SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - NOUL TESTAMENT! - PARTEA A DOUA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - NOUL TESTAMENT! - PARTEA A DOUA

2. Cartea biblică numărul 41 - Marcu:

  Scriitorul: Marcu; Locul scrierii: Roma; Data încheierii scrierii: aprox. 60-65 d.H.; Perioada la care se referă: 29-33 d.H..

  Când Iisus a fost arestat în Ghetsimani, iar apostolii au fugit, „un tânăr, care purta un veşmânt de in fin pe corpul gol”, l-a urmat. Atunci mulţimea a încercat să-l prindă şi pe el, însă acesta „şi-a lăsat veşmântul de in şi a fugit gol”. În general, despre acest tânăr se crede că era Marcu. În cartea Faptele, el este prezentat ca fiind „Ioan, zis şi Marcu”. Probabil că provenea dintr-o familie înstărită din Ierusalim, deoarece părinţii lui aveau propria casă şi servitori. Mama sa, Maria, era şi ea creştină, iar Biserica din secolul I folosea casa ei ca loc de întrunire. Când a fost eliberat din închisoare de un înger, Petru s-a dus la casa Mariei şi i-a găsit pe fraţi adunaţi acolo (Mar. 14:51, 52;Fap. 12:12, 13).  Misionarul Barnaba, un levit din Cipru, era văr cu Marcu (Fap. 4:36; Col. 4:10). Când Barnaba şi Pavel au venit la Ierusalim cu ajutoare, întrucât era foamete, Marcu a avut ocazia să-l cunoască pe Pavel. Fără îndoială, compania fraţilor din Biserică şi a slujitorilor zeloşi care îi vizitau i-au trezit lui Marcu dorinţa de a începe serviciul misionar. Astfel, el i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba în prima lor călătorie misionară şi le-a slujit. Însă, din anumite motive, Marcu i-a părăsit la Perga (în Pamfilia) şi s-a întors la Ierusalim (Fap. 11:29, 30; 12:25; 13:5, 13). Din această cauză, în a doua călătorie misionară, Pavel a refuzat să-l ia pe Marcu, ceea ce a dus la despărţirea lui Pavel de Barnaba. Pavel l-a luat pe Sila, în timp ce Barnaba l-a luat pe vărul său Marcu şi a plecat cu el pe mare spre Cipru (Fap. 15:36-41). Marcu s-a dovedit demn de încredere în serviciul creştin şi a devenit un ajutor valoros nu numai pentru Barnaba, ci, mai târziu, şi pentru apostolii Petru şi Pavel. Marcu a fost alături de Pavel în timpul primei detenţii a acestuia la Roma, în jurul anilor 60-61 d.H. (Filim. 1, 24). Apoi, între anii 62 şi 64 d.H., îl găsim pe Marcu alături de Petru în Babilon/Roma, - în limbajul folosit de Petru, Babilon era un nume care descria, camuflat, Roma! - (1 Pet. 5:13). După aceea, în timp ce era din nou închis la Roma, probabil în anul 65 d.H., Pavel l-a rugat într-o scrisoare pe Timotei să-l aducă şi pe Marcu, spunând: „Căci îmi este de folos pentru slujire” (2 Tim. 1:8; 4:11). Aceasta este ultima menţiune care se face cu privire la Marcu în relatarea biblică. Această Evanghelie, care este cea mai scurtă dintre toate, îi este atribuită lui Marcu. El a colaborat cu apostolii lui Iisus, punându-şi viaţa în slujba veştii bune. Însă Marcu n-a făcut parte dintre cei 12 apostoli şi nici nu s-a numărat printre colaboratorii apropiaţi ai lui Iisus. Prin urmare, din ce sursă a putut afla detaliile exacte care dau viaţă relatării sale despre serviciul lui Iisus? Potrivit celei mai vechi Tradiţii Bisericești, transmise de Papias, Origene şi Tertulian, această sursă a fost Petru, cu care Marcu era în relaţii apropiate. Oare nu pe el l-a numit Petru „fiul meu”? (1 Pet. 5:13). Întrucât Petru a fost martor ocular la toate lucrurile consemnate de Marcu, acesta a putut afla de la Petru multe amănunte care nu apar în celelalte evanghelii. De exemplu, Marcu vorbeşte despre „angajaţii” lui Zebedei, despre leprosul care „a căzut în genunchi” şi l-a implorat pe Iisus, despre un demonizat care „se cresta cu pietre” şi despre faptul că Iisus a rostit profeţia cu privire la „venirea Fiului omului cu mare putere şi glorie” în timp ce stătea pe Muntele Măslinilor „cu faţa spre temple” (Mar. 1:20, 40; 5:5;13:3, 26).  Întrucât Petru era un bărbat deosebit de sensibil, el a putut să înţeleagă sentimentele şi stările afective ale lui Iisus, pe care i le-a descris apoi lui Marcu. Iată de ce Marcu consemnează adesea ce a simţit sau cum a reacţionat Iisus. De exemplu, Marcu spune că Iisus „s-a uitat de jur împrejur la ei plin de indignare şi adânc mâhnit”, că „a suspinat adânc„ sau că „a oftat adânc în Duhul Său” (3:5; 7:34; 8:12). Marcu ne dezvăluie sentimentele lui Iisus faţă de tânărul conducător bogat, spunând că „a simţit iubire pentru el” (10:21). De asemenea, Marcu relatează cu multă căldură nu numai că Iisus a pus un copilaş în mijlocul discipolilor săi, dar şi că „l-a cuprins cu braţele”, iar, cu altă ocazie, că „a luat copiii în braţe” (9:36; 10:13-16).Unele particularităţi ale lui Petru se reflectă în stilul lui Marcu, un stil spontan, plin de viaţă, viguros, dinamic şi descriptiv. Marcu lasă impresia că nu reuşeşte să relateze evenimentele atât de repede cât ar dori. De exemplu, cuvântul „imediat” apare de nenumărate ori, ceea ce contribuie la dramatismul naraţiunii. Deşi Marcu a putut consulta Evanghelia lui Matei şi doar şapte la sută din relatarea sa nu se regăseşte în celelalte evanghelii, ar fi greşit să credem că Marcu a condensat pur şi simplu evanghelia lui Matei, adăugând câteva detalii semnificative. În timp ce Matei l-a descris pe Iisus ca fiind promisul Mesia şi Împărat, Marcu a prezentat viaţa şi lucrările lui dintr-o perspectivă diferită. El l-a descris pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu care a înfăptuit miracole, Salvatorul victorios. Marcu s-a concentrat mai mult asupra activităţii lui Hristos decât asupra predicilor şi învăţăturilor Lui. El a consemnat doar câteva parabole şi unul dintre discursurile mai lungi ale lui Iisus, fără să includă Predica de pe munte. Din acest motiv, Evanghelia lui Marcu este mai scurtă, deşi este la fel de bogată în evenimente ca şi celelalte evanghelii. În ea se face referire în mod concret la cel puţin 19 miracole.În timp ce Matei şi-a scris evanghelia pentru iudei, este evident că Marcu a scris-o în primul rând pentru romani. De unde ştim lucrul acesta? Legea lui Moise este menţionată doar când se relatează o conversaţie care face referire la ea, iar genealogia lui Iisus este omisă. Evangheliei despre Hristos i se dă o importanţă universală. Marcu explică unele obiceiuri şi învăţături ale iudeilor, pe care probabil că cititorii neiudei nu le cunoşteau(2:18; 7:3, 4; 14:12; 15:42).El traduce expresiile arameice (3:17; 5:41; 7:11, 34; 14:36; 15:22, 34), dă explicaţii cu privire la unele denumiri geografice sau cu privire la flora din Palestina (1:5, 13; 11:13; 13:3) şi dă echivalentul unor monede ebraice în monedă romană.De asemenea, el foloseşte mai multe cuvinte latineşti decât scriitorii celorlalte evanghelii, de exemplu: speculator (bărbat din garda personală), praetorium (palatal guvernatorului) şi centurio (centurion) (6:27; 15:16, 39). Întrucât Marcu a scris în primul rând pentru romani, este foarte probabil că el a făcut lucrul acesta la Roma. Atât vechea tradiţie, cât şi conţinutul cărţii indică faptul că ea a fost scrisă la Roma în timpul primei sau a celei de-a doua detenţii a apostolului Pavel, adică între anii 60 şi 65 d.H.. În acea perioadă, Marcu a fost la Roma cel puţin o dată, dacă nu chiar de două ori. Toate autorităţile în materie din secolele al II-lea şi al III-lea atestă că scriitorul a fost Marcu. Pe la jumătatea secolului al II-lea, evanghelia circula deja printre creştini. Faptul că aceasta apare în primele cataloage ale Scripturilor greceşti creştine/Noul Testament îi confirmă autenticitatea.  Însă încheierea lungă şi cea scurtă, care sunt adăugate uneori după versetul 8 din capitolul 16, nu trebuie considerate autentice. Ele lipsesc din majoritatea manuscriselor vechi, cum ar fi Sinaiticus şi Vaticanus nr. 1209. Eusebiu şi Ieronim, erudiţi din secolul al IV-lea, sunt de părere că relatarea autentică se încheie cu afirmaţia „pentru că le era frică”. Celelalte încheieri au fost adăugate pentru a atenua probabil modul abrupt în care se termină evanghelia. Exactitatea relatării lui Marcu reiese din armonia care există atât între evanghelia lui şi celelalte evanghelii, cât şi între aceasta şi Sfintele Scripturi în ansamblu, de la Geneza până la Apocalipsa. În plus, Iisus este prezentat de repetate ori ca având autoritate nu numai în vorbire, ci şi asupra forţelor naturii, asupra lui Satan şi a demonilor, asupra infirmităţii şi a bolilor şi chiar asupra morţii. Astfel, Marcu îşi începe naraţiunea cu o introducere impresionantă: „Începutul veştii bune despre Iisus Hristos”. Venirea lui Iisus şi slujirea  Sa erau o „veste bună”, motiv pentru care studierea evangheliei lui Marcu le este de folos tuturor cititorilor. Evenimentele descrise de Marcu se referă la perioada cuprinsă între primăvara anului 29 şi primăvara anului 33 d.H..

CONŢINUTUL CĂRŢII MARCU:

 Botezul şi ispitirea lui Iisus (1:1-13): Marcu începe vestea bună îndreptând atenţia spre Ioan Botezătorul. El este promisul mesager, trimis să proclame: „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările Sale”. Iată ce a spus Ioan Botezătorul despre Cel ce avea să vină nu după mult timp: „El este mai puternic decât mine”. Da, El nu avea să boteze cu apă, ci cu Duhul Sfânt. La scurt timp după aceea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii, iar Ioan l-a botezat.Duhul Sfânt a coborât asupra lui Iisus ca un porumbel şi din Ceruri s-a auzit un glas, care a zis: „Tu eşti Fiul meu, cel preiubit! În Tine Îmi găsesc toată plăcerea” (1:3,7, 11). Apoi, Iisus a fost ispitit de Satan în pustiu, după care a fost slujit de îngeri. Toate aceste evenimente impresionante sunt descrise în primele 13 versete ale evangheliei lui Marcu.

 Iisus îşi începe slujirea pământească în Galileea (1:14-6:6): După arestarea lui Ioan, Iisus s-a dus să predice vestea bună a lui Dumnezeu în Galileea. Mesajul său era într-adevăr extraordinar! Iisus spunea: „Împărăția Cerurilor s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în vestea bună!” (1:15). El i-a chemat pe Simon, pe Andrei, pe Iacov şi pe Ioan, spunându-le să-şi lase plasele de pescuit şi să devină discipolii săi. În sabat, Iisus a început să predice în sinagoga din Capernaum. Oamenii erau uluiţi, pentru că El îi învăţa „ca unul care are autoritate, nu ca scribii”. Iisus şi-a demonstrat autoritatea în calitate de „Sfântul lui Dumnezeu” scoţând un spirit necurat dintr-un demonizat şi vindecând-o pe soacra lui Simon, care avea febră şi zăcea. Vestea s-a răspândit ca un fulger şi, după lăsarea serii, „tot oraşul” se afla în faţa casei lui Simon. Iisus a vindecat mulţi bolnavi şi a scos mulţi demoni (1:22, 24, 33).  Iisus a spus că misiunea Sa era „să predice” (1:38). El a predicat în toată Galileea. Oriunde mergea, Iisus scotea demoni şi vindeca bolnavi. De exemplu, El a vindecat un lepros şi un paralitic, iar acestuia din urmă i-a spus: „Păcatele îţi sunt iertate!”. Unii scribi se gândeau în inima lor: „Blasfemiază! Cine poate ierta păcatele, în afară de unul singur, Dumnezeu?”. Dându-şi seama ce gândeau, Iisus a dovedit că „Fiul omului are autoritate să ierte păcatele” spunându-i paraliticului să se ridice şi să meargă acasă. Oamenii l-au glorificat pe Dumnezeu. Când Levi (Matei), care era încasator de impozite, a devenit un continuator al său, Iisus le-a spus scribilor: „Eu n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. El a demonstrat că este „Domn chiar şi al sabatului” (2:5, 7, 10, 17, 28). Apoi, Iisus a format grupul celor 12 apostoli. Rudele sale au manifestat o oarecare opoziţie faţă de El. După aceea, nişte scribi din Ierusalim l-au acuzat că scotea demoni cu ajutorul conducătorului demonilor. Iisus i-a întrebat: „Cum poate Satan să-l scoată afară pe Satan?”, apoi i-a avertizat: „Dacă cineva spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat niciodată, ci se face vinovat de un păcat veşnic”. În timp ce discutau, mama şi fraţii săi/verișorii săi au venit să-l caute, iar Iisus s-a simţit îndemnat să spună: „Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă” (3:23, 29, 35). Iisus a început să-i înveţe pe oameni despre „taina Împărăției lui Dumnezeu” cu ajutorul ilustrărilor/pildelor. El a vorbit despre omul care seamănă sămânţă în diferite tipuri de sol (ilustrând diferitele tipuri de ascultători ai cuvântului) şi despre lampa care dă lumină de pe lampadar. Într-o altă ilustrare, Iisus a spus că Împărăția Cerurilor se poate asemăna cu un om care aruncă sămânţa pe Pământ: „Pământul rodeşte de la sine încet-încet: mai întâi firul de iarbă, apoi spicul şi, în cele din urmă, bobul plin în spic” (4:11, 28). El a prezentat şi ilustrarea despre grăuntele de muştar, care, deşi este cea mai mică dintre toate seminţele, s-a dezvoltat şi i-au crescut ramuri mari care ofereau adăpost. În timp ce traversa Marea Galileii, Iisus a potolit în mod miraculos un vânt puternic, iar marea zbuciumată a devenit calmă la porunca Lui: „Taci! Potoleşte-te!” (4:39). Ajuns în ţinutul gherasenilor, Iisus a scos dintr-un om o „Legiune” de demoni şi le-a dat voie să intre într-o turmă de aproximativ 2 000 de porci, care s-au repezit peste povârniş şi s-au înecat în mare (5:8-13). Apoi, Iisus s-a întors pe celălalt ţărm. O femeie care suferea de 12 ani de o scurgere de sânge a fost vindecată doar pentru că s-a atins de veşmântul lui Iisus, în timp ce El se îndrepta spre casa lui Iair ca s-o readucă la viaţă pe fetiţa sa de 12 ani. Într-adevăr, Fiul omului a dovedit că are autoritate atât asupra vieţii, cât şi asupra morţii! Însă oamenii din patria lui i-au contestat autoritatea. El s-a mirat de necredinţa lor, dar a continuat să „străbată satele dimprejur, predicând” (6:6).

 Slujirea din Galileea se extinde (6:7-9:50): Cei 12 au fost trimişi doi câte doi, după ce au primit instrucţiuni şi autoritate de a predica şi de a-i învăţa pe alţii, de a vindeca bolnavi şi de a scoate demoni. Numele lui Iisus a devenit foarte cunoscut, unii crezând chiar că Iisus era Ioan Botezătorul înviat din morţi. Această posibilitate l-a neliniştit pe Irod, deoarece Ioan fusese decapitat cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Când s-au întors din activitatea de predicare, apostolii i-au prezentat lui Iisus un raport despre activitatea lor. O mare mulţime de oameni l-au urmat pe Iisus în Galileea, iar Lui i s-a făcut „milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor”. De aceea, a început să-i înveţe multe lucruri (6:34). El le-a dat în mod iubitor şi hrană fizică, hrănind 5 000 de bărbaţi cu cinci pâini şi doi peşti. Curând după aceea, în timp ce discipolii săi se îndreptau cu barca spre Betsaida şi se străduiau să facă faţă unei furtuni, Iisus a venit la ei pe mare şi a potolit vântul. Nu este de mirare că până şi discipolii Lui „s-au mirat mult„! (6:51). În ţinutul Ghenezaretului, Iisus a purtat o discuţie cu scribii şi cu fariseii din Ierusalim despre faptul de a mânca cu mâinile nespălate şi i-a mustrat pentru că „lăsaseră la o parte porunca lui Dumnezeu şi respectau cu stricteţe tradiţia oamenilor”. Iisus a spus că ceea ce îl murdăreşte pe om nu este ce intră în el din afară, ci ce iese dinăuntru, din inimă, şi anume, „gândurile dăunătoare” (7:8, 21). Mergând spre nord, în regiunea Tirului şi a Sidonului, El a înfăptuit un miracol pentru o femeie păgână, siro-feniciană, scoţând un demon din fiica ei. Întorcându-se în Galileea, lui Iisus i s-a făcut din nou milă de mulţimea care îl urma şi a hrănit 4 000 de bărbaţi cu şapte pâini şi câţiva peştişori. El i-a avertizat pe discipolii Săi cu privire la plămădeala fariseilor şi la plămădeala lui Irod, dar în acel moment ei n-au înţeles ce voia El să spună. Iisus a înfăptuit apoi un alt miracol, vindecând un orb din Betsaida. Discutând în timp ce se aflau în drum spre satele din Cezareea lui Filip, Petru a declarat cu convingere că Isus este „Hristosul”, însă după aceea a obiectat cu putere când Iisus a vorbit despre suferinţele şi moartea Fiului omului, care se apropiau. Atunci Iisus l-a mustrat, spunând: „Înapoia mea, Satan, fiindcă n-ai gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor” (8:29, 33). Iisus şi-a îndemnat discipolii să-L urmeze neîncetat de dragul veştii bune. Dacă discipolilor Săi avea să le fie ruşine cu El, şi Lui avea să-i fie ruşine cu ei când urma să vină în Slava Tatălui Său. Şase zile mai târziu, în timp ce se aflau pe un munte înalt, Petru, Iacov şi Ioan au avut privilegiul să vadă „Împărăția Cerurilor venind cu putere”, când Iisus s-a schimbat la față (9:1). Iisus şi-a demonstrat din nou autoritatea scoţând dintr-un băiat un demon care îl lăsase mut şi, pentru a doua oară, a vorbit despre suferinţele şi moartea Sa, care se apropiau. El şi-a sfătuit discipolii să nu permită vreunui lucru să-i împiedice să intre în viaţă. Te face cumva mâna să te poticneşti? Taie-o! Sau piciorul? Taie-l! Sau ochiul? Scoate-l şi aruncă-l! Este mai bine să intri în Împărăția lui Dumnezeu mutilat, decât să fii aruncat întreg în Gheenă.

 Slijirea în Pereea (10:1-52): Iisus a ajuns la hotarele Iudeii şi „dincolo de Iordan” (în Pereea). Fariseii i-au pus atunci întrebări cu privire la divorţ, iar El s-a folosit de ocazie pentru a menţiona unele principii divine referitoare la căsătorie. Un tânăr bogat l-a întrebat cum ar putea moşteni viaţa veşnică, dar s-a întristat când a aflat că, pentru a avea o comoară în Cer, trebuia să-şi vândă avuţiile şi să devină discipol/apostol al lui Iisus. Adresându-se discipolilor Săi, Iisus le-a spus: „Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. El i-a încurajat pe cei ce lăsaseră totul pentru vestea bună, promiţându-le că vor primi „însutit acum . . . împreună cu persecuţii, iar înveacul viitor, viaţă veşnică„ (10:1, 25, 30). Iisus şi cei 12 au pornit apoi spre Ierusalim. Iisus le-a vorbit pentru a treia oară despre suferinţele care îi stăteau în faţă, precum şi despre învierea Sa. El i-a întrebat dacă puteau să bea acelaşi pahar pe care avea să-l bea El şi le-a spus: „Oricine vrea să fie primul între voi trebuie să fie robul tuturor”. În timp ce ieşeau din Ierihon, un cerşetor orb a strigat de pe marginea drumului: „Fiul lui David, Iisuse, îndură-Te de mine!”. Iisus i-a redat orbului vederea, aceasta fiind ultima vindecare miraculoasă înfăptuită de Iisus, pe care o consemnează Marcu (10:44, 47, 48).

  Iisus în Ierusalim şi în împrejurimile acestuia (11:1-15:47): Ritmul relatării devine tot mai alert! Iisus a intrat în oraş călare pe un măgăruş, iar poporul L-a aclamat ca Împărat. În ziua următoare, El a curăţat templul. Temându-se de El, preoţii principali şi scribii căutau să-L omoare. „Cu ce autoritate faci aceste lucruri?”, l-au întrebat ei (11:28). Iisus Le-a răspuns cu măiestrie tot printr-o întrebare şi Le-a spus ilustrarea despre viticultorii care l-au omorât pe moştenitorul viei. Înţelegând că se referea la ei, aceştia au plecat.  Apoi au trimis câţiva farisei să-l prindă în capcană cu o întrebare despre impozite. Cerând un dinar, Iisus i-a întrebat: „Ale cui sunt chipul acesta şi inscripţia aceasta?„ „Ale Cezarului”, au răspuns ei. Atunci el le-a spus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”. Nu este de mirare că ei au rămas impresionaţi (12:16, 17). Saducheii, care nu credeau în înviere, au încercat şi ei să-l prindă în capcană cu altă întrebare: „Dacă o femeie a avut şapte bărbaţi unul după altul, soţia căruia dintre ei va fi ea la înviere?”. Iisus Le-a răspuns imediat, arătând că cei ce vor învia din morţi vor fi „ca îngerii din Ceruri”, pentru că nu se vor căsători (12:19–23, 25). În continuare, unul dintre scribi l-a întrebat: „Care este prima dintre toate poruncile?”. Iisus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă, o, Israele: Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn şi să-l iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată forţa ta. A doua este: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (12:28-31). După aceea, nimeni n-a mai îndrăznit să-i pună întrebări. Autoritatea lui Iisus de învăţător perfect era confirmată. Mulţimea aceea mare îl asculta cu plăcere, iar Iisus i-a avertizat cu privire la scribii înfumuraţi. Apoi, Iisus a lăudat în faţa discipolilor Săi o văduvă săracă, spunând că ea a pus în cutia trezoreriei de la templu mai mult decât toţi ceilalţi, fiindcă cei doi bănuţi ai ei erau „tot ce avea, tot ce-i rămăsese ca să trăiască” (12:44). În timp ce stătea pe Muntele Măslinilor cu faţa spre templu, Iisus Le-a vorbit în particular la patru dintre discipolii săi despre „semnul” sfârșitului. Acesta este singurul discurs lung consemnat de Marcu şi este paralel cu cel din Matei, capitolele 24 şi 25. Discursul se încheie cu avertismentul lui Iisus: „Ziua sau ora aceea nimeni nu le ştie, nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Dar ce vă zic vouă le zic tuturor: Vegheaţi!” (13:4, 32, 37). Nu departe de locul acela, în Betania, o femeie L-a uns pe Iisus cu un ulei parfumat, foarte scump. Unii dintre cei prezenţi s-au arătat nemulţumiţi, considerând că era o risipă, însă Iisus Le-a spus că femeia făcuse o faptă bună, pregătindu-L pentru înmormântare. La timpul stabilit, Iisus şi cei 12 s-au adunat în oraş pentru a sărbători Paştile. După ce a arătat cine era trădătorul Său, Iisus a instituit Cina Domnului cu discipolii Săi fideli, apoi au urcat pe Muntele Măslinilor. Pe drum, Iisus Le-a spus că toţi se vor poticni. „Eu nu mă voi poticni”, a zis Petru. Însă Iisus i-a spus: „În noaptea aceasta, înainte să cânte cocoşul de două ori, chiar tu mă vei renega de trei ori”. Ajungând la locul numit Ghetsimani, Iisus s-a retras să se roage şi i-a îndemnat pe discipolii Săi să vegheze. În timp ce se ruga, sentimentele Sale au atins intensitatea maximă când a spus: „Ava, Tată, toate lucrurile îţi sunt posibile. Îndepărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu!”. Iisus s-a întors de trei ori la discipolii Săi şi de fiecare dată i-a găsit dormind, chiar „într-un timp ca acela”! (14:29, 30, 36, 41). Sosise ceasul! Iată că venea trădătorul! Iuda s-a apropiat de Iisus şi L-a sărutat. Acesta era semnul pentru oamenii înarmaţi trimişi de preoţii principali. Atunci ei L-au arestat şi L-au dus la curtea marelui preot, unde mulţi au depus mărturie falsă împotriva Lui, dar mărturiile lor nu se potriveau. Iisus însă tăcea. În cele din urmă, marele preot l-a întrebat: „Eşti tu Hristosul, Fiul Celui Binecuvântat?” Iisus a răspuns: „Sunt”. Atunci marele preot a strigat: „Blasfemie!” şi toţi l-au condamnat, declarându-l vrednic de moarte (14:61-64). Jos în curte, Petru l-a renegat pe Iisus de trei ori. Atunci cocoşul a cântat a doua oară, iar Petru, îndurerat, a plâns amintindu-şi cuvintele lui Iisus. La revărsatul zorilor, Sanhedrinul a ţinut sfat şi l-a trimis pe Iisus legat la Pilat. Acesta şi-a dat seama imediat că Iisus nu era vinovat şi a încercat să-L elibereze. Însă, la insistenţele mulţimii instigate de preoţii principali, L-a predat în cele din urmă pentru a fi ţintuit pe cruce. Iisus a fost dus la locul numit Golgota (care înseamnă „Locul Craniului”) şi a fost răstignit pe cruce, având deasupra inscripţia cu învinuirea care i se aducea: „Împăratul iudeilor”. Preoţii principali şi scribii îşi băteau joc de El, zicând: „Pe alţii i-a salvat, dar pe sine nu se poate salva!”. La miezul zilei, pe la ceasul al şaselea, peste toată ţara s-a făcut întuneric până la trei după-amiaza. Atunci Iisus a strigat cu glas tare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” şi şi-a dat ultima suflare. Văzând aceste lucruri, un centurion a spus: „Într-adevăr, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Iosif din Arimateea, un membru al Sanhedrinului, care credea însă în Împărăția lui Dumnezeu și în mesajul lui Iisus, i-a cerut lui Pilat corpul lui Iisus şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă (15:22, 26, 31, 34, 39).

 Evenimente petrecute după moartea lui Iisus (16:1-8): În prima zi a săptămânii, trei femei au venit foarte devreme la mormânt. Spre surprinderea lor, ele au găsit piatra cea mare de la intrare rostogolită. „Un tânăr” care stătea înăuntru le-a spus că Iisus fusese înviat din morţi (16:5). Nu mai era acolo, ci mergea înaintea lor în Galileea. Ele au fugit de la mormânt, tremurând şi pline de frică.

DE CE ESTE DE FOLOS?

 Datorită descrierii pline de viaţă pe care i-a făcut-o Marcu lui Iisus Hristos, toţi cititorii cărţii sale, de la începutul creştinismului până în zilele noastre, au putut recunoaşte împlinirea multor profeţii din Scripturile ebraice cu privire la Mesia. Începând de la primul citat: „Iată că îl trimit înaintea feţei tale pe mesagerul meu” şi până la cuvintele rostite de Iisus când era în agonie pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, întreaga relatare despre serviciul de slujire pământească a lui Iisus consemnată de Marcu este în armonie cu ceea ce au prezis Scripturile ebraice (Mar. 1:2; 15:34; Mal. 3:1; Ps. 22:1). În plus, miracolele şi lucrările Sale extraordinare, învăţătura Sa sănătoasă, modul Său ireproşabil de a respinge obiecţiile, încrederea Sa absolută în Cuvântul lui Dumnezeu şi tandreţea cu care s-a îngrijit de oile Sale îl identifică drept Cel ce a venit cu autoritate ca Fiu al lui Dumnezeu. El i-a învăţat pe oameni „ca unul care are autoritate”, autoritate primită de la Dumnezeu-Tatăl, şi a scos în evidenţă că „propovăduirea veştii bune a lui Dumnezeu”, adică vestea că „Împărăția Cerurilor s-a apropiat”, era principala Sa lucrare aici pe Pământ. Învăţătura Lui s-a dovedit de o valoare inestimabilă pentru toţi cei ce i-au acordat atenţie (Mar. 1:22,14, 15).  Iisus Le-a spus discipolilor Săi: „Vouă v-a fost dat să înţelegeţi tainele Împărăției lui Dumnezeu”. Marcu a folosit expresia „Împărăția lui Dumnezeu” de 14 ori şi a enunţat multe principii călăuzitoare pentru cei ce doresc să obţină viaţă veșnică prin intermediul credinței în Împărăție. Iisus a spus: „Cine îşi pierde sufletul pentru Mine şi pentru vestea bună, îl va salva”. Orice obstacol care stă în calea obţinerii vieţii veșnice  trebuie înlăturat: „Este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu cu un singur ochi decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în Gheenă”. Iisus a mai spus: „Cine nu primeşte Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaş nu va intra în ea” şi „Cât de greu va fi pentru cei care au bani să intre în Împărăția lui Dumnezeu!”. Cine înţelege că respectarea celor două mari porunci valorează mai mult decât toate ofrandele arse şi decât toate jertfele „nu este departe de Împărăția lui Dumnezeu”, a spus Iisus. Aceste învăţături privitoare la Împărăție, precum şi altele din Evanghelia lui Marcu conţin multe sfaturi folositoare pe care le putem aplica în viaţa de zi cu zi (4:11; 8:35; 9:43–48; 10:13-15,23-25; 12:28-34). Vestea bună „după Marcu” poate fi citită probabil într-o oră sau două. Însă această lectură îi permite cititorului să se bucure de o retrospectivă captivantă, rapidă şi dinamică a serviciului de slujire îndeplinit de Iisus. Parcurgerea acestei relatări inspirate de la un capăt la altul, precum şi un studiu aprofundat al ei, însoţit de meditare, se vor dovedi folositoare. Evanghelia lui Marcu le este de folos creştinilor persecutaţi din prezent aşa cum le-a fost de folos şi celor din secolul I. Fiindcă adevăraţii creştini se confruntă acum cu „timpuri critice, cărora cu greu li se face faţă”, ei au nevoie de o îndrumare inspirată cum este cea pe care o găsim în această relatare privitoare la Iisus Hristos, Exemplul nostru. Citiţi-o, lăsaţi-vă însufleţiţi de acţiunea ei dramatică şi profitaţi de încurajarea pe care o dă ea pentru a călca pe urmele lui Iisus, Reprezentantul principal al credinţei noastre şi Cel care ne-o duce la perfecţiune, având o bucurie permanentă, la fel ca El (2 Tim. 3:1; Evr. 12:2). Gândiţi-vă la El ca la un om de acţiune, lăsaţi-vă pătrunşi de zelul Său şi imitaţi integritatea Sa neclintită şi curajul Său în faţa încercărilor şi a opoziţiei. Lăsaţi-vă învioraţi de mângâierea pe care o oferă această carte preţioasă a Scripturilor inspirate! Fie ca ea să vă ajute să urmăriţi obiectivul dobândirii vieţii veşnice!