UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL!

UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL!

  Unirea Principatelor a fost cerută în timpul Revoluției Pașoptiste, dar în cadrul unor programe ce nu erau destinate a fi publice pentru a nu provoca intervenția militară a Rusiei, deși, tot Rusia prin Regulamentele Organice o acceptase teoretic. După revoluție, mulți pașoptiști au emigrat în Europa Occidentală unde vor reuși, treptat, să impună problema unirii Principatelor ca problemă europeană. Vor profita, în special, de înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Se punea problema cum să fie împiedicată Rusia, pe viitor, să mai atace prin Balcani, Imperiul Otoman. Rusia prefera calea de atac dunăreano-balcanică, deoarece aici existau o serie de popoare slave care puteau fi ușor atrase de partea ei, în timp ce, calea de atac prin Caucaz se dovedise periculoasă – acolo existând numeroase populații musulmane care făceau cauză comună cu Imperiul Otoman. Revoluționarii români au oferit Marilor Puteri soluția, anume, impunerea garanției acestor puteri asupra Principatelor și înlăturarea protectoratului Rusiei. Așa se va impune și ideea ca cele două Principate să formeze un singur stat care ar fi putut fi o barieră și mai serioasă în față politicii expansioniste rusești. În cadrul Congresului de la Paris din 1856 s-a acceptat această idee a garanției comune a Marilor Puteri, dar problema unirii celor două Principate a provocat neînțelegeri. Unirea a fost susținută de Franța, Prusia, Sardinia, și, în mod paradoxal chiar de Rusia! De fapt, Rusia observase că existau mari neînțelegeri între Franța și Anglia cu privire la această unire a celor două Principate! Astfel, Rusia spera să dezbine blocul puterilor învingătoare în războiul Crimeei și să obțină condiții de pace mai bune. Anglia era o susținătoare puternică a integrității Imperiului Otoman și se temea că Principatele ar putea ușor să ajungă din nou sub control rusesc. Prusia și Sardinia au susținut unirea Principatelor plecând de la propriile planuri de unificare ale Germaniei și Italiei și aveau nevoie de crearea unui precedent - Marile Puteri care garantau echilibrul de forțe pe continent să accepte un proiect de unificare pe care să-l poată folosi ca pretext pentru procesele lor de unificare națională. Alte două puteri s-au opus vehement unificării Principatelor: Austria - pentru că se temea să nu dea apă la moară și românilor din propriul Imperiu, încât să dorească și ei unirea cu Principatele -, și, Poarta otomană – aceasta se temea că unirea Principatelor sub un prinț străin, așa cum susțineau revoluționarii pașoptiști dar și Franța, va duce relativ repede și la obținerea independenței Principatelor, un principe străin nedorind să fie sub autoritatea sultanului. După războiul Crimeei, totuși, Marile Puteri nu mai doreau un nou război, cu atât mai mult din cauza unirii Principatelor și astfel se ajunge la întâlnirea de la Osbourne, dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei însoțită de ministrul de externe englez Palmerston. A fost o întâlnire de comprolis unde s-a acceptat de către Franța renunțarea la unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin, căzându-se de acord doar asupra unei simple uniri administrative. Pe moment, românii nu vor cunoaște acest fapt, ei votând în Adunările ad-hoc din 1857 rezoluții de unire în care cereau un domnitor străin! Poarta a acceptat înțelegerea de la Osbourne, pentru că o interesa să îndepărteze ideea unui prinț străin și s-a mulțumit cu o simplă unire administrativă a celor două Principate. De ce insistau românii atât de mult pe ideea domnitorului străin? Simplu, era singurul care ar fi putut obține sprijinul politic, diplomatic și militar pentru independența Principatelor. În plus, putea fi un arbitru între diversele familii boierești care doreau tronul, sau, putea menține echilibrul politic, nefiind afectat de partizanat politic în favoarea unei grupări sau a alteia. Marile Puteri, reunite însă, în Conferința de la Paris din 1858 au căzut de acord asupra unei Convenții care hotăra statutul internațional al Principatelor și principiile lor de organizare internă, act ce era profund contrar rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc! Urma să se formeze un stat intitulat „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” în care ar fi trebuit să existe două capitale, doi domnitori, două Parlamente etc.. Dar, în Convenție nu se prevedea că aceeași persoană nu putea fi aleasă ca domnitor unic în ambele Principate. Astfel, patrioții români, organizați în câte o „Partidă Națională” atât la Iași cât și la București, vor reuși să impună alegerea unui singur domnitor. Nu a fost ușor – în Moldova Partida Națională avea peste 30 de candidați din rândurile sale! În Țara Românească părea favorit fostul domnitor regulamentar Gheorghe Bibescu. În Moldova, în cele din urmă, prin implicarea directă a lojilor francmasonice, va fi impus Alexandru Ioan Cuza! Acesta se născuse în 1820 în ținutul Bârladului. Printre altele își făcuse studiile de drept la Paris dar nu obținuse nici un titlu academic. La Paris a aderat, se pare, la Francmasonerie, reușind să facă parte chiar din loja masonică în care era memebru și prințul Ludovic Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. De altfel ,Napoleon al III-lea a fost un ferm susținător al lui Alexandru Ioan Cuza și al ideii unirii Principatelor sub domnia acestuia. Cuza a participat la revoluția din Moldova din 1848, trebuind să fugă datorită măsurilor represive luate de Mihail Sturdza. A participat la Marea Adunare Națională de la Blaj. A plecat, apoi, în exil - unde putea săs e ducă dacă nu la Paris sub protecția lui Ludovic Bonaparte! Revenit în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, ajunge să ocupe importante funcții în conducerea statului. Va deveni foarte cunoscut după demisia din funcția de pârcălab (un fel de prefect) al ținutului Covurlui (corespunde oarecum cu județul Galați de astăzi). Și-a prezentat demisia ca formă de protest față de măsurile antiunioniste luate de caimacanul Nicolae Vogoride. Acesta falsificase alegerile din Moldova, eliminând din listele pentru Adunarea Electivă, care trebuia să-l aleagă pe viitorul domn, pe toți cei bănuiți că ar susține unirea. După ce a fost ales domnitor al Moldovei, cu sprijinul masonic și prin intervențiile „subtile și convingătoare” ale lui Napoleon al III-lea, Partida Națională acceptă să-l propună candidat pe Cuza și la domnia Valahiei. Dar, aici a fost nevoie de intervenția maselor, care prin demonstrațiile populare de mare amploare i-au determinat pe boierii conservatori să renunțe al mai sprijini pe Bibescu. La propunerea făcută de Vasile Boierescu și de prințul Dimitrie Ghica este acceptată în unanimitatea alegerea lui Cuza și ca domnitor al Valahiei! Astfel, Marile Puteri erau puse în încurcătură, întrucât nu prevăzuseră o astfel de situație. De aici necesitatea organizării unei noi Conferința la Paris, în 1858, pentru a discuta situația ivită în Principate. Poarta otomană amenința cu intervenția armată, susținând că acțiunea românilor încălca prevederile Convenției de la Paris, deși în Convenție nu se prevăzuse că nu putea fi aleasă aceeași persoană ca domnitor în ambele Principate, deci argumentarea Porții otomane era o minciună! La fel amenința cu intervenția armată și Austria, bazându-se pe aceleași argumente mincinoase ca cele prezentate de Poarta otomană. Conferința de la Paris se desfășura pe fondul declanșării războiului pentru unificarea Italiei. Prim-ministrul Regatului Sardiniei/Piemontului reușise să-l convingă pe Napoleon al III-lea să participe la acest proces de unificare al Italiei, prin declanșarea unui război contra Austriei! Pentru a învinge ușor Austria, Napoleon al III-lea avea nevoie de intervenția militară a Principatelor Unite, care să atace în Transilvania, obligând Austria să lupte pe două fronturi. În schimbul participării la acest război, lui Alexandru Ioan Cuza i s-a promis de către Napoleon obținerea Transilvaniei! Austria, în dificultate militară evidentă, este zdrobită de trupele franco-piemonteze la Magenta și Solferino, dar are chibzuința diplomatică necesară să ceară pace, pe neașteptate, evitând înfrângerea totală. Spre dezamăgirea piemontezilor dar și a lui Cuza, Napoleon al III-lea acceptă pacea, câștigând Savoia, preluând Lombardia pe care o cedează Piemontului și renunțând să ceară Austriei să cedeze Transilvania Principatelor. Austria se angaja, în schimb, să accepte unificarea Italiei, și dubla alegere a lui Cuza în cele două Principate. Lipsită de sprijin austriac și fără sprijinul niciunei alte mari puteri Poarta Otomană acceptă și ea, în a treia ședință a Conferinței de la Paris din 1859, dubla alegere a lui Cuza. Cu alte cuvinte, Marile Puteri garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Acum, trebuia acționat pentru recunoașterea unirii depline, adică să nu mai existe două capitale, două Adunări legislative etc.. Pentru a reuși acest lucru, A.I. Cuza va marșa la un nou război declanșat de Napoleon al III-lea. Este vorba de un război pornit de Napoleon al III-lea în 1860 contra Imperiului Otoman prin care el dorea să ocupe Siria. Avea din nou nevoie de Principatele Unite care să intre în război pentru a obliga Poarta să mențină importante trupe la Dunăre, neputând, astfel, să le transfere pe frontul din Siria. În schimbul participării la acest război, lui Cuza Napoleon i-a promis că Franța va recunoaște independența Principatelor față de Poarta Otomană!! Marile Puteri realizând că se „tulbura” echilibrul de forțe european vor interveni. Franța își limitează pretențiile, iar Poarta acceptă de nevoie, constrânsă de Franța, unirea deplină a Principatelor! Austria, nedorind să aibă parte de alte complicații în fața unei Franțe dezlănțuite, acceptă și ea unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza! După recunoașterea unirii depline, Cuza va forma primul guvern unic al Principatelor. Se punea problema numirii primului-ministru. Liberalii radicali ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti etc., se considerau îndreptățiți să fie prim-miniștrii. Dar, Marile Puteri - Rusia, Austria, Turcia – nu puteau accepta prezența unora dintre acești radicali în fruntea guvernului. Acești liberali erau cunoscuți în epocă pentru radicalismul lor drept „roșii”, adică un fel de comuniști-utopici! Dar și alte țări se opuneau. De exemplu, Franța nu putea accepta prezența lui Brătianu în fruntea guvernului deoarece acesta fusese implicat într-o seria de comploturi la Paris contra lui Napoleon al III-lea; se opunea și față de alegerea lui C.A. Rosetti deoarece el făcea parte din cluburile socialiste radicale de la Paris! Este, așadar, de constat faptul că la vremea aceea liberalii radicali erau de stânga, în ceea ce privește poziționarea în viața politică! În aceste condiții, Cuza îl va numi ca premier pe liderul conservatorilor de dreapta - Barbu Catargiu. A fost o numire care a stârnit furia radicalilor, dar, în ciuda acestei situații, Barbu Catargiu a guvernat relativ bine, moderat, evitând să cadă în cursa demagogiei ieftine a radicalilor în privința problemei agrare, demonstrând că, indiferent cât pământ vor ceda boierii, nu va fi destul. Singura soluție viabila era dezvoltarea industriei care să preia un procent considerabil din populația sătească, pe care s-o transforme în muncitorime industrială. La fel s-a poziționat și față de extinderea dreptului la vot, arătând că o populație insuficient educată nu putea vota în cunoștință de cauză. Pozițiile sale inflexibile au determinat organizarea unui complot care a dus la asasinarea sa! Se pare că nici Cuza nu a fost străin de acest atentat politic scandalos, cu efecte urâte pentru România în plan extern! Radicalii considerau că a venit timpul să preia guvernarea, dar Cuza, având în vedere reacția ostilă a Marilor Puteri, mai ales după asasinarea lui Catargiu, optează pentru o soluție propusă de liberalii moderați, anume Nicolae Kretzulescu. Chiar dacă acest prim-ministru era liberal-moderat, radicalii au fost profund nemulțumiți și se vor îndepărta total de Cuza. Ei vor forma o alianță de conjunctură cu dreapta conservatoare, care se temea tocmai de reformele cerute de radicali! Astfel s-a format o alianță cunoscută drept „monstruoasa coaliție”, pentru că se coalizaseră două forțe politice care în orice altă situație erau adversare de nereconciliat. Având majoritatea în Adunarea legislativă, conservatorii, la primul semnal, firav de altfel, că noul guvern dorește să promoveze reforme ceva mai radicale, îi dă vot de cenzură! În această situație, A.I.Cuza trece hotărât la acțiune, având asigurat sprijinul liberalilor moderați conduși de M. Kogălniceanu. Astfel Cuza se va pronunța pentru un regim nou „de autoritate și dreptate”. Astfel, îl numește în fruntea guvernului pe Kogălniceanu, semnal aparent clar că, marile reforme puteau să înceapă. Cuza face imprudența să accepte publicarea în presa străină a unui nou proiect de constituție care îi atribuia aproape toată puterea în stat, fapt care a provocat furia adversarilor. Însă punerea în dezbaterea Parlamentului a Legii secularizării averilor mănăstirești a calmat pentru moment conflictul politic intern. Legea trecea în proprietatea statului român averile Bisericii Ortodoxe, care deținea aproape un sfert din fondul funciar al țării. De asemenea, legea a trecut în proprietatea statului român și averile mănăstirilor închinate. Acest fapt a provocat nemulțumirea călugărilor greci, susținuți puternic de către Poarta Otomană și Rusia. Li se propunea acestor călugări o sumă considerabilă de bani, pentru epoca aceea, ca despăgubire - 24 milioane de lei! Dar aceștia, extrem de orgolioși, n-au acceptat-o deși Rusia se declarase mulțumită de sumă! Interesant este faptul că majoritatea conservatoare a susținut această reformă, nu doar pentru argumentul că din pământurile luate Bisericii se puteau împroprietării țăranii, evitându-se situația în care ar fi trebuit ei să cedeze pământ. De fapt, conservatorii se așteptau la nemulțumirea Turciei și a Rusiei și au sperat că la intervenția celor două puteri, Cuza va fi detronat! Surpriza a fost ca tocmai Rusia să fie mulțumită! Cu pozițiile de putere consolidate și având în vedere opoziția fățișă a majorității conservatoare din Adunare față de reformele electorală și agrară care se pregăteau, Cuza va da o lovitură de stat la 2 mai 1864, act prin care va acumula de facto întreaga putere în stat! Pentru a oferi o bază legală noului regim, supune aprobării electoratului prin plebiscit o așa-zisă constituție, numită pentru a nu ofensa marile puteri, deranjate că un act aprobat de ele era suspendat unilateral de către Cuza, „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”! În realitate, acest Statut nu avea nimic comun cu respectiva Convenție! Pe baza acestui act Cuza dorea să guverneze exact ca Napoleon al III-lea în Franța, adică în mod dictatorial! Câștiga practic întreaga putere legislativă și executivă, Parlamentul având un rol decorativ, cu toate că una dintre camere, - cea a Deputaților -, era aleasă pe baza unei noi legi electorale care mărea considerabil numărul de alegători. În ceea ce privește Senatul acesta devenea „Corp Ponderator” cu senatori de „drept” numiți de către Domnitor! Curios este faptul că liberalii moderați, susținători totuși ai regimului parlamentar, au consimțit la acest act de forță al domnitorului! Se presupune că, în fapt, soluția aceasta i-a fost sugerată lui Cuza de către însuși Napoleon al III-lea, iar Kogălniceanu, care avea importante legături în masonerie, a acceptat să fie în continuare prim-ministru, chiar dacă mai mult de formă, puterea efectivă având-o domnitorul. În această perioada, se introduc importante reforme. Cea care va avea urmări deosebite va fi reforma agrară sau, cum a fost numită în epocă, „legea rurală”! Teoretic se rezolva cea mai stringentă nevoie socială - împroprietărirea țăranilor cu pământ! Peste 2 milioane de hectare de pământ urmau să intre în posesia a circa 400000 de foști clăcași. Însă, pe termen lung, reforma a avut grave consecințe, întrucât se fărâmița foarte mult posesia asupra fondului funciar. Atunci, pe moment, nu au fost înțelese aceste urmări, dar, cu trecerea vremii ele vor deveni tot mai grave – să nu uităm da marile răscoale țărănești din 1888 și 1907; ce rost ar mai fi avut aceste răscoale dacă reforma lui Cuza îi împroprietărise pe țărani cu pământ!? Între timp, tendințele dictatoriale ale lui Cuza devin tot mai evidente, provocând nemulțumire serioase atât ale marilor puteri, cât și pe plan intern. Se ajunge la un conflict „pentru popularitate politică” între Cuza și Kogălniceanu. Kogălniceanu era tot mai apreciat pe plan politic intern de către populație, în timp ce popularitatea lui Cuza se epuiza cu fiecare zi datorită vieții sale personale scandaloase! Deși avea o soție legitimă, Cuza se „aventurase” într-o legătură amoroasă cu prințesa Serbiei - Maria Obrenovici; din această legătură au rezultat doi băieți nelegitimi. Mai mult, se zvonea că domnitorul ar fi dorit să-l proclame pe cel mai dintre cei doi băieți moștenitor la tron, semn în opinia unora că domnitorul dorea să întemeieze o dinastie, deși nu avea copii legitimi cu soția sa Elena Cuza! Se ajunge la demisia lui Kogălniceanu, pe care Cuza o acceptă rapid. Între timp adversarii săi politici speculează dibaci comportamentul imoral al domnitorului în privința vieții sale personale. Îi se face o propagandă ostilă în presa occidentală. Chiar Napoleon al III-lea ajunge să nu-l mai sprijine. Încurajați de acest fapt, 2 adversari redutabili ai domnitorului pun la cale complotul pentru răsturnarea lui Cuza. Primul dintre acești adversari, I.C.Brătianu a reușit la Paris să-l prezinte pe Cuza ca fiind „omul Rusiei și inamicul Franței”; este de mirare cum a reușit așa ceva! Mai ales să-l convingă pe Napoleon al III-lea de acest „adevăr”! Uluitor!! Mai mult, celălalt adversar, C.A Rosetti reușește la Sankt-Petersburg, în capitala Rusiei, să-l prezinte pe Cuza ca fiind „agent al Franței și adversar de moarte al Rusiei”! Este pur și simplu incredibil!! În primul rând cum a reușit Rosetti să ajungă în capitala Rusiei și să fie ascultat!? Apoi, cum a reușit să fie convingător, știindu-se ostilitatea totală a Rusiei față de liberalii radicali români!? Ce anume s-a întâmplat cu adevărat? Este evident că doar propaganda celor doi radicali nu era de ajuns pentru ca cele două puteri să-și dea acordul pentru înlăturarea lui Cuza! S-a implicat masoneria, și dacă a făcut-o, cum a procedat de a reușit să prezinte, simultan, două variante despre Cuza care se băteau cap în cap!? Mai grav este faptul că, în plan intern, C.A. Rosetti a reușit să organizeze efectiv complotul din 11 februarie 1866 cu participarea unor personaje din conducerea armatei! Aceștia, printr0un act de trădare în toată regula, l-au obligat pe Cuza să-și semneze abdicarea și să se plece în exil, ca ultimul om, am putea spune, fără a exagera cu nimic!! Cum de nu a opus niciun fel de rezistență? Cum de restul armatei a acceptat așa ceva fără să reacționeze!? Nu negăm faptul că domnitorul merita să piardă puterea din cauza politicii dictatoriale și a vieții sale personale! Dar totuși, să fie trimis în exil ca și cum ar fi fost un mare trădător, ultimul dintre oameni!! Sunt multe chestiuni care ridică serioase semne de întrebare! Pe cine deranjase așa de tare Cuza cu adevărat pentru a nu mai găsi niciun sprijin în plan intern și extern!? Mai merită să evidențiem un fapt relativ puțin cunoscut - comportarea exemplară a Doamnei Elena Cuza care a avut tăria de caracter necesară pentru a nu se răzbuna pe cei doi băieți nelegitimi ai soțului ei „năbădăios”, și, mai mult, să accepte să-i crească ca pe proprii săi copii!! Ce putem spune!? Elena Cuza a demonstrat că era o Doamnă cu D mare!!