DESPRE NEGRU-VODĂ!

DESPRE NEGRU-VODĂ!

Legenda, așa cum ni s-a păstrat:

 Legenda despre Negru-Vodă, „întemeietor” al Țării Românești, este similară cu cea a voievodului Dragoș, „descălecătorul” Moldovei. Potrivit tradiției populare, păstrată în Muscel, trăia pe vremea tătarilor, peste munți, în Țara Făgărașului, un român viteaz, frumos și înțelept. El a strâns în jurul lui mai mulți voinici, cărora le-a vorbit despre suferințele îndurate de pe urma tătarilor de frații lor de dincolo de munți. După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărât într-un glas să vină în sprijinul acestora; au trecut munții și au ajuns la Câmpulung. Era într-o zi de sărbătoare. Lume multă era adunată aici. Sosirea lor a produs o mare bucurie și ei nu s-au mai îndurat să-și părăsească frații. S-au așezat la Câmpulung și s-au pregătit de luptă cu tătarii. Cu prilejul târgului de Sfântul Ilie, în timp ce, încărcați de prăzi, tătarii se veseleau, au fost atacați de Negru-Vodă; mulți tătari au fost uciși, iar cei rămași în viață, alungați din țară. „Pe urmă, Negru-Vodă a început să așeze lucrurile în țară; a făcut cetăți, mănăstiri, sate și orașe pe la toate poalele munților și pe văile râurilor”. De numele lui Negru-Vodă, venit din Făgăraș la Câmpulung, tradiția mai leagă, pe lângă „întemeierea” țării, și eliberarea ei de tătari, mutarea scaunului, precum și ridicarea bisericii, a curților și caselor domnești la Curtea de Argeș. Soției sale, de religie romano-catolică, i se atribuie biserica Sân-Nicoară, pe care ea ar fi clădit-o în timp ce Negru-Vodă era plecat să alunge pe tătari. La întoarcere, Negru-Vodă ar fi poruncit ca biserica, ridicată fără știrea sa, să fie dărâmată.

...apoi, Negru-Vodă a devenit Radu-Vodă:

 Acestea sunt elementele principale ale tradiției „descălecatului” Țării Românești de către Negru-Vodă. Când, începând cu secolul al XVI-lea, sub influența realizărilor istoriografice din Moldova, s-a trecut la întocmirea cronicii Țării Românești, tradiției i s-au adăugat noi elemente, încercându-se, totodată, unele precizări și identificări. Ele însă mai mult au complicat decât au lămurit lucrurile. Negru-Vodă a fost identificat cu Radu I și a apărut personajul „Radu-Negru”; ca dată a „descălecatului” a fost fixat anul 1290; a fost introdusă ideea închinării de bună voie către Radu-Negru a boierimii oltene în frunte cu Basarabeștii, nume prin care se înțelegeau de fapt boierii Craiovești:  „Băsărăbeștii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie supt porunca lui și numai el să fie preste toți”. Ca să se explice prezența în vechile orașe de scaun ale țării a comunităților romano-catolice și săsești, s-a admis, odată cu „descălecatul” lui Radu-Negru, o însemnată imigrație de populație, românească și străină, la sud de Carpați : „Radu-Negru Voievod, mare herțeg pre Amlaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo, cu toată casa lui și cu mulțime de noroade”. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar atestări documentare care dau soției lui Negru-Vodă numele de Marghita și-i atribuie ridicarea Cloașterului (Bărăția) de la Câmpulung.

Faptele însă pledează pentru Basarab:

 Din confruntarea datelor tradiției cu cele din izvoarele a căror autenticitate nu poate fi contestată rezultă: Negru-Vodă, „descălecătorul” Țării Românești, nu este decât o personificare legendară a unui domn care avea în realitate alt nume. Cel mai adesea el a fost identificat cu Basarab I, cu Nicolae Alexandru sau chiar cu amândoi contopiți într-o singură persoană, cu Radu I sau cu Neagoe Basarab. Faptele pe care tradiția i le atribuie lui Negru-Vodă: întemeietor de țară, luptător împotriva tătarilor, ctitor al primelor așezăminte religioase, fac ca identificarea lui cea mai sigură să fie cu Basarab I. Prin vitejia manifestată și victoriile repurtate în luptele cu tătarii, acesta a reușit, la începutul secolului al XIV-lea, - într-un moment în care o criză politică puternică se manifesta în statele vecine - să se impună atenției celorlalte căpetenii de la sud de Carpați și să fie ales de ele „mare voievod”. Cu sprijinul lor, el a eliberat de sub stăpânirea tătară teritoriul Țării Românești, a înlăturat vasalitatea față de coroana ungară, a creat un stat independent, pe care l-a impus printr-o politică înțeleaptă pe plan internațional, a pus bazele unei dinastii care a ocupat tronul Țării Românești aproape 300 de ani. Pe drept cuvânt, lui Basarab i s-a atribuit epitetul de „cel Mare”. „Negru” i s-a spus lui Basarab în urma îndepărtării Negrilor Tătari din ținuturile de la răsărit de Olt și până la Dunăre, numite cu o terminologie turaniană „Țara Neagră”. Ca simbol al cuceririi „Țării Negre”, au fost reproduse pe blazonul de familie al Basarabilor capetele de „arapi”. Sub urmașii lui Basarab, viața de stat a câștigat în organizare, Biserica a devenit un sprijin însemnat al domniei, cancelaria domnească a început să funcționeze, consfințind prin actele emise noua ordine care se instaura. Dintre succesorii lui Basarab I, tradiția a reținut în special figura lui Radu I. În timpul domniei acestuia a fost terminată zidirea mănăstirii Tismana, cea dintâi mare mănăstire a țării, devenită important centru cultural. Radu I a fost totodată ctitor la Cozia, Cotmeana, Biserica Domnească din Curtea de Argeș și la alte fundații religioase mai mărunte. Cum din această cauză cele mai vechi acte mănăstirești îl pomeneau pe Radu ca pe primul ctitor, el a fost confundat, cu timpul, cu primul domn al țării, cu Negru-Vodă, și considerat ca adevăratul „întemeietor” al ei. Științific nu se poate susține că Țara Românească a fost întemeiată, ca stat, prin „descălecarea”, prin venirea unor oameni călări din afara hotarelor ei. Înainte de anul 1290, data așa-numitului „descălecat” din Țara Făgărașului, existau pe teritoriul de la sud de Carpați formațiuni politice cu un nivel destul de înaintat de organizare. Diploma Ioaniților atestă existența la 1247 a cnezatelor lui Ioan și Farcaș, ca și a voievodatului lui Litovoi în dreapta Oltului, iar în stânga lui a voievodatului lui Seneslau. Aceste formațiuni politice au căutat, folosind orice prilej, să se opună expansiunii feudalilor maghiari și să se unească într-o singură structură statală. O primă încercare în acest sens, neizbutită însă, a făcut-o Litovoi. El a căzut, - ne-o spune un document din 1285, ianuarie 8 -, în luptă cu oastea regatului maghiar, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier și silit să se răscumpere cu o mare sumă de bani. Înfruntarea pe câmpul de luptă a oștirii unui stat puternic și plata unei însemnate sume pentru răscumpărarea libertății din partea unuia dintre conducătorii locali vorbesc despre forța militară și puterea economică a formațiunilor politice de la sud de Carpați în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Fapta lui Litovoi arăta că nu era departe momentul în care formațiunile politice de la sud de Carpați își vor uni eforturile în realizarea unei mari formațiuni de stat de sine stătătoare. Ceea ce nu reușise să realizeze voievodul din dreapta Oltului va reuși, într-un alt moment istoric, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea voievodul din părțile Argeșului.

Cum a apărut ideea „descălecatului”?

 Dacă Țara Românească nu s-a format, ca stat, printr-un „descălecat”, ci - așa cum o arată faptele istorice certe - prin strângerea la un loc a unor formațiuni politice existente la sud de Carpați și care au luat naștere în urma unei dezvoltări a societății locale, rămâne să explicăm de unde a apărut totuși ideea „descălecatului” din Transilvania. Mai mulți factori au contribuit, cu siguranță, la aceasta. Modelul de la care s-a plecat și, prin analogie, cu care a fost inventat „descălecatul” Țării Românești din Făgăraș și Amlaș a fost „descălecatul” Moldovei din Maramureș. Titlul de „herțeg Amlașului și Făgărașului” pe care îl purtau în documentele din secolele XIV-XV unii domni ai Țării Românești a fost luat drept indiciu al „descălecatului”. În realitate cele două ținuturi erau concedate domnilor locali de regele maghiar în schimbul recunoașterii lui ca suzeran. Faptul că Radu I, rupând legăturile de vasalitate cu Ungaria, n-a mai stăpânit cele două ținuturi, a contribuit la formarea tradiției despre „descălecatul” lui Radu-Negru din Țara Făgărașului. Printre alte elemente care au contribuit la acreditarea ideii de „descălecat” a fost prezența populației alogene, de religie romano-catolică, în vechile orașe de reședință ale Țării Românești. Strânsele legături la începutul vieții de stat de la sud de Carpați între conducătorii de aici și regalitatea maghiară au facilitat trecerea - susținută de politica romano-catolică de prozelitism - a misionarilor și a altor elemente catolice în Muntenia. Cea mai veche mențiune documentară despre comunitățile catolice la sud de Carpați privește orașul Câmpulung - este vorba de inscripția din anul 1300 de pe piatra tombală a comitelui Laurențiu de Campolongo. Tradiția a reținut și ea acest fapt și Câmpulung a fost socotit ca prim popas al „descălecătorilor”. Aici a murit de altfel și probabil tot aici a fost îngropat Basarab I. Unii dintre primii domni ai Țării Românești, ca și ai Moldovei, au avut soții catolice. Documentar este dovedit că cea de-a doua soție a lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, era o catolică, Doamna Clara. Acesteia, Papa îi transmitea, în ianuarie 1370, mulțumiri pentru convertirea la catolicism a fiicei ei Ana, soția lui Strațimir, țarul de la Vidin. Nu este exclus ca faptele pe care tradiția le atribuie Marghitei, soția lui Negru-Vodă, să privească nu pe Marghita care poate fi - așa cum presupunea Alexandru Lapedatu - un nume legendar, „o reînviere munteană a celor două Marghite moldovene, a lui Petru Mușat și Alexandru cel Bun”, cât mai ales pe Doamna Clara, atât de cunoscută prin protecția acordată de ea catolicismului. În afară de elemente alogene, de religie romano-catolică, tradiția mai amintește - și faptul este probat documentar - de trecerea la sud de Carpați a multor români din Transilvania. Înrăutățirea situației populației românești din această provincie a generat un val continuu de emigrări la sud și est de Carpați. Ca să nu scadă numărul supușilor - ce asigurau bogăția și tăria statului - regalitatea maghiară s-a văzut nevoită să ia măsuri de interdicție a emigrărilor. În diploma din 1247, prin care se conceda cavalerilor Ioaniți Țara Severinului, regele Bela al IV-lea le atrăgea atenția să nu permită ca în ținuturile pe care urmau să le ia în stăpânire să se așeze locuitori din regatul maghiar „de orice stare și neam ar fi”. Introducerea unei atare clauze arată că la data emiterii diplomei emigrările locuitorilor din regatul maghiar, în cazul dat din Transilvania la sud de Carpați, cunoșteau proporții însemnate. În perioada în care tradiția fixează momentul „descălecatului” (sfârșitul secolului al XIII-lea), înrăutățirii situației sociale a românilor din Transilvania i se adăugaseră persecuțiile religioase urmate de lipsa de drepturi politice. Toate acestea au făcut să crească curentul emigrărilor de populație, în special din regiunile de margine, de unde se putea trece cu mai multă ușurință granița. Deși nu se poate spune că emigrările de populație din Transilvania au determinat - așa cum tradiția ne-o spune - „întemeierea” Țării Românești, ele au potențat vitalitatea organismelor politice de la sud de Carpați, contribuind la grăbirea procesului de unificare a lor. Partea din cronică referitoare la închinarea de bună voie a boierimii oltene față de „întemeietorul” țării nu este altceva decât transpunerea în perioada formării statului de sine stătător Țara Românească a unei situații mai târzii, apropiată în timp de data întocmirii cronicii Țării Românești. Este vorba de raporturile create între banul Olteniei și „domnul întregii țări”, după ce boierii Craiovești, deveniți „vlasteli” (rude cu familia domnească) și apoi „Băsărăbești”, au ajuns să-și transmită ereditar marea bănie. Concluzia care se desprinde din analiza critică a izvoarelor poate fi formulată astfel: ceea ce tradiția numește „descălecat” nu este altceva decât un curent de emigrare de populație din Transilvania la sud de Carpați, care, deși nu a creat statul Țara Românească, a avut un rol însemnat în creșterea potențialului uman al organizațiilor politice românești de la sud de Carpați, a fost un factor important în unificarea lor. Negru-Vodă este personificarea legendară a lui Basarab I, în domnia căruia țara a cunoscut o perioadă de prosperitate economică, ca urmare a înmulțirii populației și dezvoltării vieții orășenești; s-a înfăptuit unitatea teritorială, a fost dobândită neatârnarea și s-au creat bazele politicii externe a Țării Românești. Prin opera înfăptuită, Basarab I poate fi socotit, pe drept cuvânt, ca „întemeietorul” Țării Românești, el binemeritând epitetul de „cel Mare”.