cerești. Experiența care se obține
printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul
lor de educație. Absorbiți de cele din afară, elevii nu găseau momente de
liniște pentru a le trăi singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui
vorbindu-le în inimă. În căutarea lor după cunoștință, s-au îndepărtat de
Izvorul înțelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau
neglijate. Principiile Legii era întunecate. Ceea ce se considera ca fiind
educație superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Sub
educația dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbușite. Mințile lor
deveneau confuze și înguste.
Copilul
Iisus nu a învățat la școlile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învățător
omenesc. Din gura ei și din scrierile profeților, El a învățat despre lucrurile
cerești. Chiar cuvintele pe care El Însuși i le spusese lui
Moise pentru Israel le învăța acum de pe genunchii mamei Sale. Trecând de la
vârsta copilăriei la aceea a tinereții, El nu a studiat la școlile rabinilor,
nu avea nevoie să obțină educația din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era
învățătorul Său. Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum
are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” nu arată că Iisus nu
știa să citească, ci numai faptul că El nu primise o educație rabinică. (Ioan
7, 15.). Deoarece El și-a obținut cunoștința așa cum o putem obține și noi, cunoașterea
profundă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruință a depus El în anii
tinereții Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În fața Lui se
desfășura și marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care
făcuse toate lucrurile, studia acum învățăturile pe care mâna Sa le scrisese pe
Pământ, pe apă și pe bolta Cerului. Departe de căile nesfinte ale
lumii, El a adunat comori de știință din natură. El a studiat viața plantelor,
viața animalelor și viața omului. Chiar din anii tinereții Sale, a fost
stăpânit de o singură țintă: să trăiască pentru a-i face pe alții fericiți.
Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viața
plantelor și viața animalelor, noi idei de căi și mijloace Îi veneau în minte.
El putea mereu să scoată ilustrații din lucrurile văzute, prin care să prezinte
Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele, prin care, în timpul slujirii Sale,
Îi plăcea să-și predea lecțiile despre adevăr, arată cât de deschisă era mintea
Sa față de influențele naturii și cu cât interes adunase El învățăturile
spirituale din lucrurile vieții de toate zilele. În felul acesta, I s-a
dezvăluit lui Iisus importanța Cuvântului și lucrărilor lui Dumnezeu, în timp
ce El Se străduia să înțeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de ființe
cerești și cultiva cugete și legături sfinte. De la prima scânteiere de
inteligență, El creștea necontenit în har spiritual și în cunoașterea
adevărului.
Viața
Domnului Iisus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil,
El a gândit și a vorbit ca un copil; dar nicio urmă de păcat nu a întinat
chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite.
Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta
reputație, pentru care erau în general cunoscuți, se vede din întrebarea
lui Natanael: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1, 46.).
Iisus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar
ca El să vegheze necontenit pentru a-și păstra curăția. A fost supus la toate
luptele pe care trebuie să le ducem și noi, pentru ca să ne fie o pildă în
copilărie, tinerețe și maturitate.
Satana
era neobosit în eforturile lui de a-L birui pe Copilul din Nazaret. Din primii
ani ai vieții Sale, Iisus a fost apărat de îngeri cerești, dar, cu toate
acestea, viața Sa a fost o continuă luptă împotriva puterilor întunericului.
Faptul că ar putea exista pe Pământ o viață nepângărită de păcat era un afront
și o groază pentru prințul întunericului. El nu a lăsat niciun mijloc nefolosit
pentru a-L prinde în cursă pe Iisus. Niciun copil omenesc nu va fi vreodată
chemat să trăiască o viață sfântă în mijlocul unei lupte tot atât de
înverșunate cu ispita cum a fost Mântuitorul nostrum!
Părinții
lui Iisus erau săraci și depindeau de truda lor zilnică. El era obișnuit cu
sărăcia, sacrificiul de sine și lipsuri. Experiența aceasta I-a fost de folos.
În viața Sa de muncă nu existau clipe de lenevie care să invite ispita. Nu au
existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare.
Pe cât a fost cu putință, El a închis ușa în fața ispititorului. Nici câștigul,
nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina să
consimtă la o faptă rea. Era înțelept în a discerne răul și puternic pentru a-i
rezista. Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe
Pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii
stricați din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră
că, pentru a trăi o viață curată, ei depind de loc, de avere sau de belșug.
Ispita, sărăcia și greutățile sunt adevărata disciplină necesară pentru
dezvoltarea curăției și tăriei de character.
Iisus
a trăit într-o casă țărănească și, cu credincioșie și voioșie, și-a îndeplinit
partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul Cerului și
îngerii se desfătaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, El era un lucrător
harnic, un Fiu ascultător și iubitor. El a învățat o meserie și cu propriile
mâini lucra în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea
simplă a unui muncitor obișnuit, El mergea pe străzile târgușorului, ducându-Se
și venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru
a-și micșora poverile sau pentru a-și ușura munca. În timp ce Iisus a muncit
în copilărie și tinerețe, mintea și corpul Său s-au dezvoltat. El nu și-a
folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în așa fel ca să fie păstrate în
sănătate, pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privință. El nu
voia să fie imperfect, nici chiar în mânuirea uneltelor. El era desăvârșit atât
ca lucrător, cât și în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învățat că avem
datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu
precizie și perfecțiune și că o astfel de lucrare este onorabilă. Exercițiul,
care învață mâinile să fie folositoare și-i formează pe tineri să-și ducă
partea din poverile vieții dă putere fizică și dezvoltă orice însușire. Toți
trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înșiși și de
ajutor pentru alții. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare și
numai muncitorul harnic găsește adevărata glorie și bucurie a vieții. Aprobarea
lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor și tinerilor care
își îndeplinesc partea cu bucurie, împărtășind poverile tatălui și ale mamei.
Astfel de copii vor intra în viață ca membri folositori ai societății.
În
tot timpul vieții Sale pe Pământ, Iisus a fost un lucrător zelos și statornic.
El Se aștepta să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în
lucrarea Sa, El a zis: „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a
trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze.” (Ioan 9, 4.). Iisus
nu S-a sustras de la griji și răspunderi, așa cum fac mulți care pretind că
sunt urmași ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri sunt
așa de mulți slabi și incapabili. Ei pot să aibă însușiri prețioase și plăcute,
dar sunt fără râvnă și aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de
înfruntat greutăți sau piedici de învins. Încrederea și râvna, statornicia și
tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se dezvolte și în noi, prin
aceeași disciplină pe care El a suportat-o. Și harul pe care El l-a primit ne
va fi dat și nouă.
Tot
timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtășit soarta celor
săraci. Din propria viață cunoștea grijile și poverile lor și putea să-i
mângâie și să-i încurajeze pe toți lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată
concepție despre învățătura pe care ne-o dă viața Sa nu vor considera niciodată
că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogații trebuie să fie
onorați mai mult decât săracii valoroși. Iisus a pus tact și voie bună în
lucrarea Sa. Se cere multă răbdare și spiritualitate pentru a introduce religia
Bibliei în viața de familie și în activitatea zilnică, pentru ca în ocupațiile
vremelnice ochiul să poată rămâne ațintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Și în
această privință Hristos a fost un ajutor. El niciodată n-a fost așa de
împovărat de griji lumești, încât să nu aibă timp sau preocupare pentru
lucrurile cerești. Deseori Își exprima bucuria inimii, cântând psalmi și
melodii cerești. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălțându-se în
laude și mulțumiri către Dumnezeu. El întreținea legătura cu Cerul prin cântec;
iar când tovarășii Săi se plângeau de oboseala muncii, ei erau înviorați de
sublimele melodii ieșite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că
izgonesc pe îngerii cei răi și, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu
mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc
către căminul ceresc. Isus era izvorul harului vindecător pentru lume și,
în tot timpul acelor ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, viața Sa se
revărsa în râuri de iubire și de bunătate. Bătrânii, cei întristați și
împovărați de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile creaturi
din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri - toată suflarea era
mai fericită datorită prezenței Sale. El, al cărui cuvânt puternic susținea
lumile, Se apleca să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El,
nimic față de care să nu binevoiască să dea ajutor. Astfel, în timp ce
creștea în înțelepciune și statură, Iisus Se făcea tot mai plăcut și înaintea
lui Dumnezeu, și înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor,
arătându-Se în stare să-i iubească pe toți. Atmosfera de nădejde și curaj
care-L înconjura Îl făcea o binecuvântare în orice casă. Și adesea, în
sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învățătura din profeți
și inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea
puternic din cuvintele binecunoscute ale textului sacru. Cu toate acestea,
Iisus Se ferea de îngâmfare. În toți anii cât a stat la Nazaret, El n-a
dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziții și nu
și-a atribuit titluri. Viața Sa liniștită și simplă și chiar tăcerea Sfintelor
Scripturi cu privire la prima parte a vieții Sale ne învață o lecție
importantă. Cu cât viața copilului este mai liniștită și mai simplă, cu cât
este mai liberă de emoții artificiale și mai în armonie cu natura, cu atât mai
favorabilă este ea dezvoltării fizice și mintale, precum și tăriei
spirituale.
Isus
este exemplul nostru. Sunt mulți care se ocupă cu interes de perioada slujirii
Sale publice, în timp ce trec cu vederea învățăturile ce decurg din primii Săi
ani. Dar tocmai în viața Sa de familie El este model pentru toți copiii și toți
tinerii. Mântuitorul a consimțit să Se coboare în sărăcie, pentru ca să ne
învețe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar și atunci când avem de dus
o viață umilă. El a trăit pentru a mulțumi, onora și proslăvi pe Tatăl Său în
lucrurile obișnuite ale vieții. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului
umil al meseriașilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea
lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua
dulgherului, ca și atunci când făcea minuni pentru mulțime. Și fiecare tânăr
care urmează exemplul lui Hristos de credincioșie și ascultare în familia Lui
umilă își poate însuși aceleași cuvinte spuse despre El de către Tatăl, prin
Duhul Sfânt: „Iată robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își
găsește plăcere sufletul Meu.” (Isaia 42, 1.).
8 - Suirea la
Ierusalim:
Pentru
iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărțire dintre copilărie și
tinerețe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al Legii și
de asemenea fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru
instruirea sa în cele religioase și se aștepta de la el să participe la
sărbătorile și ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, Iisus, în
copilăria Sa, a făcut vizita de Paști la Ierusalim. Ca toți israeliții
devotați, Iosif și Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la praznicul
Paștilor; și când Iisus a atins vârsta cerută, L-au luat și pe El cu ei.
Erau
trei sărbători anuale: Paștile, Ziua Cincizecimii și Sărbătoarea
Corturilor, la care toți bărbații lui Israel erau obligați să se înfățișeze
înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulți luau
parte la cea a Paștilor. Mulți erau prezenți din toate țările, pe unde erau
răspândiți iudeii. Din toată părțile Palestinei, închinătorii veneau în număr
mare. Călătoria din Galilea ținea mai multe zile și călătorii se uneau în
grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărășii și protecții. Femeile și
bătrânii mergeau călare pe măgari sau pe boi, străbătând drumurile
prăpăstioase și stâncoase. Bărbații mai puternici și tinerii mergeau pe jos.
Timpul Paștilor era la sfârșitul lui Martie sau începutul lui Aprilie, când
toată țara era plină de flori și înveselită de cântecele păsărelelor.
Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui
Israel, iar tații și mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le
făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor
cu cântece și muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se
arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf: „Picioarele
mi se opresc în porțile tale, Ierusalime; Pacea să fie între zidurile tale, și
liniștea în casele tale domnești!” (Psalmi 122, 2.7 - T.M.).
Ținerea
Paștilor a început o dată cu nașterea neamului iudaic. În ultima noapte a
sclaviei lor din Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării,
Dumnezeu le-a poruncit să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl
avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor și
le dăduse directive evreilor să-și adune familiile în locuințele lor. După ce
au stropit ușorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce
mielul fript, cu pâine nedospită și cu ierburi amare. „Când îl veți mânca”, a
zis El, „să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în
mână; și să-l mâncați în grabă; căci sunt Paștile Domnului.” (Exod 12, 11.). La
miezul nopții, au fost uciși toți întâii născuți ai egiptenilor. Atunci,
împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului
meu. Duceți-vă de slujiți Domnului cum ați zis.” (Exod 12, 31.). Evreii au
ieșit din Egipt ca oun popor independent. Domnul le poruncise ca Paștile să fie
ținut în fiecare an. „Și când vă vor întreba copiii voștri: Ce înseamnă
obiceiul acesta? Să răspundeți: Este jertfa de Paști în cinstea Domnului, care
a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul.”
În felul acesta, din generație în generație, urma să se transmită istoria
acestei minunate eliberări.
Paștile
era urmat de cele șapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi
a sărbătorii, erau aduse în fața Domnului cele dintâi roade din recolta anului,
un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării
lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării,
iar Paștile aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul
junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade Îl reprezentau pe
Mântuitorul.
Pentru
cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ținerea acestei
sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui
Dumnezeu! Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. El i-a văzut pe
preoții îmbrăcați în veșminte albe îndeplinindu-și slujba solemnă. A privit la
victima însângerată de pe altarul de jertfă. Împreună cu credincioșii a
îngenuncheat în rugăciune, în timp ce norul de fum de tămâie se înălța spre
Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El
vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe
care o avea cu viața Sa. Noi îndemnuri se nășteau înăuntrul Său. Tăcut și
adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea
Mântuitorului taina misiunii Sale. Răpit de contemplarea acestor scene, nu
a rămas lângă părinții Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale
s-au sfârșit, El a mai zăbovit prin curțile templului, iar atunci când
credincioșii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă. Cu prilejul
acestei vizite la Ierusalim, părinții lui Iisus doriseră să-L pună în legătură
cu marii învățători din Israel. Deși era ascultător în totul de Cuvântul lui
Dumnezeu, El nu Se ținea de obiceiurile și de formele rabinice. Iosif și Maria
sperau că Iisus va ajunge să-i respecte pe acești rabini erudiți și să ia seama
cu mai multă râvnă la cerințele lor. Dar Iisus fusese învățat în templu de
Dumnezeu. Ceea ce primise, El a început îndată să împartă. În ziua aceea,
o sală din incinta templului era consacrată pentru învățământul sacru, după
modelul școlilor profeților. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu
elevii lor și aici a venit și copilul Iisus. Așezându-Se la picioarele acestor
oameni învățați și cu autoritate, El asculta învățătura lor. Ca Unul care căuta
înțelepciune, le-a pus întrebări acestor învățători cu privire la profeții și
la evenimentele ce aveau loc atunci și care arătau spre venirea lui Mesia.
Iisus Se prezintă ca Unul care era însetat după o cunoaștere a lui Dumnezeu.
Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci, care multă vreme
fuseseră ținute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deși
dovedea cât de mărginită și superficială era înțelepciunea acestor oameni
înțelepți, fiecare întrebare le aducea în față câte o învățătură dumnezeiască
și așeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălțare pe
care venirea lui Mesia trebuia să o aducă neamului iudaic; dar Iisus le
prezentă profeția lui Isaia și îi întrebă despre însemnătatea
acelor versete biblice, care se refereau la suferința și moartea Mielului lui
Dumnezeu. Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări și au rămas
uimiți de răspunsurile Sale. Cu umilință de copil, El repeta
cuvintele Scripturii, explicând și însemnătatea lor adâncă, pe care acei
oameni învățați nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale
adevărului, pe care El le-a arătat, ar fi dat naștere la o reformă în religia
de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale și, atunci
când Iisus și-ar fi început lucrarea, mulți ar fi fost pregătiți să-L primească. Rabinii
știau că Isus nu fusese instruit în școlile lor; cu toate acestea, El înțelegea
profețiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galilean, profund
gânditor, ei întrezăreau o mare speranță. Ei doreau să-L câștige ca elev,
pentru ca să poată deveni un învățat în Israel. Doreau ca ei să-I facă
educația, deoarece simțeau că mintea Sa așa de deosebită trebuie să fie
modelată de ei. Cuvintele lui Iisus le mișcaseră inimile așa cum nu
fuseseră niciodată mișcate de cuvinte ieșite de pe buze omenești. Dumnezeu
căuta să dea lumină acelor conducători în Israel și folosea pentru aceasta
singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li se
părea un lucru înjositor să admită că poate să-i învețe cineva. Dacă Iisus ar
fi arătat că încearcă să-i învețe, ei nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar
se măguleau cu faptul că ei Îl învățau sau cel puțin că ei Îi verificau
cunoștințele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviința lui Iisus și modestia Sa de
tânăr au biruit prejudecățile lor. Fără a-și da seama, mintea lor s-a deschis
în fața Cuvântului lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a vorbit inimii lor. Era
imposibil să nu vadă că speranțele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau
susținute de profeție; dar ei nu voiau să renunțe la teoriile care-i legănau cu
speranțe înșelătoare, în setea lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au
înțeles greșit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul
să-i învețe pe alții. De la unul la altul a trecut întrebarea: De unde are
tânărul acesta cunoștințe, dacă niciodată n-a învățat? „Lumina luminează în
întuneric” (Ioan 1, 5), dar întunericul nu a primit lumina. În timpul acesta,
Iosif și Maria erau cât se poate de tulburați și îngrijorați. La plecarea din
Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus și nu știau că El rămăsese acolo.
Ținutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galilea erau
foarte numeroase. Multă învălmășeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe
drum, plăcerea de a călători împreună cu prieteni și cunoștințe le-a absorbit
atenția, iar ei n-au observat absența Lui până la sosirea nopții. Atunci când
s-au oprit pentru odihnă, ei au simțit lipsa ajutorului dat de fiul lor.
Crezând că El Se află împreună cu ceilalți tovarăși de călătorie, ei nu s-au
neliniștit. Chiar dacă era doar un copil, ei se bizuiau pe El, așteptându-se
ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i ajute, anticipându-le
nevoile, așa cum făcuse totdeauna. Dar acum a început să-i cuprindă frica. L-au
căutat printre tovarășii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază își amintiră
cum încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le
umpleau inima. Se căinau acum cu amar. S-au întors la Ierusalim și au
continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau
în templu, o voce cunoscută le atrase atenția. Nu se puteau înșela; nicio altă
voce nu era ca a Lui, așa de serioasă și de hotărâtă și totuși așa de
melodioasă. L-au găsit pe Iisus în școala rabinilor. Deși erau bucuroși,
nu puteau să uite necazul și îngrijorarea. Când El era din nou cu ei, mama a
zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi? Iată că
tatăl Tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare”. „De ce M-ați căutat?” a
răspuns Iisus. „Oare nu știați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Și,
pentru că părea că ei nu înțeleg cuvintele Lui, arătă spre Cer. Pe fața Sa
strălucea o lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc.
Găsindu-L în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii și au rămas uimiți
la întrebările și răspunsurile Sale. Cuvintele Sale au stârnit o mulțime de
gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate. Întrebarea pe care El le-a
pus-o cuprindea o învățătură. „Oare nu știați”, spuse El, „că trebuie să fiu în
Casa Tatălui Meu?” Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume;
dar Iosif și Maria neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin
aceea că le încredințase pe Fiul Său. Îngerii sfinți Îl ajutaseră pe Iosif în
drumul lui, ca să apere viața lui Iisus. Dar o zi întreagă ei pierduseră cu
totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L uite nici măcar o
clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniștite, nu se mustrau pe ei
înșiși, ci aruncau vina asupra Sa. Era natural pentru părinții lui Iisus să-L
considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viața Sa era aproape la fel ca
viața altor copii și era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui
Dumnezeu. Ei erau în primejdia de a nu prețui binecuvântarea ce li s-a acordat,
prin prezența Mântuitorului lumii. Durerea despărțirii lor de El și duioasa
mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau drept scop să-i determine să se
gândească mult la sfânta lor răspundere. În răspunsul dat mamei
Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că știa care este adevărata
relație dintre El și Dumnezeu. Înainte de nașterea Sa, îngerul îi spusese
Mariei: „El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu
Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa
lui Iacov în veci.” (Luca 1, 32.33.). Maria cugetase la cuvintele acestea în
inima ei, dar, deși credea că fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu
înțelegea misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înțelegea cuvintele Lui, dar
își dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif și Se înfățișa ca Fiu
al lui Dumnezeu. Iisus nu a neglijat legătura cu părinții Săi pământești.
De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei și i-a ajutat în viața lor de muncă
grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, așteptând cu supunere timpul
hotărât pentru El de a-și începe lucrarea. Timp de optsprezece ani, de când
înțelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu
familia din Nazaret și și-a îndeplinit obligațiile de fiu, de frate, de prieten
și de cetățean.
De
îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit
de legăturile cu mulțimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în liniște
împreună cu cei care cunoșteau taina vieții Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu
căuta să-i scoată pe credincioșii Săi din grijile lor pământești și să le
reamintească de minunata Sa intervenție pentru eliberarea lor din Egipt. În
această acțiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduință a eliberării din păcat.
După cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel
sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor; dar ei puteau fi mântuiți
prin Hristos numai dacă, prin credință, primeau ca viață a lor viața Sa. În
serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când acesta
îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor al lor personal. Dumnezeu
dorea ca ei să fie conduși la studiu plin de rugăciune și meditație cu privire
la misiunea lui Hristos. Dar, la plecarea mulțimilor de oameni din Ierusalim,
freamătul călătoriei și diverse discuții, mai puțin însemnate, absorbeau prea
adesea atenția lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată
uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărășie. Deoarece Iosif și
Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera să-i
facă să se gândească la cele spuse de profeți cu privire la suferințele
Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se
gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui
chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înțeleagă misiunea Lui, pentru ca
să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie
străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărțit de ea și ea Îl
căutase plină de întristare trei zile, tot așa, atunci când El urma să fie adus
ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Și,
când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăși în
bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morții Lui, dacă
ar fi înțeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum
cugetările! Dacă și-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditație și
rugăciune, Iosif și Maria ar fi înțeles sfințenia răspunderii lor și nu L-ar fi
pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijența lor de o zi, L-au pierdut pe
Mântuitorul; și aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L
găsească. Și noi putem ajunge la fel; prin vorbe deșarte, prin clevetiri sau
prin neglijarea rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezența
Mântuitorului și va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită
pentru a-L găsi și a recâștiga pacea pe care am pierdut-o.
9 - Zile de luptă:
Din
primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerințele rabinilor.
Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieții, se
prescriau reguli rigide. Sub conducerea învățătorilor din sinagogă, tineretul
era instruit în cunoașterea regulilor nenumărate, pe care israeliții
credincioși trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era interesat de lucrurile
acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El
studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament și cuvintele „Așa zice Domnul”
erau totdeauna pe buzele Sale. Când starea oamenilor a început să se
descopere minții Sale, Iisus a înțeles că pretențiile societății și pretențiile
lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se depărtau de Cuvântul
lui Dumnezeu și înălțau teoriile inventate de ei. Ei țineau la tradiții, în
care nu era nicio putere. Serviciul lor divin era numai un șir de forme;
adevărurile sfinte, pe care urmau să le învețe aici, erau ascunse de privirea
credincioșilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credință nu putea găsi
pace. Ei nu cunoșteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi
servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i învețe pe oameni ce înseamnă a
te închina lui Dumnezeu și nu putea să aprobe ca învățăturile lui Dumnezeu să
fie amestecate cu pretențiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile
oamenilor învățați; dar, când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta
Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale. Iisus căuta să
fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând și mai
supus. Pentru că era îngăduitor și blând, cărturarii și bătrânii au crezut la
început că-L vor putea influența ușor prin învățăturile lor. Ei stăruiau ca El
să primească maximele și tradițiile moștenite de la rabinii de pe vremuri, dar
Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi.
Era gata să primească orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, dar nu
putea să asculte de invențiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaște Scriptura de
la început până la sfârșit și le-o prezenta în adevărata ei însemnătate.
Rabinii se rușinau să învețe de la un copil. Pretenția lor era că ei au dreptul
să explice Scripturile și că El n-are altă datorie decât să primească
interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor. Ei
știau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradițiilor
lor. Își dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înțelegere spirituală. Cu
toate acestea, erau mânioși că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind
să-L convingă, ei se duceau la Iosif și la Maria și se plângeau de nesupunerea
Lui. În felul acesta, El suferea mustrări și critici. Încă de timpuriu,
Iisus începuse să lucreze din proprie inițiativă la formarea caracterului Său
și nici chiar respectul și iubirea față de părinții Săi nu-L puteau face să
renunțe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris” era motivul, ori de
câte ori făcea un lucru deosebit de cele obișnuite în familie. Influența
rabinilor însă I-a adus multă amărăciune în viață. Din tinerețe a trebuit să
învețe lecția grea că trebuie să tacă și să sufere cu răbdare.
Frații
Lui, cum erau numiți copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că
tradițiile trebuie să fie ținute ca și când ele erau niște cerințe ale lui
Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul
lui Dumnezeu și se supărau văzând cum gândirea clară a lui Iisus arăta
deosebirea dintre cele rătăcite și cele adevărate. Ei condamnau ascultarea Lui
strictă de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpățânare. Erau însă surprinși de
cunoștința și înțelepciunea date pe față în răspunsurile pe care le dădea
rabinilor. Știau că nu fusese învățat de oameni înțelepți, dar nu puteau să nu
vadă că El era un învățător pentru ei. Recunoșteau că educația Lui era mai înaltă
decât a lor. Dar nu înțelegeau faptul că El a avut acces la pomul vieții, un
izvor de înțelepciune pe care ei nu-l cunoșteau. Hristos nu era
exclusivist, și în privința aceasta iarăși îi supărase pe farisei, pentru că Se
depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri
de despărțire, ca pe ceva prea sfânt spre a fi pus în viața de toate zilele. El
a dărâmat aceste ziduri de despărțire. În legăturile Lui cu oamenii, nu
întreba: Care este crezul tău? Din ce grupare religioasă faci parte? El Își
folosea puterea de a-i ajuta pe toți aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc
să Se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are
El, a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul
că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. A învățat pe alții că
religia curată și neîntinată nu este făcută numai pentru zile anumite sau
pentru ocazii speciale. În orice timp și în orice loc, El Se interesa cu iubire
de oameni și răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate
lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu
constă din iubirea de sine și că viața lor, închinată numai intereselor
personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat
naștere la vrăjmășie împotriva lui Iisus, așa că ei căutau să-L oblige să țină
rânduielile lor.
Iisus
căuta să-i ajute pe toți cei în suferință, pe care îi întâlnea. Nu avea mulți
bani de dat. Dar, de multe ori, Se lăsa nemâncat ca să-i ajute pe aceia care
erau în mai mare lipsă ca El. Frații Lui simțeau că influența Lui era cu totul
deosebită de a lor. El avea tact, așa cum niciunul dintre ei nu avea și cum
nici nu doreau să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieții oameni nenorociți,
Iisus îi căuta și le spunea cuvinte de încurajare. Celor care erau în nevoie,
le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui.
Alinându-le suferințele, adevărurile pe care le învăța erau unite cu fapte bune
și, în felul acesta, erau fixate în minte. Lucrurile acestea erau
neplăcute pentru frații Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau că El
trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior față de ei și-L
mustrau că Se ridică mai presus de învățătorii, preoții și mai marii poporului
lor. Adesea, Îl amenințau și căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe,
făcând din Scriptură călăuza Sa. Iisus îi iubea pe frații Săi și totdeauna
Se purta față de ei cu o iubire nesfârșită; dar ei erau geloși pe El și își
manifestau în mod categoric necredința și disprețul. Ei nu puteau să înțeleagă
purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicții. Era Fiul lui
Dumnezeu și totuși un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al
Pământului, și totuși sărăcia marca experiența vieții Sale la fiecare pas. Avea
o demnitate și o personalitate cu totul deosebite de aroganța și de închipuirea
omenească; nu Se lupta pentru mărire lumească și era mulțumit cu situația cea
mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe frații Lui. Ei nu puteau
înțelege de ce era liniștit atunci când Se afla în greutăți și lipsuri. Ei nu
știau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca prin sărăcia Lui noi
să putem fi îmbogățiți.” (2 Corinteni 8, 9.). Nu puteau înțelege taina misiunii
Lui, așa cum prietenii lui Iov nu înțeleseseră umilința și
suferința acestuia. Hristos era neînțeles de frații Lui pentru că nu le
semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se
depărtaseră de Dumnezeu și în viața lor nu se manifesta puterea Lui. Formele
religiei pe care le țineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau
„zeciuială din izmă, din mărar și din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai
însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia.” (Matei 23, 23.).
Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un
singur lucru pe lume, și acesta era păcatul. El nu putea să fie de față când se
săvârșea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea
ascunde. Era izbitor contrastul dintre formaliști, a căror sfințenie aparentă
ascundea iubirea pentru păcat, și un caracter în care râvna pentru slava lui
Dumnezeu era totdeauna mai presus de toate. Pentru că viața lui Iisus condamna
răul, avea adversari atât în familie, cât și în afară. Cinstea și altruismul
Lui erau luate în batjocură. Răbdarea și bunătatea Lui erau numite lașitate.
Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care să n-o
fi gustat Hristos. Erau și din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui
din cauza nașterii Sale și chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile
lor batjocoritoare și șoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau
cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău,
cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârșit. N-ar mai fi
putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză
pentru păcat, Satana ar fi triumfat și lumea ar fi fost pierdută. Pentru
motivul acesta căuta și ispititorul să-I facă viața cât mai grea, ca să fie
atras spre păcat. Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă
scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a fraților Săi, dar avea totdeauna să le
spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea Îl acuzau de lașitate, dacă nu voia
să li Se alăture în vreo faptă oprită; dar El răspundea: Stă scris: „Frica de
Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere.” (Iov 28,
28.). Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simțeau pace; dar mulți
se fereau de El, pentru că erau mustrați de viața Lui nepătată. Tinerii
stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent și avea o purtare
atrăgătoare; se bucurau de prezența Lui și de răspunsurile Lui vioaie; dar erau
iritați de scrupulele Lui și-L declarau îngust și rigid. Iisus răspundea: Stă
scris: „Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul
Tău”. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.”
(Psalmi 119, 9.11. - T.M.). Adesea era întrebat: De ce ții să fii așa deosebit
de noi toți? Stă scris, spunea El: „Ferice de cei fără prihană în calea lor,
care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile
Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire și
umblă în căile Lui!” (Psalmi 119, 1-3. – T.M.). Când Îl întrebau de ce nu Se
unea cu tinerii din Nazaret la distracțiile lor, El spunea: Stă scris: „Când
urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aș avea toate comorile. Mă gândesc
adânc la poruncile Tale, și cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în
orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.” (Psalmi 119, 14-16. T.M.).
Iisus
nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era
nevoie, tocmai pentru că El era bun și nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a
greșit și nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste
greutăți, de parcă era în lumina feței lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când
oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta. De
multe ori era întrebat: De ce Te lași să fii disprețuit chiar de către frații
Tăi? El spunea: Stă scris: „Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în
inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale
și-ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia;
leagăți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Și astfel vei căpăta
trecere și minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.”
(Proverbe 3, 1-4. T.M.).
De
când părinții lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o
taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă și, cu toate acestea, exemplul Lui era
o lecție permanentă. Avea înfățișarea unei persoane consacrate pentru ceva
deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur împreună cu
Dumnezeu și cu natura. De câte ori avea ocazie, Se retrăgea din locul muncii
Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în
strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munților sau printre copacii pădurii.
De multe ori, zorile dimineții Îl găseau în vreun loc retras, meditând,
cercetând Scripturile sau rugându-Se. Din aceste răstimpuri de liniște pornea
apoi spre casă, unde Își relua lucrările și dădea pildă de muncă plină de
răbdare. În viața Sa, Iisus a manifestat respect și iubire față
de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era
Mesia cel făgăduit de multă vreme; dar nu îndrăznea să-și exprime credința
aceasta. În tot cursul vieții, ea a împărtășit suferințele Lui. Cu mare durere
vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei și tinereții. Când Îi lua
apărarea în ceea ce știa că este bine în purtarea Lui, avea și ea de suferit
situații dificile. Ea înțelegea că ceea ce se petrece în familie și grija
duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea
caracterului. Fiii și fiicele lui Iosif știau lucrul acesta și, folosindu-se de
îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria
vorbea de multe ori cu Iisus și stăruia pe lângă El să facă cele impuse de
rabini. Dar El nu putea fi convins să-și schimbe obiceiurile de contemplare a
lucrărilor lui Dumnezeu și să nu mai caute să aline durerile oamenilor sau
chiar ale animalelor necuvântătoare. Când preoții și învățătorii îi cereau
Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit; dar inima ei era din
nou liniștită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau
purtarea Lui. Câteodată oscila între Iisus și frații Lui, care nu credeau
că El era trimisul lui Dumnezeu; dar erau foarte multe dovezi că El avea un
caracter divin. Îl vedea cum Se jertfește pentru binele altora. Prezența Lui
aducea o atmosferă mai curată în familie și viața Lui era ca un aluat care
lucra între elementele societății. Blând și nepătat, umbla printre oamenii
nepăsători, neciopliți și necuviincioși, printre vameși nedrepți, printre
risipitori nesocotiți, samariteni păcătoși, soldați păgâni și țărani brutali,
prin gloata aceea așa de amestecată. El spunea ici și colo cuvinte de
mângâiere, când îi vedea pe oameni obosiți și cu toate acestea siliți să-și
poarte poverile. El împărtășea greutățile lor și le repeta lecțiile pe care le
învățase din natură despre iubirea, mila și bunătatea lui Dumnezeu. El îi
învăța pe toți să se socotească înzestrați cu talente prețioase, care, dacă
erau bine folosite, aveau să le asigure comori veșnice. El a curățat viața de
deșertăciuni și, prin exemplul Său, i-a învățat pe oameni că fiecare clipă
aduce după sine urmări veșnice, că fiecare clipă trebuie prețuită ca o comoară
și folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă nicio ființă umană ca
și cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăreia leacul mântuitor.
Oriunde Se găsea, El știa să dea o învățătură potrivită cu locul și
împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut și celui lipsit de
perspective, asigurându-i că pot ajunge și ei copii neprihăniți și nevinovați
ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea
lui Satana și care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca
acestora, descurajați, bolnavi, ispitiți și decăzuți, Iisus le spunea cuvinte
de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie și pe care le puteau
înțelege. Pe alții îi găsea în luptă pe viață și pe moarte cu vrăjmașul
sufletelor. Pe aceștia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui,
pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor și aveau să le dea biruința.
Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinși că în fața lor era Cineva
în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care
le ascultase urechea Sa sensibilă. Iisus vindeca și corpul, și sufletul.
El Se interesa de orice suferință pe care o întâlnea și aducea vindecare
tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam
vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea
vindecătoare a iubirii pornea de la El la cei bolnavi și apăsați. Așa discret a
lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea, s-a întâmplat că,
atunci când și-a început lucrarea publică, foarte mulți L-au ascultat cu
bucurie. Cu toate acestea, în copilărie, tinerețe și maturitate, Iisus a
fost singur. În sfințenia și credincioșia Sa, El a călcat singur teascul și
niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea
oamenilor. Știa că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile și
țelurile neamului omenesc, toți vor fi pierduți. Această povară apăsa asupra
sufletului Său și nimeni nu-și putea închipui cât era de grea. Cu o stăruință
neabătută și-a îndeplinit planul vieții Lui, acela de a fi Lumina
oamenilor.
10 - Glasul în pustie:
Înainte-mergătorul
lui Hristos s-a ridicat dintre credincioșii lui Israel, care de multă vreme
așteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia și soția
lui, Elisabeta, „erau amândoi neprihăniți înaintea lui Dumnezeu”;
și, prin viața lor liniștită și sfântă, lumina credinței strălucea ca o stea în
mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i se
făgăduise un fiu, care trebuia să meargă „înaintea Domnului, pentru a pregăti
căile Lui”. Zaharia locuia în „ținutul muntos al Iudeii”, dar se dusese la
Ierusalim pentru a servi o săptămână în templu, o slujire care se cerea de două
ori pe an de la preoții fiecărei cete. „Dar pe când slujea Zaharia înaintea lui
Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieșit la sorț să intre
să tămâieze în Templul Domnului.” El stătea în fața altarului de aur din
locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se înălța spre Cer împreună
cu rugăciunile lui Israel. Deodată, și-a dat seama de o prezență divină. Un înger
al Domnului „a stătut în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere”. Locul
în care se așezase îngerul dovedea că este binevoitor, dar Zaharia n-a
luat seama la lucrul acesta. Mulți ani se rugase pentru venirea
Răscumpărătorului; acum Cerul trimisese un sol, ca să-l înștiințeze că
rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate; dar îndurarea lui Dumnezeu i
s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă și se simțea
vinovat. Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: „Nu te teme, Zahario,
fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îți va naște un
fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie
și veselie și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea
Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul
Sfânt. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va
merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă
inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în
înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit
pentru El”. Zaharia i-a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta?
Fiindcă eu sunt bătrân și nevastă-mea este înaintată în vârstă”. Zaharia
știa bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că
avusese încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot
și-a întors gândul spre slăbiciunea omenească. El uitase că ceea ce Dumnezeu
făgăduiește este în stare să și aducă la îndeplinire. Ce deosebire
între necredința aceasta și credința plăcută și copilărească a Mariei, fecioara
din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înștiințare spuse de
înger, a răspuns: „Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale.” (Luca
1, 38.). La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: „Eu sunt Gabriel, care
stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această
veste bună”. Cu cinci sute de ani mai înainte, Gabriel îi
descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la
venirea lui Hristos. Cunoașterea faptului că această perioadă se apropia de
sfârșit l-a făcut pe Zaharia să se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuși
solul prin care fusese dată profeția venise să anunțe împlinirea ei. Cuvintele
spuse de înger - „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu” - arată că
el are un loc de mare cinste în curțile cerești. Când a venit cu înștiințarea
la Daniel, el i-a spus: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de
voievodul vostru, Mihail.” (Daniel 10, 21.). Cu alte cuvinte, avem de-a face,
în mod clar, cu un arhanghel, nu cu un simplu înger! Vorbind despre
Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: „Le-a făcut cunoscut, trimițând prin
îngerul Său la robul Său Ioan.” (Apocalipsa 1, 1.). Iar îngerul i-a declarat
lui Ioan: „Eu sunt împreună slujitor cu tine și cu frații tăi prooroci”.
(Apocalipsa 22, 9.). Ce gând minunat - îngerul care este atât de mare în slavă,
se consideră pe sin e un simplu slujitor! Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele
îngerului. De aceea, el urma să nu mai vorbească până la împlinirea lor.
„Iată”, a zis îngerul, „vei fi mut ... până în ziua când se vor întâmpla aceste
lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea
lor.” Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea
păcatelor tuturor evreilor și pentru venirea lui Mesia; dar, când a încercat să
facă lucrul acesta, Zaharia n-a putut să rostească nicio vorbă. Când a
ieșit să-i binecuvânteze pe credincioși, „le făcea semne întruna și a rămas
mut”. Ei îl așteptaseră multă vreme și se temeau ca nu cumva să-l fi lovit
mânia lui Dumnezeu. Dar, când a ieșit din Sfânta, fața lui strălucea de slava
lui Dumnezeu și ei „au înțeles că avusese o vedenie în templu”. Zaharia le-a
făcut cunoscut ce văzuse și auzise și „după ce i s-au împlinit zilele de
slujbă, Zaharia s-a dus acasă”. Curând după nașterea copilului făgăduit,
limba tatălui a fost dezlegată și „el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe
toți vecinii i-a apucat frica și în tot ținutul acela muntos al Iudeii se
vorbea despre aceste lucruri. Toți cei care le auzeau le păstrau în inima
lor și ziceau: Oare ce va fi pruncul acesta?” Toate acestea aveau scopul de a
atrage atenția asupra venirii lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească
Ioan. Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea
fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase: „Și tu, pruncule,
vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, ca
să pregătești căile Lui și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă
în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma
căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, ca să lumineze pe cei ce
zac în întunericul și în umbra morții. Și să ne îndrepte picioarele pe calea
păcii!” „Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a
stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” Înainte
de a se naște Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea
vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt”. Dumnezeu îl
chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredințată
vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze
cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de
înger. Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce
oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare
gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfințenia cerințelor lui Dumnezeu
și cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârșită. Un asemenea sol trebuia să fie
sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea,
trebuia să fie sănătos la corp și plin de tărie intelectuală și spirituală. De
aceea era nevoie să-și stăpânească apetitul și pasiunile. El trebuia să fie
capabil să-și stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor
neclintit în orice împrejurare, ca și stâncile și munții pustiei. Pe
timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi și iubirea de lux și petrecere
erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile și bețiile provocau boli
și degenerare fizică, întunecând înțelegerea spirituală și slăbind împotrivirea
față de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viața lui cumpătată și
prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru
excesele timpului. De aceea li s-au dat părinților lui Ioan instrucțiuni cu
privire la o viață cumpătată, aduse de un înger de la tronul Cerului. Ca
prooroc, Ioan urma „să întoarcă inima părinților la copii și pe cei
neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească
Domnului un norod bine pregătit pentru El”. De fapt, fiul lui Zaharia ar fi
urmat să fie educat pentru preoție. Dar învățătura din școlile rabinilor l-ar
fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de
teologie, ca de acolo să învețe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a
chemat în pustie, ca să învețe din lucrurile naturii și de la Dumnezeul
naturii. Locuința și-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul
dealurilor pustii, cu trecători sălbatice și peșteri stâncoase. Dar era voia
lui să uite bucuriile și strălucirea vieții pentru disciplina aspră a pustiei.
Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate și de
lepădare se sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici
învățăturile naturii, ale revelației și ale Providenței. Cuvintele spuse de
înger lui Zaharia au fost deseori repetate lui Ioan de părinții lui temători de
Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de
făcut și el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile
singuratice ale pustietății erau o scăpare binevenită din societatea în care
bănuiala, necredința și stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul.
Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei și se ferea
de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simțământul
nespusei lui păcătoșenii. Fiind de la naștere consacrat lui Dumnezeu ca
nazireu, el și-a însușit acest vot, consacrându-se pentru viața întreagă. Era
îmbrăcat ca profeții de pe vremuri și veșmântul era din păr de cămilă, strâns
cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu „lăcuste și miere sălbatică”, pe care le
găsea în pustie, și bea apă curată din izvoarele dealurilor. Ioan însă nu
ducea o viață de lenevie, de tristețe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din
timp în timp, căuta să se amestece printre oameni și totdeauna era un
observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el
urmărea desfășurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul
Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să știe cum să ajungă la inima lor cu
solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditație și
rugăciune, căuta să-și oțelească sufletul pentru lucrarea care-l
aștepta. Deși se afla în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era
posibil, închidea orice cale pe care ar fi venit Satana. Cu toate acestea,
ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează; el își
dezvoltase tăria și hotărârea de caracter și, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea să
recunoască apropierea lui Satana și să se împotrivească puterii lui. Ioan
a găsit în pustie atât școala, cât și Templul adevărat pentru închinare - cel
spiritual! Cu inima plină de temere, dar și de bucurie, el cerceta sulurile
profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia - sămânța făgăduită
care îi va zdrobi capul șarpelui. Tablourile inspirate din cartea lui
Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua și noaptea: Odrasla
din rădăcina lui Ișai, un Împărat care va domni în dreptate, hotărât „cu
nepărtinire asupra nenorociților țării”, „un loc de scăpare împotriva furtunii
... umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare”, Israel nu va mai fi
numit „Părăsită”, nici țara „Pustiu”, ci Domnul îl va numi „Plăcerea Mea”, iar
pământul lui, „Beula.” (Isaia 11, 4; 23, 2; 62, 4.). Inima
singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă. Ioan n-a
înțeles, totuși, în mod deplin natura Împărăției lui Mesia. El aștepta ca
Israel să fie scăpat de vrăjmașii lui naționali; dar ținta cea mare a nădejdii
lui era venirea Împăratului în dreptate (neprihănire) și așezarea lui Israel ca
un neam sfânt. Așa credea el că avea să se împlinească proorocia dată la
nașterea lui: „Își aduce aminte de legământul Lui cel sfânt....
că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim
fără frică, în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre.” El
vedea pe poporul său înșelat, mulțumit de sine și dormind în păcate. El tânjea
să-l trezească la o viață mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia
să-i trezească pe iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza
marii lor păcătoșenii. Înainte ca sămânța Evangheliei să poată fi semănată,
țarina inimii trebuia desțelenită. Înainte să caute vindecare la Iisus, trebuia
să-și dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
Când
a început lucrarea lui Ioan, poporul era într-o stare de frământare și
nemulțumire care duceau la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudea fusese
pusă sub directa cârmuire a Romei. Tirania și jafurile puse la cale de
guvernatorii romani și eforturile lor neîncetate de a introduce simbolurile și
obiceiurile păgânești aprinseseră revolta, care fusese înecată în sângele
miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura națională
împotriva Romei și, o dată cu aceasta, dorința de a fi eliberați de sub
stăpânirea ei. În mijlocul certurilor și luptei, s-a auzit un glas venind
din pustie, un glas neașteptat și aspru, dar plin de nădejde: „Pocăiți-vă; căci
Împărăția Cerurilor s-a apropiat”. Cu o putere nouă și neînțeleasă, el i-a
mișcat pe oameni. Proorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca despre
un eveniment din viitorul îndepărtat; dar acum le venea vestea că ea s-a
apropiat. Înfățișarea neobișnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească
la văzătorii din vechime. În purtarea și îmbrăcămintea lui, semăna cu proorocul
Ilie. Cu spiritul și puterea lui Ilie, el denunța corupția națională și
mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple, pătrunzătoare și
convingătoare. Mulți credeau că este un profet înviat din morți. Neamul întreg
era pus în mișcare. Mulțimile alergau la Ioan, în pustie. Ioan vestea
venirea lui Mesia și îi chema pe oameni la pocăință. Ca simbol pentru curățirea
de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el
declara că aceia care se numeau aleșii lui Dumnezeu erau mânjiți de păcat și
că, fără o curățire a inimii și a vieții, ei nu puteau să aibă intrare în
Împărăția lui Mesia. Prinți și rabini, soldați, vameși și țărani veneau
să-l asculte pe prooroc. Câtva timp, înștiințările solemne de la Dumnezeu i-au
alarmat. Mulți ajungeau la pocăință și primeau botezul. Oamenii de orice rang
se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtași la Împărăția vestită
de el. Mulți cărturari și farisei veneau, mărturisindu-și păcatele și
cerând să fie botezați. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalți
oameni, determinându-i și pe alții să aibă o părere foarte înaltă despre
evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieții lor erau dezvăluite. Ioan era
iluminat de Duhul Sfânt că mulți dintre acești oameni nu aveau o convingere
reală de păcat. Ei erau oportuniști. Arătându-se prieteni ai profetului, sperau
să fie bine văzuți de Prințul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna
acestui tânăr, dar cunoscut învățător, ei socoteau că vor putea să-și
întărească influența asupra poporului. Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea
plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia
viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că
puteți zice în voi înșivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că
Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice pe fiii lui Avraam”. Iudeii
interpretaseră greșit făgăduința despre bunăvoința veșnică a lui Dumnezeu față
de Israel: „Așa vorbește Domnul, care a făcut Soarele să lumineze ziua, care a
rânduit Luna și stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea și face
valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oștirilor: Dacă vor înceta
aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, și neamul lui Israel va înceta pe vecie
să mai fie un neam înaintea Mea. Așa vorbește Domnul: Dacă Cerurile sus pot fi
măsurate și dacă temeliile Pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda
și Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.” (Ieremia
31, 35-37.). Iudeii considerau că descendența lor naturală din Avraam le dădea
dreptul la această făgăduință. Dar ei treceau cu vederea condițiile pe care le
pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduința, El a zis: „Voi pune Legea Mea
înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi
poporul Meu.... Căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de
păcatul lor.” (Ieremia 31, 33.34.). Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată
oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se
depărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecățile Lui.
De aceea se și găseau robi sub un neam păgân. Din cauza păcatelor, mintea le
era întunecată și, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, își
scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alți oameni și că au drept la
binecuvântările Lui.
Ioan le spunea
învățătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul și cruzimea lor dovedeau că
sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, și nu copiii lui Avraam
cel drept și ascultător. ținând seama de lumina pe care o primiseră de la
Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, față de care se simțeau superiori.
Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiați și groapa de unde fuseseră scoși.
Dumnezeu nu depindea de ei ca să-și aducă la îndeplinire planul. După cum El
l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot așa îi poate chema și pe
alții în slujba Sa. Inima acelora putea atunci să pară fără viață ca și
pietrele pustiului, dar Duhul Lui putea să-i trezească să facă voia Lui și să
primească împlinirea făgăduinței. „Iată”, zicea proorocul, „securea a și
fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom, care nu face roadă bună, va
fi tăiat și aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de
roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la
pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situația lor față de Dumnezeu urma să fie
hotărâtă de caracterul și viața lor. Mărturisirile de credință erau lipsite de
valoare. Dacă viața și caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu,
ei nu erau poporul Lui. Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă,
ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: „Ce să facem?” El
le-a răspuns: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna și cine are
de mâncare să facă la fel”. Pe vameși îi învăța să se ferească de nedreptate,
iar pe soldați, de brutalitate. El spunea că toți cei care deveneau supuși
ai Împărăției lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credință și pocăință.
Trebuia ca bunătatea, cinstea și credincioșia să se vadă în viața lor. Trebuiau
să-i ajute pe cei lipsiți și să-și aducă darurile înaintea lui Dumnezeu.
Trebuiau să-i apere pe cei fără apărare și să dea pildă de virtute și
împreună-simțire. În felul acesta, urmașii lui Hristos vor da dovadă de puterea
transformatoare a Duhului Sfânt. În viața lor de toate zilele, se vor vedea
dreptatea, mila și iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu, ei aveau să fie ca pleava
care se aruncă în foc. „Cât despre mine”, le-a spus Ioan, „eu vă botez cu
apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine și
eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și
cu foc.” (Matei 3, 11.). Profetul Isaia spusese că Domnul va curăți pe poporul
Său de nelegiuirile lui „cu duhul judecății și cu duhul nimicirii”. Cuvântul
lui Dumnezeu către Israel era: „Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îți voi topi
zgura.... Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine.” (Isaia 4,
4; 1, 25.). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, „Dumnezeul nostru este un foc
mistuitor.” (Evrei 12, 29.). În toți aceia care se supun puterii Sale, Duhul
Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agață de păcat, ei se identifică
astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, trebuie să-i
nimicească și pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a
strigat: „Am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.”
(Geneza 32, 30.). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa față
de Esau, dar se pocăise. Greșeala lui era iertată, iar păcatul lui,
curățit; de aceea putea să stea în fața lui Dumnezeu. Dar, ori de câte ori
oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost
nimiciți. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiți vor fi nimiciți de
„suflarea gurii Sale” și prăpădiți de „arătarea venirii Sale.” (2 Tesaloniceni
2, 8.). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viață celui neprihănit, îi va
nimici pe cei nelegiuiți. Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era
aproape să Se arate, pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăși
prezența Lui urma să-i facă pe oameni să-și dea seama de păcatele lor. Numai
dacă voiau să fie curățați de păcat puteau să vină în comuniune cu El. Numai
cei cu inima curată puteau rămâne în fața Lui. Așa a dus Ioan Botezătorul
lui Israel solia lui Dumnezeu. Mulți au luat aminte la învățătura lui. Mulți au
sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulțimile mergeau după acest nou
învățător din loc în loc și nu erau puțini aceia care nutreau nădejdea că el ar
fi Mesia. Dar, când Ioan i-a văzut pe oameni îndreptându-se către el, a căutat
orice ocazie să le îndrepte credința către Acela care trebuia să vină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu