IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A PAISPREZECEA
66 - Vaiuri pentru farisei:
Era cea din urmă zi în care Iisus îi mai învăța pe
oameni în templu. Atenția mulțimilor care se adunaseră la Ierusalim fusese
atrasă către El; oamenii umpluseră curțile templului, urmărind lupta care se
dădea, și sorbeau cu nesaț fiecare cuvânt care ieșea de pe buzele Lui.
Niciodată nu se mai văzuse așa ceva. Acolo stătea Tânărul galilean, fără să
poarte nicio onoare pământească sau distincție regală. În jurul Lui se aflau
preoți în hainele lor bogate, conducători cu veșminte și distincții care arătau
poziția lor înaltă și cărturari cu suluri de manuscrise la care se refereau
adeseori. Iisus stătea liniștit în fața lor, cu demnitatea unui împărat. Ca
unul învestit cu autoritatea Cerului, El privea hotărât la adversarii Săi, care
lepădaseră și disprețuiseră învățăturile Lui și care doreau acum să-I ia viața.
Un mare număr dintre ei Îl atacaseră, dar uneltirile lor de a-L prinde în cursă
și a-L condamna fuseseră zadarnice. Întâmpinase provocare după provocare,
prezentând adevărul curat și strălucitor în contrast cu întunecimea și cu
rătăcirile preoților și fariseilor. El pusese în fața acestor conducători
adevărata lor stare și pedeapsa sigură care avea să urmeze din cauza rămânerii
în faptele lor rele. Avertizarea se dăduse cu credincioșie. Totuși, Hristos
mai avea de făcut o altă lucrare. O altă țintă mai era încă de împlinit. Interesul
oamenilor față de Hristos și față de lucrarea Sa crescuse fără încetare. Ei
erau încântați de învățătura Lui, dar în același timp erau puși în mare
încurcătură. Ei îi respectaseră pe preoți și pe rabini din cauza inteligenței
lor și a evlaviei pe care o arătau. În toate problemele religioase, ei se
supuseseră fără rezervă autorității lor. Dar vedeau acum că oamenii aceștia se
străduiau să-L discrediteze pe Iisus, un Învățător ale cărui virtute și
cunoștință străluceau și mai mult după fiecare atac. Priveau fețele posomorâte
ale preoților și bătrânilor și le vedeau înfrângerea și încurcătura. Se mirau
că mai marii nu credeau în Iisus, când învățăturile Lui erau atât de clare și
simple. Nici ei nu mai știau ce să facă. Cu încordare, urmăreau acțiunile
acelora al căror sfat îl urmaseră totdeauna. În parabolele pe care le
spusese Hristos, planul Lui era să-i avertizeze pe conducători și să-i învețe
pe ascultătorii dispuși să fie învățați. Dar era nevoie să se vorbească și mai
lămurit. Prin respectul lor față de tradiție și prin credința lor oarbă într-o
preoție coruptă, oamenii erau ca niște robi. Hristos trebuia să sfărâme
lanțurile acestea. Caracterul preoților, conducătorilor și fariseilor trebuia
să fie demascat în întregime. „Cărturarii și fariseii”, a zis El, „șed pe
scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți,
păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu
fac.” Cărturarii și fariseii pretindeau că sunt învestiți cu autoritate
dumnezeiască asemănătoare cu aceea a lui Moise. Ei susțineau că-i țin locul ca
tâlcuitori ai legii și judecători ai poporului. În această calitate, pretindeau
din partea oamenilor respect și ascultare deplină. Iisus îi îndemna pe
ascultătorii Săi să facă ce îi învățau rabinii potrivit legii, dar să nu le
urmeze exemplul. Ei înșiși nu își trăiau învățătura. Mare parte din
învățăturile lor erau contrare Scripturilor. Iisus zicea: „Ei leagă sarcini
grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu
degetul nu vor să le miște”. Fariseii prescriseseră o mulțime de rânduieli
întemeiate pe tradiții și care restrângeau fără niciun rost libertatea
personală. Iar anumite părți din lege le explicau în așa fel, încât le impuneau
oamenilor să se supună unor rânduieli pe care, în ascuns, ei le nesocoteau și
față de care, atunci când le convenea, pretindeau că sunt scutiți. Ținta
pe care o urmăreau era să-i impresioneze neîncetat pe toți cu evlavia lor.
Nimic nu era socotit prea sfânt pentru a servi acest scop. Dumnezeu îi spusese
lui Moise următoarele cu privire la poruncile Sale: „Să le legi ca un semn de
aducere aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi.” (Deuteronom
6, 8.). Cuvintele acestea au o adâncă însemnătate. Când omul cugetă la Cuvântul
lui Dumnezeu și îl practică, el va fi înnobilat în întregime. În fapte de
dreptate și pline de îndurare, mâinile vor da la iveală, ca un semn,
principiile Legii lui Dumnezeu. Ele vor fi ținute curate față de mită și de tot
ceea ce este corupt și înșelător. Ele vor fi active în fapte de iubire și milă.
Ochii, îndreptați către o țintă nobilă, vor fi curați și sinceri. Expresia feței,
limbajul ochilor vor mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care
iubește și onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu
vedeau nimic din toate acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în
sensul că era necesar ca preceptele Scripturii să fie purtate de fiecare. De
aceea, ele erau scrise pe bucăți de pergament și legate în jurul capului și al
încheieturii mâinii, într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu făcea
ca Legea lui Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minții și inimii.
Pergamentele acestea erau purtate mai mult ca niște distincții care să
atragă atenția. Ele aveau drept scop să dea celui care le purta o aureolă de
evlavie care să atragă respectul poporului. Iisus a dat o lovitură acestei pretenții
deșarte: „Toate faptele lor le fac ca să fie văzuți de oameni. Astfel își
fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; umblă după
locurile dintâi la ospețe și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le
facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: Rabi! Rabi! Voi să nu vă
numiți Rabi! Fiindcă unul singur este Învățătorul vostru, Hristos, și voi toți
sunteți frați. Și Tată să nu numiți pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur
este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiți Dascăli, căci
Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul”. În cuvinte atât de clare, Hristos
a descoperit ambiția egoistă, care căuta neîncetat onoare și putere, afișând o
falsă umilință, în timp ce inima era plină de lăcomie și invidie. Când oamenii
erau chemați la o masă, oaspeții erau așezați după rangul lor, și aceia cărora
li se dădea locul de cea mai mare onoare primeau cea dintâi atenție și favoruri
deosebite. Fariseii căutau mereu să-și însușească aceste onoruri. Iisus a
mustrat practica aceasta. El a mustrat deșertăciunea dată pe față în
căutarea titlului de rabin sau dascăl. Un titlu ca acesta, a declarat El, nu
aparținea oamenilor, ci lui Hristos. Preoții, cărturarii și conducătorii,
interpreții și administratorii legii erau toți frați, copii ai aceluiași Tată.
Iisus i-a făcut pe oameni să înțeleagă că ei nu trebuie să dea nimănui un titlu
de onoare care să arate că are dreptul să stăpânească asupra conștiinței sau
credinței lor. Dacă Hristos ar fi astăzi pe Pământ, înconjurat de aceia
care poartă titlul „cucernicul” sau „preasfințitul”, n-ar repeta El cuvintele:
„Să nu vă numiți Dascăli, căci Unul singur este dascălul vostru: Hristosul”?
Scriptura spune despre Dumnezeu: „Sfânt și înfricoșat este Numele Lui.” (Psalmii
119, 9. - T.M.). Cărei ființe omenești i se potrivește acest titlu? Cât de
puțin din înțelepciunea și neprihănirea pe care le arată titlul dă pe față
omul! Câți dintre cei care își iau titlul acesta reprezintă greșit Numele și
caracterul lui Dumnezeu! Vai, de câte ori ambiția lumească, despotismul și
păcatele cele mai josnice au fost ascunse sub veșmintele pompoase ale unei
slujbe înalte și sfinte! Mântuitorul a spus mai departe: „Cel mai mare
dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța, va fi smerit, și
oricine se va smeri, va fi înălțat.” De repetate ori, Hristos îi învățase pe
oameni că adevărata măreție se măsoară prin valoarea morală. După aprecierea Cerului,
măreția de caracter constă din a trăi pentru binele semenilor noștri, a
săvârși fapte de iubire și de milă. Hristos, Împăratul Slavei, a fost un
slujitor al oamenilor căzuți. „Vai de voi, cărturari și farisei
fățarnici!” a zis Iisus. „Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor:
nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să
intre.” Răstălmăcind Scripturile, preoții și cărturarii orbeau mintea acelora
care altfel ar fi primit cunoașterea Împărăției lui Hristos și acea viață
lăuntrică, dumnezeiască, esențială pentru adevărata sfințenie. „Vai de
voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în
timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o mai mare
osândă.” Fariseii aveau o mare influență asupra poporului și o foloseau pentru
interesele lor. Ei câștigau încrederea femeilor văduve pioase și apoi prezentau
lucrurile ca și când pentru ele era o datorie să-și consacre averea pentru
scopuri religioase. O dată ajunși în stăpânirea banilor lor, șireții uneltitori
îi foloseau pentru interesul lor. Pentru a-și ascunde necinstea, făceau
rugăciuni lungi în fața oamenilor și mare paradă de evlavie. Hristos a spus că
această fățărnicie le va aduce o și mai mare condamnare. Aceeași mustrare cade
asupra multora din zilele noastre, care fac mare caz de evlavia lor. Viața le
este întinată de egoism și lăcomie, dar ei le ascund sub o haină care să dea o
înfățișare de curăție și, în felul acesta, pentru un timp, să înșele pe semenii
lor. Dar nu pot să înșele pe Dumnezeu. El citește toate intențiile inimii și va
judeca pe fiecare om după faptele sale. Hristos condamna fără cruțare
abuzurile, dar avea grijă să nu micșoreze în vreun fel obligațiile
ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea și folosea rău darurile
văduvei. Dar, în același timp, lăuda pe văduva care-și aducea darul în tezaurul
lui Dumnezeu. Faptul că cineva abuza de daruri nu putea să-l lipsească pe
dăruitor de binecuvântarea lui Dumnezeu. Iisus era în curtea unde se aflau
lăzile tezaurului și-i urmărea pe aceia care veneau să-și depună darurile.
Mulți dintre cei bogați aduceau sume mari, pe care le prezentau ostentativ. Iisus
privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre darurile lor îmbelșugate.
Deodată, fața Lui s-a luminat când a văzut o văduvă săracă apropiindu-se cu
multă sfială, temându-se să nu fie văzută. Când cei bogați și mândri treceau
să-și depună darurile, ea se trăgea cu teamă înapoi, ca și când nu îndrăznea să
se apropie. Și totuși ea dorea să facă ceva, cât de puțin, pentru lucrarea pe
care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era foarte mic în comparație cu
darurile celor din jurul ei, dar era toată avuția ei. Găsind un moment
potrivit, ea a aruncat repede cei doi bănuți în cutie și s-a întors în grabă.
Dar atunci L-a surprins pe Iisus privind-o insistent. Mântuitorul i-a
chemat pe ucenici la El și i-a îndemnat să ia aminte la sărăcia văduvei. Apoi
la urechile ei au ajuns cuvintele de laudă: „Adevărat vă spun că această văduvă
săracă a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în vistierie”. Lacrimi de
bucurie i-au umplut ochii când și-a dat seama că fapta ei a fost înțeleasă și
apreciată. Mulți ar fi sfătuit-o să păstreze pentru nevoile ei acei puțini
bani; dați în mâna preoților iudei bine hrăniți, ei s-ar fi pierdut din vedere
pe lângă multele și costisitoarele daruri aduse în tezaur. Dar Iisus i-a
înțeles motivul. Ea a crezut că serviciul templului este rânduit de Dumnezeu și
dorea să facă tot ce se poate pentru a-l susține. Ea a făcut ce a putut și
fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i păstra amintirea de-a
lungul veacurilor și avea să fie bucuria ei pentru veșnicie. Inima a fost dată
împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuților, ci după
iubirea față de Dumnezeu și interesul pentru lucrarea Lui, care dăduseră
naștere acestei fapte. Iisus a spus despre văduva săracă: „Ea a dat mai
mult decât toți ceilalți”. Bogații dăduseră din prisosul lor și mulți făcuseră
lucrul acesta ca să fie văzuți și onorați de oameni. Darurile lor mari nu-i
lipsiseră de confortul și nici chiar de luxul lor; ele nu ceruseră nicio jertfă
și nu puteau să ajungă la aceeași valoare cu bănuțul văduvei. Motivele
sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor față, pecetluindu-le ca
urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le
vede fiecare ochi și le preamărește fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca
fiind cele mai de preț. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile
mici, care nu caută să atragă privirile și care pentru ochii oamenilor pot
părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă
plină de iubire și credință este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai prețios
dar. Văduva săracă a dat tot ce avea pentru a face puținul pe care l-a făcut.
S-a lipsit de hrană, ca să dea cei doi bănuți pentru lucrarea pe care o iubea.
Și a făcut lucrul acesta cu credință, fiind încrezătoare că Tatăl ei Ceresc nu
va trece cu vederea lipsa ei cea mare. Tocmai spiritul acesta neegoist și
credința ei copilărească au câștigat aprecierea Mântuitorului. Printre
săraci, sunt mulți care doresc să-și arate recunoștința față de Dumnezeu pentru
harul și adevărul Lui. Ei doresc mult să ia parte cu frații lor mai avuți la
susținerea slujirii Sale. Aceștia n-ar trebui să fie respinși. Dați-le prilej să
depună bănuții lor în banca Cerului. Dacă sunt dați cu o inimă plină de iubire
pentru Dumnezeu, aceștia, care după înfățișare sunt un nimic, devin daruri
consacrate, jertfe neprețuite, pentru care Dumnezeu Se bucură și pe care le
binecuvântează. Când Iisus a spus despre văduvă: „Ea a dat mai mult decât
toți”, cuvintele Lui spuneau adevărul nu numai despre motivația dăruirii, dar
și despre rezultatele darului. Cei „doi bănuți care fac un gologan” au dus în
tezaurul lui Dumnezeu sume mult mai mari decât contribuțiile iudeilor bogați.
Influența acelui mic dar a fost asemenea unui râu, mic la început, care s-a
lărgit și s-a adâncit cu cât a curs mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii
de căi la susținerea săracilor și la răspândirea Evangheliei. Exemplul ei de
jertfire de sine a acționat iar și iar asupra a mii de inimi, în fiecare țară
și în fiecare veac, a făcut apel și la bogați, și la săraci, și darurile lor au
făcut să crească valoarea darului ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu dată asupra
bănuțului văduvei a făcut din acesta izvorul unor mari binecuvântări. Tot așa
se întâmplă cu orice dar adus și cu orice faptă îndeplinită cu dorința sinceră
de a contribui la Slava lui Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile
Celui Atotputernic. Niciun om nu le poate măsura urmările spre bine. Mântuitorul
a mers mai departe cu denunțarea cărturarilor și a fariseilor. „Vai de voi,
povățuitori orbi, care ziceți: Dacă jură cineva pe templu, nu este nimic; dar
dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui. Nebuni și orbi!
Care este mai mare: aurul sau templul, care sfințește aurul? Dacă jură cineva
pe altar, nu este nimic; dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de
jurământul lui. Nebuni și orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care
sfințește darul?” Preoții iudei interpretau cerințele lui Dumnezeu după
măsurile lor strâmte și mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri
amănunțite în ce privește compararea vinovăției diferitelor păcate, trecând cu
ușurință peste unele și tratând altele, poate de mai mică importanță, ca fiind
de neiertat. Pentru bani, ei dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar pentru
sume mari uneori treceau cu vederea fărădelegi grozave. În același timp,
preoții și conducătorii aceștia pronunțau judecăți aspre pentru greșelile de
rând. „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați
zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai
însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia
să le faceți și pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” În aceste cuvinte, Domnul
Hristos condamna abuzul în cazul unei datorii sfinte. Obligația în sine El n-a
dat-o la o parte. Sistemul zecimii era rânduit de Dumnezeu și a fost observat
din cele mai vechi timpuri. Avraam, părintele credincioșilor, a plătit zecime/zeciuială
din tot ce avea. Conducătorii iudeilor recunoșteau obligația plătirii zecimii,
și lucrul acesta era bun; dar nu-i lăsau pe oameni să lucreze după
convingerile lor în ce privește îndeplinirea acestei datorii. Reguli arbitrare
erau puse pentru fiecare caz. Cerințele deveniseră atât de complicate, încât
era cu neputință ca să fie împlinite. Nimeni nu știa când și-a făcut datoria.
Așa cum îl dăduse Dumnezeu, principiul era drept și rațional, dar preoții și
rabinii făcuseră din el o povară obositoare. Tot ce poruncește Dumnezeu
are o însemnătate. Hristos a recunoscut plătirea zecimii ca o datorie; dar El a
arătat că aceasta nu putea să scuze neglijarea altor obligații. Fariseii erau
foarte scrupuloși în zecimea verdețurilor din grădină, ca de pildă izma,
mărarul și chimenul; lucrul acesta îi costa puțin și le dădea o reputație de
oameni scrupuloși și sfinți. În același timp, restricțiile lor fără rost îi
apăsau pe oameni și distrugeau respectul față de principiul sfânt, rânduit
chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea oamenilor cu amănunte lipsite de importanță
și le îndepărtau atenția de la adevărurile esențiale. Lucrurile mai însemnate
ale legii - dreptatea, mila și credincioșia - erau neglijate. „Pe acestea”,
zicea Hristos, „trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați
nefăcute.” Și alte legi fuseseră în același fel răstălmăcite de rabini. În
îndrumările date lor prin Moise, era interzis să se mănânce ceva necurat.
Folosirea cărnii de porc și a cărnii altor animale era oprită, deoarece putea
să umple sângele de necurății și să scurteze viața. Dar fariseii n-au lăsat
aceste restricții așa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme
nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să strecoare toată apa
pe care o foloseau, ca nu cumva să conțină vreo insectă cât de mică dintre
acelea clasificate între animalele necurate. Iisus, arătând contrastul dintre
aceste pretenții privind lucruri neînsemnate și mărimea păcatelor pe care le
săvârșeau, a zis către farisei: „Povățuitori orbi, care strecurați țânțarul și
înghițiți cămila!” „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că
voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe
dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție.” După cum
mormântul văruit și frumos împodobit ascundea resturile putrede dinăuntru, tot
astfel și sfințenia exterioară a preoților și conducătorilor iudei ascundea
nelegiuirea. Iisus a continuat: „Vai de voi, cărturari și farisei
fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele proorocilor, împodobiți gropile
celor neprihăniți și ziceți: Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri,
nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor! Prin acestea
mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe
profeți.” Ca să-și arate stima față de profeții morți, iudeii erau foarte
zeloși să le înfrumusețeze mormintele, dar n-au câștigat din învățăturile lor,
nici nu au luat seama la mustrările lor. În zilele lui Hristos, se cultiva
un respect superstițios pentru locurile de odihnă ale morților și sume mari de
bani erau risipite pentru împodobirea lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările
acestea erau o idolatrie. În respectul lor necuvenit pentru cei morți, oamenii
arătau că nu iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și nici pe semenii lor ca
pe ei înșiși. Aceeași idolatrie se vede pe scară întinsă și în zilele noastre.
Mulți sunt vinovați de neglijarea văduvelor și a orfanilor, a bolnavilor și a
săracilor, pentru a clădi monumentele costisitoare pentru cei morți. Timp, bani
și muncă sunt din belșug folosite pentru acest scop, în timp ce datoriile
pentru cei vii - datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar - sunt
lăsate neîmplinite. Fariseii clădeau mormintele profeților, le împodobeau
gropile și ziceau unul către altul: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților
noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui slujitorului lui Dumnezeu”.
Dar, în același timp, ei plănuiau să ia viața Fiului Său. Aceasta ar trebui să
fie o învățătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii față de puterea lui
Satana de a înșela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulți
urmează calea fariseilor. Ei cinstesc pe aceia care au murit pentru credința
lor. Se miră de orbirea iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit
noi în zilele Lui, declară ei, cu mare bucurie am fi primit învățătura Lui;
nicidecum nu ne-am fi făcut părtași la vinovăția acelora care L-au lepădat pe
Mântuitorul. Dar atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine și
umilință, tocmai persoanele acestea înăbușă convingerile lor și refuză să dea
ascultare. În felul acesta, ei manifestă același spirit ca fariseii pe care i-a
condamnat Iisus. Prea puțin își dădeau seama iudeii de răspunderea care le
revenea datorită faptului că L-au lepădat pe Hristos. Din timpul când cel
dintâi sânge nevinovat a fost vărsat, de când neprihănitul Abel a căzut prin
mâna lui Cain, s-a repetat aceeași istorie, cu vinovăție tot mai mare. În
fiecare secol, profeții și-au înălțat glasul împotriva păcatelor împăraților,
conducătorilor și poporului, transmițând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu și
ascultând de voința Lui cu prețul vieții. Din generație în generație s-a
îngrămădit o îngrozitoare pedeapsă pentru cei care lepădau lumina și adevărul.
Vrăjmașii lui Hristos își atrăgeau această pedeapsă asupra capului lor. Păcatul
preoților și conducătorilor era mai mare decât al oricărei generații de mai
înainte. Prin lepădarea Mântuitorului, ei se făceau răspunzători de
sângele tuturor oamenilor neprihăniți, omorâți de la Abel până la Hristos. Erau
gata să umple cupa nelegiuirii. Și în curând avea să se reverse peste capetele
lor ca o pedeapsă dreaptă. Despre lucrul acesta, Iisus i-a avertizat: „Ca
să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de
la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia,
pe care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea
vor veni peste neamul acesta.” Cărturarii și fariseii care Îl ascultau pe
Iisus știau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei știau cum fusese ucis profetul
Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu erau pe
buzele acestuia, o furie demonică l-a apucat pe regele decăzut și, la porunca
lui, profetul a fost omorât. Sângele lui a curs pe pietrele din curtea
templului și n-a putut fi șters; a rămas acolo pentru a mărturisi împotriva
Israelului apostaziat. Câtă vreme urma să dureze templul, urma să fie acolo
pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare. Când Iisus
S-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a străbătut prin
mulțime. Privind înainte, Iisus a declarat că nepocăința iudeilor și
intoleranța lor față de servii lui Dumnezeu urmau să fie în viitor la fel ca în
trecut. „De aceea, iată, vă trimit prooroci, înțelepți și cărturari. Pe
unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile
voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate.” Profeți și înțelepți plini de
credință și de Duhul Sfânt - Ștefan, Iacov și mulți alții - urmau să fie
condamnați și uciși. Cu mâna ridicată către Cer, învăluit în lumină
dumnezeiască, Hristos a vorbit ca un judecător celor din fața Lui. Glasul Lui,
care se auzise de atâtea ori plin de bunătate și îndemn, s-a auzit acum în
mustrare aspră și condamnare. Ascultătorii s-au cutremurat. Impresia făcută de
cuvintele și privirea Lui nu avea să fie ștearsă niciodată. Indignarea lui
Hristos era îndreptată împotriva fățărniciei și a păcatelor grosolane, prin
care oamenii își distrugeau sufletul, înșelau pe semeni și dezonorau pe
Dumnezeu. În raționamentele amăgitoare și fățarnice ale preoților și
conducătorilor, El a văzut lucrarea trimișilor lui Satana. Felul în care a
denunțat păcatul era puternic și pătrunzător, dar El n-a rostit niciun cuvânt
de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului întunericului; dar n-a
manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot astfel și creștinul care
trăiește în armonie cu Dumnezeu, având plăcutele însușiri ale iubirii și milei,
va simți o dreaptă indignare împotriva păcatului, dar nu va fi mânat de
pasiune să insulte pe acela pe care-l mustră. Chiar când întâlnește pe cei
care, mânați de o putere din adânc, susțin minciuna, în Hristos el își va
păstra liniștea și stăpânirea de sine. O milă dumnezeiască s-a arătat pe
fața Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra
templului și apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere și de
lacrimi amare, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și
ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii
tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut”. Aceasta este lupta
dinaintea despărțirii. În plângerile lui Iisus se revărsa însăși inima lui
Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a
Dumnezeirii. Fariseii și saducheii amuțiseră și ei. Iisus i-a chemat pe
ucenici și S-a pregătit să părăsească templul nu ca Unul înfrânt și silit să
plece din fața adversarilor Lui, ci ca Unul care-și terminase lucrarea. S-a
retras din luptă ca biruitor. Mărgăritarele de adevăr care au căzut de pe
buzele lui Hristos în ziua aceea plină de evenimente au fost adunate ca o
comoară în multe inimi. Din ele, noi gânduri au prins viață, noi aspirații s-au
trezit și o nouă istorie a început. După răstignirea și învierea lui Hristos, persoanele
acestea au pășit în față și au împlinit misiunea pe care le-a încredințat-o
Cerul cu o râvnă și o înțelepciune pe măsura măreției lucrării. Au adus un
mesaj care a mișcat inima oamenilor, spulberând vechile superstiții care atâta
vreme piperniciseră viața a mii de oameni. În fața mărturiei lor, teoriile și
filozofiile oamenilor rămâneau ca niște simple povești. Mari au fost
rezultatele cuvintelor Mântuitorului rostite către mulțimea aceea uimită și
îngrozită din Templul de la Ierusalim. Dar Israel, ca popor, se
despărțise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului fuseseră rupte.
Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Iisus a spus cu multă jale:
„Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai
vedea până când veți zice: Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului”.
Până acum, El dăduse templului numele de casa Tatălui Său, dar acum, când Fiul
lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezența lui Dumnezeu urma
să se retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru Slava Lui. De aici
înainte, ceremoniile lui aveau să-și piardă orice semnificație, iar slujbele
lui aveau să ajungă o batjocură.
67 - În curtea de afară:
„Niște greci dintre cei ce se suiseră să se închine
la praznic, s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat
și au zis: Domnule, am vrea să vedem pe Iisus. Filip s-a dus și a spus lui
Andrei; apoi Andrei și Filip au spus lui Iisus.” În vremea aceea, se părea
că lucrarea lui Hristos suferise o grozavă înfrângere. El biruise în discuția
cu preoții și fariseii, dar se vedea bine că ei nu-L vor primi ca Mesia.
Despărțirea definitivă venise. Pentru ucenici, situația părea deznădăjduită.
Dar Hristos Se apropia de încheierea lucrării Sale. Marele eveniment, care îi
interesa nu numai pe iudei, ci și lumea întreagă, era gata să aibă loc. Când
Hristos a auzit cererea stăruitoare: „Vrem să vedem pe Iisus”, ca un ecou al
strigătului lumii flămânde, fața Lui s-a luminat și a zis: „A sosit ceasul să
fie proslăvit Fiul omului”. În cererea grecilor, El a văzut primele roade aduse
de jertfa Sa cea mare. Oamenii aceștia veneau din Apus să-L caute pe
Mântuitorul la sfârșitul vieții Lui, așa cum la început magii veniseră din
Răsărit. Pe vremea nașterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciți în
planurile lor ambițioase, încât nu știau nimic despre venirea Lui.
Magii dintr-o țară păgână au venit la staul cu darurile lor, spre a se închina
Mântuitorului. Tot astfel, acești greci, reprezentând neamurile, semințiile și
popoarele lumii, au venit să-L vadă pe Iisus. În felul acesta, oamenii din
toate țările și din toate timpurile urmau să fie atrași de crucea
Mântuitorului. La fel „vor veni mulți de la răsărit și de la apus, și vor sta
la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor.” (Matei 8, 11.). Grecii
auziseră despre intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Unii își
închipuiseră și răspândiseră vestea că El îi izgonise pe preoți și pe
conducători din templu, că urma să ia în stăpânire tronul lui David și să
domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască adevărul cu privire la
misiunea Lui. „Vrem să vedem pe Iisus”, au spus ei. Dorința le-a fost
îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Iisus, El Se afla în acea parte a
templului unde numai iudeii aveau voie să intre, dar El a mers la greci, în
curtea exterioară, și a vorbit personal cu ei. Venise ceasul proslăvirii
lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi arăta că
jertfa pe care El urma să o aducă avea să atragă pe mulți la Dumnezeu. Știa că
grecii Îl vor vedea în curând într-o situație pe care n-o visau atunci. Ei
urmau să-L vadă pus alături de Baraba, un tâlhar și un criminal, și că acesta
avea să fie preferat spre a fi eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau
să audă cum oamenii, instigați de preoți și conducători, făceau alegerea. Și la
întrebarea: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numește Hristos?”, răspunsul urma
să fie: „Să fie răstignit.” (Matei 27, 22.). Făcând această ispășire pentru
păcatele oamenilor, Hristos știa că Împărăția Lui va fi desăvârșită și se va
răspândi pe întregul Pământ. El urma să lucreze ca Unul care reface, și
Spiritul Lui urma să biruie. Pentru o clipă, El a privit în viitor și a auzit
glasurile celor ce vor vesti pe întregul Pământ: „Iată Mielul lui Dumnezeu,
care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.). El a văzut în străinii aceștia
făgăduința unui seceriș bogat, când despărțirea dintre iudei și neamuri urma să
fie dată la o parte și când toate neamurile, limbile și popoarele vor auzi mesajul
mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit
cuvintele: „A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar Hristos nu
uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea
neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui
putea să fie mântuită lumea. Ca o sămânță de grâu, Fiul omului trebuia să
fie aruncat în Pământ, să moară și să fie înmormântat departe de oameni; dar
avea să învie. Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru
prezentarea viitorului Său, astfel încât ucenicii să poată înțelege.
Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa.
„Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, „că dacă grăuntele de grâu, care a
căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Când
grăuntele de grâu cade pe Pământ și moare, răsare și aduce roadă. Tot astfel și
moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăția lui
Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viața trebuia să fie
rezultatul morții Lui. Cei care lucrează pământul au mereu ilustrația
aceasta în față. An după an, omul își păstrează provizia de grâu, aruncând,
aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă
sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde,
apoi spicul și, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta
nu poate să aibă loc decât dacă grăuntele este îngropat pentru a nu fi văzut, este
ascuns și, după toate aparențele, pierdut. Sămânța îngropată în Pământ
produce rod, și acesta, la rândul lui, este semănat. În felul acesta sporește recolta. Tot
astfel și moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce roadă pentru viața
veșnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui,
vor trăi în veacuri veșnice. Grăuntele de grâu care-și păstrează viața nu
poate aduce roadă. Rămâne singur. Hristos putea, dacă alegea aceasta, să-și
cruțe viața și să nu moară. Dar, dacă ar fi făcut așa, ar fi rămas singur. N-ar
fi putut aduce fii și fiice la Dumnezeu. Numai dându-și viața putea să dea viață
omenirii. Numai căzând pe Pământ pentru a muri putea El să devină sămânță pentru
acea nemăsurată recoltă - mulțimea aceea, care este mântuită pentru Dumnezeu
din orice neam, seminție, limbă și popor. Hristos pune acest adevăr în
legătură cu învățătura jertfirii de sine, pe care toți trebuie să o învețe:
„Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea
aceasta, o va păstra pentru viața veșnică”. Toți cei care doresc să aducă roade
ca lucrători împreună cu Hristos trebuie mai întâi să cadă pe Pământ și să
moară. Viața trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine,
interesul egoist trebuie să piară. Legea jertfirii de sine este în același timp
legea păstrării de sine. Gospodarul își păstrează grăunțele aruncându-le. Tot
așa este și în viața omului. A da înseamnă a trăi. Viața care va fi păstrată
este viața dăruită cu generozitate în serviciul lui Dumnezeu și al omului. Aceia
care, pentru Numele lui Hristos, își vor jertfi viața în lumea aceasta o
vor păstra pentru viața veșnică. Viața trăită pentru sine este ca un
grăunte mâncat. Dispare, dar nu sporește. Un om poate să adune cât se poate de
mult pentru sine; el poate trăi, gândi și plănui pentru sine; dar viața lui
piere și nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de
sine. „Dacă Îmi slujește cineva”, a zis Iisus, „să Mă urmeze, și unde sunt
Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va
cinsti.” Toți cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor
fi părtași cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit și în
chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviți împreună cu El. Ei sunt roadele
jertfei Sale. Reproducerea caracterului și spiritului Său în ei este răsplata
Lui și va fi bucuria Lui în toată veșnicia. Ei împărtășesc bucuria aceasta cu
El, atunci când roada lucrării și jertfei lor se vede în inima și viața altora.
Ei sunt lucrători împreună cu Hristos, și Tatăl îi va onora așa cum Îl onorează
pe Fiul Său. Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în
mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din
momentul când s-a făcut planul în Cer, până la moartea care era acum atât de
aproape. Un nor tainic părea că învăluie pe Fiul lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a
fost simțită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În cele din
urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. „Acum sufletul Meu este
tulburat. Și ce voi zice?... Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?” Hristos
începuse deja să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în
fața părăsirii, când, în aparență, urma să fie lepădat chiar și de Dumnezeu,
când toți urmau să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu și în suferință. El Se
cutremura la gândul că va fi o priveliște pentru lume, că va fi tratat mai rău
ca un criminal și că va avea o moarte rușinoasă și dezonorantă. Presentimentul
luptei Sale cu puterile întunericului, un simț al grozavei poveri a nelegiuirii
omenești și a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau să slăbească duhul lui
Hristos și să se întindă pe fața Lui paloarea morții. A urmat atunci
supunerea față de voința Tatălui Său. „Tocmai pentru aceasta”, a zis El, „am
venit până la ceasul acesta. Tată, proslăvește Numele Tău!” Numai prin moartea
lui Hristos putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta
putea să fie răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Iisus a consimțit
să sufere, a acceptat jertfa. Maiestatea Cerului a consimțit să sufere ca
Purtător de păcate. „Tată, proslăvește Numele Tău!” a zis El. În timp
ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a
venit un răspuns: „L-am proslăvit, și-l voi mai proslăvi”. În întreaga Sa
viață, de la staul până la momentul când se rosteau aceste cuvinte, El
proslăvise pe Dumnezeu; iar în încercarea ce urma să vină, suferințele Sale
divino-umane aveau cu adevărat să proslăvească Numele Tatălui Său. Când
s-a auzit glasul, o lumină s-a coborât din nor și L-a înconjurat pe Hristos, ca
și cum brațele Puterii nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de
foc. Oamenii priveau scena aceasta cu groază și uimire. Nimeni nu îndrăznea să
vorbească. Amuțiți și cu respirația tăiată, toți stăteau cu ochii țintă la Iisus.
După ce s-a dat mărturia Tatălui, norul s-a ridicat și s-a împrăștiat pe Cer.
Pentru un timp, legătura vizibilă între Tatăl și Fiul a fost întreruptă. „Norodul
care stătea acolo și care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alții ziceau:
Un înger a vorbit cu El.” Dar grecii veniți să-L caute pe Iisus au văzut norul,
au auzit vocea, înțelegând însemnătatea ei, și L-au văzut pe Hristos; lor le-a
fost descoperit ca fiind Trimisul lui Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu-Tatăl
se auzise la botezul lui Iisus, la începutul lucrării Lui, și, din nou, pe
munte, cu ocazia schimbării la față. Acum, la încheierea lucrării, a fost auzit
pentru a treia oară, de un număr mai mare de oameni și în împrejurări
deosebite. Iisus tocmai rostise cel mai solemn adevăr cu privire la starea
iudeilor. El făcuse ultimul apel și pronunțase sentința. Acum Dumnezeu a pus
din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El a recunoscut pe Acela pe care
Israel Îl lepădase. „Nu pentru Mine”, a zis Iisus, „s-a auzit glasul acesta, ci
pentru voi.” Era dovada supremă a mesianității Lui, semn de la Tatăl că Iisus
spunea adevărul și că era Fiul lui Dumnezeu. „Acum are loc judecata lumii
acesteia”, a continuat Hristos, „acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți
oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Aceasta era criza
lumii. Dacă Eu devin ispășire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată.
Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui
Dumnezeu, deformat din cauza păcatului, va fi refăcut în oameni și o familie de
sfinți credincioși va moșteni în cele din urmă căminul ceresc. Aceasta va fi
urmarea morții lui Hristos. Mântuitorul era adâncit în contemplarea scenei de
triumf aduse în fața Lui. El vedea crucea, cruda și înjositoarea cruce,
strălucind de slavă în ciuda grozăviilor ei. Dar lucrarea de mântuire a
oamenilor nu este singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se
manifestă în Univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzațiile aduse de
Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o
aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât și oamenii sunt
atrași către Mântuitorul. „După ce voi fi înălțat de pe pământ”, a zis El, „voi
atrage la Mine pe toți oamenii.” Mulți oameni erau în jurul lui Hristos,
când a spus cuvintele acestea, și unul a zis: „Noi am auzit din Lege că
Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie
înălțat? Cine este acest Fiu al omului?” Iisus le-a zis: „Lumina mai este
puțină vreme în mijlocul vostru. Umblați ca unii care aveți lumină, ca să nu vă
cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric, nu știe unde merge. Câtă vreme
aveți lumina între voi, credeți în lumină, ca să fiți fii ai luminii.” „Măcar
că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.” Ei Îl întrebaseră
odată pe Mântuitorul: „Ce semn faci Tu, ca să vedem și să credem în Tine?” (Ioan
6, 30.). Se dăduseră semne nenumărate, dar ei închiseseră ochii și își
împietriseră inima. Acum, când Însuși Tatăl vorbise și nu mai puteau cere un
alt semn, tot refuzau să creadă. „Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au
crezut în El; dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie
dați afară din sinagogă.” Ei preferau onoarea oamenilor decât aprobarea lui
Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară și rușine, tăgăduiau pe Hristos și lepădau
darul vieții veșnice. Și câți n-au făcut la fel de-a lungul veacurilor! Lor li
se adresează toate cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: „Cine își
iubește viața, o va pierde”. „Pe cine Mă nesocotește”, a zis Iisus, „și nu
primește cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu,
acela îl va osândi în ziua de apoi.” (Ioan 12, 48.). Vai de cei care n-au
cunoscut timpul cercetării lor! Încet și cu părere de rău, Hristos a părăsit
pentru totdeauna locul templului.
68 - Pe Muntele Măslinilor:
Cuvintele adresate de Hristos preoților și
conducătorilor: „Iată, vi se lasă casa pustie” (Matei 23, 38) au stârnit groază
în inima lor. Ei se arătau nepăsători, dar în mintea lor persista întrebarea cu
privire la importanța acestor cuvinte. Părea că-i amenință o primejdie
nevăzută. Era oare posibil ca templul măreț, slava neamului iudaic, să fie
curând prefăcut într-o ruină? Prevestirea răului era împărtășită și de ucenici
și, nerăbdători, ei așteptau o declarație mai lămurită din partea lui Iisus.
Când au ieșit din templu, I-au atras atenția asupra trăiniciei și frumuseții
lui. Pietrele templului erau din marmura cea mai curată, de un alb nepătat, și,
unele din ele, de o mărime grandioasă. O parte din zid rezistase atacurilor
oștirii lui Nebucadnețar. Clădirea avea o structură perfectă și părea
construită dintr-o singură piatră solidă, tăiată întreagă din carieră. Ucenicii
nu puteau să înțeleagă cum s-ar fi putut dărâma aceste ziduri puternice. Care
vor fi fost oare gândurile neexprimate ale lui Hristos, Cel lepădat, când I s-a
atras atenția asupra măreției templului? Cu adevărat, priveliștea din fața Lui
era frumoasă, dar El a zis cu tristețe: Văd totul. Zidurile sunt cu adevărat
minunate. Voi arătați la zidurile acestea care, în aparență, sunt
indestructibile; dar ascultați cuvintele Mele: Vine ziua când „nu va rămâne
aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată”. Hristos vorbise unei
mulțimi de oameni; dar, când a rămas singur, Petru, Ioan, Iacov și Andrei au
venit la El, pe când stăteau pe Muntele Măslinilor, și au zis: „Spune-ne, când
se vor întâmpla aceste lucruri? Și care va fi semnul venirii Tale și al
sfârșitului veacului acestuia?” Iisus nu le-a răspuns ucenicilor, făcând
deosebire între distrugerea Ierusalimului și ziua cea mare a venirii Sale. El a
amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit
ucenicilor evenimentele viitoare, așa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta
priveliștea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari
crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înșiși înțelesul. Făcând aluzie la
distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la acest eveniment
la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va ridica din locul
Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei și când Pământul va lăsa să se
vadă sângele lui și nu-și va mai acoperi ucișii. Toată această cuvântare a fost
ținută nu numai pentru ucenici, ci și pentru aceia care vor trăi în timpul ultimelor
momente ale istoriei Pământului. Întorcându-Se către ucenici, Hristos a
zis: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu
și vor zice: Eu sunt Hristosul! Și vor înșela pe mulți”. Mulți hristoși
mincinoși se vor arăta, pretinzând că fac minuni și declarând că a sosit timpul
eliberării neamului iudeilor. Aceștia
vor rătăci pe mulți. Cuvintele lui Hristos s-au împlinit. Între moartea Sa și
asediul Ierusalimului, s-au arătat mulți hristoși mincinoși. Dar avertismentele
au fost date și pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleași
înșelăciuni care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost
practicate de-a lungul veacurilor și vor fi practicate din nou. „Veți auzi
de războaie și vești de războaie; vedeți să nu vă înspăimântați; căci toate
aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul nu va fi atunci.” Înainte
de distrugerea Ierusalimului, oamenii se luptau pentru supremație. Împărații
erau omorâți. Aceia despre care se credea că stau mai aproape de tron erau
uciși. Erau războaie și vești de războaie. „Toate aceste lucruri trebuie să se
întâmple”, spunea Hristos, „dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va
scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății; și, pe
alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri
nu vor fi decât începutul durerilor.” Hristos a spus: Când vor vedea aceste semne,
rabinii vor spune că sunt judecățile trimise de Dumnezeu asupra neamurilor,
pentru motivul că țin în robie pe poporul Său ales. Ei vor declara că acestea
sunt semnele venirii lui Mesia. Nu vă înșelați: ele sunt începutul
judecăților Lui. Oamenii nu s-au gândit decât la ei înșiși. Nu s-au pocăit și
nu s-au convertit, ca să-i vindec. Semnele pe care ei le socotesc dovezile
eliberării lor din sclavie sunt semnele nimicirii lor. „Atunci vă vor da
să fiți chinuiți și vă vor omorî și veți fi urâți de toate neamurile pentru
Numele Meu. Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții și se vor urî
unii pe alții.” Toate acestea le-au suferit creștinii. Tați și mame și-au
trădat copiii. Copiii și-au trădat părinții. Oamenii au dat pe mâna Sinedriului
pe prietenii lor. Persecutorii și-au împlinit scopul, omorând pe Ștefan, pe
Iacov și pe alți creștini. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu le-a dat iudeilor
o ultimă ocazie de a se pocăi. El S-a manifestat prin martorii Săi, când au
fost arestați, judecați și închiși. Cu toate acestea, judecătorii i-au
condamnat la moarte. Ei erau oameni de care lumea nu era vrednică și,
omorându-i, iudeii răstigneau din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile acestea
se vor petrece din nou. Autoritățile vor face legi pentru a restrânge
libertatea religioasă. Ele își vor însuși un drept pe care-l are numai
Dumnezeu. Vor crede că pot constrânge conștiința, pe care numai Dumnezeu o
poate stăpâni. Au început deja să facă lucrul acesta și vor continua până vor
ajunge la o limită peste care nu vor putea trece. Dumnezeu va interveni pentru
poporul Său credincios, care păzește poruncile, popor format, în vremea
sfârșitului din creștini dar și din iudeii convertiți, în cele din urmă, la
creștinism.De fiecare dată când are loc o persecuție, cei care sunt martori la ea
se hotărăsc fie pentru Hristos, fie împotriva Lui. Aceia care își arată
simpatia pentru cei condamnați pe nedrept dovedesc legătura lor cu Hristos.
Alții nu se simt bine, pentru că principiile adevărului constituie o piedică în
calea lor. Mulți se poticnesc și cad, depărtându-se de credința pe care odată
au apărat-o. Aceia care cad de la credință în vremuri de încercare, pentru a fi
ei în siguranță, vor aduce mărturie mincinoasă și vor trăda pe frații lor.
Hristos ne-a avertizat cu privire la aceasta, ca să nu fim surprinși de puterea
nefirească și crudă a celor care resping lumina. Hristos le-a dat
ucenicilor un semn al prăpădului care avea să vină asupra Ierusalimului și le-a
spus cum să scape: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că
atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munți, cei
din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el; și cei de prin ogoare să nu
intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească
tot ce e scris”. Acest avertisment a fost dat ca să se țină seama de el după
patruzeci de ani, la distrugerea Ierusalimului. Creștinii au ținut seama de
avertisment și niciunul n-a pierit la căderea cetății. „Rugați-vă ca fuga
voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”, a zis Hristos, pentru că, ar
fi stârnit o și mai mare persecuție din partea iudeilor fanatici în respectarea
Sabatului. De la distrugerea Ierusalimului, Hristos a trecut repede la un
eveniment mai mare, ultimul inel din lanțul istoriei acestui Pământ - venirea
Fiului lui Dumnezeu în mărire și slavă. Între aceste două evenimente s-au
deschis privirii lui Hristos îndelungate secole de întuneric, secole care,
pentru Biserica Lui, sunt însemnate cu sânge, lacrimi și chinuri. Ucenicii
nu erau pregătiți atunci să privească aceste scene, și Iisus a trecut peste
ele, amintindu-le doar pe scurt. „Atunci va fi un necaz așa de mare”, a zis El,
„cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, și nici nu va mai fi.
Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din pricina
celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.” O persecuție cum nu mai văzuse
lumea niciodată urma să vină în vremea Necazului cel Mare. În continuare,
Domnul nostru vorbește în cuvinte clare despre a doua venire și vestește
primejdiile care Îi vor preceda venirea în lume. „Dacă vă va spune cineva: Iată
Hristosul este aici sau acolo, să nu-l credeți. Căci se vor scula hristoși
mincinoși și prooroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo
încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși. Iată că v-am
spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: Iată-l în pustie, să nu vă duceți
acolo! Iată-l în odăițe ascunse, să nu credeți. Căci cum iese fulgerul de la
răsărit și se vede până la apus, așa va fi venirea Fiului omului.” După cum
anunțase distrugerea Ierusalimului, Hristos a arătat și acest semn: „Se vor
scula mulți profeți mincinoși și vor înșela pe mulți”. Prooroci mincinoși s-au
ridicat și au înșelat pe oameni, ducând un mare număr în pustie. Magi și
vrăjitori, susținând că au puteri miraculoase, au atras pe oameni după ei prin
singurătățile munților. Dar profeția aceasta a fost dată și pentru zilele din
urmă. Semnul acesta este dat ca o dovadă a celei de a doua veniri. Chiar acum,
hristoși mincinoși și prooroci mincinoși fac semne și minuni ca să înșele pe
ucenicii Lui. Nu auzim strigarea: „Iată-l în pustie”? N-au mers mii de oameni
în pustie, nădăjduind să-L găsească pe Hristos? Și din nenumărate întruniri, în
care oamenii pretind că au legătură cu spiritele celor morți, nu se aduce
chemarea: „Iată-L în odăițe ascunse”? Chiar aceasta este pretenția
spiritismului. Dar ce zice Hristos? „Să nu credeți. Căci cum iese fulgerul de
la răsărit și se vede până la apus, așa va fi venirea Fiului omului”. Mântuitorul
arată semnele venirii Sale și, chiar mai mult, fixează timpul când va apărea
cel dintâi semn. „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca,
luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile
cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate
semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii
cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița
răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine
a cerului până la cealaltă.” El spune: „De la smochin învățați pilda lui.
Când îi frăgezește mlădița, știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când
veți vedea toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este
chiar la uși.” (Matei 24, 32, 33.). Hristos a arătat semnele venirii Lui.
El declară că noi putem ști când este aproape, chiar la uși. El spune despre
aceia care văd aceste semne: „Nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla
aceste lucruri”. Semnele acestea s-au arătat. Acum știm cu siguranță că a doua
venire este aproape. „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece”, a zis El. Hristos vine pe nori cu mare slavă. Va fi însoțit de o
mulțime de îngeri strălucitori. El va veni să trezească pe cei morți și să
glorifice pe sfinții cei vii din mărire în mărire. El va veni să onoreze pe
aceia care L-au iubit și au păzit poruncile Sale, pentru a-i lua la Sine. El nu
i-a uitat nici pe ei, nici făgăduințele Lui. Legătura familiei se va reface.
Când privim în urmă la morții noștri, ne putem gândi la dimineața în care
trâmbița lui Dumnezeu va suna, când „morții vor învia nesupuși putrezirii, și
noi vom fi schimbați.” (1 Corinteni 15, 52.). Încă puțin, și vom vedea pe
Împărat în frumusețea Lui. Încă puțin, și El șterge orice lacrimă din ochii
noștri. Încă puțin, și El ne va înfățișa „fără prihană și plini de bucurie
înainte slavei Sale.” (Iuda 24.). De aceea, când a dat semnele venirii Sale, El
a zis: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și
să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie”. Cu toate
acestea, Hristos nu a descoperit ziua și ceasul venirii Sale. Le-a spus clar
ucenicilor că nici El nu le poate spune ziua sau ceasul celei de a doua veniri.
Dacă ar fi fost liber să le descopere lucrul acesta, de ce trebuia să-i mai
îndemne să păstreze o atitudine de continuă așteptare? Sunt unii care pretind
că știu exact ziua venirii Domnului. Cu multă sârguință, ei caută să
descrie viitorul. Dar Domnul i-a avertizat în ce situație se află.
Momentul exact al celei de a doua veniri a Fiului omului este o taină a lui
Dumnezeu. Hristos vorbește mai departe, arătând starea lumii la venirea
Lui. „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea
Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și
beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și
n-au știut nimic până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi
și la venirea Fiului omului.” Cum a fost în zilele lui Noe? „Domnul a văzut că
răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6, 5.)
Locuitorii lumii dinainte de potop se îndepărtează de Iehova, refuzând să
împlinească voința Lui sfântă. Ei se lăsau conduși de plăsmuirile minții lor
nesfințite și de idei pervertite. Tocmai din cauza stricăciunii lor au fost
distruși; și astăzi, lumea este pornită pe aceeași cale. Călcătorii Legii lui
Dumnezeu umplu Pământul de nelegiuiri. Pariurile, spectacolele unde desfrâul
este la el acasă, jocurile de noroc, risipa, practicile desfrânate, patimile
neîmblânzite umplu rapid lumea de violență. În profeția despre distrugerea
Ierusalimului, Hristos a spus: „Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea
celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.
Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”. Profeția
aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea copleșitoare din zilele acelea își
găsește corespondentul în această generație. La fel stau lucrurile și cu
profeția privitoare la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea
Ierusalimului, Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia
se predicase „oricărei ființe de sub cer.” (Coloseni 1, 23.). Tot astfel și
acum, înainte de venirea Fiului omului, Evanghelia veșnică se va predica
„oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.” (Apocalipsa
14, 6.14.). Dumnezeu „a rânduit o zi în care să judece lumea.” (Faptele
Apostolilor 17, 31.). Domnul Hristos ne spune cum vom putea recunoaște
apropierea acelei zile. El nu ne spune că toată lumea va fi convertită, ci că
„Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”. După ce a
arătat semnele venirii Sale, Hristos a spus: „Când veți vedea că se împlinesc
aceste lucruri, să știți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. „Luați seama,
vegheați și rugați-vă.” Dumnezeu i-a avertizat întotdeauna pe oameni despre
judecățile care trebuiau să vină. Cei care credeau în mesajele Lui pentru
vremea aceea și aplicau credința lor în ascultare de poruncile Lui scăpau de
judecățile care cădeau asupra celor neascultători și necredincioși. Lui Noe i
s-a spus: „Intră în corabie, tu și toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană
înaintea Mea”. Noe a ascultat și a fost salvat. Lui Lot i s-a trimis vestea:
„Sculați-vă, ieșiți din locul acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea.” (Geneza
7, 1; 19, 14.). Lot s-a lăsat ocrotit de trimișii Cerului și a fost
salvat. Tot astfel le-a fost dat ucenicilor Domnului un avertisment despre distrugerea
Ierusalimului. Aceia care au căutat să vadă semnul pierzării apropiate și au
fugit din cetate au scăpat de distrugere. Tot așa ni se dă și nouă o avertizare
despre a doua venire a lui Hristos și despre prăpădul care trebuie să cadă
asupra lumii. Toți aceia care iau seama la avertizare vor fi salvați. Pentru
că nu știm timpul exact al venirii Lui, ni se dă sfatul să veghem. „Ferice de
robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui.” (Luca 12, 37.).
Aceia care așteaptă venirea Domnului nu lenevesc. Așteptarea venirii lui
Hristos are ca scop să-i facă pe oameni să se teamă de Domnul și de judecățile
Lui asupra neascultării. Ea trebuie să le deschidă ochii față de păcatul cel
mare al lepădării darurilor milei Sale. Aceia care veghează în vederea venirii
Domnului își curăță sufletele, prin ascultare de adevăr. Și cu vegherea atentă
ei combină o activitate plină de zel. Pentru că știu că Domnul este la ușă,
zelul lor este înviorat și colaborează cu ființele cerești în lucrarea pentru
salvarea sufletelor. Aceștia sunt slujitorii credincioși și înțelepți, care dau
celor din casa Domnului „partea lor de hrană la timpul cuvenit.” (Luca 12, 42.).
Ei vestesc adevărul care este de folos în vremea aceasta. După cum Enoh, Noe,
Avraam și Moise au vestit adevărul, fiecare pentru vremea lui, tot astfel și
slujitorii lui Hristos dau acum o avertizare deosebită pentru generația
lor. Dar Hristos scoate în evidență încă o clasă: „Dacă este un rob rău,
care zice în inima lui: Stăpânul meu zăbovește să vină! Dacă va începe să bată
pe tovarășii lui de slujbă și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului
aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l
știe”. Robul cel rău zice în inima lui: „Domnul meu zăbovește să vină!” El
nu spune că Hristos nu va veni. Nu ia în râs ideea celei de a doua veniri a
Lui. Dar în inimă, prin purtarea și cuvintele lui, el declară că venirea
Domnului întârzie. El izgonește din mintea altora convingerea că Domnul vine în
curând. Influența lui îi duce pe oameni la o amânare neglijentă și sfidătoare
în comportarea lor. Ei sunt întăriți în viața lumească și în nepăsare. Pasiuni
firești, gânduri stricate pun stăpânire pe mintea lui. Servul cel rău mănâncă
și bea cu bețivii, se unește cu lumea în căutarea de plăceri. El îi bate pe cei
împreună-slujitori cu el, acuzând și calomniind pe cei care sunt credincioși
față de Domnul lor. El se asociază cu lumea. Cu cât se aseamănă mai mult cu ea,
cu atât înaintează în nelegiuire. Este o asociere groaznică. Împreună cu lumea,
el este prins în laț. „Stăpânul robului aceluia va veni în ceasul pe care nu-l
știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor.” „Dacă
nu veghezi, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”
(Apocalipsa 3, 3.). Venirea lui Hristos va fi o surpriză pentru învățătorii
mincinoși. Ei zic: „Pace și liniște”. La fel ca preoții și învățătorii
dinaintea căderii Ierusalimului, ei caută ca biserica să se bucure de prosperitate
și slavă. Interpretează semnele timpului ca preînchipuind lucrul acesta. Dar ce
zice Cuvântul Inspirației? „O prăpădenie neașteptată va veni peste ei.” (1
Tesaloniceni 5, 3.). Asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața Pământului,
asupra tuturor acelora care fac din lumea aceasta locuința lor, ziua Domnului
va veni ca o capcană. Ea vine ca un hoț, pe furiș. Lumea, plină de
răzvrătire și plăceri nelegiuite, a adormit în siguranța firească. Oamenii
consideră venirea Domnului îndepărtată. Ei râd de avertismente. Cu îngâmfare se
spune: „Toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii”. „Mâine vom face tot
ca azi, ba încă și mai rău!” (2 Petru 3, 4; Isaia 56, 12.). Ne vom afunda
și mai mult în iubirea de plăceri. Dar Hristos zice: „Iată, Eu vin ca un hoț.”
(Apocalipsa 16, 15.). Tocmai în timpul când lumea întreabă în batjocură: „Unde
este făgăduința venirii Lui?” se împlinesc semnele. Când strigă „pace și
liniște”, vine deodată distrugerea. Când batjocoritorul, cel care leapădă
adevărul, a devenit îndrăzneț, când oamenii caută să câștige bani fără să țină
seama de principii, când cercetătorul caută cunoștințe de tot felul, dar numai
din Biblie nu, Hristos vine ca un hoț. Totul se agită în lume. Semnele
timpului sunt de rău augur. Evenimentele gata să izbucnească își aruncă deja
umbrele. Duhul lui Dumnezeu Se retrage de pe Pământ și nenorociri după
nenorociri vin pe apă și pe uscat. Au loc furtuni mari, cutremure de pământ,
incendii devastatoare, inundații, crime de tot felul, pandemii. Cine poate citi
viitorul? Unde este siguranța? Siguranța nu este în nimic din cele pământești
sau omenești. Oamenii se grupează rapid sub steagul pe care și l-au ales. Cu
neliniște, așteaptă și urmăresc mișcările conducătorilor lor. Sunt însă și
aceia care așteaptă, veghează și lucrează pentru arătarea Domnului nostru. O
altă clasă se aliază sub conducerea primului mare apostat. Puțini sunt aceia
care cred din toată inima și din tot sufletul că avem de evitat un iad și că
avem de câștigat un Cer. Criza se furișează asupra noastră. Soarele strălucește
pe cer, urmându-și cursul obișnuit, și Cerurile încă mai spun slava lui
Dumnezeu. Oamenii încă mai mănâncă și beau, sădesc și zidesc, se căsătoresc și
dau în căsătorie. Negustorii încă mai cumpără și mai vând. Oamenii încă se mai
aruncă unii asupra altora, luptându-se pentru locul cel mai de frunte.
Iubitorii de plăceri încă se mai duc cu grămada la teatre, laspectacole, la
malluri, la jocuri de noroc. Deși se manifestă cea mai mare agitație, ceasul de
probă este aproape să se încheie și fiecare caz este pe punctul de a fi hotărât
pentru veșnicie. Satana vede că timpul lui este scurt. El și-a pus toți agenții
la lucru pentru ca oamenii să fie amăgiți, înșelați, ocupați și vrăjiți, până
când trece ziua cercetării și ușa milei se va închide pentru totdeauna. Cu
solemnitate, de-a lungul veacurilor, vin până la noi cuvintele de avertizare
ale Domnului, rostite pe Muntele Măslinilor: „Luați seama la voi înșivă, ca nu
cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu
îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra
voastră”. „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă ca să aveți putere să
scăpați de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, și să stați în
picioare înaintea Fiului omului.”
69 - „Acești foarte neînsemnați frați ai mei”:
„Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți
sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile
vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții.” În felul
acesta, Hristos, aflat pe Muntele Măslinilor, le-a zugrăvit ucenicilor scena
din ziua cea mare a judecății. El a spus că hotărârea ce se va lua atunci va
depinde de un singur lucru. Când popoarele vor fi adunate înaintea Lui, vor fi
acolo numai două clase și viitorul lor în veșnicie va fi hotărât de ceea ce au
făcut sau au neglijat să facă pentru El, în persoana celor săraci și
suferinzi. În ziua aceea, în loc să prezinte marea lucrare pe care El a făcut-o,
dându-și viața pentru mântuirea oamenilor, Hristos le va arăta lucrarea plină
de credință pe care ei au făcut-o pentru El. Celor pe care îi va așeza la
dreapta Sa, le va zice: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți
Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând
și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin
și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să
Mă vedeți; am fost în temniță și ați venit pe la Mine”. Dar aceia pe care
Hristos îi laudă nu vor ști că I-au servit Lui. La întrebările lor neliniștite,
El va răspunde: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești
foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”. Iisus le-a spus
ucenicilor că aveau să fie urâți de toți oamenii, persecutați și chinuiți.
Mulți urmau să fie izgoniți din casele lor și aduși la sărăcie. Mulți aveau să
fie în suferință din cauza bolii și a lipsurilor. Mulți aveau să fie
aruncați în închisoare. Tuturor acelora care părăseau prieteni și familii
pentru Numele Lui, le-a făgăduit însutit în viața aceasta. Acum i-a asigurat de
o binecuvântare deosebită pe toți cei care aveau să le slujească fraților lor.
În toți aceia care suferă pentru Numele Meu, a zis Iisus, trebuie să Mă
recunoașteți pe Mine. După cum Mi-ați slujit Mie, așa să le slujiți și lor.
Aceasta este dovada că voi sunteți ucenicii Mei. Toți aceia care, prin
nașterea din nou, au intrat în familia cerească sunt în mod special frați ai
Domnului. Iubirea lui Hristos îi leagă pe membrii familiei Sale și oriunde se
manifestă această iubire, se descoperă și înrudirea aceasta dumnezeiască.
„Oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4,
7.). Cei pe care Hristos îi va lăuda la judecată au cunoscut poate puțină
teologie, dar au cultivat principiile Lui. Prin influența Duhului Sfânt, ei au
fost o binecuvântare pentru cei din jurul lor. Cât de surprinși și bucuroși vor
fi cei umili când vor auzi de pe buzele Mântuitorului: „Ori de câte ori ați
făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie
Mi le-ați făcut!” Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă
de oameni. El Se identifică astfel cu fiecare copil al omenirii. El a devenit
membru al familiei pământești, pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei
cerești. El este Fiul omului și, în felul acesta, frate cu fiecare copil al lui
Adam. Urmașii Lui nu trebuie să se simtă despărțiți de lumea care piere în
jurul lor. Ei sunt o parte din uriașa țesătură a omenirii, iar Cerul îi
consideră frați cu păcătoșii și cu sfinții. Iubirea lui Hristos îmbrățișează pe
cel decăzut, rătăcit și păcătos; și fiecare faptă de bunătate îndeplinită pentru
înălțarea unui suflet căzut, fiecare faptă de milă este primită ca fiind făcută
pentru El. Cei de la stânga lui Hristos, cei care L-au neglijat în
persoana celor săraci și suferinzi, nu și-au dat seama de vinovăția lor. Satana
i-a orbit; ei nu au înțeles ce le datorau fraților lor. Ei au fost absorbiți de
eul lor și nu s-au îngrijit de nevoile altora. Dumnezeu le-a dat bogăție
celor bogați ca să-i ajute și să-i mângâie pe copiii Lui aflați în suferință;
dar, prea adesea, ei sunt nepăsători față de nevoile altora. Se cred superiori
fraților lor săraci. Nu se așează în locul omului sărac. Ei nu înțeleg ispitele
și luptele celui sărac și mila piere din inima lor. În locuințe costisitoare și
biserici fastuoase, cei bogați se despart de săraci; mijloacele materiale, pe
care Dumnezeu li le-a dat pentru a-i binecuvânta pe cei nevoiași, sunt
cheltuite pentru a hrăni mândria și egoismul. Zilnic, săracii sunt jefuiți de
învățătura pe care ar trebui să o primească despre mila fără margini a lui
Dumnezeu; căci El a luat suficiente măsuri pentru ca ei să fie mângâiați în
lipsurile vieții. Ei sunt nevoiți să simtă sărăcia care le limitează viața și
sunt deseori ispitiți să devină invidioși, geloși și plini de bănuieli rele.
Aceia care n-au simțit povara lipsurilor îi tratează prea adesea pe cei săraci
în chip disprețuitor și îi fac să simtă că sunt priviți ca oameni săraci. Dar
Hristos vede toate acestea și zice: Eu am fost flămând și însetat. Am fost
străin. Am fost bolnav. Am fost închis. În timp ce voi petreceați la mesele voastre
îmbelșugate, Eu flămânzeam prin colibe sau pe ulițe pustii. În timp ce voi
mâncați în casele voastre luxoase, Eu nu aveam unde să-Mi plec capul. În timp
ce voi vă adunați haine bogate, Eu eram gol. În timp ce voi vă țineați de
distracții, Eu zăceam în închisoare! Când ați drămuit pâinea pentru săracii
care flămânzesc, când ați dat hainele cele uzate ca să-i feriți de gerul
mușcător, v-ați amintit voi că le dădeați Domnului măririi? În toate zilele
vieții voastre, am fost aproape de voi în persoana celor suferinzi, dar voi nu
M-ați căutat. N-ați vrut să fiți în tovărășia Mea. Nu vă cunosc! - zice, practic,
Mâtuitorul. Mulți cred că ar fi un mare privilegiu să viziteze locurile unde a
trăit Hristos pe Pământ, să-și poarte pașii pe unde a mers El și să privească
lacul pe malul căruia Îl plăcea să învețe, dealurile și văile asupra cărora
adesea I se odihneau privirile. Dar nu este nevoie să mergem la Nazaret,
Capernaum sau Betania ca să umblăm pe urmele lui Iisus. Putem găsi urmele Lui
lângă patul celui bolnav, în colibele sărăciei, pe străzile prea aglomerate ale
marilor orașe și în tot locul unde inima omului are nevoie de mângâiere. Făcând
așa cum a făcut Iisus când era pe Pământ, vom merge pe urmele Lui! Toți pot
găsi ceva de făcut. „Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Ioan 12, 8), a zis Iisus,
și nimeni nu trebuie să creadă că nu se găsește loc unde să poată lucra pentru
El. Milioane și milioane de suflete gata să piară, legate în lanțurile
neștiinței și păcatului, n-au auzit niciodată despre iubirea lui Iisus pentru
ele. Dacă am fi în situația lor, ce am dori să facă pentru noi? Atât cât stă în
puterea noastră, avem obligația imperioasă să facem totul pentru acești oameni.
Regula de viață a lui Hristos, în fața căreia, în ziua judecății, fiecare va
sta sau va cădea, este aceasta: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii,
faceți-le și voi la fel.” (Matei 7, 12.). Când ne vom da seama, cu
adevărat, că suntem lucrători împreună cu Dumnezeu, făgăduințele Lui nu vor fi
rostite cu nepăsare. Ele ne vor mistui inima și ne vor arde buzele. Când Moise
a fost chemat să lucreze pentru un popor ignorant, nedisciplinat și răzvrătit,
Dumnezeu i-a dat făgăduința: „Voi merge Eu Însumi cu tine și îți voi da
odihnă”. Și El a zis: „Eu voi fi negreșit cu tine.” (Exod 33, 14; 3, 12.).
Făgăduința aceasta este pentru toți cei care lucrează în locul lui Hristos
pentru cei suferinzi și întristați. Iubirea pentru om este manifestarea pe
Pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire în noi,
pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul Slavei S-a făcut una
cu noi. Și când vor fi împlinite cuvintele Lui de despărțire: „Să vă iubiți
unii pe alții cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12), când noi vom iubi lumea așa cum
a iubit-o El, atunci, în ceea ce ne privește, misiunea Lui este împlinită.
Suntem pregătiți pentru Cer, deoarece avem Cerul în inimă. Fiecărui suflet
i s-a dat o însărcinare. Pe fiecare îl va întreba Marele Păstor: „Unde este
turma care-ți fusese dată, turma ta frumoasă?” Și „ce vei zice când te va
pedepsi?” (Ieremia 13, 20.21.). Faptele bune, care demonstrează credința
creștină adevărată, reprezintă turma frumoasă a fiecărui creștin adevărat!
70 - Un serv al servilor:
În camera de sus a unei locuințe din Ierusalim,
Hristos stătea la masă cu ucenicii. Ei se adunaseră să sărbătorească Paștile.
Mântuitorul dorise să petreacă această sărbătoare singur cu cei doisprezece. El
știa că Îi venise ceasul. El Însuși era adevăratul miel pascal și, în ziua când
se mânca Paștile, El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în
curând trebuia să primească ultimul botez al suferinței. Dar Îi mai rămâneau
câteva ceasuri liniștite, și acestea urmau să fie folosite pentru binele
iubiților Săi ucenici. Întreaga viață a lui Hristos a fost o viață de
slujire neegoistă. „N-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20,
28) fusese învățătura dată de fiecare faptă a Lui. Dar ucenicii nu primiseră
încă învățătura. La această ultimă Cină de Paști, Iisus a repetat învățătura
printr-o ilustrație pe care le-a întipărit-o pentru totdeauna în minte și în
inimă. Întâlnirile lui Isus cu ucenicii, foarte mult apreciate de ei toți,
erau, de obicei, prilejuri de bucurie liniștită. Cina de Paști se bucurase
întotdeauna de un deosebit interes; dar, de data aceasta, Iisus era tulburat.
Inima Lui era împovărată și fața îi era umbrită. Când S-a întâlnit cu
ucenicii în camera de sus, ei și-au dat seama că sufletul Îi era adânc
împovărat și, cu toate că nu știau cauza, simțeau durerea împreună cu El. Când
erau adunați în jurul mesei, El a spus pe un ton de profundă tristețe: „Am
dorit mult să mănânc Paștile acesta cu voi, înainte de patima Mea; căci vă spun
că de acum încolo nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăția lui
Dumnezeu. Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu, și a zis: Luați paharul
acesta și împărțiți-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum
încolo din rodul viței, până când va veni Împărăția lui Dumnezeu”. Hristos
știa că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl. Și,
fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Umbra
crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. Știa că va
fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Știa că va fi omorât prin cel mai
umilitor mijloc la care erau supuși criminalii. Cunoștea nerecunoștința și
cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Cunoștea cât de mare era
sacrificiul pe care trebuia să-l facă și pentru câți acesta va fi în zadar.
Știind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de
gândul propriei umilințe și suferințe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece
care fuseseră cu El ca fiind ai Săi și care urmau să fie lăsați să lupte în
lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea și chinurile Lui. Gândurile cu
privire la cele ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El
nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era mai mult stăpânită de grija pentru
ei. În această ultimă seară cu ucenicii, Iisus avea să le spună multe.
Dacă ar fi fost pregătiți să primească ceea ce El dorea să le dea, ar fi fost
scăpați de durerea care le zdrobea inima, de dezamăgire și necredință. Dar Iisus
a văzut că ei nu puteau să suporte ceea ce avea să le spună. În timp ce le
privea fețele, cuvintele de avertisment și de mângâiere I s-au oprit pe buze.
Clipele treceau în tăcere. Iisus părea că așteaptă. Ucenicii erau stingheriți.
Se părea că simpatia și duioșia deșteptate de durerea lui Hristos trecuseră.
Cuvintele Lui întristate, arătând către propria suferință, făcuseră o slabă
impresie. Privirea cu care se uitau unii la alții arăta că sunt plini de
gelozie și luptă. Între ei „s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei
avea să fie socotit ca cel mai mare”. Această luptă, dusă în fața lui Hristos,
Îl întrista și-L rănea. Ucenicii se agățau de ideea lor preferată, că Hristos
Își va arăta puterea și va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă
dorința de a avea locul cel mai de seamă din împărăție. Ei se comparau
unii cu alții și fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i
privească pe frații lui ca fiind mai de preț. Cererea lui Iacov și a lui Ioan
de a sta la dreapta și la stânga tronului lui Hristos trezise nemulțumirea
celorlalți. Faptul că cei doi frați îndrăzniseră să ceară poziția cea mai
înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece, încât erau amenințați cu
înstrăinarea. Li se părea că erau judecați greșit și că atât credincioșia, cât
și talentele lor nu erau prețuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov și
Ioan. Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de
resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta.
Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât să-l aibă, și locul cel mai de
frunte era considerat a fi lângă Hristos. Dar Iuda era un trădător. Se mai
ridicase o cauză de neînțelegere. Era obiceiul ca la zilele de sărbătoare un
slujitor să spele picioarele oaspeților; și de data aceasta se făcuseră
pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă, ligheanul și ștergarul erau acolo, gata
pentru spălarea picioarelor; dar nu era niciun slujitor de față și ar fi
trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Dar fiecare dintre ei, mânați de
mândria lor rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toți se arătau
nepăsători, ca și când n-ar fi știut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor,
refuzau să se umilească. Cum putea să aducă Hristos aceste biete suflete
la acea stare, încât Satana să nu câștige asupra lor o biruință definitivă? Cum
putea El să le arate că o simplă mărturisire a uceniciei nu făcea din ei
adevărați ucenici și nici nu le asigura un loc în Împărăția Lui? Cum putea El
să le arate că adevărata măreție constă într-o slujire din iubire, într-o reală
umilință? Cum putea El să aprindă iubirea în inima lor și să-i facă în stare să
înțeleagă ce dorea să le spună? Ucenicii nu făceau nicio mișcare pentru a
sluji unul altuia. Iisus a așteptat un timp, să vadă ce vor face. Apoi El,
Învățătorul Ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veșmântul care
I-ar fi împiedicat mișcările, a luat ștergarul și S-a încins. Ucenicii priveau
surprinși și plini de interes și, în tăcere, așteptau să vadă ce va urma. „Apoi
a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să
le șteargă cu ștergarul cu care era încins.” Fapta aceasta a deschis ochii
ucenicilor. O rușine și o amară umilință le-au umplut inima. Au înțeles
mustrarea nerostită și s-au văzut într-o lumină cu totul nouă. În felul
acesta și-a arătat Hristos iubirea față de ucenici. Spiritul lor egoist L-a
umplut de întristare, dar n-a intrat în dispută cu privire la problema
lor. În schimb, le-a dat o pildă pe care ei să n-o uite niciodată. Iubirea Lui
pentru ei nu putea fi tulburată ușor sau stinsă. El știa că Tatăl dăduse toate
lucrurile în mâinile Lui și că El Însuși venea de la Dumnezeu și Se ducea la
Dumnezeu. Era deplin conștient de divinitatea Sa; dar a lăsat la o parte
coroana împărătească și îmbrăcămintea de domn și a luat chip de rob. Una din
ultimele fapte pe care le-a făcut cât a trăit pe Pământ a fost aceea de a Se
încinge și de a face lucrarea de rob. Înainte de Paști, Iuda se întâlnise
pentru a doua oară cu preoții și cărturarii și se înțeleseseră să-L dea pe Iisus
în mâinile lor. Și totuși, după aceea s-a amestecat cu ceilalți ucenici, ca și
cum n-ar fi fost vinovat de nimic, și se interesa de lucrările de pregătire
pentru sărbătoare. Ucenicii nu știau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Iisus
putea să cunoască taina lui. Și, cu toate acestea, nu l-a demascat. Iisus îl
iubea din toată inima. Simțea pentru el aceeași povară ca pentru Ierusalim,
când a plâns pentru cetatea nepocăită. Inima Lui plângea: „Cum pot să te
părăsesc?” Puterea constrângătoare a acestei iubiri a fost simțită de Iuda.
Când mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare și le-au șters cu
ștergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat de dorința ca atunci și acolo să-și
mărturisească păcatul. Dar n-a vrut să se umilească. Și-a împietrit inima și nu
s-a pocăit; iar vechile porniri, date pentru o clipă la o parte, au ajuns din
nou să-l stăpânească. Iuda s-a simțit jignit de faptul că Hristos spală
picioarele ucenicilor. Dacă Iisus Se putea umili în felul acesta, gândea el, nu
putea să fie împăratul lui Israel. Toate speranțele pentru a fi onorat într-o
împărăție pământească erau acum spulberate. Iuda era mulțumit că nu se putea
câștiga nimic urmându-L pe Hristos. După ce L-a văzut că Se înjosește, cum
credea el, s-a decis să se lepede de El și să susțină că s-a înșelat. Era
stăpânit de un demon și s-a hotărât să desăvârșească lucrarea pe care o
acceptase, de a trăda pe Domnul său. Alegându-și locul la masă, Iuda a
încercat să se așeze în frunte, și Hristos, ca slujitor, l-a servit primul.
Ioan, împotriva căruia Iuda avusese atâta necaz, a fost lăsat la urmă. Dar Ioan
n-a luat aceasta ca o mustrare sau ca o lipsă de considerație. Ucenicii au fost
foarte mult mișcați, urmărind lucrarea lui Hristos. Când a venit rândul lui
Petru, el I-a zis înmărmurit: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Umilința
lui Hristos i-a sfâșiat inima. Se simțea cuprins de o mare rușine la gândul că
niciunul dintre ucenici nu făcuse serviciul acesta. „Ce fac Eu”, i-a zis
Hristos, „tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru nu putea
suporta să-L vadă pe Domnul său, pe care-L considera Fiul lui Dumnezeu,
îndeplinind lucrarea unui slujitor. Tot sufletul lui s-a ridicat împotriva
acestei umilințe. El nu-și dădea seama că tocmai pentru aceasta venise
Hristos în lume. Cu glasul hotărât, el a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla
picioarele!” Hristos i-a zis lui Petru cu solemnitate: „Dacă nu te spăl
Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”. Serviciul pe care-l refuza Petru preînchipuia
o curățire mai înaltă. Hristos venise să spele inima întinată de păcat.
Nelăsându-L pe Hristos să-i spele picioarele, Petru refuza curățirea mai
înaltă, cuprinsă în cea umilă. De fapt, el Îl lepăda pe Domnul său. Nu este o
umilință pentru Domnul, dacă este lăsat să lucreze pentru curăția noastră.
Adevărata umilință este să primești cu inima recunoscătoare orice lucrare în
favoarea noastră și să lucrezi cu sârguință în slujba lui Hristos. La
cuvintele: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”, Petru a
renunțat la mândria și încăpățânarea sa. El nu putea să suporte gândul
despărțirii de Hristos; aceasta ar fi însemnat pentru el moarte. „Nu numai
picioarele”, a zis el, „dar și mâinile și capul.” Iisus i-a zis: „Cine s-a
scăldat, n-are trebuință să-și spele decât picioarele, ca să fie curat de
tot”. Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât curățire trupească.
Hristos vorbește și de o curățare mai înaltă, care este simbolizată prin cea
umilă, a picioarelor. Acela care venea de la baie era curat, dar picioarele din
sandale se umpleau repede de praf și trebuiau să fie spălate din nou. La fel și
Petru și frații lui fuseseră spălați în marele izvor deschis pentru păcat și
necurăție. Hristos îi recunoștea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi dusese la rău
și încă aveau nevoie de harul Lui curățitor. Când Iisus S-a încins cu ștergarul
pentru a spăla praful de pe picioarele lor, El dorea ca prin acest lucru să
spele înstrăinarea, gelozia și mândria din inimile lor. Aceasta reprezenta o
valoare mult mai mare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe
care-l aveau atunci, niciunul dintre ei nu era pregătit pentru părtășia cu
Hristos. Până când nu erau aduși la umilință și iubire, nu era pregătiți să ia
parte la cina pascală sau să fie părtași la slujba de amintire, pe care Hristos
era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie curățită. Mândria, interesul
egoist născuseră despărțire și ură, dar Iisus îndepărtase toate acestea la
spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Iisus
putea să zică: „Voi sunteți curați”. Acum se restabilise unirea inimilor,
precum și iubirea unul față de altul. Ei deveniseră umili și gata să primească
învățătura. Afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de frunte
celuilalt. Acum, cu inima supusă și recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui
Hristos. La fel ca Petru și frații lui, și noi am fost spălați în sângele
lui Hristos, dar adesea curăția inimii este întinată prin atingerea de cele
rele. Trebuie să venim la Hristos pentru harul Lui curățitor. Petru se îngrozea
la gândul că mâinile Domnului și Învățătorului lor ating picioarele lui
murdare; dar de câte ori nu atingem noi cu inimile noastre păcătoase și
întinate inima lui Hristos! Cât de dureroase sunt pentru El caracterul nostru
rău, deșertăciunea și îngâmfarea noastră! Și totuși trebuie să aducem la El
toate slăbiciunile și faptele noastre murdare. Numai El ne poate curăța. Noi nu
suntem pregătiți pentru părtășia cu El decât atunci când suntem curățiți prin
puterea Lui. Iisus le-a spus ucenicilor: „Voi sunteți curați, dar nu
toți”. El spălase picioarele lui Iuda, dar inima nu I se predase. Ea nu era
curățită. Iuda nu se supusese lui Hristos. După ce Hristos a spălat
picioarele ucenicilor, și-a luat veșmântul, S-a așezat la masă și le-a spus:
„Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: Învățătorul și Domnul, și bine
ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat
picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru
că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat,
adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul
mai mare decât cel care l-a trimis”. Hristos voia ca ucenicii Săi să
priceapă că, deși le spălase picioarele, aceasta nu-I lua nicidecum ceva din
demnitate. „Voi Mă numiți Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt.”
Și, fiind cu mult superior, El a dat acestui serviciu frumusețe și însemnătate.
Nimeni nu era atât de înălțat ca Hristos și, cu toate acestea, El S-a coborât
să facă lucrarea cea mai umilă. Pentru ca poporul Său să nu fie rătăcit de
egoismul care se află de obicei în inima firească și care se întărește prin
slujirea de sine, Hristos Însuși a dat pilda umilinței. El n-a vrut să lase
lucrul acesta pe seama omului. L-a socotit atât de important, încât El Însuși,
Cel egal cu Dumnezeu, le-a slujit ucenicilor. În timp ce ei se certau pentru
locul cel mai de frunte, El, înaintea căruia trebuie să se plece orice
genunchi, Cel pe care îngerii slavei Îl slujesc cu cinste, S-a plecat să spele
picioarele acelora care Îl numeau Domn. El a spălat chiar și picioarele celui
care L-a vândut! Acum, după ce spălase picioarele ucenicilor, El a zis: „V-am
dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu”. În cuvintele acestea,
Hristos nu recomanda doar simpla ospitalitate. Era de înțeles mai mult decât
simpla spălare a picioarelor oaspeților de praful drumului. Trebuie să
înțelegem că atât timp cât cultivăm mândria, discordia și lupta pentru
întâietate, inima noastră nu poate să intre în părtășie cu Hristos. Dacă avem
astfel de sentimente nu suntem pregătiți să primim împărtășirea cu trupul și
sângele Lui. De aceea, Hristos a rânduit ca mai întâi să se comemoreze scena
umilinței Sale. Pentru cei care primesc spiritul acestei slujiri,
niciodată el nu poate deveni o simplă ceremonie. Învățătura lui neîntreruptă va
fi: „În iubire, slujiți unii altora.” (Galateni 5, 13.). Spălând picioarele
ucenicilor, Hristos a dovedit că ar dori să îndeplinească orice slujire, oricât
de umilă, care ar putea să facă din ei moștenitori împreună cu El ai bogăției
veșnice din tezaurul Cerului. Săvârșind acest ritual, ucenicii se angajau să
slujească în același fel pe frații lor. Ori de câte ori rânduiala aceasta este
îndeplinită așa cum trebuie, copiii lui Dumnezeu sunt aduși într-o sfântă
părtășie, care îl ajută și îl binecuvântează pe fiecare. Ei făgăduiesc ca viața
să fie predată unei lucrări neegoiste. Și aceasta nu numai între ei. Câmpul lor
de lucru este tot atât de întins ca al Domnului lor. Lumea este plină de oameni
care au nevoie de slujirea noastră. Cei săraci, cei nevoiași, cei ignoranți se
găsesc peste tot. Cei care au avut părtășie cu Hristos în camera de sus vor
merge să servească așa cum a făcut El. Iisus, Cel slujit de toți, a venit
să fie slujitorul tuturor. Și datorită faptului că a slujit tuturor, El va fi
din nou slujit și onorat de toți. Iar cei care vor să aibă parte de însușirile
Lui dumnezeiești și să împărtășească bucuria Lui de a vedea suflete mântuite
trebuie să urmeze pilda Lui de slujire neegoistă. Toate acestea sunt
cuprinse în cuvintele lui Hristos: „Pildă v-am dat, ca să faceți așa cum v-am
făcut Eu”. Acesta a fost scopul serviciului stabilit de El. Și El zice: „Dacă
știți lucrul acesta”, dacă vă este cunoscut scopul învățăturii, „ferice de voi
dacă le faceți”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu