IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A TREISPREZECEA
61 - La ospățul din casa lui Simon:
Simon din Betania era socotit ucenic al lui Iisus.
El era unul dintre puținii farisei care se alăturaseră pe față urmașilor lui
Hristos. Îl recunoștea pe Iisus ca învățător și spera că El ar putea fi Mesia,
dar nu-L primise ca Mântuitor. Caracterul lui nu era transformat; principiile
lui erau neschimbate. Simon fusese vindecat de lepră și tocmai lucrul
acesta îl atrăsese spre Iisus. El dorea să-și arate recunoștința și, când Iisus
a vizitat pentru ultima dată Betania, el a dat un ospăț pentru Mântuitorul și
ucenicii Lui. La masa aceasta s-au strâns mulți iudei. În vremea aceasta, la
Ierusalim era multă frământare. Hristos și lucrarea Lui atrăgeau atenția tot mai
mult. Aceia care veniseră la masă Îi urmăreau de aproape toate mișcările, iar
unii dintre ei nu Îl priveau deloc prietenos. Mântuitorul a ajuns la
Betania numai cu șase zile înainte de Paști și, după obiceiul Său, a căutat
odihnă în casa lui Lazăr. Călătorii care trecuseră mai departe, spre cetate, au
răspândit vestea că El este pe drum spre Ierusalim și avea să petreacă Sabatul
la Betania. Printre oameni era un mare entuziasm. Mulți se adunau la Betania,
unii din simpatie pentru Iisus, alții din curiozitate - ca să vadă un om înviat
din morți. Lazăr avea de adus o minunată mărturie cu privire la lucrarea lui Iisus.
Chiar pentru scopul acesta fusese înviat din morți. Cu siguranță și putere, el
declara că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Veștile duse la Ierusalim de
vizitatorii din Betania au sporit și mai mult agitația. Oamenii erau
nerăbdători să-L vadă și să-L audă pe Iisus. Toți se întrebau dacă nu cumva
Lazăr Îl va însoți la Ierusalim și dacă proorocul avea să fie încoronat ca
împărat cu ocazia sărbătorii Paștilor. Preoții și conducătorii vedeau că
stăpânirea lor asupra poporului slăbește mereu și mânia lor împotriva lui Iisus
devenea și mai aprigă. Abia așteptau o ocazie ca să-L poată îndepărta pentru
totdeauna din calea lor. Deoarece timpul trecea, ei începeau să se teamă că
până la urmă s-ar putea să nu vină la Ierusalim. Ei își aminteau de câte ori
dejucase El planurile lor criminale și se temeau că El știa planurile pe care
le făcuseră împotriva Lui și că nu va veni. Cu greu puteau să-și ascundă neliniștea
și se întrebau unul pe altul: „Ce credeți, n-are să vină la praznic?” S-a
convocat o întrunire a preoților și fariseilor. De când cu învierea lui Lazăr,
simpatia poporului față de Hristos era atât de mare, încât ar fi fost foarte
dificil să pună mâna pe El în văzul tuturor. Așa că autoritățile au luat
hotărârea să-L prindă în ascuns și să țină judecata cât se poate de tainic. Ei
sperau că, atunci când vor face cunoscută condamnarea Lui, valul capricios al
opiniei publice va trece de partea lor. Astfel, ei au hotărât să-L
nimicească pe Iisus. Dar, câtă vreme trăia Lazăr, preoții și rabinii știau că
nu sunt în siguranță. Existența unui om care fusese patru zile în mormânt și
care fusese înviat printr-un cuvânt rostit de Iisus putea mai curând sau mai
târziu să dea naștere la împotriviri. Oamenii s-ar fi răzbunat pe conducătorii
lor pentru faptul că au luat viața Aceluia care a putut face o asemenea minune.
De aceea, Sinedriul a hotărât ca și Lazăr să moară. Atât de departe îi duceau
invidia și prejudecata pe aceia care se lăsau stăpâniți de ele. Ura și
necredința conducătorilor iudei crescuseră până acolo, încât ei ar fi vrut să
ia viața aceluia pe care Puterea nemărginită îl ridicase din mormânt. În
timp ce uneltirile acestea aveau loc la Ierusalim, Iisus și prietenii Săi erau
invitați la ospățul lui Simon. La masă, Mântuitorul avea de o parte pe Simon,
pe care-l vindecase de o boală dezgustătoare, și în cealaltă parte pe Lazăr, pe
care-l înviase din morți. Marta servea la masă, în timp ce Maria asculta cu
râvnă fiecare cuvânt ce pornea de pe buzele lui Iisus. În mila Sa, Iisus
îi iertase păcatele, îl ridicase la viață pe fratele ei iubit și inima Mariei
era plină de recunoștință. Ea Îl auzise pe Iisus vorbind despre moartea Lui
apropiată și, în iubirea și întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari
sacrificii personale, cumpărase un vas de alabastru „cu mir de nard de mare
preț”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum mulți spuneau că în curând El avea să
fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie și era
nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând
vasul cu mir, ea a vărsat conținutul pe capul și picioarele lui Iisus; apoi, a
îngenuncheat plângând, a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei și le-a șters cu
părul ei lung și despletit. Ea căutase să rămână neobservată și mișcările
ei poate nu ar fi fost luate în seamă, dar mirosul nardului a umplut casa și a
făcut cunoscută fapta ei tuturor celor de față. Iuda a privit cu foarte multă
neplăcere lucrul acesta. În loc să aștepte să audă ce va zice Hristos, el a
început să șoptească celor din jur nemulțumirile sale, acuzându-L pe Hristos că
îngăduie o asemenea risipă. Cu șiretenie, a strecurat cuvinte care puteau să
producă nemulțumire. Iuda era casierul ucenicilor și din puținul lor el
lua pe ascuns bani pentru propriul folos, reducând astfel mijloacele lor până
aproape nu mai rămânea nimic din ele. El stăruia să pună în pungă tot ce putea
obține. Din sumele acestea, se lua deseori pentru a-i ajuta pe săraci; și, când
se cumpăra vreun lucru despre care gândea că nu ar fi de mare folos, Iuda
obișnuia să spună: „Pentru ce se face risipa aceasta? Pentru ce n-au fost puși
banii aceștia în punga pentru săraci pe care o port eu?” Dar fapta aceasta a
Mariei era într-un contrast atât de izbitor cu egoismul lui, încât a fost dat
de rușine; și, după obiceiul său, a căutat să-și argumenteze împotrivirea față
de darul ei printr-un motiv serios. Întorcându-se către ucenici, zise: „De ce
nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari, și să se fi dat săracilor?
Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un
hoț, și ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea”. Iuda n-avea inimă
pentru săraci. Dacă nardul Mariei s-ar fi vândut și prețul ar fi căzut pe
mâinile lui, săracii n-ar fi avut de aici niciun folos. Iuda avea o părere
înaltă despre spiritul său practic. Ca om de afaceri, se considera cu mult mai
presus decât ceilalți ucenici și îi făcuse și pe ei să-l privească în aceeași
lumină. El le câștigase încrederea și avea o puternică influență asupra lor.
Pretinsa lui simpatie pentru săraci îi înșelase, iar insinuările lui șirete îi
făcuseră să privească neîncrezători la devoțiunea Mariei. Murmurul acesta
a făcut înconjurul casei: „Ce rost are risipa aceasta? Nardul acesta s-ar fi
putut vinde foarte scump, iar banii să se dea săracilor”. Maria a auzit
cuvintele de critică. Inima îi tremura în piept. Ea se temea că sora ei o va
certa că a făcut lucruri extravagante. Și Învățătorul putea să creadă despre ea
că este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze, era să se retragă, când
se auzi glasul Domnului ei: „Lăsați-o în pace, de ce îi faceți supărare?” El
văzuse că era încurcată și tulburată. Știa că în actul acesta de servire ea își
arătase recunoștința pentru iertarea păcatelor și El i-a liniștit temerile.
Ridicându-și glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: „Ea a făcut un
lucru frumos față de Mine; căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, și le
puteți face bine oricând voiți, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut
ce a putut; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare”. Darul frumos
mirositor, pe care Maria se gândise să-l împrăștie pe trupul mort al
Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare, dulceața parfumului
I-ar fi umplut numai mormântul; acum, Îi înveselea inima, asigurându-L de
credința și iubirea ei. Iosif din Arimatea și Nicodim n-au adus darul lor de
iubire lui Iisus cât a fost în viață. Cu lacrimi amare, ei au adus miresmele și
mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconștient. Femeile care au
adus balsamuri la mormânt au făcut drumul zadarnic, deoarece El înviase. Dar
Maria, revărsându-și iubirea asupra Mântuitorului în timp ce El era conștient
de devoțiunea ei, L-a uns pentru înmormântare. Și când a pătruns în întunericul
marii Lui încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o arvună din
iubirea pe care urma să o aibă pentru veșnicie de la cei mântuiți ai
Lui. Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea
să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea
aceasta spre a-L unge pe Iisus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de
îndemnurile Lui. Inspirația nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o prezență
nevăzută, vorbește minții și sufletului și mișcă inima la lucru. Ea se explică
singură. Hristos i-a explicat Mariei însemnătatea faptei ei și, prin
aceasta, i-a dat mai mult decât primise. „Mi-a uns trupul mai dinainte”, a
zis El, „pentru îngropare.” După cum vasul de alabastru fusese spart și umpluse
întreaga casă cu parfumul lui, tot așa și Hristos avea să moară, trupul Său
avea să fie zdrobit; dar urma să învie din mormânt și parfumul vieții Sale să
umple tot Pământul. Hristos „ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, ca un
prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.” (Efeseni 5, 2.). „Adevărat
vă spun”, a declarat Hristos, „că oriunde va fi propovăduită Evanghelia
aceasta, în toată lumea se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta spre
pomenirea ei.” Privind în viitor, Mântuitorul a vorbit cu siguranță despre
Evanghelia Sa. Ea trebuia să fie propovăduită în toată lumea. Și până acolo
unde avea să ajungă Evanghelia, darul Mariei urma să-și răspândească parfumul
și inimile să fie binecuvântate prin fapta ei spontană. Împărății urmau să se
ridice și să cadă; numele monarhilor și cuceritorilor aveau să fie uitate; dar
fapta acestei femei urma să fie imortalizată pe paginile istoriei sacre. Până
la sfârșitul timpului, vasul de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite
a lui Dumnezeu pentru un neam căzut. Fapta Mariei era în puternic contrast
cu ceea ce Iuda era aproape să facă. Ce tăioasă învățătură ar fi putut să dea
Hristos aceluia care aruncase sămânța criticii și a gândurilor rele în mintea
ucenicilor! Cu câtă dreptate ar fi putut să fie acuzat acuzatorul! Acela care
citește motivele fiecărei inimi și înțelege fiecare faptă ar fi putut să
descopere înaintea celor de la masă capitole întunecate din viața lui Iuda.
Pretenția deșartă, pe care Iuda își întemeia cuvintele, putea să fie demascată;
deoarece, în loc de a simpatiza cu săracii, el îi jefuia de sumele destinate
spre a fi ajutați, ar fi putut să stârnească indignarea oamenilor împotriva lui
pentru faptul că înșela văduva, orfanul și străinul. Dar, dacă Hristos l-ar fi
demascat pe Iuda, acesta ar fi putut fi considerat ca un motiv pentru trădarea
lui. Și cu toate că ar fi fost acuzat de hoție, Iuda ar fi găsit simpatie chiar
și între ucenici. Mântuitorul nu l-a mustrat și în felul acesta nu-i dădea nicio
scuză pentru trădare. Dar privirea pe care Iisus a îndreptat-o spre Iuda
l-a convins că Mântuitorul îi pătrunsese fățărnicia și-i citise caracterul
josnic și vrednic de dispreț. Prin aprecierea faptei Mariei, care fusese atât
de aspru condamnată, Hristos îl mustrase pe Iuda. Niciodată mai înainte nu-l
mustrase direct. Mustrarea aceasta i-a înveninat inima. S-a hotărât să se
răzbune. De la cină a mers direct la palatul marelui preot, unde a găsit
consiliul întrunit, și s-a oferit să le dea în mâini pe Iisus. Preoții nu
mai puteau de bucurie. Acești conducători ai lui Israel avuseseră privilegiul
să-L primească pe Hristos ca Mântuitor al lor, fără bani și fără plată. Dar
refuzaseră darul prețios ce li se oferise în spiritul cel mai duios și cu
iubire constrângătoare. Au refuzat să primească acea mântuire, care era mai
valoroasă decât aurul, și L-au cumpărat pe Domnul lor cu treizeci de
arginți. Iuda se lăsase stăpânit de avariție, până când aceasta ajunsese
să domine orice trăsătură bună a caracterului său. El era invidios pentru darul
adus lui Iisus. Inima lui ardea de invidie pentru că Mântuitorul putea să
primească un dar potrivit pentru monarhii Pământului. El L-a trădat pe Domnul
său pentru o sumă mult mai mică decât vasul de nard. Ucenicii nu se
asemănau cu Iuda. Ei Îl iubeau pe Mântuitorul, dar nu apreciau corect înaltul
Său caracter. Dacă și-ar fi dat seama ce a făcut El pentru ei, ar fi înțeles că
nimic din ce era folosit pentru El nu era risipit. Magii din Răsărit, care
cunoșteau atât de puțin despre Iisus, au dovedit o mai dreaptă apreciere a
onoarei care I se cuvenea. Ei I-au adus Mântuitorului daruri prețioase și s-au
plecat cu respect înaintea Lui, pe când El era doar un prunc înfășat, într-o
iesle. Hristos apreciază faptele de amabilitate făcute din toată inima.
De câte ori cineva Îi făcea un serviciu, El îl binecuvânta pe făcător cu
generozitate cerească. El nu refuza nici cea mai simplă floare culeasă de mâna
unui copil și oferită Lui din iubire. Primea darurile copiilor și îi
binecuvânta pe dătători, scriindu-le numele în cartea vieții. În Scripturi se
amintește că Maria L-a uns cu mir pe Iisus, și această mențiune o deosebește de
celelalte Marii. Faptele de iubire și respect pentru Iisus sunt o dovadă a
credinței în El ca Fiu al lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt menționează între
dovezile credincioșiei unei femei față de Hristos: „Să fi spălat picioarele
sfinților, să fi ajutat pe cei nenorociți, să fi dat ajutor la orice faptă
bună.” (1 Timotei 5, 10.). Hristos a fost încântat văzând dorința plină de
râvnă a Mariei de a împlini voința Domnului ei. El a primit bogăția afecțiunii
curate, pe care ucenicii Săi nu o înțelegeau și nici nu voiau s-o înțeleagă.
Dorința Mariei de a face acest serviciu Domnului ei era mai valoroasă pentru
Hristos decât toate balsamurile prețioase din lume, deoarece exprima aprecierea
ei față de Răscumpărătorul lumii. Iubirea lui Hristos era cea care o
constrângea. Frumusețea neîntrecută a caracterului lui Hristos îi umplea
sufletul. Ungerea aceasta era un simbol al inimii dăruitorului. Era arătarea în
afară a unei iubiri hrănite de izvoare cerești până a ajuns să se
reverse. Lucrarea Mariei era tocmai învățătura de care aveau nevoie
ucenicii, pentru a înțelege că exprimarea iubirii lor față de El ar fi plăcut
lui Hristos. El fusese totul pentru ei, și ei nu-și dădeau seama că în curând
aveau să fie lipsiți de prezența Lui, că în curând nu mai puteau să-I arate
niciun semn al recunoștinței lor pentru iubirea Sa cea mare. Singurătatea lui
Hristos, care era despărțit de curțile cerești, trăind viața de om, n-a fost
niciodată înțeleasă sau apreciată de ucenici așa cum trebuia. Deseori, El era
mâhnit pentru că ucenicii Săi nu-I dădeau ceea ce ar fi trebuit să primească de
la ei. El știa că, dacă ei ar fi fost sub influența îngerilor cerești care Îl
însoțeau, ar fi considerat că niciun dar nu este suficient pentru a mărturisi
afecțiunea inimii spirituale. Abia mai târziu și-au dat seama cu adevărat
de multe lucruri pe care le-ar fi putut face pentru Iisus, ca expresie a
iubirii și recunoștinței inimii lor, atunci când erau cu El. Când Iisus n-a mai
fost cu ei și s-au simțit cu adevărat ca niște oi fără păstor, au început să
vadă cum ar fi putut să-I arate atenții care ar fi adus bucurie inimii Lui. Nu
o mai judecau pe Maria, ci se judecau pe ei înșiși. O, dacă și-ar fi putut lua
înapoi mustrările și faptul că îi consideraseră pe săraci ca fiind mai vrednici
de darul acesta decât Hristos! Mustrarea aceasta au simțit-o foarte tare atunci
când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului lor. Această lipsă se
vede și în lumea noastră de astăzi. Dar puțini apreciază ce înseamnă Hristos
pentru ei. Dacă ei ar aprecia, s-ar da pe față iubirea cea mare a Mariei și
nardul ar fi revărsat cu îmbelșugare. Nardul prețios n-ar fi socotit o risipă.
Nimic nu ar fi socotit ca fiind prea prețios spre a fi dat pentru Hristos,
nicio lepădare de sine, niciun sacrificiu de sine nu ar fi prea mare pentru a
fi suportat pentru Numele Lui. Cuvintele spuse cu indignare: „Ce rost are
risipa aceasta?” au adus cu putere în fața lui Hristos sacrificiul cel mare
care s-a făcut vreodată - darul Său personal ca ispășire pentru o lume
pierdută. Domnul voia să fie atât de darnic față de familia omenească, încât să
nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Iisus, Dumnezeu a
dat tot Cerul. Din punct de vedere omenesc, o jertfă ca aceasta era o risipă
fără rost. Pentru felul omenesc de a judeca, întregul Plan de Mântuire este o
risipă de milă și de mijloace. Lepădarea de sine și jertfa din toată inima ne
întâmpină pretutindeni. Pe drept cuvânt, oștirea cerească privește cu uimire la
familia omenească, ce refuză să fie înălțată și îmbogățită prin iubirea fără
margini arătată în Hristos. Pe bună dreptate ei ar putea să strige: „Ce rost
are această risipă?” Dar ispășirea pentru o lume pierdută trebuie să fie
totală, îmbelșugată și desăvârșită. Dăruirea lui Hristos era
îndestulătoare ca să ajungă la fiecare ființă creată de Dumnezeu. Ea nu putea
fi restrânsă, așa ca să nu întreacă numărul acelor care urmau să primească Darul
cel mare. Nu toți oamenii sunt mântuiți; cu toate acestea, Planul de Mântuire
nu este o risipă, din cauză că nu săvârșește tot ce a fost plănuit cu dărnicie
la inițierea lui. Trebuia să fie îndeajuns și încă să mai rămână. Simon,
gazda, fusese influențat de critica lui Iuda cu privire la darul Mariei și era
surprins de purtarea lui Iisus. Mândria lui fariseică a fost ofensată. El știa
că mulți dintre oaspeții lui priveau la Hristos cu neîncredere și neplăcere.
Simon a zis în inima sa: „Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar ști cine și ce
fel de femeie este aceea care se atinge de El: că este o
păcătoasă”. Vindecându-l pe Simon de lepră, Hristos îl salvase de la o
moarte lentă. Dar acum Simon se îndoia că Mântuitorul este profet. Pentru că
Hristos îi îngăduise acestei femei să se apropie de El, pentru că El nu o
îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca
să fie iertate, pentru că El nu arăta că-și dă seama de decăderea ei, Simon era
ispitit să creadă că El nu era profet. Iisus nu știa nimic despre femeia
aceasta care este așa de îndrăzneață în manifestările ei, gândea el, căci
altfel nu i-ar îngădui să-L atingă. Dar tocmai neștiința l-a făcut pe
Simon să gândească astfel cu privire la Dumnezeu și la Hristos. El nu și-a dat
seama că Fiul lui Dumnezeu trebuie să Se poarte ca Dumnezeu, cu milă, duioșie
și îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la gestul de pocăință al Mariei.
Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos și le-a uns cu nard era
exasperant pentru inima lui împietrită. El credea că, dacă ar fi profet,
Hristos i-ar recunoaște pe cei care sunt păcătoși și i-ar mustra. Gândul
acesta nu a fost exprimat, dar Mântuitorul i-a răspuns: „Simone, am să-ți spun
ceva.... Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de
dinari, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe
amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult? Simon a răspuns: Socotesc
că acela căruia i-a iertat mai mult. Iisus i-a zis: Drept ai judecat”. Așa
cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns acuzația Sa sub vălul unei
parabole. El a lăsat în seama gazdei Sale răspunderea de a-și pronunța singur
sentința. Simon o amăgise la păcat pe femeia pe care o disprețuia acum. El îi
făcuse mult rău. Cei doi datornici din parabolă reprezentau pe Simon și pe
femeie. Iisus nu voia să dea învățătura că cele două persoane trebuiau să simtă
grade diferite de obligație, deoarece fiecare datora o recunoștință pe
care niciodată nu o putea plăti. Dar Simon se credea mai drept decât Maria și Iisus
dorea ca el să vadă într-adevăr cât de mare era vinovăția lui. El voia să-i
arate că păcatul lui era mai mare ca al ei, după cum datoria de cinci sute de dinari
o întrecea pe aceea de cincizeci de dinari. Simon a început să se vadă
acum într-o nouă lumină. A văzut cum era privită Maria de Acela care era mai
mult decât un prooroc. A văzut că Hristos, cu pătrunzători ochi profetici,
citise inima ei plină de iubire și devoțiune. L-a cuprins rușinea și el și-a
dat seama că se află înaintea Unuia mai mare ca el. „Am intrat în casa
ta”, a zis Hristos mai departe, „și nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele”;
dar cu lacrimi de pocăință, pornite din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele și
le-a șters cu părul capului ei. „Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea”, pe care tu
o disprețuiești, „de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele”.
Hristos a enumerat ocaziile pe care le avusese Simon de a-și arăta iubirea
pentru Domnul său și aprecierea față de ceea ce făcuse pentru el. Limpede, dar
cu delicată amabilitate, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor că inima Lui este
rănită atunci când copiii Săi neglijează să-I arate recunoștință prin cuvinte
și fapte pornite din iubire. Cercetătorul inimilor citise motivele care o
îndemnaseră pe Maria la acest gest și a văzut de asemenea spiritul care
insuflase cuvintele lui Simon. „Vezi tu pe femeia aceasta?” i-a zis El. Ea este
o păcătoasă. „Îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a
iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.” Răceala și
neglijența lui Simon față de Mântuitorul arătaseră cât de puțin apreciase el
harul pe care-l primise. Socotise că Îl onora îndeajuns pe Iisus invitându-L
acasă. Acum s-a văzut așa cum era într-adevăr. El credea că citește în inima
Oaspetelui său, dar Oaspetele îi citise inima. Și-a dat seama cât de adevărată
era judecata lui Hristos despre el. Religia sa fusese o haină de fariseism. El
disprețuise compătimirea lui Iisus. Nu-L recunoscuse ca reprezentant al lui
Dumnezeu. Pe când Maria era o păcătoasă iertată, el era un păcătos neiertat.
Legea aspră a dreptății, pe care dorise să o impună față de ea, îl
condamna. Simon era mișcat de bunătatea lui Iisus, care nu l-a mustrat pe
față înaintea oaspeților. El nu fusese tratat așa cum dorise să fie tratată
Maria. El a văzut că Iisus nu dorea să expună în fața altora vinovăția sa, ci a
căutat ca, printr-o dreaptă expunere a cazului, să-i convingă mintea și, prin
milă și bunătate, să-i înmoaie inima. O denunțare aspră l-ar fi înăsprit pe
Simon, împiedicându-l să se pocăiască, dar un avertisment plin de răbdare l-a
convins de greșeală. A văzut mărimea datoriei pe care o avea față de
Domnul său. Mândria i-a fost umilită, s-a pocăit, și mândrul fariseu a devenit
un ucenic umil, gata de sacrificiu. Maria fusese privită ca o mare
păcătoasă, dar Iisus cunoștea împrejurările care îi influențaseră viața. Ar fi
putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut așa. El a
fost Acela care a ridicat-o din ruină și disperare. De șapte ori L-a auzit ea
cum a certat demonii care îi stăpâniseră inima și mintea. Ea auzise strigătele
Sale puternice către Tatăl pentru binele ei. Știa cât de dezgustător este
păcatul pentru curăția Lui nepătată și, în puterea Lui, biruise. În timp
ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria
capacitatea de a face binele. A văzut părțile bune ale caracterului ei. Prin
Planul de Mântuire, se rânduiseră omenirii mari posibilități și în Maria
acestea aveau să fie realizate. Prin harul Său, ea a devenit părtașă la natura
divină. Aceea care fusese decăzută și a cărei minte fusese o locuință a
demonilor ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune și slujire.
Maria stătea la picioarele lui Iisus și învăța de la El. Maria fusese aceea
care turnase pe capul Lui mirul de mare preț și Îi spălase picioarele cu
lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce și L-a urmat la mormânt. Maria a
fost prima la mormânt, după înviere. Maria a fost prima care a adus vestea
despre Mântuitorul înviat. Iisus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici:
„Sunt păcătos, foarte păcătos”. Se poate să fie așa; dar cu cât ești mai rău,
cu atât ai mai mare nevoie de Iisus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau
sunt întristați. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să
rămână ascunse, ci invită pe fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El iartă
din toată inima pe toți aceia care vin la El, căutând iertare și
îndreptare. Hristos ar putea să dea însărcinare îngerilor Cerului să
reverse cupele mâniei Sale asupra lumii noastre, pentru a-i distruge pe aceia
care Îl urăsc pe Dumnezeu. El ar putea să șteargă punctul acesta negru din Universul
Său. Dar nu face aceasta. El stă astăzi la altarul tămâierii, prezentând
înaintea lui Dumnezeu rugăciunile acelora care doresc ajutorul Său. Aceia
care caută scăpare la El sunt înălțați de Iisus mai presus de acuzațiile și de
vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze.
Hristos îi face părtași de natura Sa dumnezeiască și umană. Ei stau alături de
marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui
Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este
Acela care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai
mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.”
(Romani 8, 33.34.).
62 - „Împăratul tău vine”:
„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de
bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este
neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul
unei măgărițe.” (Zaharia 9, 9.). Cu cinci sute de ani înainte de nașterea
lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit prin cuvintele de mai sus venirea
Împăratului lui Israel. Profeția aceasta urma să se împlinească acum. Acela
care atâta vreme refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim, ca
moștenitor făgăduit al tronului lui David. În ziua întâi a săptămânii,
și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulțimile care alergaseră să-L vadă
la Betania Îl însoțeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulți
oameni erau pe drum către oraș, pentru a serba acolo Paștile; și aceștia s-au
alăturat mulțimii care Îl însoțea pe Iisus. Întreaga natură părea că se bucură.
Copacii erau îmbrăcați în verdeață, iar florile lor răspândeau în aer un parfum
delicat. O viață și o bucurie nouă îi însuflețeau pe oameni. Nădejdea noului
regat răsărea iarăși. Având de gând să meargă la Ierusalim călare, Iisus
îi trimise pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o măgăriță cu mânzul ei. La
naștere, Mântuitorul a avut nevoie de găzduirea străinilor. Staulul în care
dormea era un loc de odihnă care nu-I aparținea. Cu toate că viețuitoarele de
pe miile de dealuri sunt ale Lui, acum depindea de bunătatea unui străin ca să
aibă un animal pe care să intre în Ierusalim ca împărat. Dar din nou s-a
descoperit dumnezeirea Lui până și în îndrumările amănunțite date ucenicilor
pentru această călătorie. După cum El a spus mai dinainte, cererea: „Domnul are
trebuință de ei” a fost împlinită imediat. Iisus a ales să folosească mânzul pe
care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună și entuziasm, și-au
așezat hainele pe mânz și L-au așezat apoi pe el pe Învățătorul lor. Până aici,
Iisus umblase totdeauna pe jos și ucenicii s-au mirat la început că El a ales
să meargă călare. Dar în inima lor s-a aprins nădejdea, aducând plăcutul gând
că El era gata să intre în capitală, să Se proclame împărat și să-și exercite
puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-și îndeplinească misiunea, ei
le-au împărtășit prietenilor lui Iisus așteptările lor strălucitoare; agitația
s-a întins în toate părțile, ridicând așteptările poporului până la culmea cea
mai înaltă. Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce privește intrarea
împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui
Israel, iar profeția prevestise că în felul acesta trebuia să vină și Mesia în
Împărăția Sa. De-abia S-a așezat pe mânz și un puternic strigăt de triumf a
umplut aerul. Cei din mulțime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă
dată, Iisus a primit omagiul pe care nu-l îngăduise niciodată mai înainte, iar
ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se
împlinească și Îl vor vedea așezat pe tron. Oamenii din mulțime erau convinși
că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginație, vedeau oștirile romane
izgonite din Ierusalim și Israel ajuns din nou o țară independentă. Toți erau
fericiți și emoționați; oamenii se întreceau unii cu alții să-I aducă cinstire.
Ei nu puteau să desfășoare o pompă și o splendoare exterioară, dar I s-au
închinat cu inimi fericite. Nu erau în stare să-I aducă daruri prețioase, dar
și-au întins hainele pe drum ca un covor în calea Lui și au presărat drumul cu
ramuri înfrunzite de măslin și palmier. Ei nu puteau să așeze în fruntea
procesiunii steaguri împărătești, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri,
emblema biruinței naturii, și le-au fluturat prin aer, scoțând aclamații și
osanale puternice. Pe măsură ce înaintau, mulțimea creștea continuu
datorită acelora care auziseră despre venirea lui Iisus și se grăbeau să se
alăture procesiunii. Privitorii se amestecau mereu prin mulțime, întrebând:
Cine este Acesta? Ce înseamnă frământarea aceasta? Auziseră toți de Iisus și-L
așteptau să Se urce la Ierusalim; dar știau că înainte El descurajase orice încercare
de a fi așezat pe tron și erau foarte mirați aflând că El era acesta. Se
întrebau ce ar fi putut să dea naștere la o astfel de schimbare în El, care
declarase că Împărăția Lui nu era din lumea aceasta. Întrebările lor au
fost aduse la tăcere de un strigăt de biruință. Mulțimea nerăbdătoare l-a
repetat de câteva ori; apoi, oamenii din depărtare au prins acest strigăt și au
făcut să răsune dealurile și văile vecine de glasurile lor. În clipa aceasta,
s-au adăugat procesiunii și mulțimile din Ierusalim. Din sumedenia de oameni
adunați pentru a lua parte la sărbătorile Paștilor, mii de oameni au mers să-L
întâmpine pe Iisus. Ei L-au salutat fluturând ramuri de palmier și cu explozii
de cântece sfinte. La templu, preoții sunau din trâmbiță pentru serviciul de
seară, dar numai câțiva oameni au răspuns și conducătorii au zis alarmați unii
către alții: „Iată, lumea s-a dus după El”. Niciodată mai înainte, în
viața pământească, Iisus nu îngăduise o astfel de demonstrație. El prevăzuse
amănunțit urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se
prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulțimii. El dorea să atragă
atenția la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume
căzută. În timp ce oamenii erau adunați la Ierusalim să sărbătorească Paștile,
El, Mielul antitipic, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca
Biserica Sa din toate vremurile următoare să facă din moartea Lui pentru
păcatele lumii un subiect profund de studiu și cugetare. Fiecare fapt în legătură
cu aceasta avea să fie verificat, așa încât să nu rămână nicio îndoială. Era
necesar, prin urmare, ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptați către El;
evenimentele care au precedat jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de așa
natură, încât să atragă atenția în mod direct asupra jertfei Lui. După o
demonstrație ca aceea care a însoțit intrarea Sa în Ierusalim, toți ochii aveau
să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală. Evenimentele
legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul oricărei discuții
și urmau să-L aducă pe Hristos în fața oricărei minți. După răstignirea Sa,
mulți urmau să-și reamintească evenimentele acestea în legătură cu judecata și
moartea Lui. Ei aveau să fie conduși în felul acesta să cerceteze profețiile și
să ajungă la convingerea că Iisus este Mesia; și în toate țările trebuia să
crească numărul celor veniți la credință. În această unică scenă de triumf
din viața Sa pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară escortat de îngeri
cerești și să fie anunțat de trâmbița lui Dumnezeu; dar o asemenea demonstrație
ar fi fost contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise
viața. A rămas credincios poziției umile pe care o primise de bunăvoie. Trebuia
să poarte povara naturii omenești până când viața Sa avea să fie dată pentru
viața lumii. Ziua aceasta, care li s-a părut ucenicilor ziua de culme a
vieții lor, ar fi fost umbrită de nori întunecoși, dacă ei ar fi știut că
această scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinței și morții Învățătorului
lor. Cu toate că El le vorbise adesea despre jertfa Sa ca despre ceva
sigur și inevitabil, totuși, în voiosul triumf de față, uitaseră cuvintele Lui
triste și așteptau să vadă domnia Lui prosperă pe tronul lui David. Grupe
noi se adăugau mereu și, cu puține excepții, toți cei care se alăturau se
aprindeau de însuflețirea acelui moment și ajutau la sporirea osanalelor, care
făceau să răsune ecoul neîncetat de la un deal la altul și de la o vale la
alta. Mereu răsunau strigăte: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce
vine în Numele Domnului! Osana în Cerurile preaînalte!” Niciodată nu
văzuse lumea o scenă triumfală ca aceasta. Ea nu semăna cu cele ale
cuceritorilor vestiți ai lumii. În scena aceasta, nu se vedea convoiul
prizonierilor plângând, ca trofee împărătești. Dar în jurul Mântuitorului erau
trofeele glorioase ale activității Sale pline de iubire pentru omul păcătos. Se
găseau acolo robii pe care îi eliberase de sub puterea lui Satana, lăudându-L
acum pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea se
găseau în frunte și deschideau drumul. Muții a căror limbă El o eliberase
strigau osanale cu cea mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de
bucurie și erau cei mai grabnici să rupă ramuri de palmier și să le fluture
înaintea Mântuitorului. Văduvele și orfanii preamăreau Numele lui Iisus pentru
faptele Lui pline de milă față de ei. Leproșii pe care îi curățise întindeau
hainele lor nepătate în cale și Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei. Aceia pe
care glasul Lui îi trezise din somnul morții se găseau în mulțime. Lazăr, al
cărui trup văzuse stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina
putere a vârstei sale, era cel care mâna animalul pe care călărea
Mântuitorul. Mulți farisei erau martori la scenă și, arzând de invidie și
răutate, căutau să întoarcă în altă direcție curentul sentimentelor poporului.
Folosindu-și toată autoritatea, au încercat să aducă la tăcere poporul; dar
apelurile și amenințările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se temeau că
mulțimea aceasta, prin tăria numărului ei, Îl va face pe Hristos rege. Cu o
ultimă încercare, s-au îmbulzit în mulțimea unde era Mântuitorul și L-au oprit,
folosind cuvinte de mustrare și amenințare: „Învățătorule, ceartă-ți ucenicii”.
Ei susțineau că demonstrațiile zgomotoase de felul acesta erau ilegale și că nu
erau îngăduite de autorități. Dar au fost aduși la tăcere de răspunsul lui Iisus:
„Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Scena aceasta de triumf
era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de profet, și
omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi fost în
stare să împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor neînsuflețite,
care L-ar fi salutat pe Fiul Său cu aclamații de laudă. În timp ce
fariseii se retrăgeau amuțiți, sute de glasuri începură să repete
cuvintele lui Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie,
fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și
biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei
măgărițe”. Când procesiunea a atins culmea dealului și urma să coboare
spre cetate, Iisus S-a oprit și, împreună cu El, toată mulțimea. În fața lor se
întindea Ierusalimul în toată slava lui, scăldat acum în lumina soarelui spre
apus. Templul atrăgea toate privirile. În maiestuoasă grandoare se înălța pe
deasupra tuturor clădirilor, ca arătând spre Cer și îndreptându-i pe oameni
către singurul Dumnezeu viu și adevărat. Multă vreme templul a fost mândria și
slava neamului iudaic. Și romanii se mândreau cu măreția lui. Un rege așezat de
romani se unise cu iudeii pentru a-l reclădi și înfrumuseța, iar împăratul
Romei îl îmbogățise cu daruri. Soliditatea, bogăția și măreția lui făcuseră din
el una dintre minunile lumii. În timp ce soarele aproape de apus colora
cerul în auriu, slava lui strălucitoare lumina marmura albă a zidurilor
templului și scânteia pe capitelurile aurite ale coloanelor lui. De pe creasta
dealului, unde stăteau Iisus și cei ce-L urmau, templul avea înfățișarea unei
clădiri masive de zăpadă, împodobită cu acoperișuri ascuțite de aur. La
intrarea templului era o viță-de-vie din aur și argint, cu frunze verzi și
ciorchini masivi de struguri, executată de artiștii cei mai iscusiți. Lucrarea
aceasta reprezenta pe Israel ca pe o viță roditoare. Aurul, argintul și verdele
viu erau combinate cu un gust rar și cu aleasă îndemânare; așa cum se răsucea
grațios în jurul coloanelor albe și strălucitoare, agățându-se cu cârcei
scânteietori de ornamentele de aur, absorbea splendoarea soarelui în apus,
strălucind ca de o slavă împrumutată din Cer. Isus privește scena și marea
mulțime își oprește strigătele, înmărmurită de neașteptata priveliște plină de
frumusețe. Toate privirile se îndreptau către Mântuitorul, așteptând să vadă pe
fața Lui admirația pe care o simțeau ei. Dar, în loc de aceasta, ei observau un
nor de întristare. Sunt surprinși și dezamăgiți să-I vadă ochii plini de
lacrimi și trupul clătinându-se într-o parte și alta, ca un copac înaintea
furtunii, în timp ce un vaiet de groază scapă de pe buzele Lui tremurânde, ca
și cum ar fi pornit din adâncul inimii Sale zdrobite. Ce priveliște aveau de
văzut îngerii! Comandantul lor într-o agonie de lacrimi! Ce priveliște era
aceasta pentru mulțimea voioasă, care, cu strigăte de biruință și fluturând
ramuri de finic, Îl însoțea spre cetatea măreață, unde spera din toată inima că
El este gata să ia tronul! Iisus plânsese la mormântul lui Lazăr
din durere dumnezeiască față de suferința omenească. Dar această bruscă
întristare era ca o notă de jale într-un măreț cor triumfal. În mijlocul unei
scene de bucurie, când toți Îi aduceau închinare, Împăratul lui Israel era în
lacrimi; nu lacrimi tăcute de bucurie, ci lacrimi și suspine de mare suferință,
ce nu puteau fi stăpânite. Mulțimea a fost cuprinsă îndată de tristețe.
Aclamațiile au amuțit. Mulți plângeau de milă în fața unei dureri pe care nu o
puteau înțelege. Lacrimile lui Iisus nu curgeau din cauza suferinței Sale
viitoare. Chiar în fața Sa se afla Ghetsemani, unde curând urma să-L acopere
groaza unui mare întuneric. Se mai vedea de acolo și poarta oilor, prin care
fuseseră conduse timp de veacuri animalele pentru jertfe. În curând trebuia să
se deschidă poarta aceasta pentru El, marele Antitip; către jertfa Lui pentru păcatele
lumii țintiseră toate aceste jertfe. Alături se afla Golgota, locul apropiatei
Sale agonii. Și totuși Răscumpărătorul plângea și suspina în chinuri sufletești
nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era
egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil și gata să Se
jertfească. Priveliștea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Iisus
- Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu și batjocorise iubirea Lui,
care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice și se pregătea să-I ia
viața. A văzut ce era cetatea aceasta în vinovăția ei de a-L lepăda pe
Răscumpărătorul și ce ar fi putut să fie, dacă L-ar fi primit pe Acela care era
singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască; cum putea să o
părăsească? Israeliții fuseseră un popor privilegiat; Dumnezeu făcuse din
templul lor locuința Sa; Sionul era „frumoasa înălțime, bucuria întregului
pământ.” (Psalmii 48, 2. - T.M.) Acolo se afla templul care de mai bine de o
mie de ani stătea ca o dovadă a purtării de grijă și a iubirii duioase a lui
Hristos, care Se îngrijise de ei așa cum se îngrijește un tată de singurul său
copil. În templul acesta își rostiseră profeții solemnele lor avertismente.
Acolo, parfumul frumos mirositor al tămâiei se ridicase spre Dumnezeu din
cădelnițele de aur, amestecându-se cu rugăciunile credincioșilor. Acolo cursese
sângele animalelor ca un simbol al sângelui ispășitor al lui Hristos. Acolo,
deasupra capacului ispășirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase Slava lui
Dumnezeu. Acolo slujiseră preoții și, timp de secole, se perindase strălucirea
simbolurilor și ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se
sfârșească. Iisus și-a ridicat mâna - care de atâtea ori îi binecuvântase
pe bolnavi și suferinzi - și, îndreptând-o către cetatea blestemată, exclamă cu
glasul frânt de durere: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi,
lucrurile care puteau să-ți dea pacea!” Aici Mântuitorul S-a oprit și a lăsat
nerostit viitorul pe care l-ar fi avut Ierusalimul, dacă ar fi primit
ajutorul pe care Dumnezeu dorea să i-l dea - darul Fiului Său iubit. Dacă ar fi
cunoscut ceea ce avusese privilegiul să cunoască și ar fi luat seama la lumina
pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi putut să rămână în picioare, în mândria
prosperității, împărăteasa neamurilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu. La
porțile sale, n-ar fi stat ostași înarmați și nici steaguri romane n-ar fi
fluturat pe zidurile sale. Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul,
dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înălțat în fața Fiului lui
Dumnezeu. El a văzut că prin El cetatea ar fi putut să fie vindecată de
dureroasa ei boală, ar fi fost eliberată din sclavie și ar fi fost întărită ca
o puternică metropolă a Pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi
zburat la toate neamurile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a
lumii. Dar tabloul strălucit a ceea ce ar fi putut să fie Ierusalimul a
dispărut dinaintea Mântuitorului. El Își dă seama că cetatea este sub jugul
roman, purtând mânia lui Dumnezeu, blestemată să primească pedeapsa unei drepte
judecăți. El reluă firul întrerupt al plângerii Sale: „Dar acum, ele sunt
ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor
înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile; te
vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor
lăsa din tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost
cercetată”. Hristos venise să salveze Ierusalimul și pe copiii lui; dar
mândria fariseică, fățărnicia, gelozia și răutatea Îl împiedicaseră să-și
împlinească planul. Iisus cunoștea grozava răsplătire care urma să vină asupra
cetății blestemate. A văzut Ierusalimul înconjurat de oști, pe locuitorii
asediați, constrânși la foamete și moarte, mamele hrănindu-se cu corpurile
moarte ale propriilor copii și atât părinții, cât și copiii smulgându-și unii
altora ultima bucățică de mâncare, pentru că iubirea naturală fusese distrusă
în chinurile îngrozitoare ale foamei. A văzut că încăpățânarea iudeilor, după
cum se manifesta în lepădarea mântuirii venite de la El, urma să-i facă să
refuze să se supună armatelor năvălitoare. A văzut Calvarul, pe care trebuia să
fie înălțat, plin de cruci ca o pădure deasă. I-a văzut pe locuitorii
nelegiuiți suferind tortura pe roată și pe cruce, palatele frumoase distruse,
templul ruinat și, din zidurile masive, nicio piatră rămasă peste alta, în timp
ce cetatea avea să fie arată ca un ogor. Pe bună dreptate Mântuitorul putea să
plângă disperat, privind la scena aceea îngrozitoare. Ierusalimul fusese
copilul grijii Sale și, după cum un părinte duios plânge pentru un fiu rătăcit,
tot astfel și Iisus plângea pentru cetatea iubită. Cum aș putea să te
părăsesc? Cum aș putea să te las pradă pieirii? Cum aș putea să te las să umpli
paharul nedreptății? Un singur suflet este așa de valoros, încât, în comparație
cu el, lumile se afundă fără însemnătate; dar aici urma să se piardă un întreg neam.
Când soarele care se grăbea să apună avea să coboare pe cer, ascunzându-se
vederii, ziua de har a Ierusalimului era sfârșită. Când procesiunea se oprise
pe culmea Muntelui Măslinilor, încă nu era prea târziu ca Ierusalimul să se
pocăiască. Îngerul harului își strângea atunci aripile, ca să coboare de pe
tronul de aur și să dea loc dreptății și judecății care se grăbea. Dar
cuprinzătoarea inimă a iubirii lui Hristos încă s-a mai rugat pentru
Ierusalimul care luase în râs îndurările Sale, disprețuise avertismentele Sale
și era gata să-și moaie mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să
se pocăiască, încă nu era prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui în
apus întârziau asupra templului, turnului și vârfului acoperișului, nu se mai
găsea oare vreun înger bun care să-l conducă la iubirea Mântuitorului și să
îndepărteze blestemul de la el? Frumoasă și nelegiuită cetate, care omorâse cu
pietre pe profeți, care lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, care se lega singură
prin nepocăința ei în lanțurile sclaviei - ziua îndurării pentru ea aproape
trecuse! Totuși Duhul lui Dumnezeu vorbește iarăși Ierusalimului. Înainte
ca ziua să treacă, se aduce o nouă dovadă pentru Hristos. Glasul martorilor se
înalță, răspunzând la o chemare din trecutul profetic. Dacă Ierusalimul va auzi
chemarea, dacă Îl va primi pe Mântuitorul care intră pe porțile lui, el poate
încă să mai fie salvat. Se raportează conducătorilor Ierusalimului că Iisus
Se apropie de oraș cu o mare mulțime de oameni. Dar ei n-au niciun cuvânt de
bun venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, ei ies să-L întâmpine,
sperând să împrăștie mulțimea. Când procesiunea era gata să coboare de pe
Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza
acestei bucurii zgomotoase. Când întreabă: „Cine este Acesta?”, ucenicii
răspund la această întrebare plini de duhul inspirației. În cuvinte elocvente,
ei repetă profețiile despre Hristos: Adam vă va spune: El este sămânța
femeii care trebuia să sfărâme capul șarpelui. Întrebați pe Avraam, și el
vă va spune: Este „Melhisedec, Împăratul Salemului”, Împăratul păcii. (Geneza
14, 18.). Iacov vă va spune: El este Șilo din seminția lui
Iuda. Isaia vă va spune: „Emanuel”, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare;
Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 7, 14; 9, 6.). Ieremia
vă va spune: Odrasla lui David, „Domnul, Neprihănirea noastră.” (Ieremia 23, 6.). Daniel
vă va spune: El este Mesia. Osea vă va spune: El este „Domnul oștirilor;
Numele Lui este Domnul.” (Osea 12, 5.). Ioan Botezătorul vă va spune: El
este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.). Marele
Iehova a proclamat de pe tronul Lui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit.” (Matei
3, 17.). Noi, ucenicii Lui, declarăm: „Acesta este Iisus, Mesia, Domnul
vieții, Răscumpărătorul lumii”. Iar domnul puterilor întunericului Îl
recunoaște, zicând: „știu cine ești, Sfântul lui Dumnezeu.” (Marcu 1, 24.).
63 - Un popor blestemat:
Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim era o
slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii Cerului, cu putere și slavă, în
mijlocul triumfului îngerilor și al bucuriei sfinților. Atunci se vor împlini
cuvintele lui Iisus către preoți și farisei: „De acum încolo nu Mă veți mai
vedea, până când veți zice: Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”
(Matei 23, 39.) Lui Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de
triumf final: el mai văzuse și soarta blestemată a celor care aveau să-L
respingă pe Hristos la prima Lui venire. „Își vor întoarce privirile spre Mine,
pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul său fiu,
și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul său născut.” (Zaharia 12,
10.) Scena aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate și
plângea pentru ea. În ruina trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea
finală a poporului vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu. Ucenicii au
văzut ura iudeilor față de Hristos, dar nu-și dădeau seama până unde va duce
aceasta. Ei nu înțelegeau încă adevărata stare a lui Israel și nici pedeapsa
care avea să cadă asupra Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut
de Hristos printr-o pildă vie. Ultimul apel către Ierusalim fusese
zadarnic. Preoții și conducătorii auziseră glasul profetic al trecutului
repetat de mulțime, ca răspuns la întrebarea: „Cine este Acesta?”, dar ei nu-l
primiseră ca pe un glas al Inspirației. Mâniați și surprinși, au încercat
să aducă poporul la tăcere. În mulțime se găseau slujbași romani, față de care
vrăjmașii L-au denunțat pe Iisus ca fiind conducătorul răscoalei. Ei susțineau
că El este gata să ia în stăpânire templul și să domnească aici ca împărat în
Ierusalim. Dar vocea liniștită a lui Iisus a făcut să tacă pentru un
moment mulțimea zgomotoasă, atunci când a declarat iarăși că nu a venit să
întemeieze o împărăție pământească; El urma să Se înalțe curând la Tatăl Său și
acuzatorii Lui nu aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în Slavă. Atunci,
prea târziu ca să mai fie salvați, ei Îl vor recunoaște. Hristos a spus aceste
cuvinte cu tristețe și cu o deosebită putere. Slujbașii romani au fost reduși
la tăcere și convinși. Inima lor, deși străină de influența divină, era mișcată
cum nu mai fusese niciodată. Pe fața liniștită și solemnă a lui Iisus ei au
citit iubire, bunăvoință și o liniștită demnitate. Au fost cuprinși de o
simpatie pe care n-o înțelegeau. În loc să-L aresteze pe Iisus, erau mai
degrabă înclinați să I se închine. Întorcându-se către preoți și conducători,
i-au acuzat că ei produc tulburările. Mânioși și înfrânți, conducătorii s-au
îndreptat atunci către oameni cu plângerile lor și au început să se certe între
ei plini de furie. Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu.
Aici totul era liniștit, deoarece cele întâmplate pe Muntele Măslinilor îi
atrăseseră pe oameni acolo. Un scurt timp Iisus a rămas la templu, privind la el
cu ochi întristați. Apoi S-a retras cu ucenicii și a revenit la Betania. Când
oamenii L-au căutat ca să-L așeze pe tron, nu L-au găsit. Iisus a petrecut
toată noaptea în rugăciune, iar dimineața a venit iarăși la templu. În drum, a
trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame și, zărind de departe un
smochin care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a
apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze, căci nu era „vremea
smochinelor”. Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite
localități; și despre unele podișuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe
drept „n-a venit încă vremea smochinelor”. Dar, în livada la care a venit Iisus,
un pom părea să fie înaintea celorlalți. El era deja acoperit cu frunze.
Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele și apoi frunzele. De
aceea, acest pom plin de frunze promitea și fructe coapte. Dar înfățișarea lui
era înșelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii
din vârf, Iisus „n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziș bogat și nimic mai
mult. Hristos l-a blestemat să se usuce. „În veac să nu mai mănânce nimeni
rod din tine”, a zis El. A doua zi dimineața, pe când Mântuitorul și ucenicii
erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate și frunzișul ofilit le-au
atras atenția. „Învățătorule”, a zis Petru, „uite că smochinul pe care l-ai
blestemat s-a uscat.” Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe
ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu
deprinderile și lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să
condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Își aminteau
cuvintele: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mântuiască.” (Luca 9, 56.). Minunile Lui fuseseră săvârșite ca să refacă,
nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai vindecător și restaurator.
Faptul acesta era neobișnuit. Și se întrebau care să fie rostul lui. Lui
Dumnezeu „Îi place îndurarea”. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc
moartea păcătosului.” (Mica 7, 18; Ezechiel 33, 11.). Pentru El, lucrarea
de nimicire și rostire de judecăți este „o lucrare străină.” (Isaia 28, 21.).
Dar, cu îndurare și iubire, El ridică vălul viitorului și le descoperă
oamenilor urmările unei vieți păcătoase. Blestemarea smochinului a fost o
parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-și frunzișul pretențios chiar
în fața lui Hristos, era un simbol al neamului iudaic. Mântuitorul dorea ca
ucenicii Săi să înțeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului și
că, de acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise
smochinului însușiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii
erau deosebiți de toate neamurile celelalte, susținând că sunt supuși lui
Dumnezeu. Ei fuseseră favorizați de El și pretindeau că sunt mai neprihăniți
decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume și a
dorinței de câștig. Se lăudau cu toate cunoștințele lor, dar erau neștiutori în
ce privește cerințele lui Dumnezeu și plini de fățărnicie. Ca și pomul
neroditor, ei își întindeau departe ramurile lor pretențioase, bogate în
aparență și frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia
iudeilor, cu templul ei măreț, cu altarele ei sfinte, cu preoții ei care purtau
mitră și cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la
înfățișare, dar umilința, iubirea și mila lipseau. Toți pomii din livadă
erau lipsiți de rod; dar pomii neînfrunziți nu trezeau nicio nădejde și nu
pricinuiau nicio dezamăgire. Prin pomii aceștia, erau reprezentate neamurile.
Și ele erau lipsite de evlavie ca iudeii; dar nu susțineau că servesc pe
Dumnezeu. Nu aveau pretenții îngâmfate de bunătate. Oamenii aceștia erau orbi
față de lucrările și căile lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul
smochinelor. Ei încă așteptau o zi care să le aducă lumină și nădejde. Iudeii,
care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru
că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau decât
să sporească vinovăția lor. Iisus venise înfometat la smochin pentru a
găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii.
El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce roadă pentru
binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii și privilegii și, în schimb,
căuta simpatia și colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei
jertfire de sine și milă, zel pentru Dumnezeu și dorință arzătoare de a lucra
pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi ținut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi
îndeplinit aceeași lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea
față de Dumnezeu și față de om era eclipsată de îngâmfare și mulțumire de sine.
Ei și-au atras ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărțeau lumii
comorile de adevăr pe care li le încredințase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei
ar fi putut să vadă atât păcatul, cât și pedeapsa lui. Uscat din cauza
blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit și bătut de vânt, uscat din
rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu
va fi retras de la el. Refuzând să împartă și altora binecuvântarea, el nu avea
s-o mai primească. „O, Israele”, zice Domnul, „singur te-ai nimicit.” (Osea 13,
9.). Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a
blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru
toate Bisericile și pentru toți creștinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui
Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulți oameni care nu trăiesc viața
neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt
creștini excelenți, nu înțeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei
plănuiesc și urmăresc numai folosul lor. Acționează numai pentru ei. Timpul are
valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ținta
în toate împrejurările vieții. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a
creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El
a intenționat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât
de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia
care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de
pretenții, dar nu avea rod. Ei țin formele închinării, dar fără pocăință sau
credință. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipsește ascultarea.
Zic, dar nu fac. În sentința rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează
cât de urâtă este în ochii Lui această pretenție deșartă. El declară că păcătosul
neprefăcut este mai puțin vinovat decât acela care zice că-I servește lui
Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa. Parabola smochinului, spusă
de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu
învățătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul
neroditor din parabolă, grădinarul a insistat. „Mai lasă-l și anul acesta, până
îl voi săpa împrejur, și-i voi pune îngrășăminte; și dacă aduce roade, bine;
iar dacă nu, să-l tăiem.” Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit și mai bine.
Trebuia să se facă tot ce era cu putință pentru el. Dar, dacă rămânea
neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este
precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le
vorbise Hristos. Ei erau reprezentați prin pomul neroditor și rămânea ca ei
să-și hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da
Cerul, dar nu au câștigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că
Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut rezultatul. Ei își hotărâră
propria nimicire. De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul
lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor judecățile Sale. Ei respinseseră
avertismentele și îi omorâseră pe prooroci. Oamenii din zilele lui Hristos se
făceau răspunzători de aceleași păcate, urmând aceeași cale. În
respingerea harului și avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăția
acelei generații. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanțurile pe care
neamul și le făurise de veacuri. În fiecare generație li s-a dat oamenilor
ziua lor de lumină și privilegiu. Un timp de probă în care puteau să se împace
cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de zile
și totuși să fie disprețuit și lepădat; dar vine un timp când harul face
ultimul apel. Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă
Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul plăcut și atrăgător încetează. Ziua
aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Iisus a plâns cu disperare pentru cetatea
blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele.
Respingând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele
mijloace de ajutor. Nu mai exista altă putere prin care ei să poată fi
eliberați. Poporul iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate
veacurile care disprețuiesc chemările Iubirii Nemărginite. Când a plâns asupra
Ierusalimului, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile.
În sentințele rostite asupra lui Israel, aceia care resping mustrările și avertismentele
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pot să citească propria condamnare. De pe
înălțimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile;
cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui
Dumnezeu.Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpățânat și nepocăit;
dar toată vinovăția, toate urmările respingerii harului erau chiar la ușa lui.
Așa se va întâmpla cu orice suflet care urmează aceeași cale. Dumnezeu zice:
„Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea”. „Ascultă și tu,
pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire care va fi rodul
gândurilor lui; căci n-au luat aminte la cuvintele Mele, și au nesocotit Legea
Mea.” (Osea 13, 9; Ieremia 6, 19.).
64 - Templul curățit din nou:
La începutul lucrării Sale, Hristos izgonise din
templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă; iar înfățișarea
Sa hotărâtă și dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înșelători. La
sfârșitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu și l-a găsit mai profanat
ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile
mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor și cu zăngănitul
banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă.
Demnitarii templului erau ei înșiși angajați în vânzări, cumpărări și schimburi
de bani. Erau stăpâniți atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui
Dumnezeu nu erau mai buni decât hoții. Prea puțin își dădeau seama preoții
și conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemați să o împlinească.
La fiecare Paști și Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate și
sângele lor era luat de preoți și turnat pe altar. Iudeii se obișnuiseră cu
jertfa de sânge și aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea
necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înțelegeau că aceasta
preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat
pentru viața lumii, și că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie
îndreptați către un Răscumpărător răstignit. Iisus a privit animalele
nevinovate aduse pentru jertfă și a văzut că iudeii făcuseră din marile lor
adunări scene pentru vărsarea de sânge și cruzime. În locul unei umilite
pocăințe de păcat, ei înmulțiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu
putea să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoții și conducătorii își
împietriseră inimile prin egoism și avariție. Simbolurile care arătau către
Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câștig. În felul acesta,
în ochii oamenilor, sfințenia serviciului de jertfă fusese în mare parte
distrusă. Indignarea lui Iisus fusese stârnită; El știa că sângele Său, care
foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot
atât de puțin apreciat de preoți și bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl
făceau să curgă necontenit. Hristos vorbise prin profeți împotriva acestor
practici. Samuel spusese: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și
jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât
jertfele, și păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”.
Și Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca
unor conducători ai Sodomei și Gomorei: „Ascultați Cuvântul Domnului, căpetenii
ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-mi
trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de
tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor
și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de
lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?” „Spălați-vă deci și curățiți-vă. Luați
dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți
răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit,
faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.” (1 Samuel 15, 22; Isaia 1,
10-12.16.17.). Acela care dăduse aceste profeții repeta acum pentru ultima
dată avertizarea. Ca împlinire a profeției, poporul Îl proclamase pe Iisus rege
al lui Israel. El primise închinarea lor și acceptase rolul de rege. El trebuia
să Se poarte astfel. El știa că eforturile Sale de a reforma o preoție coruptă
aveau să fie în zadar; cu toate acestea, El trebuia să-și facă lucrarea; acelui
popor necredincios, trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine. Încă
o dată privirea pătrunzătoare a lui Iisus a trecut pe deasupra curții profanate
a templului. Toți ochii s-au întors spre El. Preoți și conducători,
farisei Și neamuri L-au privit cu uimire și teamă pe Acela care stătea în
fața lor în măreția Împăratului Cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura
omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate și o slavă pe care El nu le
mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi
atât cât le-a îngăduit mulțimea. Afară de câțiva dintre ucenicii Săi, toți s-au
retras și Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă
părea insuportabilă. „Hristos vorbi cu o putere care îi zgudui pe oameni ca o furtună
puternică. „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune”, dar voi ați
făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Glasul Lui părea un foc care mistuie. A
poruncit cu autoritate: „Ridicați acestea de aici.” (Ioan 2, 16.). Cu trei
ani mai înainte, conducătorii templului se rușinaseră de fuga lor la porunca
lui Iisus. De atunci, s-au mirat mereu de propria frică și de faptul că
ascultaseră fără cârtire de un Om umil. Și-au dat seama că nu trebuia să
se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau mai
îngroziți decât înainte și au ascultat porunca lui Iisus cu o grabă mai mare.
Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoții și negustorii au
fugit dinaintea Lui, luând cu ei și vitele. În drumul lor, au fost întâlniți
de o mulțime de oameni care veneau cu bolnavii lor și întrebau de Marele
Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câțiva dintre ei
să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui
simplă privire îi izgonise din fața Lui pe preoți și pe conducători. Dar un
mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulțimea grăbită, doritori să ajungă la
Acela care era unica lor nădejde. Când mulțimea a fugit din templu, mulți
rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniții. Din nou s-a
umplut curtea templului de bolnavi și muribunzi, din nou Iisus i-a
ajutat. După un timp, preoții și conducătorii au îndrăznit să se întoarcă
la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinși de neliniște, vrând să
cunoască următorul pas al lui Iisus. Se așteptau ca El să ia tronul lui David.
Revenind încet la templu, au auzit glasurile bărbaților, femeilor și copiilor
care Îl lăudau pe Dumnezeu. O dată intrați, au rămas uimiți de priveliștea
minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecați, orbii căpătau vedere, surzii
auzeau și ologii săreau de bucurie. Copiii mai ales îi întreceau pe toți în
voie bună. Iisus îi vindecase de bolile lor. El îi luase în brațe, primise
sărutul lor de iubire, plin de recunoștință, iar unii dintre ei adormiseră la
pieptul Lui, pe când îi învăța pe oameni. Acum, cu glasuri voioase, Îi aduceau
cinste. Repetau osanalele din ziua trecută și fluturau biruitori ramuri de
finic înaintea Mântuitorului. Templul suna și răsuna de strigătele lor:
„Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” „Iată că Împăratul tău vine
la tine; El este neprihănit și biruitor.” (Psalmii 118, 26 - T.M.; Zaharia
9, 9.) „Osana, Fiul lui David!” Aceste glasuri fericite și nestingherite
erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât să oprească o
asemenea demonstrație. Ei le spuneau oamenilor că templul lui Dumnezeu este
profanat de picioarele copiilor și de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele
lor nu fac nicio impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la
Hristos: „Auzi ce zic aceștia?” „Da”, le-a răspuns Iisus. „Oare n-ați citit
niciodată cuvintele acestea: Tu ai scos laudă din gura pruncilor și din
gura celor ce sug?” Profeția arătase mai dinainte că Hristos trebuia să
fie făcut rege și cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoții și
conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească Slava lui Dumnezeu, care făcuse
din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere,
stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului. Fariseii erau foarte
încurcați și neliniștiți. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau
intimida. Iisus luase poziția de păzitor al templului. Niciodată mai înainte
nu-și însușise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele și
faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar
niciodată într-un chip atât de solemn și impresionant. În prezența oamenilor
care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoții și conducătorii nu
îndrăzneau să I se arate pe față ca vrăjmași. Deși înfuriați și rușinați de
răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea. A doua zi
dimineața, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăși ce să facă împotriva lui Iisus.
Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianității Lui. De atunci, El
făcuse lucruri mari prin toată țara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip
minunat mii de oameni, umblase pe valuri și liniștise marea înfuriată. Deseori
citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă; izgonise demoni, înviase
morți. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianității Sale. Ei s-au
hotărât acum să nu ceară niciun semn al autorității Lui, ci să smulgă de la El
o recunoaștere sau o declarație prin care să-L poată condamna. Mergând la
templu, unde El îi învăța pe oameni, au început să-L întrebe: „Cu ce putere
faci Tu lucrurile acestea? Și cine ți-a dat puterea aceasta?” Ei se așteptau ca
El să susțină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susținere de felul
acesta intenționau să o nege. Dar Iisus i-a primit cu o întrebare care, în
aparență, aparținea unui alt subiect și a pus condiția că le va răspunde dacă
și ei vor răspunde la întrebarea aceasta: „Botezul lui Ioan”, a zis El, „de
unde venea? Din Cer sau de la oameni?” Preoții au văzut că se găsesc
într-o dilemă din care niciun artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că
botezul lui Ioan era din Cer, inconsecvența lor urma să apară cu și mai multă
putere. Hristos ar fi zis: De ce n-ați crezut atunci în el? Ioan mărturisește
despre Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan
1, 29.). Dacă preoții credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege
mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziție, că lucrarea lui
Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulțumire, deoarece poporul
ținea la Ioan ca la un profet. Cu viu interes, mulțimea aștepta hotărârea.
Ei știau că preoții susținuseră că primesc lucrarea lui Ioan și așteptau ca
aceștia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce
s-au sfătuit în taină, preoții au hotărât să nu își asume vreo obligație.
Fățarnici, voind să pară ignoranți, ei au zis: „Nu știm”. „Nici Eu nu vă voi
spune cu ce putere fac lucrurile acestea”, a zis Hristos. Cărturarii,
preoții și conducătorii au fost aduși cu toții la tăcere. Înfrânți și
dezamăgiți, stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui
Hristos și alte întrebări. Prin lașitate și nehotărâre, ei pierduseră în mare
parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceștia
încrezuți și plini de îndreptățire de sine fuseseră înfrânți. Toate aceste
cuvine și fapte ale lui Iisus erau de mare însemnătate și influența lor urma să
se simtă tot mai mult după răstignirea și înălțarea Lui. Mulți dintre cei care
cu nerăbdare așteptaseră rezultatul întrebării lui Iisus aveau să devină, în
cele din urmă, ucenici ai Săi și ei fuseseră atrași prima dată spre El de
cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului
urma să nu se șteargă din mintea lor. Contrastul dintre Iisus și marele preot,
când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaș al templului era îmbrăcat în
veșminte bogate și scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezența lui
era maiestuoasă, părul și barba lungă erau argintate de vârstă. Înfățișarea lui
îi umplea de teamă pe privitori. În fața acestei Auguste persoane stătea
Maiestatea Cerului, fără podoabe și fără strălucire. Veșmintele Sale erau
pătate de mult umblet; fața Sa palidă exprima tristețe și răbdare; dar
înfățișarea Lui inspira demnitate și bunăvoință, care erau în surprinzător
contrast cu aerul mânios, încrezut și îngâmfat al marelui preot. Din momentul
acela, mulți dintre cei care au fost martori ai cuvintelor și faptelor lui Iisus
în templu L-au prețuit în inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe
măsură ce sentimentele poporului se întorceau de partea Lui, ura preoților față
de Iisus creștea. Înțelepciunea, cu care scăpase din cursele întinse pentru
picioarele Lui, fiind o nouă dovadă a dumnezeirii Lui, a aprins și mai mult
mânia lor. În lupta Sa cu rabinii, nu era scopul lui Hristos să-și
umilească împotrivitorii. El nu era bucuros să-i vadă într-o încurcătură. El
avea de dat o învățătură însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmașii Săi,
îngăduind ca ei să fie prinși în capcana întinsă pentru El. Faptul că își
recunoscuseră ignoranța în ce privește caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat
ocazia să vorbească și El a folosit-o pentru a le arăta adevărata lor stare,
adăugând o nouă avertizare la cele multe de mai înainte. „Ce gândiți?” a
zis El. „Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: Fiule,
du-te astăzi de lucrează în via mea! Nu vreau, i-a răspuns el. În urmă i-a
părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul
acesta a răspuns: Mă duc, doamne, și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia
tatălui său?” Această întrebare venită pe neașteptate i-a luat prin
surprindere pe ascultători. Ei urmăriseră parabola de aproape și acum au
răspuns imediat: „Cel dintâi”. ținând privirea hotărâtă asupra lor, Iisus a
răspuns cu un ton sever și solemn: „Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele
merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi
umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele
l-au crezut; și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca
să-l credeți”. Preoții și conducătorii nu avuseseră cum să nu dea un
răspuns corect la întrebarea lui Hristos și în felul acesta El a obținut
poziția lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi reprezenta pe vameși, pe
aceia care erau disprețuiți și urâți de farisei. Vameșii fuseseră mari
păcătoși. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în
viața lor o totală împotrivire față de cererile Lui. Ei fuseseră
nerecunoscători și nesfinți; când li s-a spus să meargă și să lucreze în via
Domnului, ei au arătat un refuz disprețuitor. Dar, când a venit Ioan, predicând
pocăința și botezul, vameșii au primit mesajul lui și au fost botezați. Al
doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii neamului iudaic. Câțiva farisei se
pocăiseră și primiseră botezul lui Ioan; dar conducătorii nu voiau să
recunoască faptul că el venea de la Dumnezeu. Avertizările și mustrările lui nu
i-au condus la reformă. Au lepădat sfatul lui Dumnezeu față de ei și nu au fost
botezați de el. (Luca 7, 30.). Ei au tratat mesajul lui cu dispreț. Asemenea
celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: „Mă duc, doamne”,
dar n-a mers, preoții și conducătorii spuneau că ascultă, dar erau neascultători.
Ei făceau mare caz de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de Legea lui
Dumnezeu; dar ascultarea lor era falsă. Vameșii erau acuzați și blestemați de
farisei ca necredincioși, dar aceștia arătau prin credința și faptele lor
că mergeau în Împărăția Cerului înaintea acestor oameni plini de
îndreptățire de sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte nu
corespundeau cu mărturisirea lor de evlavie. Preoții și conducătorii nu
era dispuși să sufere aceste adevăruri mustrătoare; ei au tăcut, sperând totuși
că Iisus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui;
dar mai aveau încă multe să audă. „Ascultați o altă pildă”, a zis Hristos.
„Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat
un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă
țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia
partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe
altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi,
mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la
ei pe fiul său, zicând: Vor primi cu cinste pe fiul meu! Dar vierii, când au văzut
pe fiul, au zis între ei: Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem
stăpânire pe moștenirea lui! Și au pus mâna pe el și l-au scos afară din vie și
l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor
acelora?” Iisus S-a adresat tuturor celor de față, dar au răspuns preoții
și conducătorii. „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde”, au zis ei, „și via
o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Cei care au vorbit
n-au înțeles la început aplicația parabolei, dar acum au văzut că singuri și-au
rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfățișa pe Dumnezeu, via reprezenta poporul
iudeilor, iar gardul era legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al
templului. Stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulțirea rodului
viei. „Ce-aș mai fi putut face viei mele”, zice el, „și nu i-am făcut?” (Isaia
5, 4.). Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru Israel.
Și după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită din roadele
viei, tot așa și poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o viețuire
corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe
robii trimiși de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeții
trimiși de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăință. Toți trimișii, unul după altul,
au fost omorâți. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie pusă la
îndoială și, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puțin evidente. În fiul
cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii
neascultători, pe care aceștia au pus mâna și l-au omorât, preoții și
conducătorii au văzut un tablou clar al lui Iisus și cele ce puteau să I se
întâmple. Chiar atunci ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl
trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor
nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe
Hristos. Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: „N-ați citit
niciodată în Scripturi că: Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie
pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii
noștri? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va
fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra
aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela pe care va cădea ea, îl va
spulbera”. Iudeii repetaseră adeseori profeția aceasta în sinagogă,
aplicând-o lui Mesia. Hristos era Piatra unghiulară a sistemului iudaic și a
întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră de temelie o lepădau acum
clăditorii iudei, preoții și conducătorii lui Israel. Mântuitorul le atrăgea
atenția la profețiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele
posibile, El a căutat să lămurească natura faptei pe care erau gata s-o
săvârșească. Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: „Când va veni
stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”, Hristos urmărea ca fariseii să
răspundă așa cum au făcut. El intenționa ca ei singuri să se osândească.
Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăință, aveau să le
pecetluiască soarta și El dorea ca ei să vadă că singuri își atrăseseră ruina.
El intenționa să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile
lor ca popor, lucru care și începuse și care trebuia să se termine nu numai cu
distrugerea templului și a cetății lor, dar și cu împrăștierea neamului. Ascultătorii
au recunoscut avertizarea. Dar, fără să țină seama de osânda pe care singuri o
pronunțaseră, preoții și conducătorii erau gata să întregească tabloul, zicând:
„Iată Moștenitorul; veniți să-L omorâm”. Dar, când au căutat să-L prindă, s-au
temut de mulțime, deoarece sentimentele poporului erau în favoarea lui
Hristos. Citând profeția despre piatra lepădată, Hristos S-a referit la o
situație reală din istoria lui Israel. Întâmplarea avusese loc la clădirea
primului templu. Cu toate că avea o aplicație deosebită în timpul primei veniri
a lui Hristos și ar fi trebuit să-i impresioneze cu putere deosebită pe iudei,
ea are și o învățătură pentru noi. Când s-a zidit templul lui
Solomon, pietrele imense pentru ziduri și temelie au fost pregătite în
totul la carieră; după ce au fost duse la locul de zidire, nicio unealtă nu
trebuia să le mai atingă; lucrătorii trebuiau numai să le așeze la loc. Pentru
a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime neobișnuită și de o
formă deosebită; dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc și nu voiau să o
primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când meșterii au ajuns
la zidirea colțului, au căutat o piatră destul de mare și rezistentă și de o
formă potrivită, care să ocupe tocmai locul acela și să suporte marea povară
care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o alegere neînțeleaptă pentru acel
loc important, întreaga clădire urma să fie primejduită. Trebuia să se găsească
o piatră în stare să reziste la influența soarelui, a gerului și a furtunii. De
mai multe ori au încercat diferite pietre, dar, sub apăsarea unei imense
poveri, s-au sfărâmat. Altele nu puteau să sufere proba schimbărilor rapide din
atmosferă. Dar, în cele din urmă, atenția le-a fost atrasă de piatra lepădată
atâta vreme. Fusese expusă la aer, soare și furtună fără să arate cea mai slabă
fisură. Zidarii au cercetat piatra. Trecuse toate probele, afară de una. Dacă
putea să treacă proba presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba
s-a făcut. Piatra a fost acceptată, dusă la locul destinat și s-a văzut că era
potrivită exact pe locul acela. În viziune profetică, se arătase lui Isaia că
această piatră era un simbol al lui Hristos. El zice: „Sfințiți însă pe Domnul
oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș
sfânt, dar și o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două
case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulți
se vor poticni, vor cădea și se vor sfărâma, vor da în laț și vor fi prinși.”
Dus în viziune profetică până la întâia venire, profetului i s-a arătat că
Hristos urma să sufere încercări și greutăți, simbolizate prin tratamentul
suferit de piatra din capul unghiului, din templul lui Solomon. „De aceea așa
vorbește Domnul, Dumnezeu: Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră
încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie
puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.” (Isaia 8, 13-15; 28,
16.). În înțelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie
și a așezat-o. El a numit-o „temelie puternică”. Întreaga lume poate așeza pe
ea poverile și durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranță, toți pot clădi
pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El nu vor fi
dezamăgiți. El a suportat toate probele. Vinovăția lui Adam și a urmașilor
lui a apăsat asupra Sa și El a ieșit mai mult decât biruitor asupra puterilor
răului. El a dus poverile aruncate asupra Lui de toți păcătoșii care s-au
pocăit. În Hristos, inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toți
cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină siguranță. În profeția
lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât și o piatră
de poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspirația Duhului Sfânt, arată
limpede pentru cine este Hristos o stâncă de temelie și pentru cine este o
piatră de poticnire. „Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul,
apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă
înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o
casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești,
plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Căci este scris în Scriptură: „Iată
că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede
în El, nu va fi dat de rușine.” Cinstea aceasta este dar pentru voi, care ați
crezut! Dar pentru cei necredincioși, „piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns
să fie pusă în capul unghiului”; și „o piatră de poticnire, și o stâncă de
cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, și la aceasta sunt
rânduiți.” (1 Petru 2, 3-8.). Pentru cei care cred, Hristos este temelia
sigură. Aceștia sunt cei care cad pe Stâncă și se zdrobesc. Aici sunt
prezentate supunerea față de Hristos și credința în El. A cădea pe Stâncă și a
fi zdrobit înseamnă să renunțăm la neprihănirea proprie și să mergem la Hristos
cu umilința unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre și crezând în iubirea
Lui plină de iertare. Și tot astfel, prin credință și ascultare, clădim pe
Hristos ca temelie a noastră. Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii,
cât și neamurile. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în siguranță.
Ea este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru a susține
greutatea și povara lumii întregi. Și, prin legătura lui Hristos, Piatra vie,
toți cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulți sunt ciopliți,
lustruiți, înfrumusețați prin propriile sforțări; dar nu pot să devină „pietre
vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, niciun om
nu poate fi mântuit. Fără viața lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii
de ispite. Siguranța noastră veșnică depinde de așezarea clădirii pe temelia
cea sigură. Astăzi, mulți oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate.
Când cade ploaia, când bate furtuna și se revarsă apele, casa lor se
prăbușește, pentru că nu este întemeiată pe Stânca veșnică, pe Piatra din capul
unghiului, Iisus Hristos. Pentru cei care „se lovesc de ea, pentru că n-au
crezut Cuvântul”, Hristos este o piatră de poticnire. Dar „piatra pe care au
lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. Ca și piatra
lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui pământească dispreț și
brutalitate. El a fost „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și
obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, ... și noi nu L-am băgat în
seamă.” (Isaia 53, 3.). Dar era aproape timpul ca El să fie proslăvit. Prin
învierea din morți, El urma să fie „dovedit cu putere că este Fiul lui
Dumnezeu.” (Romani 1, 4.). La a doua Lui venire, avea să fie descoperit ca
Domnul cerului și al Pământului. Aceia care acum se pregăteau să-L răstignească
aveau să recunoască măreția Lui. În fața Universului, Piatra lepădată avea să
fie așezată în capul unghiului. Și peste „oricine va cădea îl va
spulbera”. Oamenii care L-au lepădat pe Hristos urmau să vadă în curând cum
cetatea și poporul lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită și
risipită ca praful înaintea vântului. Și ce lucru i-a nimicit pe iudei? Tocmai
stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi fost siguranța lor. Bunătatea lui
Dumnezeu fusese disprețuită, neprihănirea lepădată, iar harul neglijat. Oamenii
s-au așezat împotriva lui Dumnezeu și tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a
întors spre nimicirea lor. Tot ce Dumnezeu rânduise pentru viață s-a dovedit a
fi spre moarte. În răstignirea lui Iisus de către iudei se cuprindea
distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea imensă
care i-a afundat în ruină. Așa va fi și în marea zi de pe urmă, când judecata
va cădea asupra acelora care au lepădat harul lui Dumnezeu. Hristos, Piatra lor
de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feței Sale, care
pentru cel neprihănit este viață, va fi pentru cel rău un foc mistuitor. Pentru
că a lepădat și a disprețuit iubirea și harul, păcătosul va fi pedepsit așa cum
merită. Prin multe ilustrații și prin repetate avertismente, Iisus a
arătat care va fi urmarea faptului că iudeii lepădaseră pe Fiul lui Dumnezeu.
În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora din toate timpurile care refuză
să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare avertisment este pentru ei.
Templul întinat, fiul neascultător, vierii necredincioși, zidarii disprețuitori
se regăsesc în experiența fiecărui păcătos. Dacă nu se pocăiește, va avea parte
de soarta pe care aceștia au preînchipuit-o.
65 - Controversa:
Preoții și conducătorii ascultaseră în tăcere
mustrările atât de pătrunzătoare ale lui Hristos. Ei nu puteau să respingă
acuzațiile. Dar erau cu atât mai hotărâți să-L prindă în cursă și, urmărind
aceasta, au trimis la El iscoade, unii „care se prefăceau că sunt neprihăniți,
ca să-L prindă cu vorba și să-L dea pe mâna stăpânirii și pe mâna puterii
dregătorului”. Ei n-au trimis pe fariseii bătrâni, pe care Iisus îi întâlnise
adesea, ci tineri zeloși și înflăcărați, crezând că Hristos nu-i cunoștea.
Aceștia erau însoțiți de câțiva irodieni, care trebuiau să asculte cuvintele
lui Hristos, ca să poată mărturisi împotriva Lui la judecată. Fariseii și
irodienii fuseseră vrăjmași neîmpăcați, dar acum se uniseră împotriva lui
Hristos. Fariseii murmuraseră totdeauna împotriva tributului pe care romanii
îl cereau de la ei. Ei socoteau plătirea tributului ca fiind împotriva Legii
lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I întinde o cursă lui Iisus. Iscoditorii
au venit la El și, cu o aparentă sinceritate, ca și cum ar fi dorit să-și
cunoască datoria, au spus: „Învățătorule, știm că vorbești și înveți pe oameni
drept și că nu cauți la fața oamenilor, că-i înveți calea lui Dumnezeu în
adevăr. Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” Cuvintele: „Știm că
vorbești și că înveți pe oameni drept”, dacă ar fi fost sincere, ar fi fost o
minunată recunoaștere. Dar erau rostite pentru a înșela; cu toate acestea,
mărturisirea lor era adevărată. Fariseii știau că Hristos vorbea și învăța pe
oameni adevărul și după mărturisirea lor vor fi judecați. Cei care-L
întrebaseră pe Iisus credeau că își ascunseseră scopul destul de bine; dar Iisus
a citit în inima lor ca într-o carte deschisă și le-a descoperit fățărnicia.
„Pentru ce Mă ispitiți?” le-a zis El, dându-le astfel un semn pe care ei nu-l
ceruseră, arătând că El descoperise planul lor ascuns. Ei au fost și mai mult
încurcați când a adăugat: „Arătați-Mi un ban”; au adus banul și El i-a
întrebat: „Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale Cezarului”, au
răspuns ei. Arătând inscripția de pe ban, Iisus a zis: „Dați dar Cezarului ce
este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Iscoditorii se
așteptau ca Iisus să răspundă la întrebarea lor direct, într-un fel sau altul.
Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiți bir cezarului, ar fi fost pârât la
autoritățile romane și arestat ca instigator la rebeliune. Iar în cazul în care
ar fi zis: Se cade să plătiți bir, aveau de gând să-L acuze înaintea poporului
că Se împotrivește Legii lui Dumnezeu. Acum însă se simțeau înfrânți și
încurcați. Planurile le fuseseră zădărnicite. Răspunsul scurt, primit la
întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt. Răspunsul lui Hristos n-a fost ales
ca o cale ușoară de scăpare, ci era un răspuns sincer la întrebare. ținând în
mână banul roman, pe care erau imprimate numele și chipul Cezarului, El a
declarat că, întrucât trăiau sub ocrotirea puterii romane, ei trebuiau să dea
acelei puteri sprijinul cerut, atâta vreme cât acesta nu venea în conflict cu o
datorie mai înaltă. Deși supuși pașnici față de legile țării, ei trebuiau să
dea ascultare în primul rând lui Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos: „Dați
... lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” era o aspră mustrare pentru iudeii
intriganți. Dacă și-ar fi împlinit cu credincioșie datoriile față de Dumnezeu,
ei n-ar fi ajuns un popor lepădat, supus unei puteri străine. Niciun steag
roman n-ar fi fluturat deasupra Ierusalimului, nicio santinelă romană n-ar fi
stat la porțile lui, niciun guvernator roman n-ar fi dormit înăuntrul zidurilor
lui. Neamul iudaic plătea pedeapsa îndepărtării de Dumnezeu. Când
fariseii au auzit răspunsul lui Hristos, „mirați de cuvintele acestea, ei L-au
lăsat și au plecat”. El le-a mustrat fățărnicia și îngâmfarea și, în
același timp, a stabilit un mare principiu, un principiu care precizează
lămurit limitele datoriei omului față de cârmuirea civilă și datoriile lui față
de Dumnezeu. În mintea multora, o chestiune încurcată a fost lămurită. De aici
înainte, ei au păstrat mereu principiul cel drept. Și cu toate că mulți au
plecat nemulțumiți, ei au văzut că principiul care se afla la baza întrebării a
fost clar stabilit și s-au mirat de discernământul lui Iisus. Abia au fost
aduși la tăcere, că saducheii au și venit cu întrebările lor viclene. Cele două
partide erau în vrăjmășie neîmpăcată unul cu celălalt. Fariseii erau adepții
rigizi ai tradiției. Ei erau scrupuloși în ceremonii exterioare, stăruitori în
spălări rituale, în posturi, în rugăciuni lungi și milostenii bătătoare la
ochi. Dar Hristos a declarat că ei desființau Legea lui Dumnezeu, ținând ca
doctrină porunci omenești. Gruparea lor se caracteriza prin bigotism și
fățărnicie; totuși, printre ei se aflau și oameni cu adevărată evlavie, care au
primit învățăturile lui Hristos și au devenit ucenici ai Lui. Saducheii
respingeau tradițiile fariseilor. Mărturiseau că ei cred cea mai mare parte din
Scripturi și fac din ele o regulă de viață; dar, de fapt, erau necredincioși și
materialiști. Saducheii tăgăduiau existența îngerilor, învierea morților
și doctrina despre viața viitoare, cu răsplata și pedeapsa ei. În toate punctele
acestea se deosebeau de farisei. Între cele două partide, învierea era
îndeosebi un subiect de conflict. Fariseii credeau cu putere în înviere, dar,
în discuțiile acestea, vederile lor cu privire la viața viitoare își
pierduseră toată claritatea. Moartea devenise pentru ei o taină inexplicabilă.
Neputința lor de a răspunde la argumentele saducheilor dădea naștere la o
iritare continuă. Discuțiile dintre cele două partide duceau adesea la certuri
grele, care îi lăsau mai înstrăinați decât înainte. Saducheii erau mult
mai puțini la număr decât adversarii lor și nu aveau o influență atât de
puternică asupra oamenilor de rând; dar mulți dintre ei erau bogați și aveau
influența pe care o dă bogăția. În rândul lor se găseau majoritatea preoților
și dintre ei se alegea de obicei marele preot. Aceasta se făcea totuși cu
condiția expresă ca ideile lor sceptice să nu fie scoase în evidență. Din cauza
numărului și popularității fariseilor, era necesar ca saducheii să accepte, de
formă, învățăturile lor când dețineau o slujbă preoțească; dar, chiar prin
faptul că puteau să fie aleși pentru o astfel de slujbă, se dădea putere
rătăcirii lor. Saducheii lepădau învățătura lui Iisus. El era condus de
principii pe care ei nu voiau să le admită când se manifestau în felul acesta,
iar învățăturile Lui cu privire la Dumnezeu și viața viitoare contraziceau
teoriile lor. Ei credeau în Dumnezeu ca singura ființă superioară omului, dar
susțineau că o providență atotconducătoare și o preștiință divină l-ar lipsi pe
om de libertatea morală și l-ar aduce la starea de rob. Ei credeau că, după ce
l-a creat pe om, Dumnezeu l-a lăsat singur, independent față de o influență
superioară. Susțineau că omul era liber să-și conducă viața și să dirijeze
evenimentele lumii, că soarta omului era în mâna lui. Tăgăduiau că Duhul lui
Dumnezeu lucrează prin eforturile omenești sau prin mijloace naturale. Și
totuși ei susțineau că, prin folosirea corectă a puterilor sale naturale, omul
poate fi înălțat și iluminat; că, printr-o disciplină riguroasă, viața poate fi
curățită. Ideile lor despre Dumnezeu le influențau caracterul. După
concepția lor, El n-avea niciun interes față de om și, ca urmare, nici ei nu
aveau vreo considerație unul față de altul, ci erau foarte dezbinați. Refuzând
să recunoască influența Duhului Sfânt asupra acțiunii omului, duceau lipsă de
puterea Lui în viața lor. Asemenea celorlalți iudei, se lăudau mult cu dreptul
lor de naștere ca fii ai lui Avraam și cu credincioșia lor strictă față de
cerințele legii; dar erau lipsiți de adevăratul spirit al legii, de credința și
de mila lui Avraam. Simpatiile lor naturale erau mărginite la un cerc restrâns.
Ei credeau că este posibil pentru toți oamenii să-și câștige bunurile și
binecuvântările vieții; inima lor nu era mișcată de lipsurile și suferințele
altora. Trăiau pentru ei înșiși. Prin cuvintele și faptele Sale, Hristos
mărturisea despre o putere divină, care produce rezultate supranaturale, despre
o viață viitoare, dincolo de cea prezentă, despre Dumnezeu ca Tată al
oamenilor, având grijă totdeauna de nevoile lor. El descoperea lucrarea puterii
divine în milostenie și îndurare, care mustra purtarea egoistă a saducheilor.
El învăța că, atât pentru binele imediat al omului, cât și pentru cel veșnic,
Dumnezeu influențează inima prin Duhul Sfânt. A arătat greșeala de a ne încrede
în puterea omenească pentru schimbarea caracterului, care poate fi săvârșită
numai de Duhul lui Dumnezeu. Saducheii erau hotărâți să discrediteze
această învățătură. Căutând o dispută cu Iisus, au fost siguri că puteau să-L
facă să-și piardă reputația, chiar dacă nu izbuteau să-L condamne. Subiectul
ales pentru dispută a fost învierea. Dacă era de acord cu ei, atunci era în și
mai mare vrăjmășie cu fariseii. Dacă Se deosebea de ei, intenționau să-I ia
învățătura în râs. Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din
aceleași particule de materie și în starea nemuritoare, și în cea muritoare,
atunci când învie din morți va trebui să aibă carne și sânge și să reia viața
întreruptă pe Pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca legăturile
de pe Pământ să fie reluate și toate lucrurile să se unească din nou,
căsătoriile să fie continuate și toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte
de moarte, slăbiciunile și pasiunile acestei vieți fiind continuate în viața
viitoare. Ca răspuns la întrebarea lor, Iisus a ridicat vălul care
acoperea viața viitoare. „La înviere”, a zis El, „nici nu se vor însura, nici
nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în Cer.” El a arătat că
saducheii erau greșiți în credința lor. Bazele raționamentului lor erau false.
„Vă rătăciți”, a adăugat El, „pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu.” El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de
fățărnicie, ci de necredință. Saducheii se lăudau că, dintre toți oamenii,
ei țin cel mai mult la Scripturi. Dar Iisus a arătat că ei nu cunoscuseră
adevăratul lor înțeles. Cunoștința aceasta trebuia să fie explicată prin lumina
dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoștințe cu privire la
Scripturi și la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra
credinței și a întunecimii lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui
Dumnezeu la măsura rațiunii lor mărginite. Hristos i-a invitat să-și deschidă
mintea față de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească și să le
întărească înțelegerea. Mii de oameni devin necredincioși, pentru că mintea lor
mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata
putere dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile
unei asemenea puteri, atribuindu-le forțelor naturale, pe care le înțeleg și
mai puțin. Singura cheie a tainelor care ne înconjoară este recunoașterea
prezenței și puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară. Oamenii au nevoie
să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul Universului, Acela care poruncește
și face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului,
tainelor și mijloacelor folosite de El. Hristos le-a declarat
ascultătorilor Săi că, dacă nu ar fi fost învierea din morți, Scripturile în
care ei mărturiseau a crede nu ar fi fost de nicio valoare. El a zis: „Cât
privește învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a
zis: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii”. Dumnezeu
privește lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. El vede de la început
sfârșitul și privește rezultatul lucrării Sale ca și când ar fi deja realizat.
Prețioși în ochii lui Dumnezeu sunt aceia care au murit, începând cu Adam, și
toți sfinții care vor mai muri vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși
din mormânt la viața nemuritoare. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor și ei vor fi
poporul Său. Între Dumnezeu și sfinții înviați va fi o legătură duioasă și
strânsă. Starea aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja. Pentru
El, morții trăiesc. Prin cuvintele lui Hristos, saducheii au fost aduși la
tăcere. Ei nu mai puteau să-I răspundă. Nu rostise niciun cuvânt de care ei să
se poată folosi în vreun fel pentru a-L condamna. Adversarii Lui nu câștigaseră
altceva decât disprețul oamenilor. Cu toate acestea, fariseii nu și-au
pierdut nădejdea de a-L face să spună ceva pe care să-l folosească împotriva
Lui. Au găsit un cărturar care să-L întrebe pe Iisus care dintre Cele Zece
Porunci ale legii este de mai mare însemnătate. Fariseii înălțaseră
primele patru porunci, care arată datoria omului față de Creatorul lui, ca
fiind de o însemnătate mai mare decât celelalte șase, care definesc datoria
omului față de semenul său. Drept urmare, stăteau destul de rău în ce
privește evlavia practică. Iisus le arătase oamenilor marea lor lipsă și-i
învățase că au nevoie de fapte bune, declarând că pomul se cunoaște după roade.
Pentru motivul acesta, El fusese acuzat că înalță ultimele șase porunci
deasupra primelor patru. Învățătorul legii s-a apropiat de Iisus cu o
întrebare directă: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Răspunsul lui
Hristos a fost direct și puternic: „Cea dintâi este aceasta: „Ascultă, Israele!
Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn”; și „Să iubești pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu
toată puterea ta””. Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea
dintâi, a zis Hristos, deoarece izvorăște din ea: „Să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți. Nu este poruncă mai mare decât aceasta”. „În aceste două
porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.” Primele patru porunci din
Cele Zece sunt rezumate în această mare învățătură: „Să iubești pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta”. Ultimele șase sunt cuprinse în cealaltă: „Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Aceste două porunci sunt o
expresie a principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ținută, iar a doua să
fie călcată; nici a doua nu poate fi ținută, iar cea dintâi călcată. Dacă
Dumnezeu are locul ce I se cuvine în inima noastră, atunci și semenului nostru
îi vom da locul potrivit și îl vom iubi ca pe noi înșine. Numai atunci când Îl
iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru
fără părtinire. Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea față de
Dumnezeu și om, încălcarea oricărui precept al legii înseamnă nesocotirea
acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învățat pe ascultătorii Săi că
Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărțite unul de altul, dintre
care unele sunt de mai mare însemnătate, pe când altele sunt de mai mică
însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru
prezintă primele patru și ultimele șase porunci ca un tot dumnezeiesc și spune
că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile
Lui. Cărturarul care-L întrebase pe Iisus cunoștea bine legea și a rămas
uimit de cuvintele Lui. El nu se aștepta ca Iisus să dovedească o cunoaștere
atât de adâncă și desăvârșită din Scriptură. El câștigase o mai cuprinzătoare
înțelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea
preoților și conducătorilor adunați, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos
dăduse o dreaptă interpretare legii, zicând: „Bine, Învățătorule. Adevărat
ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El, și că a-L
iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea
și a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot și
decât toate jertfele.” Înțelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins
pe cărturar. El știa că religia iudeilor constă mai degrabă din ceremonii
exterioare decât din evlavie lăuntrică. El își dădea seama într-o măsură
oarecare că simplele sacrificii ceremoniale și vărsarea de sânge pentru ispășirea
păcatului nu aveau nicio valoare în ele însele, dacă lipsea credința. Iubirea,
ascultarea de Dumnezeu și respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de
mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dispoziția acestui om de a
recunoaște corectitudinea raționamentului lui Hristos și răspunsul hotărât și
prompt dat în fața oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al
preoților și conducătorilor. Inima lui Iisus s-a umplut de milă față de
cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoților și
amenințările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Iisus a
văzut că răspunsese cu pricepere și i-a zis: „Tu nu ești departe de Împărăția
lui Dumnezeu”. Cărturarul era aproape de Împărăția lui Dumnezeu, în sensul
că recunoștea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu
decât arderile de tot și jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea,
caracterul divin al lui Hristos și, prin credința în El, să primească putere
pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nicio valoare,
dacă nu era legat de Hristos prin credință vie. Nici Legea Morală nu-și ajunge
scopul, dacă nu este înțeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat
de repetate ori că Legea Tatălui Său conține ceva mai adânc decât porunci pline
de autoritate. În lege este întrupat același principiu care este descoperit în
Evanghelie. Legea scoate în evidență datoria omului și-i descoperă vinovăția.
El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât și puterea de a împlini ceea
ce cere Legea. Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la
întrebarea cărturarului. Acum, întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare:
„Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este?” Întrebarea aceasta urmărea
să-i determine să-și exprime convingerile cu privire la Mesia - să arate că Îl
priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri
răspunse: „Fiul lui David!” Acesta era titlul pe care profeția îl dăduse lui
Mesia. Când Iisus și-a descoperit divinitatea prin minunile Sale puternice,
când i-a vindecat pe bolnavi și i-a înviat pe morți, oamenii s-au întrebat unul
pe altul: „Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia siro-feniciană, orbul
Bartimeu și mulți alții strigaseră la El după ajutor: „Ai milă de mine, Doamne,
Fiul lui David.” (Matei 15, 22.). În timp ce intra călare în Ierusalim, El
fusese proslăvit cu strigăte voioase: „Osana, Fiul lui David; binecuvântat
este Cel ce vine în Numele Domnului.” (Matei 21, 9.). Iar copilașii din templu
repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulți dintre cei
care-L numeau pe isus Fiul lui David nu recunoșteau divinitatea Lui. Ei nu
înțelegeau că Fiul lui David era și Fiul lui Dumnezeu. Ca răspuns la
declarația că Hristos era Fiul lui David, Iisus a zis: „Cum atunci David, fiind
insuflat de Duhul,Îl numește Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: Șezi
la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale? Deci dacă
David Îl numește Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un
cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună
întrebări.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu