VESTIGII ROMANE PE DUNĂRE.

VESTIGII ROMANE PE DUNĂRE

  Pe malul Dunării, oraşul Drobeta-Turnu Severin este un important centru turistic, atât pentru vechimea şi istoria sa, cu vestigiile păstrate din Antichitate şi nu numai, care stau mărturie, cât şi pentru minunata poziţie geografică pe care o ocupă. Conflictele dintre daci şi romani au devenit tot mai frecvente, şi spre sfârşitul secolului I d.H. s-au transformat în confruntări militare care au culminat cu cele două războaie daco-romane pornite de împăratul Traian împotriva dacilor, soldate cu transformarea unui însemnat teritoriu locuit de aceştia în provincie romană. Dacii au fost atacaţi prin Banat, iar în părţile dunărene, primele ocupate de romani, armata a început înălţarea taberelor militare. Chiar în anul 101, după ce armatele romane au trecut Dunărea declanşând primul război daco-roman, a început construirea castrului de la Drobeta, pentru a asigura armatei romane un important punct militar la nordul Dunării. Castrul şi-a menţinut importanţa strategică atât în timpul stăpânirii romane în Dacia cât şi după retragerea acesteia. A fost extins de către împăratul Hadrian, care a ridicat aşezarea întemeiată în vecinătatea castrului la rang de municipiu, iar în timpul domniei lui Septimius Severus, acesta a devenit colonie. S-a bucurat de atenţie şi spre sfârşitul stăpânirii romane, când se pare că în timpul împăratului Gallienus au avut loc mai multe amenajări şi modificări, iar după retragerea acesteia, împăratul Constantin cel Mare, care a readus sub controlul său teritoriile nord-dunărene, a refăcut fundaţiile castrului iar împăratul bizantin Anastasius I a întărit fortificaţiile dunărene, inclusiv pe cea de la Drobeta, pentru a crea o linie de apărare împotriva popoarelor migratoare. Existenţa acestui castru este atestată până la începutul  secolului al VII-lea, când probabil a fost distrus de migratori. Castrul şi aşezarea s-au extins treptat, ajungând spre mijlocul secolului al III-lea să ocupe în jur de 60 de hectare. Incinta avea o formă dreptunghiulară în zidurile căreia s-au identificat patru porţi flancate de turnuri; exista un şanţ care înconjura zidul în exterior şi un drum de strajă iar în interior, cazărmi în forma literei L, depozite de arme, hambare, locuinţe, un spital şi în centrul castrului, locuinţa pretorului. Existau două străzi principale şi altele secundare, şi o curte sacră. În castrul de la Drobeta au existat mai multe temple şi se pare că a fost unul din puţinele locuri din Dacia unde soldaţii au practicat cultul de mistere prin care era venerat Jupiter Dolichenus, un zeu sincretic născut dintr-o divinitate greco-romană şi alta de origine orientală, aşa cum sugerează o statuie a acestuia, descoperită aici. Nu departe de castru, pe malul Dunării, se mai văd astăzi ruinele termelor romane construite concomitent cu acesta, iar în partea de nord-vest a castrului s-au identificat urmele unei basilici paleocreştine. Între cele două războaie daco-romane, peste Dunăre a fost construit şi celebrul pod al împăratului Traian, o capodoperă de tehnică militară a Antichităţii. El a fost opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc, iar ruinele sale fac parte din patrimoniul cultural naţional. Informaţiile păstrate despre construcţia podului sunt din izvoare mai târzii, care dau câteva indicii despre tehnica folosită. Podul a fost construit din bolovani de piatră îmbrăcați cu cărămidă legată cu un ciment a cărui compoziţie a rămas secole de-a rândul un mister. Partea superioară a podului, cu cele 22 de arcade, era cel mai probabil construită din lemn de stejar. Pe Columna lui Traian de la Roma se poate vedea o imagine stilizată a podului, care confirmă oarecum descrierile păstrate, deşi cel mai probabil, acesta a fost redat din imaginaţie. Podul avea o lungime de 1.135 de metri, aproximativ 12 metri lăţime şi în jur de 18 metri înălţime şi lega malul sudic al Dunării de castrul Drobeta, la ambele capete ale acestuia fiind construit câte un arc de triumf, ca simbol al puterii imperiale. Distrugerea podului a început încă din vremea urmaşilor lui Traian, pentru a împiedica trecerea triburilor sarmatice în sudul Dunării, iar după părăsirea Daciei, s-au mai păstrat doar nişte ruine. În anul 1856, când nivelul Dunării a fost foarte scăzut, se mai vedeau cei 20 de stâlpi ai podului, dar doi au fost distruşi o jumătate de secol mai târziu deoarece stânjeneau navigaţia. Arheologii au mai găsit, în 1982, doar 12 stâlpi acoperiţi de ape, iar astăzi se mai pot vedea doar stâlpii de pe cele două maluri deasupra cărora se înălţau arcurile de triumf care marcau intrarea pe pod. Din cele zece tabule dăltuite în stâncă în defileul Dunării, patru se mai puteau vedea în secolul al XIX-lea, dar în prezent sunt cunoscute doar din desene şi stampe realizate în secolele XVIII-XIX. Astăzi, la ieşirea din Cazanele Mici, pe malul sârbesc, se mai poate vedea doar o placă romană fixată în piatră, de patru metri lungime şi 1,75 metri lăţime, cunoscută sub numele de Tabula Traiana, care consemnează, în limba latină, construirea podului, excavând roci din munţi şi folosind bârne din lemn. „Scopul inscripției era să servească spre știre posterității asupra felului în care Traian… a debarcat în acest ținut…”, menționează Francesco Griselini în lucrarea sa monografică, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”. Placa a fost înălţată cu aproximativ 30 de metri atunci când a fost construit barajul de la Porţile de Fier, pentru a nu fi acoperită de ape, şi poate fi admirată de pe Dunăre.