DE LA GENEZA LA
APOCALIPSA! - PARTEA A DOUA
3. Cărțile istorice:
Aşa cum am remarcat deja, cele cinci cărţi ale lui Moise reprezintă
temelia întregii Scripturi, precum şi modelul după care ea a fost scrisă.
Totuşi ele sunt diferite de oricare altă carte din Biblie, mai cu seamă pentru
că în ele se prezintă gândurile lui Dumnezeu. De exemplu, în Exod se prezintă
mântuirea lui Dumnezeu; peste tot în Levitic, sfinţenia lui Dumnezeu; aproape
că nu există nimic despre om în toată cartea Levitic; îndurarea lui Dumnezeu
apare chiar şi în Numeri, deşi, dintre toate cărţile Pentateuhului, poate că
această carte vorbeşte cel mai mult despre om; în Deuteronom, bineînţeles, este
Dumnezeu care trece din nou în revistă toată istoria împreună cu poporul. Din
moment ce Pentateuhul este numărul unu, primul grup de cărţi, el reprezintă
temelia tuturor, gândul lui Dumnezeu în legătură cu poporul Său, iar când acest
popor intră în scenă, apar doar în mod secundar. Însă atunci când este vorba de
cărţile istorice, ne aflăm într-o
atmosferă cu totul diferită. Aici predomină omul. De exemplu, nu se găseşte
nimic aici care să înlocuiască perfect cartea Levitic, unde este înfăţişat
înaintea noastră Dumnezeu, însă aici El intervine în mod constant, în mijlocul
eşecului lor, eliberându-i când s-au depărtat de El, ridicându-i din mocirla în
care au căzut, dând la o parte gândurile lor, planurile lor, căile lor, pentru
a-şi împlini planurile Lui. De aceea, în această a doua mare secţiune a
Bibliei, nu avem numai istoria evoluţiei poporului Său sau, vai, istoria
abaterii lor frecvente, ci, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem şi istoria
eliberării aduse de El. Nu este suficient timp aici pentru a trece în revistă
corespondenţa numerelor, cu care suntem familiari; însă cred că este foarte
folositor dacă avem în minte semnificaţia lor. De exemplu, să ne uităm la a
doua secţiune. Este o istorie a evoluţiei. „Doi” ne duce cu gândul la creştere,
la dezvoltare. Este istoria eşecului şi a depărtării de Dumnezeu. „Doi”
vorbeşte despre o despărţire, o divizare; apoi eliberarea, şi aşa mai departe.
În aceasta constă diferenţa între cărţile istorice şi cărţile lui Moise. În
cărţile istorice predomină omul, şi întotdeauna în astfel de cazuri există
depărtare de Dumnezeu şi nenorocire. Revenind la cărţile în sine, este
interesant de observat că fiecare dintre aceste cărţi corespunde uneia dintre
cărţile lui Moise. Prin urmare, Iosua corespunde Genezei; Judecători şi Rut
corespund cărţii Exod; cele patru cărţi ale Împăraţilor (1,2
Samuel şi 1,2 Împăraţi)
corespund cărţii Levitic; apoi,
într-o manieră izbitoare, cărţile scrise în timpul captivităţii, Ezra, Neemia, Estera,
corespund cărţii Numeri, iar cele două cărţi ale Cronicilor, care de
fapt sunt una singură, corespund cărţii Deuteronom,
adică planul lui Dumnezeu cu poporul Lui. Haideţi să privim mai îndeaproape la
acestea. Iosua prezintă un nou
început. Ne aflăm pe un teren cu totul nou, într-un loc nou, nu mai suntem în
pustie, ci în ţară. În acelaşi fel, cartea
Judecători corespunde cărţii Exod.
În Judecători găsim explicaţii cu privire la depărtarea de Dumnezeu, iar când
oamenii strigă către El şi îşi recunosc starea, apare eliberarea din partea
Lui, iar aceasta corespunde în modul cel mai clar cu cartea Exod, potrivit
locului pe care îl are aici ca şi carte istorică. Nu găsim adevăratul Exod
aici, adică mâna puternică a lui Dumnezeu eliberând pe poporul Său, o dată
pentru totdeauna, din mâna lui faraon; ci numai o eliberare parţială, urmată
din nefericire de o altă abatere şi de o eliberare mai scurtă. De aceea,
abaterea şi eliberarea străbat cartea ca două linii paralele. Însă există o
completare minunată, aşa cum vom vedea, în cartea Rut. În acelaşi fel, cartea
Împăraţilor are anumite trăsături care corespund îndeaproape cărţii Levitic. De fapt, prezintă o istorie
levitică. De exemplu, ne este adusă înainte preoţia, completată şi înlocuită
apoi de profeţi. Apoi avem împăraţii, întâi împăratul ales de om, şi apoi cel
ales de Dumnezeu care îi urmează. Apoi avem cortul întâlnirii care era la Șilo
în Israel, înlocuit apoi de templul lui Dumnezeu de la Ierusalim. Aceste
gânduri sunt în legătură cu prezenţa şi manifestarea divină şi corespund în
această mică măsură cărţii Levitic, care vorbeşte despre prezenţa şi
manifestarea divină. În acelaşi fel, cărţile scrise în timpul captivităţii
prezintă experienţa din pustiu, poporul lui Dumnezeu fiind sub conducerea neamurilor,
însă readus în ţară prin îndurarea lui Dumnezeu. În Cronici citim perspectiva lui Dumnezeu cu privire la ce s-a
întâmplat, cu lecţii morale, şi aceasta diferă de cartea Împăraţilor, deşi
acoperă aceeaşi perioadă istorică. Haideţi să privim aceste cărţi mai
îndeaproape, căutând să descoperim gândurile principale care stau la baza lor.
Aşa cum am spus, Iosua este Geneza, un nou început. Nu este scopul final al lui
Dumnezeu, nici istoria unor persoane, ci istoria poporului lui Israel, adusă în
locul pe care El li l-a dat ca moştenire, potrivit planului Său. Aşa cum Avraam
a fost scos afară din ţara lui natală şi a primit Canaanul ca moştenire, pe
deplin şi necondiţionat, aşa cum se menţionează în Geneza, tot aşa avem în noua
Geneză luarea în posesie a ţării, cucerită acum prin credinţă. Însă mai întâi
ni se aminteşte că Dumnezeu le-a promis că le va da toată ţara în stăpânire. Iar
în legătură cu aceasta găsim responsabilitatea omului de a lua în posesie.
Într-un loc Dumnezeu le spune că ţara este a lor iar în altă parte le spune că
orice loc unde va călca talpa piciorului lor va fi al lor. Este a lor, dar
trebuie s-o cucerească. Aşa că, atunci când intră în ţară, ei întâlnesc imediat
duşmanul. Trebuie cucerit Ierihonul, cu zidurile lui solide, aparent capabile
să reziste tuturor atacurilor, iar apoi urmează cetatea Ai. Acestea reprezintă
însă doar începutul unui şir de cuceriri, până când toată ţara este luată în
stăpânire. Din punct de vedere istoric, toate se referă la Israel, însă cât de
izbitor se aseamănă cu posesiunile noastre prezente în Hristos, în locurile
cereşti. Abia dacă mai trebuie să reamintesc faptul că Iosua corespunde, într-un mod remarcabil, Epistolei către Efeseni. În Efeseni ni se spune că Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu orice
binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”; şi totuşi, în
aceeaşi epistolă citim că trebuie să luptăm „împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor
lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în
cele cereşti”, care ne-ar putea împiedica să ne bucurăm de posesiunea
noastră. Această luptă nu este împotriva cărnii, pentru a învinge poftele şi
pasiunile noastre păcătoase. Aceasta ar însemna lupta cu Amalec, care trebuie
întotdeauna evitată, dacă nu cumva propria noastră neglijenţă ne-a prins în
mrejile ei. Regula pentru cel credincios este „umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii”. Dar
aceasta ne absolveşte oare de luptă? Ah, nu! Ostaşul lui Hristos este gata de
luptă doar atunci când este eliberat de poftele cărnii; atunci se află în
poziţia în care poate lupta cu toată convingerea pentru credinţa dată sfinţilor
odată pentru totdeauna. Până nu ai intrat în conflict cu Satan, nu te vei
bucura deplin de posesiunile tale. Putem să vorbim despre faptul că Dumnezeu
ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în
Hristos, însă cum ne bucurăm de aceste lucruri? Priviţi la Ierihon - această
cetate înmiresmată a palmierilor, ale căror ramuri unduitoare revarsă o
asemenea vrajă, şi par să ne invite să ne bucurăm de umbra şi mireasma lor, mai
degrabă decât înălţimile aspre ale munţilor - adevărata noastră casă! Nu am
simţit puterea lumii? Nu vă amintiţi ce scrie apostolul Ioan tinerilor, adevăraţii
oameni de valoare, luptătorii? - „Nu
iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea,
dragostea Tatălui nu este în el.” Acesta este primul lucru pe care
trebuie să-l facem în legătură cu luarea în stăpânire a moştenirii noastre.
Aici este lumea, Ierihon, care înseamnă „mireasmă” - „cetatea palmierilor”, puterea cea mare care vrea să ne
împiedice să ne bucurăm de lucrurile care sunt ale noastre în Hristos. Nu am
văzut, oare, mii de credincioşi aflaţi sub vraja Ierihonului? Nu l-am văzut
oare biruitor pe împăratului Ierihonului? Dacă vrem să luptăm şi să ne luăm
moştenirea în posesiune, atunci trebuie să învingem puterea care ne ţine în
lume şi care vrea să ne ţină departe de moştenirea noastră. Aşa cum bine ştiţi,
este nevoie de puterea credinţei, care înconjoară zidul lumii acesteia, până
când acesta cade la pământ. Mai sunt multe lucruri în cartea Iosua cu care
merită să ne preocupăm, însă vreau să vă atrag atenţia asupra unui alt lucru
fundamental care se află chiar înaintea celui despre care am vorbit deja. Am
discutat despre Ierihon, puterea lumii care se află chiar la poarta intrării
noastre în ţară. Înainte de aceasta se află râul Iordan, şi înainte de a se
lupta la Ierihon, ei au trebuit să coboare la Iordan, să îl traverseze şi apoi
să intre în ţară. Iar după aceea, înainte să se implice în orice luptă, au
trebuit să fie circumcişi la Ghilgal. Toate acestea ne vorbesc foarte puternic
despre realitatea morţii şi a învierii împreună cu Hristos. Iordanul
simbolizează acelaşi lucru cu Marea Roşie, doar că nu evidenţiază eliberarea
din păcat, ci introducerea în partea noastră de moştenire. Iordanul ne învaţă
că am fost aduşi în partea noastră de moştenire, prin moartea şi învierea lui
Hristos. Morţi şi înviaţi împreună cu Hristos. Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, că Hristos a mers înaintea noastră în Iordanul morţii şi al
judecăţii. El a oprit toate talazurile care altfel s-ar fi revărsat peste noi,
iar noi avem drumul neted spre moştenirea noastră, aşa cum Israel avea drumul
uscat spre ţara Canaanului de dincolo de râu. Cele două movile cu câte
douăsprezece pietre, una în mijlocul Iordanului iar cealaltă pe malul dinspre
Canaan, ne vorbesc despre identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui. Ghilgal
aduce practic sentinţa morţii în viaţa noastră, iar dacă suntem morţi şi
înviaţi împreună cu Hristos nu înseamnă că trebuie să ne lăudăm, ci, mai
degrabă să înţelegem profunzimea acestui lucru. „Fă-ţi cuţite de cremene” spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar aceste
cuţite de cremene ne vorbesc despre moartea lui Hristos aplicată în mod practic
în viaţa noastră, despre intrarea noastră, într-o oarecare măsură, în moartea
Lui, fiind astfel capabili să intrăm şi în viaţa lui Hristos. Ghilgal ne învaţă
să „nu ne încredem în carne”
iar acest lucru este ilustrat într-un mod potrivit prin ceea ce urmează: Iosua
trebuie să-şi dea jos încălţămintea, protecţia lui naturală, în prezenţa „Căpeteniei oştirii Domnului”.
De la Ghilgal, israeliţii pot să meargă şi să cucerească. Zidurile
Ierihonului cad. Cetatea Ai este arsă, după ce mai întâi are loc prima
înfrângere ruşinoasă, din cauză că au uitat de Ghilgal. Toată puterea
înfricoşătoare a duşmanului, de la sud până la nord, este spulberată înaintea
lor şi nu este niciun duşman care să poată sta înaintea lor. Aceasta este, în
ansamblu, desfăşurarea cărţii - victorie, pentru că ei sunt asociaţi cu Hristos
în moartea şi învierea Sa, transformate în realitate practică de Ghilgal. Să
luăm această carte ca un manual de luptă, să luăm lecţii şi învăţătură din ea,
ca să intrăm în stăpânirea a ceea ce avem deja în Hristos. Însă cine poate
spune că a cucerit totul? Putem spune, ca Iosua, „mai rămâne foarte mult pământ de luat în stăpânire”? Haideţi să
analizăm fiecare în parte, cât de multe lucruri preţioase ale lui Dumnezeu care
ne aparţin cu adevărat, ne sunt totuşi necunoscute. Însă mai este o parte a
cărţii Iosua, care prezintă moştenirea propriu-zisă, după terminarea luptelor;
şi ce minunat este că fiecare oraş, fiecare vale, fiecare izvor, totul este
prezentat în detaliu în a doua jumătate a cărţii, vrând să ne spună, fără
îndoială, despre diversitatea binecuvântărilor spirituale care sunt ale
noastre. În bunătatea Lui, într-o oarecare măsură, Dumnezeu a readus aceste
lucruri înaintea noastră, astfel încât putem să înţelegem a doua parte a
cărţii, aparent cu nume seci de locuri şi hotare, râuri, văi şi munţi - totul
ne vorbeşte despre comorile nemăsurate care sunt ale noastre. Cât de complet
corespunde Iosua Genezei, un început nou şi drept pentru călăuzirea noastră! Cu
siguranţă, ar trebui să folosim din plin aceste adevăruri pe care le descoperă
cartea. Însă, vai, mai departe ajungem la Judecători, care ne prezintă cel mai
trist contrast faţă de ceea ce a fost mai înainte. În loc de un popor
învingător care trece dintr-o bătălie în alta, punând duşmanii pe fugă, arzând
cetăţile şi aducând prada înaintea Domnului - în loc de toate acestea, găsim un
popor odihnindu-se în indolenţă, după un mare număr de bătălii şi victorii.
Chiar dacă pare ciudat, totuşi nu este ciudat dacă ne uităm la propria noastră
istorie, pentru că sunt sigur că de fiecare dată când câştigăm o victorie, de
fiecare dată când intrăm în posesia a ceea ce ne aparţine, cea dintâi mare
ispită este să lăsăm garda jos şi să fim satisfăcuţi cu realizările noastre. Avem
nevoie de o conştiinţă trează, altfel vom cădea în indiferenţă, iar aceasta nu
înseamnă doar că nu câştigăm alte posesiuni, ci pierdem ceea ce avem, adică
exact lucrurile de care ne-am bucurat odată. Primul capitol din Judecători ne
vorbeşte despre cuceririle seminţiilor. Începe cu Iuda şi vorbeşte despre
victorie, într-o manieră plină de vitejie; însă, chiar de la început, în loc
să-l omoare pe Adoni-Bezec, i-au tăiat doar degetele cele mari ale mâinilor şi
ale picioarelor. Este doar o mutilare parţială a duşmanului, în loc de o
distrugere completă. Pe măsură ce înaintăm, vedem cum totul este făcut doar
parţial. La început, au pus doar duşmanul pe fugă. Apoi nu au mai fost capabili
să facă asta, iar duşmanul a fost alungat în munţi, ca să locuiască acolo.
Apoi, încetul cu încetul, nu au mai putut să facă nici asta, ci i-au supus pe
duşmanii lui Dumnezeu la tribut. Roma a făcut lucrul acesta în mod deosebit.
Următorul pas ne arată că nu au mai avut putere nici pentru aceasta, ci au
locuit în mijlocul duşmanilor; în cele din urmă, vedem că nu i-au mai putut
alunga din văile roditoare, din păşunile cele mai bune, ci copiii lui Dumnezeu
au trebuit să locuiască în munţi, iar duşmanul a avut parte de bogăţia ţării.
Ce progres este acesta! Amintiţi-vă că, în ceea ce priveşte lucrarea lui
Hristos şi puterea măreaţă a lui Dumnezeu, nu există nicio limită pentru
victoria creştinului. Această victorie este în întregime câştigată, însă ceea
ce este încredinţat în mâinile noastre eşuează cu siguranţă. Cât de diferit le
vorbeşte Dumnezeu acum, amintindu-le de depărtarea lor de El şi dându-i în
mâinile duşmanilor lor. Într-adevăr, este bine să-i vedem venind la Bochim,
chiar dacă cu lacrimi şi tânguire. Dacă ar fi păstrat în memorie caracterul
Ghilgalului, n-ar mai fi fost nevoie de toate acestea. Însă ei sunt sinceri, şi
oriunde există o cădere asemănătoare, trebuie să fie prezentă aceeaşi stare a
sufletului. Ce minunat este să ne amintim că Dumnezeul nostru binecuvântat
intrevine chiar şi la Bochim! Aş vrea ca şi acum să existe un Bochim pentru
copiii lui Dumnezeu, unde să vină împreună şi să recunoască eşecul în alungarea
duşmanului, să recunoască faptul că duşmanul a învins şi a luat în stăpânire
posesiunea şi moştenirea lor. Dumnezeu ne poate întâmpina la Bochim. El nu
poate să se întâlnească cu noi atunci când ne ridicăm capul cu mândrie şi avem
impresia că nu am eşuat. Haideţi să vedem primul capitol din Judecători în
lumina expunerii din Apocalipsa 2 ; 3 . Acolo este cartea
Judecători pentru noi. Dacă am învăţat lecţia celor două capitole din
Apocalipsa, adică depărtarea adunării/bisericii din poziţia ei de privilegiu şi
mărturie, atunci cu siguranţă vom plânge, recunoscându-ne abaterea. Apoi ar
urma eliberarea, pentru că vorbim de cea de-a doua carte, cea a eliberării şi a
abaterii. Atunci s-ar ridica şi pentru noi eliberatori care, cu ajutorul
lui Dumnezeu, ar smulge puterea din mâna duşmanului, şi chiar dacă nu am avea
victorii atât de măreţe cum ar fi trebuit să avem, ca în cartea Iosua, am avea
totuşi victorii practice în ţară, cum sunt cele ale lui Otniel, Ehud, Şamgar,
Barac şi Iefta. Ar exista eliberare practică chiar şi pentru timpul prezent. Haideţi
să privim puţin la aceste eliberări, care sunt extrem de interesante. Primul
este Otniel. El este bărbatul a cărui energie l-a purtat în luptă; care a
coborât şi a cucerit Chiriat-Sefer şi l-a transformat în Debir. El este
bărbatul al cărui nume, „Leul lui Dumnezeu”,
vorbeşte despre putere. Cel care a avut victorii personale şi a intrat în
partea lui de moştenire este cel care poate să îi elibereze pe fraţii săi. Ehud
ne oferă o altă perspectivă a restabilirii pe care le-o oferă Dumnezeu, în
îndurarea Sa. Iată un bărbat care merge cu o singură mână împotriva împăratului
Moabului - Ehud, un bărbat stângaci. După genealogie, face parte din seminţia
lui Beniamin, „fiul dreptei mele”,
însă puterea lui actuală este a unui bărbat stângaci. În ce piveşte poziţia
noastră, noi suntem „fiii dreptei”,
deoarece suntem legaţi de Omul de la dreapta lui Dumnezeu, însă până acum nu am
văzut niciodată un beniamit care să nu fie stângaci. El are putere doar în
slăbiciune. Dar un bărbat stângaci, care realizează însă că este unul dintre
beniamiţii lui Dumnezeu, îşi dă seama în primul rând că nu are nicio putere,
iar apoi mâna lui stângă va fi, într-adevăr, puternică. Aşa că putem să privim
la toţi aceştia. Se pare că de fiecare dată eliberarea vine prin puterea
slăbiciunii. De aceea, în capitolul 11 din Evrei, după ce apostolul face un
rezumat scurt al istoriei judecătorilor, el spune: „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război, au
alungat oştirile străine”. Puterea în slăbiciune este lecţia pe care o
învăţăm începând de la mâna stângă a lui Ehud până la părul lung al lui Samson.
Şamgar omoară sute de oameni cu o simplă ţepuşă pentru boi, o unealtă folosită
pentru a pişca boii ca să meargă puţin mai repede. Poţi folosi orice fel de
armă, atât timp cât faci lucrul acesta în dependenţă de Dumnezeu. La fel şi
îndemnul. De exemplu, un credincios sărman care nu poate vorbi ca un învăţat,
dar are un îndemn, poate să vorbească un cuvânt conştiinţei; iată ce ridică pe
sfinţi şi îi recuperează din mâna vrăjmaşului. Oh, de am avea credinţa unora
dintre aceşti judecători, în zilele acestea ale captivităţii adunării/bisericii!
Cine dintre noi este gata să fie eliberator? Între judecători, ei trebuiau mai
întâi să se judece pe ei înşişi şi doar apoi puteau judeca pe Israel. Însă,
vai, cartea Judecători prezintă o caracteristică adevărată, care se observă pe
parcursul eliberărilor, şi anume că ele descresc în strălucire. În loc de
victoriile măreţe ale lui Ghedeon, în final vedem la Samson cele mai mici
victorii dintre toate, deşi era cel mai puternic om. Este aceasta datorită
puterii lui în care se încredea? Deoarece Samson, cu siguranţă, în loc să fie
un eliberator, el însuşi avea nevoie de eliberare; iar dacă pe toţi ceilalţi îi
vedem mai mult sau mai puţin ca o imagine a lui Hristos, totuşi ne gândim
întotdeauna cu ezitare la Samson ca la o imagine a Nazireului binecuvântat,
sfânt şi curat al lui Dumnezeu. Am putea spune că scopul lui Dumnezeu este ca
Samson să fie o imagine a lui Hristos, însă atunci când responsabilitatea este
încredinţată omului, nu mai există prea mare asemănare cu Domnul. Însă imaginea
se întunecă şi mai mult. Urmărind firul întregii cărţi, se ajunge în cele din
urmă într-o stare deplorabilă de anarhie, iar concluzia tuturor lucrurilor este
că „în zilele acelea nu era împărat în
Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Avem aici
explicaţia eşecului lor pe de o parte, şi prima licărire de speranţă, pe de
altă parte, deoarece, prin faptul că fiecare făcea ce era drept în ochii săi,
se indică momentul în care va fi nevoie de un împărat, care să conducă în teamă
de Dumnezeu. Iar lucrul acesta ne este prezentat în următoarea carte. Rut este
o anexă a cărţii Judecători, cu care se află într-un contrast minunat. Cartea
Judecători spune omului: „iată ce ai făcut”; cartea Rut spune omului: „iată ce
a făcut Dumnezeu”. Cartea înfăţişează nişte oameni care au pierdut orice drept
în ţară, căci Naomi este o imagine a Israelului. În Judecători vedem că ei au
abandonat o mare parte din ţară, însă în cartea Rut, Naomi pleacă cu totul în
ţara Moabului; aceasta nu este doar robie, ci părăsire. Însă Naomi vine înapoi
cu Rut, iar în Rut vedem începutul harului lui Dumnezeu faţă de cei care se
pocăiesc şi faţă de oamenii zdrobiţi care se reîntorc, recunoscându-şi păcatul
şi depărtarea de El. După ce Naomi a pierdut orice drept pe care l-ar avea ca
urmare a ceea ce este din fire, Rut ia locul ei, iar Naomi este binecuvântată
prin această moabită dispreţuită, care nu are niciun loc în adunarea lui Israel
până la a zecea generaţie. Nu numai că Rut aduce hrană pentru ea şi
pentru Naomi, însă ea devine mireasa lui Boaz, imaginea lui Hristos în înviere
- „în el este puterea” -
şi totodată strămoş al lui David şi al Domnului lui David. De aceea, în modul
cel mai minunat, această imagine îl arată pe Israel înlăturat de pe terenul
legii şi restabilit pe terenul harului absolut, pentru totdeauna, „căsătorit”
cu El, dinaintea Căruia s-a depărtat atât de tare. În următoarea carte
pătrundem în inima gândurilor lui Dumnezeu. Prima oară vedem imaginea lui Eli,
care ne aminteşte de Judecători, pentru că el este cel din urmă dintre
judecători. El este cel care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru oameni în
toate lucrurile. Ce reproş trebuie să fie acesta, fiindcă departe de a conduce
poporul, el nu poate să-şi conducă propria casă şi trebuie să audă destinul
casei lui din gura unui copil. Cel mai semnificativ este faptul că Dumnezeu
stabileşte o nouă cale de comunicare. Această cale este acum reprezentată de un
profet, un oracol divin; cuvântul lui Dumnezeu fiind adus direct înaintea
poporului, fără să mai fie nevoie de preoţi sau jertfe, pentru că de acum
Dumnezeu va vorbi prin profet. Prin urmare, Samuel este chemat, iar chivotul
ajunge în ţara filistenilor - tronul lui Dumnezeu adus în captivitate - din
cauza păcatului poporului. Chivotul nu a mai fost niciodată adus înapoi în
cortul întâlnirii şi nu a mai existat un sanctuar al lui Dumnezeu până când
David l-a restabilit pe muntele Sionului. Dumnezeu a părăsit cortul întâlnirii
şi următorul loc unde Şi-a pus Numele a fost muntele Sion, care aş spune că
este legat de locul unde Avraam l-a adus ca jertfă pe Isaac, pentru că este
acelaşi cu muntele Moria; acolo a fost construit templul lui Dumnezeu. Prin
urmare, vedem că preoţia după carne este înlăturată şi în locul ei este pusă
profeţia, cuvântul divin al lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii este dat la o parte
şi în locul lui este aşezat templul. În cele din urmă este adus înaintea
noastră un om, un împărat. Avem puţine de spus despre împăratul Saul, pentru că
în această primă parte a cărţilor Împăraţilor avem întotdeauna latura omului
pusă alături de latura lui Dumnezeu. La început este dat la o parte omul, prin
Eli, apoi cortul întâlnirii, apoi împăratul Saul, toate acestea pentru a face
loc înlocuitorului lui Dumnezeu; de aceea, în persoana lui David avem imaginea
adevăratului Împărat care domneşte, prin Care vor veni dreptatea şi
binecuvântarea. Însă toată istoria ne demostrează, chiar şi prin David, eşecul
omului. Solomon l-a părăsit pe Dumnezeu, apoi a apărut separarea celor două
seminţii de celelalte zece - de-a lungul întregii istorii există un eşec
constant. Însă, în ciuda acestor lucruri, se vede bunătatea şi harul lui
Dumnezeu, care Îşi păstrează tronul Său. Aceasta este ideea celor patru cărţi.
N-ar avea niciun folos să încercăm un fel de rezumat al cărţilor, însă avem
aceste lucruri care ies în evidenţă, adevăratul profet, care este cuvântul lui
Dumnezeu, adevăratul Împărat şi, în legătură cu aceasta, adevăratul templu.
Toate acestea indică în mod clar spre Hristos, adevăratul Profet, Preot şi
Împărat. Istoria împăraţilor cunoaşte un declin progresiv; lucrurile devin din
ce în ce mai întunecate, până când nu mai există niciun remediu, mai ales în
ultima parte a cărţilor. Mai întâi sunt luate în captivitate primele zece
seminţii, apoi şi celelalte două. Împărăţia lui Iuda este deportată,
Ierusalimul este distrus, călcat în picioare de neamuri, iar gloria este
depărtată din Israel, şi, aş putea spune că niciodată nu a mai revenit, în
adevăratul ei sens. Cu siguranţă, o glorie mai măreaţă a strălucit deasupra
dealurilor din Iudeea, când S-a prezentat o Persoană mult mai glorioasă decât
orice împărat, însă poporul era în mare întuneric şi şi-au închis ochii în faţa
Împăratului lor. Acea glorie care a strălucit pe faţa Lui la Cezareea lui
Filip, care ar fi însemnat pentru ei sfânta sfintelor, acea glorie este
înăbuşită în noaptea respingerii lor şi în noaptea mult mai îngrozitoare a
judecăţii lui Dumnezeu asupra Celui care a fost judecat pentru păcat în locul
nostru. Apoi Ierusalimul a fost călcat în picioare de neamuri şi aceasta a
rămas valabil de atunci încolo, iar cărţile scrise în timpul captivităţii,
adică al patrulea grup de cărţi, ne prezintă lucrurile din perspectiva
neamurilor. Vedem eşecul poporului. Am văzut felul în care poporul a intrat în
ţară în timpul lui Iosua şi a primit autoritate deplină pentru a lua ţara în
stăpânire; ei au fost aduşi înăuntru şi ar fi câştigat o victorie completă şi
finală dacă n-ar fi intervenit necredinţa lor. Acum acelaşi popor este dus în
captivitate, iar în cele trei cărţi, Ezra, Neemia şi Estera, poporul se află în
mâinile duşmanilor; şi chiar şi când sunt aduşi înapoi în ţară, lucrul acesta
se întâmplă datorită permisiunii împăratului Persiei, care le îngăduie să se
întoarcă, deşi rămân în continuare slujitorii lui. Nimic altceva decât
slujitori în mâinile neamurilor, lucru care se va întâmpla până când vor fi
eliberaţi complet, nu prin puterea lor, şi vor intra în posesia ţării lor, nu
prin puterea sau efortul lor, ci prin puterea măreaţă a Aceluia care este
adevăratul lor Conducător şi Domn. În Ezra vedem că rămăşiţa poporului este
restabilită şi templul este reconstruit - strigăte de bucurie amestecate cu
lacrimi, pentru că şi gloria şi tronul lui Dumnezeu lipsesc. Vai, tronul a
ajuns în mâinile neamurilor şi Dumnezeu nu împărăţeşte cu un rival. La fel este
şi în restabilirea adevărului divin în zilele noastre. Poate că unii dintre cei
mai tineri dintre noi se bucură şi savurează adevărurile minunate care au fost
descoperite şi lucrurile minunate pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute.
Poate spunem: templul este reconstruit, da, templul este reconstuit! Însă, vai,
cei mai bătrâni îşi amintesc gloria de la început. Când mă gândesc la cei
bătrâni, mă refer la aceia care Îl cunosc pe Cel care este de la început, care
se întorc înapoi la gloria de la Cincizecime, la revelaţia deplină a lui
Dumnezeu în persoana lui Hristos, Domnul. În templul construit în captivitatea
zilelor noastre există lacrimi, dar şi bucurie. Ne plecăm şi recunoaştem
eşecul, ruina şi starea risipită a poporului lui Dumnezeu, însă de asemenea Îi
mulţumim lui Dumnezeu pentru îndurarea Lui. În Neemia vedem celălalt aspect. În
Ezra este reconstruit templul, se restabileşte adevăratul centru, iar în Neemia
se construieşte un zid pentru a ţine la distanţă orice ar putea întina templul.
Întotdeauna vom vedea că atunci când Dumnezeu stabileşte un centru al
binecuvântării, El va construi un zid în jurul lui; El îl împrejmuieşte
întotdeauna; orice lucru de valoare trebuie să fie îngrădit, protejat. Lăsaţi
duşmanii să îşi bată joc şi să spună că lucrurile acestea nu înseamnă nimic.
Lăsaţi credinţa să-şi construiască zidul. Veţi vedea că pe măsură ce
slăbiciunea noastră se manifestă mai mult, în loc să fie nevoie să lărgim
calea, în loc să fie nevoie de mai puţină grijă, pentru că avem mai puţin, este
nevoie de mai multă grijă pentru a păstra ceea ce avem. „Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca
nimeni să nu-ţi ia cununa.” Are credinciosul din Filadelfia ceva cu care
să se laude? „Ai puţină putere şi ai
păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” spune Domnul;
însă aceasta înseamnă cel mai mic lucru care poate fi făcut. Dar fiindcă el are
atât de puţin, cu atât mai mare va fi nevoia de a ţine cu tărie ceea ce are.
Haideţi să nu uităm aceasta, şi chiar dacă nu avem decât un mic ogor de linte
de apărat, să ţinem cu tărie. Cartea Estera, fiind a treia, ar trebui să fie o
carte despre sfântul locaş, ca Levitic, şi într-un fel ea Îl descoperă pe
Dumnezeu în protecţia Sa faţă de poporul Său, însă mărturiseşte de asemenea o
stare de ruină. Numele lui Dumnezeu nu este menţionat nici măcar o dată, însă
grija şi dragostea Sa sunt manifestate pe tot parcursul cărţii. Cartea
Cronicilor corespunde cărţii Deuteronom, a cincea carte, şi, aşa cum am văzut,
ne prezintă planul lui Dumnezeu, descoperirea gândurilor Sale. De aceea, deşi
este o mare asemănare cu cartea Împăraţi, totuşi în cartea Cronici vedem că
există un scop special care străbate întreaga carte. În mod semnificativ,
cartea începe cu Adam. Nu contează cât de departe în timp, totuşi omul are o
legătură morală cu cel care a introdus păcatul în lume. Dumnezeu trasează
genealogia poporului de la Adam, iar când ajunge la David, vedem că împăratul
Saul este dat la o parte, iar în istoria lui David nu se menţionează nicio
cădere. La fel şi în viaţa lui Solomon. Aşadar, Dumnezeu ne prezintă istoria
din punctul Lui de vedere. El ne arată ce reprezintă aceşti oameni: David
simbolizează victoria, Solomon este împăratul iubitor de pace, care domneşte în
dreptate. Vedem că, atât cât este posibil, Dumnezeu omite căderile în această
carte. Cele zece seminţii sunt lăsate deoparte ca şi cum ar fi părăsit terenul
responsabilităţii şi al mărturiei faţă de Dumnezeu. În modul cel mai
proeminent, profetul intervine pe tot parcursul cărţii - martorul divin,
Dumnezeu vorbind cu omul. Lucrul acesta are o învăţătură, vrând să ne arate
faptul că atunci când Dumnezeu ne prezintă istoria Lui, El o face cu un scop,
ca totul să fie centrat în jurul binecuvântatului Său Fiu. Totul în Cronici
este centrat în jurul gloriei şi împărăţiei lui David şi a lui Solomon, adică
Hristos în dubla ipostază de Învingător şi Împărat al păcii. Iar istoria
ulterioară arată felul în care poporul s-a depărtat de ascultarea şi supunerea
faţă de Dumnezeu, care au marcat împărăţiile lui David şi Solomon. Însă finalul
cărţii este deosebit de mişcător, deoarece în sfârşit se prezintă luarea
poporului în captivitate. Prin ordinul împăratului perşilor, Cirus, vedem că
poporul trebuie să se întoarcă în ţinutul Iudeii şi să reconstruiască templul.
Lucrul acesta arată puterea deplină a lui Dumnezeu asupra autorităţii neamurilor,
făcând ca până şi mânia omului să-L laude. Aşadar, în acest grup al cărţilor
istorice vedem cum planul lui Dumnezeu străbate istoria ca un fir de aur, deşi,
aşa cum am spus la început, prin însăşi natura lor de cărţi istorice, ele se
preocupă mai ales cu omul şi cu păcatul omului. Cât de minunat este să ştim că
planul lui Dumnezeu este să aducă victorie chiar şi în împrejurarea care
dovedeşte ruşinea omului. O victorie de care ne putem bucura chiar şi în ciuda
păcatului nostru. Sunt multe lucruri în aceste cărți asupra cărora nu m-am
oprit deloc. Multe principii pe care nu le-am privit deloc. Însă cred că am
văzut cel puţin gândul care stă la baza acestor principii şi avem cel puţin
cheia care ne permite să înţelegem această parte preţioasă din Cuvântul lui
Dumnezeu.
Trecând mai departe la cărţile profetice, poate că se ridică întrebarea: „De ce să trecem
la Profeţi, în loc de cărţile poetice, care în Bibliile noastre vin imediat
după cele istorice?” În capitolul 24 din Evanghelia după Luca există un verset,
versetul 44, care cred că ne arată că ordinea aceasta nu este străină de
Scriptură: „Şi
le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă
împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în
legea lui Moise şi în profeţi şi în psalmi”. Observaţi că aici
Vechiul Testament este împărţit în trei părţi: Legea, Profeţii şi Psalmii; şi
că ordinea în care sunt enumerate este: întâi Legea, apoi Profeţii, şi, la
sfârşit, Psalmii. Fără îndoială că mulţi ştiţi că profeţii sunt împărţiţi în
două categorii, profeţii istorici, şi profeţii care au scris în mod direct
mesajul lui Dumnezeu către popor. Aşadar avem aici toţi profeţii în ordine: mai
întâi, pe cei istorici, şi apoi pe cei „din urmă”, care transmit profeţii
propriu-zise; şi doar apoi versetul aminteşte Psalmii, care includ toate cărţile
poetice. Prezint acest gând ca să nu credeţi că am ales în mod arbitrar să
discutăm întâi despre profeţi şi să îi prezentăm în cea de a treia parte a
studiului nostru. Şi aş putea adăuga şi că în Biblia ebraică, scrierile sfinte,
cărţile poetice sunt puse toate după profeţi. Acum trebuie să ne întrebăm dacă
şi în această secţiune poziţia ca număr coincide cu tema, aşa cum am văzut până
acum. Aşa cum am văzut, cărţile legii au fost primele; legea lui Dumnezeu este
fundamentală. Apoi, în al doilea rând, cărţile istorice reprezintă cel de al
doilea grup de cărţi, şi aceasta nu doar pentru că ne prezintă continuarea
cronologică a istoriei poporului Israel, ci ele prezintă şi progresul şi
evoluţia adevărului lui Dumnezeu încredinţat poporului Său, şi relatarea
feluritelor izbăviri lucrate de El. Venind la cea de a treia secţiune, vedem că
„trei” este numărul trezirii, al învierii; de aceea, ne putem aştepta ca în
aceste cărţi ale profeţilor să vedem puterea divină a învierii. Trei este
totodată şi numărul sanctuarului, şi unde veţi găsi locul sfânt prezentat mai
clar decât în principiile trezirii despre care vorbesc profeţii? Vă amintiţi că
în Samuel aveam ridicarea profeţilor pe fondul falimentului preoţiei. Eli,
reprezentat al întregului ordin preoţesc, a eşuat; s-a îndepărtat de la
sfinţenia care ar trebui să caracterizeze casa lui Dumnezeu şi pe preoţii lui
Dumnezeu. Drept urmare vedeţi cum Samuel, cel dintâi dintre profeţi, se ridică
pentru a lua locul preoţiei decăzute. La fel şi aici, în această secţiune, veţi
vedea cum lucrarea profetică s-a ridicat pentru a lua locul a ceea este în
ruină în poporul lui Dumnezeu. Aşa cum am spus, suntem puşi în faţa
principiilor sfinte ale adevărului lui Dumnezeu, care trebuiau să domnească în
sanctuar, şi lucrurile sunt cu atât mai vii şi mai reale cu cât nu se petrec
înăuntrul locului sfânt. Prezenţa profetului, aşa cum am spus, înseamnă că
preotul a fost dat deoparte şi, o dată cu el, întregul sistem de rânduieli
stabilit de Dumnezeu în popor. Printre profeţi nu vedem nimic de felul unei
succesiuni din tată în fiu. Profetul este ridicat de Dumnezeu pentru o lucrare
specială; el îşi primeşte mesajul direct de la Dumnezeu şi îl transmite
poporului; nu există niciun fel de intermediar. Şi atunci când lucrarea sa este
împlinită, în loc să transmită slujba sa mai departe, ea încetează până când
Dumnezeu începe o lucrare nouă. Faptul că Ilie l-a uns pe Elisei ca succesor al
său, deşi pare o contradicţie cu ceea ce am spus mai sus, nu este aşa. Mărturia
lui Dumnezeu pentru Israel a mers mai departe. Ilie a eşuat în a înţelege
deplin gândurile lui Dumnezeu - deşi a fost un slujitor deosebit de onorat -
iar Elisei continuă lucrarea profetică. Atunci când ne apropiem de profeţi, ne
apropiem de Dumnezeu Însuşi. Ce bucurie este că în acest număr al învierii
găsim ceea ce ne vorbeşte despre restabilire, care este însă mai mult decât
simpla recuperare a ceea ce am pierdut. Pentru că restabilirea lucrată de
Dumnezeu este întotdeauna o înviere, ne aduce întotdeauna într-o sferă nouă, în
puterea unei stări noi, cu totul superioară celei din care noi înşine am căzut.
Priviţi la cel mai măreţ exemplu dintre toate. Omul a căzut din poziţia sa de
creaţie perfectă a Creatorului. Şi harul a intervenit pentru a îl recupera pe
sărmanul om pierdut. Îl pune însă înapoi în Eden, în paradisul omului? Cine ar
da în schimb paradisul lui Dumnezeu, pe care cei mai nenorociţi păcătoşi
iertaţi îl vor împărţi cu El, pentru cel mai desăvârşit paradis al omului? Dumnezeu
ne dă întotdeauna ceva mai bun decât ceea ce noi am distrus. Aşadar vedem în
profeţi mai mult decât ordinea lui Dumnezeu, decât adevărul Său pentru
restabilirea poporului Său în locul de unde au căzut. De exemplu, scopul
lucrării profetice nu este să restabilească poporul împărţit şi să pună pe un
fiu al lui David ca împărat peste tot poporul. Ea priveşte dincolo de toate
eforturile jalnice şi sărăcăcioase ale omului, dincolo de vremea de acum, spre
vremea viitoare când Cel care merită va lua împărăţia. Ea ne ridică spre planul
gloriei lui Hristos, al Împărăţiei lui Hristos. Cât de bun este Dumnezeul
nostru! Adevărul Său este ca o spirală; se poate răsuci în jurul axei proprii,
dar întotdeauna merge în sus, întotdeauna urcă spre înălţimi tot mai mari. Dacă
privim acum la cărţi în sine, vedem aceeaşi împărţire familiară în cinci cărţi.
Mai întâi este Isaia,
corespunzătoare Genezei, cel puţin
prin faptul că este cartea începutului; este cea care Îl prezintă pe Dumnezeu
ca izvor al binecuvântării poporului Său, şi al planurilor Sale pentru cei
aleşi. Ea începe cu Dumnezeu, la fel cum şi Geneza începe cu El. Este gloria
lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu care va aduce
binecuvântările Sale. Vedem suveranitatea manifestată în căile Sale. Dumnezeu
are un plan, are un scop pentru poporul Său, şi oricât de mare ar fi falimentul
lor, aşa cum spunem uneori: „Planurile
Sale se vor îndeplini, fiecare la timpul său”. Şi tot în
această primă carte a profeţilor sunt prezentaţi atât de evident aleşii Săi. În
Ieremia avem ceva destul de diferit;
Ieremia, la care se adaugă Plângerile,
pentru că, aşa cum ştiţi, Plângerile ocupă acelaşi loc ca şi cartea Rut faţă de
Judecători. La fel cum acestea două constituie practic o singură carte, tot aşa
şi Ieremia şi Plângerile,
împreună, corespund cu Exodul.
Ele ne prezintă „durerea divină şi mântuirea divină pentru un popor păcătos”.
Cuvintele accentuate aici ar fi durere, mântuire şi păcătos. Nicăieri nu este
prezentată mai evident starea grozavă de păcat a poporului; nicăieri nu veţi
vedea durerea divină turnată într-un vas de pământ aşa cum o vedem în Ieremia.
Şi această carte ne arată în mod minunat şi mântuirea, răscumpărarea. Apoi, în
cel de al treilea rând, Ezechiel
corespunde cu Leviticul, şi
subiectul său ar putea fi numit „curăţirea sanctuarului pentru un popor
întinat”. Nu este în primul rând o chestiune de mântuire, ci de curăţire. Apoi Daniel ne aduce printre neamuri,
experienţa pustiei, a profetului care trăieşte în lume. Ea vorbeşte în primul
rând de puteri dintre neamuri, şi nu de iudei. Scrisă în vremea neamurilorr, ea
este cartea Numeri, şi ne vorbeşte
despre „vremurile, punerea la încercare şi falimentul neamurilor”. Ne mai rămân
cei doisprezece profeţi mici, grupaţi ca un întreg, după cum vom vedea mai
târziu. Ei sunt un rezumat al căilor lui Dumnezeu - ca şi în Deuteronom - al principiilor şi căilor
guvernării divine. Vom atinge câteva puncte principale în fiecare dintre
acestea - scoţând puţină apă din fântâni inepuizabile. Isaia, ca şi Geneza, este prinţul profeţilor, şi în mod minunat
vedem că profeţia sa este împărţită în şapte părţi, cartea în sine fiind
pecetluită cu numărul perfecţiunii. Prima dintre acestea cuprinde primele
doisprezece capitole; şi acestea prezintă întreaga istorie a poporului, a
păcatului lor, a milei lui Dumnezeu care îi restabileşte, şi toate acestea sunt
centrate, aşa cum vedem în capitolul 11, pe Hristos, vlăstarul lui Isai, şi
Mlădiţa care va creşte din rădăcinile sale. În persoana Sa binecuvântată se
împlinesc planurile lui Dumnezeu; în El, poporul care şi-a pierdut gloria şi
dreptul la orice fel de binecuvântări este restabilit. Întregul capitol ne
prezintă atât de frumos braţul lui Dumnezeu care strânge poporul Său
împrăştiat, aducându-i înapoi şi unindu-i în ţară, iar steagul Său fluturat
peste ei este dragostea nepieritoare a lui Hristos, conducătorul şi Domnul lor,
Cel pe care ei L-au respins. Tot în această diviziune a cărţii, în capitolul 7,
El este prezentat ca fiul fecioarei, profeţie citată apoi în primul capitol din
Matei. Un alt capitol remarcabil din această secţiune a cărţii, capitol pe care
toţi îl cunoaşteţi bine, este cel de al şaselea, unde este prezentată în mod
izbitor măreţia şi gloria lu Dumnezeu, care pe de o parte dă la iveală păcatul
şi, pe de altă parte, mărturiseşte despre binecuvântări şi dreptate. Aici
profetul este adus în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, şi tot ceea ce poate
rosti este: „vai
de mine!”. Am fost uimit de faptul că acest vai este cel de al
şaptelea din acest pasaj. Veţi observa că în capitolul 5 se spune de şase ori
„vai”. Vai de acesta şi vai de acela, de fiecare categorie de oameni care fac
răul, iar apoi, venind la capitolul următor, la cel de al şaptelea vai, nu mai
este vorba despre vreun păcat special, sau despre a acuza pe alţii, ci omul
adus în prezenţa lui Dumnezeu spune: „vai de mine, pentru că sunt necurat, un
om cu buze necurate”. Astfel, capitolul şase ne oferă una dintre
cheile acestei secţiuni. Următoarea parte a profeţiei lui Isaia începe cu
capitolul 13, şi continuă până la capitolul 26. Remarcaţi faptul că în această
secţiune sunt prezentate judecăţile divine, judecăţi deosebite asupra
neamurilor, dar şi asupra lui Israel, da, asupra întregului Pământ, executate
pentru ca mântuirea lui Dumnezeu să se poată desfăşura neîmpiedicată de nimic. Este
atât de frumos să vedem că, dacă braţul lui Dumnezeu dă lovitură după lovitură
- profeţia împotriva Babilonului - profeţia împotriva Moabului - profeţia
împotriva Tirului - profeţia împotriva tuturor neamurilor mari şi puternice de
pe Pământ, profeţia împotriva poporului Său ales şi preaiubit, a lui Israel,
profeţia împotriva întregii lumi - el face aceasta doar pentru a stabili şi a
întemeia gloria Sa pentru totdeauna într-un fel care nu poate fi clătinat; după
cum scrie în alt context în Epistola către Evrei: „de aceea, primind o împărăţie neclătinată”.
Şi este bine să observăm că la sfârşitul acestei secţiuni, după judecăţile
profetice prezentate până la capitolul 24, în capitolul 25 vedem cum vede
profetul toată această pustiire ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu;
Te voi înălţa, voi lăuda Numele Tău, pentru că ai făcut lucrări minunate,
planuri de demult, care sunt credincioşie şi adevăr”. Privind la
toate judecăţile, el îşi înalţă glasul şi laudă pe Dumnezeu. Atunci când omul
este umilit, atunci când puterea sa este prăbuşită în ţărână, atunci doar
Dumnezeu este glorificat, Numele Său este preamărit. Şi apoi, capitolul 26
încheie atât de frumos această secţiune, cu o cântare de mântuire: „În ziua aceea, în ţara lui Iuda
se va cânta cântarea aceasta: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept
ziduri şi întărituri”. Vedeţi cât de frumos este? Nuiaua lui Dumnezeu
prăvăleşte totul în ţărână; oraşele sunt nimicite, locurile întărite sunt
pustiite, măreţul Babilon şi toate locurile măreţe de pe pământ sunt ca şi
nimic. Şi totuşi, în mijlocul acestei ruine, credinţa îşi înalţă cu bucurie
cântarea şi spune: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi
întărituri”. Cine poate clătina ceea ce este întemeiat pe
viziunea ruinei tuturor lucrurilor, pe puterea măreaţă a lui Dumnezeu Însuşi?
Acum citiţi din nou profeţiile, având în minte gândul acesta ca o cheie a lor,
şi veţi simţi dorinţa să vă alăturaţi acestei cântări de laudă care încheie secţiunea.
Ce zi va fi pentru Israel atunci când cu bucurie Ierusalimul, cetatea
preaiubită, acum călcată în picioare de neamuri, va străluci în toată
splendoarea ei, aşa încât se va împlini ceea ce a spus psalmistul care zice: „Lucruri glorioase se spun despre tine,
cetate a lui Dumnezeu”. Trecem mai departe la cea de a treia
secţiune a cărţii, care începe cu capitolul 27 şi continuă până la capitolul
35. În aceasta avem aproape în exclusivitate prezentarea sfinţeniei lui
Dumnezeu, în contrast cu păcatul lui Israel. În cea de a doua secţiune s-a
vorbit şi despre mântuire, dar înainte de a înţelege mântuirea, trebuie ca ei
să înţeleagă adâncimile stării lor de păcat. Aşadar, această a treia secţiune
vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu, şi arată necurăţia şi păcatul lor, şi
doar după ce acestea sunt date la iveală, Dumnezeu poate să binecuvânteze. Doar
atunci când păcătosul îşi vede nu doar starea pierdută, ci înţelege adâncimea
stării sale deznădăjduite, se poate ca el să primească binecuvântarea deplină.
Cred că în zilele noastre adesea nu ne bucurăm deplin de binecuvântare pur şi
simplu pentru că ne mulţumim cu mântuirea de judecata pe care o meritam; pentru
că nu înţelegem bucuria de a fi făcuţi părtaşi naturii divine. Dumnezeu ne
iubeşte atât de mult încât a dat pe Fiul Său preaiubit nu doar ca să poarte
păcatele noastre, ci ca să înlăture păcatul, şi, în moartea Sa, nu văd numai
răscumpărarea mea pecetluită pentru veşnicie prin sângele Său, ci mă văd şi pe
mine, eliberat prin acea moarte de legea păcatului; deci dacă dorim să avem
bucurie adevărată, putere adevărată, eliberare adevărată, trebuie ca într-un
anumit fel să trecem prin ceea ce prezintă această secţiune a cărţii, să privim
sfinţenia lui Dumnezeu pusă în contrast cu necurăţia noastră. Şi veţi observa
că şi aici avem în încheiere un cântec. De fiecare dată când prezintă un
subiect, el încheie cu o cântare de laudă. Tot aşa şi aici, când tema a fost
una întunecată - aşa încât ai putea spune că profetul şi-a făcut datoria, şi-a
îndeplinit misiunea, şi a făcut cunoscut poporului lui Dumnezeu păcatul lor, şi
cu aceasta poate să încheie. Dar nu, după ce a spus toate aceste lucruri, el
începe să laude şi să adore. Floarea cântării de biruinţă poate răsări şi în
pământul sumbru şi întunecos al convingerii de păcat. Vedeţi capitolul 35: „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura,
şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul, va înflori din belşug”.
Şi tot aşa în versetul 8: „şi
va fi un drum larg şi o cale şi ea se va numi Calea Sfinţeniei. Cel necurat nu
va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinţi; cei care merg pe calea aceasta,
chiar nebuni, nu se vor rătăci. Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară
răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpăraţi vor
umbla pe ea. Şi cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni cu
cântări de bucurie în Sion; şi o bucurie eternă le va încununa capul;
veselia şi bucuria îi vor ajunge din urmă, iar durerea şi suspinul vor fugi”.
Căile sfinte ale lui Dumnezeu, şi lumina care mă face să îmi văd păcatele şi
natura păcătoasă sunt binevenite, atunci când cercetarea înaintea Sa conduce la
o asemenea izbucnire de bucurie şi cântare, ca aceea la care tocmai am privit;
pustiul este transformat în pământ roditor, unde cresc toate roadele binecuvântate
ale Domnului, pentru gloria Sa! Trecem mai departe la cea de a patra secţiune,
care se întinde de la capitolul 36 până la 39. După cum ştiţi, este partea
istorică a acestei cărţi, o bucăţică de istorie aruncată parcă în mijlocul
profeţiei. Ea relatează atacul Asiriei împotriva Ierusalimului în vremea lui
Ezechia, şi felul în care ei nu sunt învinşi prin putere, ci prin slăbiciune.
Ezechia nu conduce o armată, nu poate să le iasă în întâmpinare ca unul care
este mai puternic şi-l învinge pe cel slab. El ia poziţia de slăbiciune şi pune
înaintea lui Dumnezeu toate ameninţările împăratului Asiriei, iar Dumnezeu
intervine, aşa cum face întotdeauna. El dovedeşte că slăbiciunea este doar o
ocazie ca El să-Şi arate puterea. Cele patru capitole sunt de fapt patru
subdiviziuni, şi corespund exact structurii lor numerice. Ajungem apoi la cea
de a cincea secţiune, care este şi cea mai importantă, de la capitolul 40 până
la 48, care se încheie cu cuvintele: „Pentru cei răi nu este pace, zice
Domnul”. Este remarcabil că în primele trei secţiuni ale cărţii
judecata este tema principală, şi ele se încheie cu câte o cântare de laudă, în
timp ce în ultimele trei secţiuni tema principală este îndurarea, şi ele se
încheie cu câte o avertizare solemnă la sfârşit. După cum aici se spune „pentru cei răi nu este pace, zice
Domnul”, tot aşa la sfârşitul următoarei secţiuni, şi apoi la
sfârşitul cărţii, vedem cum pieirea celor neevlavioşi vine asupra lor înaintea
ochilor tuturor. Lucrul acesta este interesant şi ne arată că Dumnezeu
păstrează întotdeauna echilibrul între adevărurile Sale preţioase. În acest
capitol 40 avem ceea ce ne place tuturor. Cine nu s-a întors de atâtea ori spre
acel prim verset, „Mângâiaţi,
mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeeul vostru”. Este un
capitol minunat pentru a fi citit în momente de durere, sau în orice alte
momente. Dar observaţi construcţia lui: ce credeţi că vine exact înainte de
mângâirea pentru profet şi pentru popor, şi de odihna lui Dumnezeu? Este
profeţia cu privire la captivitatea în Babilon, cu privire la lepădarea şi
judecarea neamului. În mijlocul pustirii, în mijlocul judecăţii împotriva necredincioşiei
lor, cuvântul lui Dumnezeu priveşte spre vremea restabilirii lor. Oriunde ne-am
afla, sau cât de severă a fost nuiaua lui Dumnezeu care a trebuit să ne mustre,
El va mângâia pe poporul Său, şi va aduce binecuvântare chiar în mijlocul
nebuniei şi falimentului nostru. Aşadar în acest capitol, ca şi în întreaga
secţiune, Îl vedem pe Dumnezeu cu poporul Său, pentru că este a cincea
secţiune. El discută cu ei despre idolatrie. De ce au dat gloria Sa unor
chipuri cioplite, lucrări ale mâinilor omului? Aceasta este controversa care
străbate întreaga secţiune. Începem acum cea de a şasea secţiune, de la
capitolul 49. Numărul şase ne spune despre două lucruri, despre puterea deplină
a omului, dar şi despre puterea lui Dumnezeu care stăvileşte, sau pune o
limită. Omul poate lucra şase zile, dar apoi Dumnezeu Îşi pune mâna peste el
şi-l face să se oprească. Legat de fiara care reprezintă chintesenţa puterii şi
energiei omului (Apocalipsa 13 ),
veţi vedea că numărul ei este şase, repetat de trei ori, ca şi cum ea ar fi
făcut un efort întreit pentru a atinge perfecţiunea, dar nu a putut ajunge
decât la cea mai înaltă formă de putere omenească. Şi acelaşi număr şase ne
spune despre o mână care este pusă asupra acelei fiare, chiar atunci când ea
îşi arată măreţia, când se înalţă pe sine, şi când îi obligă pe toţi să i se
închine ca Dumnezeu, chiar şi atunci mâna lui Dumnezeu este asupra ei. Acum, în
această a şasea secţiune, de la capitolul 49 până la 59, am fost izbit în mod
special de un lucru. Aici există capitolul 53, pe care toţi îl preţuim atât de
mult în inimile noastre, pentru că el prezintă adevărul preţios despre Hristos
care a fost dus ca un miel la tăiere, şi ca o oaie mută înaintea celor care o
tund. În acel capitol minunat pare că Duhul lui Dumnezeu a rupt perdeaua
subţire dintre trecut şi viitor, şi în loc să vorbească despre ceea ce va fi,
vorbeşte despre viitor ca şi cum deja ar fi fost. El Îl vede pe Iisus înaintea
sa; aşa că atunci când Filip se întâlneşte cu famenul care se întorcea de la
Ierusalim citind acel capitol, Filip nu trebuie să se întoarcă în altă parte a
cărţii pentru a îi spune despre mântuire, ci începând de la acel verset i-L
poate vesti pe Iisus. Iisus este atât de frumos prezentat acolo, ca jertfă
ispăşitoare. Dar acel capitol minunat este în secţiunea care vorbeşte despre
cea mai înaltă formă a răului, stăvilită totuşi, şi învină prin puterea divină.
Cel mai mare păcat dintre toate a fost răstignirea şi respingerea Domnului
gloriei. Acolo unde eforturile zadarnice ale omului a atins punctul lor maxim,
acolo unde a părut că el a obţinut victoria, când tocmai Domnul gloriei se
găsea în mâinile lui necurate, acolo unde vinovăţia sa se arată în toată
hidoşenia ei - tot acolo mâna Dumnezeului veşnic este pusă asupra victoriei
omului, şi victoria măreaţă a harului aduce cu sine împlinirea tuturor
planurilor îndurării Sale. „Acolo
unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult”. Aceasta
ne aduce la cea din urmă secţiune pe care o mai avem înainte, de la capitolul
60 până la sfârşitul cărţii. Suntem oare surprinşi dacă la începutul
capitolului 60 profetul spune: „Ridică-te,
străluceşte, pentru că lumina ta a venit”? Ce îi mai rămâne
Sionului decât să se scuture de praf şi să se ridice şi să strălucească, nu în
lumina sa proprie, ci cu lumina glorioasă a Domnului care a strălucit peste el,
şi care nu va mai apune niciodată? În cea de a şaptea secţiune vedem împlinirea
planurilor lui Dumnezeu, a scopurilor Sale, da, chiar şi mai departe de gloria
Împărăţiei de o mie de ani. În capitolul 65 avem o privire spre gloria eternă,
spre Cerurile Noi şi Pământul Nou, unul dintre puţinele pasaje din Vechiul
Testament care vorbesc despre aceasta - despre descoperirea gloriei lui
Dumnezeu, pentru veşnicie, iar toţi cei răscumpăraţi ai Săi intră în odihnă
veşnică. Vai, vai, judecata celor răi are loc şi ea în final. Am zăbovit mai
mult asupra cărţii Isaia, nu doar pentru că este profeţia cea mai de seamă şi
cea mai completă, ci şi pentru că arată că toate celelalte cărţi pot fi
analizate în acelaşi fel. Trebuie să trecem mai repede prin Ieremia. Atunci când ajungi la această
carte eşti izbit de unul sau două lucruri. Profetul simte fiecare cuvânt pe
care îl spune. Fie că le vorbeşte despre judecata care a căzut peste ei, fie că
le spune de păcatul lor, toate acestea îl marchează atât de profund încât îşi
doreşte să nu se fi născut niciodată, pentru a nu avea de transmis un asemenea
mesaj. Atunci când le vorbim păcătoşilor pierduţi despre starea lor, simţim şi
noi are grozăvia acestui mesaj? aşa cum spune Pavel: „cunoscând deci frica de Domnul”.
Nu ar trebui să lucreze şi în sufletul nostru acea milă divină, care să implore
şi să înduplece, da, care să plângă pentru soarta lor? Priviţi în capitolul 9
unde Ieremia priveşte la păcatele poporului, pe care le denunţă cu toată
solemnitatea. „De
mi-ar fi capul ape şi ochiul meu izvor de lacrimi, ca să-i plâng zi şi
noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului meu!”. Nu vedem nicio
urmă de indiferenţă, ci o durere care, deşi este omenească, şi deşi îl face
uneori pe profet să se plângă chiar împotriva lui Dumnezeu, are şi o măsură de
milă divină care se manifestă prin ea. Nu este oare durerea Aceluia care,
venind lângă cetatea preaiubită şi privind-o aşezată pe dealurile despre care
Dumnezeu spusese că vor fi temelia ei pentru veşnicie, plânge pentru ea şi
spune: „Dacă
ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta!
Dar acum sunt ascunse de ochii tăi”. Ce durere atunci când spune:
„Ierusalime,
Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la
ea! De cât ori am vrut să adun pe copii tăi cum îşi adună o găină puii sub
aripi, şi n-aţi vrut!”. Durere, milă, dor pentru poporul Său
preaiubit, toate acestea le veţi găsi în Ieremia. Este o carte profund umană. Celălalt
gând proeminent este mântuirea. Este cea de a doua carte, la fel ca şi Exodul,
vorbind despre izbăvire, şi am să ilustrez lucrul acesta cu un pasaj din
capitolul 31: „Un
glas s-a auzit în Rama, jale şi plângeri amare: Rahela, plângându-şi fiii,
refuză să fie mângâiată pentru fiii ei, pentru că nu mai sunt”. Aşa zice
Domnul: „Opreşte-ţi glasul de la plâns şi ochii de la lacrimi, pentru că este o
răsplată pentru lucrarea ta”, zice Domnul; „şi ei se vor întoarce din ţara
vrăjmaşului. Şi este speranţă pentru viitorul tău”, zice Domnul, „şi fiii tăi
se vor întoarce în ţinutul lor”. Vă amintiţi că o parte din
această profeţie este citată în evanghelia după Matei, partea care cuprinde
cuvintele de jale: Rahela plânge pentru copii ei, care nu mai sunt, şi nu vrea
să fie mângâiată. Cât de minunată avem aici prezentată mântuirea care va veni
după ceea ce constituie tema profeţiei. După judecăţile divine asupra
poporului, asupra lor va veni mântuirea divină. Citiţi puţin mai departe. Mai
jos, în acelaşi capitol, în versetul 23: „Aşa zice Domnul oştirilor: „Din nou vor
spune cuvântul acesta în ţara lui Iuda şi în cetăţile lui, când îi voi întoarce
pe captivii lor: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al
sfinţeniei!”. Şi Iuda va locui în el şi în toate cetăţile lui împreună, şi cei
care lucrează pământul şi cei care merg cu turma. Pentru că am săturat sufletul
obosit şi am îndestulat orice suflet întristat”. La aceasta m-am trezit şi m-am
uitat; şi somnul îmi fusese dulce”. El a trebuit să le spună
veşti triste, a trebuit să verse lacrimi pentru un popor vinovat, dar aici el
poate să le aducă un mesaj de mântuire şi eliberare. Vă puteţi imagina bucuria
cu care el vesteşte un astfel de mesaj care înviorează inimile obosite cu
astfel de cuvinte de dragoste de la Dumnezeu Însuşi. În acelaşi capitol avem un
alt aspect al mântuirii, care ne arată eternitatea ei. Versetul 31 spune: „Iată, vin zile” zice Domnul, „când voi
încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” şi
apoi versetul 33: „Pentru
că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după
zilele acelea”, zice Domnul, „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie
în inima lor. Şi Eu le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor”.
Este noul legământ, sigur, şi statornicit în toate privinţele, care nu poate fi
înlăturat atât timp cât va dăinui creaţia lui Dumnezeu. Ar fi bine ca cei care
cred că trebuie să spiritualizeze tot ceea ce are de a face cu Israel să
privească spre cerurile întinse şi să înţeleagă că, la fel de sigur cum soarele
şi luna vor dăinui, tot aşa va dăinui şi Israel ca popor înaintea lui Dumnezeu.
Acum trecem mai departe pentru a spune câteva lucruri despre Plângeri. Aşa cum am spus mai înainte,
este un fel de apedix al cărţii Ieremia. Ea prezintă plângerile sale, o
revărsare deosebit de frumoasă a inimii profetului sub călăuzirea Duhului
Sfânt, şi în ea poţi vedea o structură alfabetică remarcabilă şi deosebit de
interesantă. Fiecare capitol este un acrostih alfabetic, mai puţin ultimul;
adică, în fiecare capitol sunt cele 22 de litere ale alfabetului în ordine, iar
ultimul capitol are 22 de versete. În capitolul 3, numărul învierii, alfabetul
este de teri ori; adică, sunt trei versete pentru fiecare literă a alfabetului,
pecetluind în felul acesta ordinea numerică a întregii cărţi. Ezechiel - aceasta este cartea
levitică, cea de a treia, cartea locului sfânt, şi este străbătută de la un
capăt la altul de gândul sfinţeniei preoţeşti. În primul capitol, în versetul
3, vedem că profetul aparţine unei familii preoţeşti. El nu este profet doar
pentru că este preot, însă preoţia caracterizează întreaga carte. Priviţi de
exemplu la două sau trei teme foarte proeminente în ea. Din capitolul 40 şi
până spre sfârşitul cărţii avem restabilirea sanctuarului lui Dumnezeu în
mijlocul poporului; ordinea preoţească, jertfele, reconstruirea templului; de
fapt, întreaga ţară este un loc sfânt pentru Domnul. Întreaga ţară este
împărţită între cei din popor, şi vedem cum cetatea este în mijlocul acelei
ţări care este gloria tuturor ţărilor; cetatea cu cele doisprezece porţi ale
ei, o imagine a celei descrise în ultima parte din Apcalipsa. Şi numele ei atât
de frumos, Iehova-Şama, Domnul este acolo. Acolo unde sfinţenia este tema
principală, ea dă la iveală tot ceea ce este contrar ei. Un altul a observat că
în numele lui Isaia şi Ieremia găsim numele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu
Israel; Isaia înseamnă Mântuirea Domnului (Iehova) şi la fel şi numele
lui Ieremia vorbeşte despre Domnul („Iah”), în timp ce în numele lui Ezechiel
şi Daniel nu avem numele Domnului, ci „El” sau „Dumnezeul Atotputernic”,
privit ca Unul care este în afara poporului Său. Ezechiel nu doar că prezintă
sfinţenia despre care am vorbit, dar ne spune şi că Dumnezeu este în afara
poporului Său. Ezechiel este printre captivii de la râul Chebar, şi în timp ce
era acolo el a văzut gloria Domnului, gloria care era deasupra heruvimilor,
acei agenţi măreţi ai puterii divine, adevăraţii heruvimi, nu cei din aur. În
afara ţării, lângă îndepărtatul Chebar, un profet al cărui nume nu vorbeşte
despre Dumnezeul care a încheiat un legământ cu Israel, vede o viziune a lui
Dumnezeu în afara lui Israel. Dacă deschideţi la capitolul 3 al aceleiaşi
cărţi, la versetul 23 puteţi citi: „Şi m-am ridicat şi am ieşit în vale; şi,
iată, gloria Domnului stătea acolo, ca gloria pe care o văzusem lângă râul
Chebar; şi am căzut cu faţa la pământ”. Este gloria lui Dumnezeu.
Din nou, în capitolul 8, versetele 3 şi 4: „Şi El a întins chipul unei mâini şi m-a
apucat de o buclă a capului meu. Şi Duhul m-a ridicat între pământ şi ceruri şi
m-a adus în viziunile lui Dumnezeu la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru,
care priveşte spre nord, unde era scaunul idolului geloziei, care întărâtă la
gelozie. Şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel era acolo, ca viziunea pe care
o avusesem în vale”. Aici este gloria lui Dumnezeu pusă faţă în
faţă cu idolul care Îl provoca la gelozie. El a ieşit deja din ţară, dar acum
le arată că a fost drept să facă aşa. El îl aduce pe Ezechiel, îl ridică prin
cu mână atotputernică, şi îl aşează din nou în Ierusalim, ca şi cum i-ar spune:
„îţi voi arăta motivul absenţei mele din oraşul unde am promis că Numele Meu va
locui pentru totdeauna”. Tocmai aici, în locul sfânt, idolul geloziei şi gloria
lui Dumnezeu; aproape că spune: Puneţi gloria Mea lângă ceea ce este urâciune
pentru Mine, şi ce pot face eu? Pe tot parcursul capitolului 8, El îl conduce
pe profet pentru a îi arăta o urâciune după alta. El îi arată cum bătrânii
poporului său se închină soarelui care răsare, cum femeile îl plâng pe Tamuz.
Şi astfel întinăciunea groaznică a poporului este pusă alături cu gloria Sa, a
unui Dumnezeu gelos. Ce este de făcut? Să privim mai departe. În capitolul 9 şi
versetul 3: „Şi
gloria Dumnezeului lui Israel se înălţase de la heruvimul deasupra
căruia era, la pragul casei; şi El a strigat la bărbatul îmbrăcat în in, care
avea cornul cu cerneală de scriitor la brâu. Şi Domnul i-a zis: „Treci prin
mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe frunţile
oamenilor care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac
în mijlocul lui”. Priviţi aici cum harul minunat lucrează
împreună cu sfinţenia divină. Gloria face primul pas pentru a se retrage din
templul unde era pus Numele lui Dumnezeu. Onoarea Sa nu poate rămâne acolo unde
El este dezonorat; El nu va mai sta acolo unde gloria Sa este dată altora. Dar
aici este un om îmbrăcat cu haine albe de in, simbol al sfinţeniei lui
Dumnezeu, cu un corn de cerneală pentru a îi însemna pe toţi; şi El îi spune:
Înainte de a pecetlui pieirea acestui loc blestemat, caută-i pe cei care
constituie rămăşiţa, care Mă iubesc şi mă onorează. Dar cum vor fi cunoscuţi?
După bucuria lor strălucitoare? Prin faptul că sunt oameni deosebiţi? În
mijlocul apostaziei Dumnezeu are oameni care sunt recunoscuţi prin faptul că
suspină şi strigă din cauza urâciunilor. Priviţi la gloria care se ridică,
parcă ezitând. „Cum
să te predau”, auzim; „îndurările Mele s-au aprins toate împreună”.
El se opreşte, şi îl trimite pe mesagerul Său pentru a vedea câţi sunt în oraş
care încă Îl iubesc şi cărora le pasă de El. În capitolul 10, versetul 4,
gloria lui Dumnezeu nu mai poate întârzia în acel loc nelegiuit şi corupt. „Şi gloria Domnului a plecat de deasupra
pragului casei şi a stat deasupra heruvimilor. Şi heruvimii şi-au întins
aripile şi s-au înălţat de pe pământ înaintea ochilor mei, când au ieşit; şi
roţile erau lângă ei; şi s-au oprit la intrarea porţii dinspre răsărit a casei
Domnului; şi gloria Dumnezeului lui Israel era peste ei, deasupra”.
Ce privelişte solemnă şi îngrozitoare! Gloria lui Dumnezeu care pleacă, din
cauza întinării şi a urâciunilor din ţară! Citiţi mai departe, în capitolul 11,
la versetul 23: „Şi
gloria lui Dumnezeu s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care
este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acolo a plecat - a părăsit
cetatea. Aceasta ne prezintă latura responsabilităţii omului, necurăţia
poporului păcătos. Dar harul va interveni; şi aceasta o găsim în ultima parte a
profeţiei, în capitolul 43, atunci când lucrarea lui Dumnezeu este încheiată şi
poporul s-a pocăit de păcatele sale, şi a fost adus din nou în ţară. „Şi m-a dus la poartă, la poarta care
priveşte spre răsărit” (tocmai poarta prin care gloria a plecat) „şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel
venea pe calea dinspre răsărit; şi glasul Său era ca glasul unor ape
mari; şi pământul era luminat de gloria Sa”. Aici, gloria se
întoarce, şi ea va acoperi cetatea preaiubită, pentru că „darurile şi chemarea lui
Dumnezeu sunt fără părere de rău”. În acea glorie care se
întoarce în templu, şi îl umple din nou - da, îl umple într-un fel în care nu a
mai fost umplut niciodată, pentru că este în legătură cu Hristos Însuşi - găsim
binecuvântare pentru toate nemurile. Apele care curg din tronul lui Dumnezeu,
din locul sfânt al templului Său către Marea Moartă. Şi ele aduc fertilitate şi
binecuvântare oriunde ajung. Aceasta ne arată tema profeţiei. Vedeţi, există
armonie în descrierea sfinţeniei şi a milei lui Dumnezeu, care, după ce îi
pedepseşte, îi aduce înapoi în binecuvântări depline. Am să mai adaug unul sau
două gânduri. În capitolul 37 avem încă o caracteristică a acestei a treia
secţiuni, şi anume reînvierea lui Israel ca naţiune. Trei, aşa cum ştiţi, este
numărul învierii, aşa cum de exemplu Domnul a înviat a treia zi. În acest
capitol, aveţi înainte învierea lui Israel, nu în mod literal a celor care au
murit, ci a poporului împrăştiat printre neamuri. Aceasta se vede în viziunea
profetului cu oasele uscate în vale, care sunt aduse la viaţă şi se ridică,
alcătuind o armată măreaţă. În acelaşi capitol, avem adus înaintea noastră atât
de frumos şi unirea lui Israel cu Iuda, aduşi din nou împreună pentru a forma
un singur popor. El ia două bucăţi ale unui toiag în mână, şi ele se unesc
împreună. Cât de minunat este că, în ziua lui Dumnezeu, atunci când
Domnul va lua toiagul lui Israel şi a lui Iuda, în mâna Sa ele vor deveni
un singur toiag. Vor fi una, aşa cum nu au mai fost niciodată de la despărţirea
lor. Toate eforturile din trecut au fost inutile. Roboam a vrut să se lupte
pentru a aduce înapoi triburile răzvrătite, dar în zadar. La fel au fost şi
eforturile celorlalţi împăraţi: Ezechia îi poate invita cu bunăvoinţă pe cei
din Israel să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor; câţiva se pot întoarce;
dar este doar ceva parţial şi temporar. Dar atunci când Fiul măreţ al lui
Dumnezeu ia stăpânirea asupra poporului Său, toiagul frânt va fi reunit şi va
deveni una, o nuia, un sceptru prin care El va domni asupra întregului Pământ.
Aşa ni se arată în această carte învierea neamului şi reunirea lor ca un singur
popor care va arăta înaintea întregului Pământ puterea de înviere a lui
Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu