EUROPA CONTEMPORANĂ: UNITATE, DIVERSITATE, INTEGRARE.

EUROPA CONTEMPORANĂ: UNITATE, DIVERSITAE, INTEGRARE

  Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 28, - după Brexit, 27 -, formează Uniunea Europeană, iar 5 sunt în curs de aderarea. Deviza U.E., Unitate în diversitate, evidenţiază unitatea politică şi economică şi diversitatea culturală a statelor membre. Unitatea presupune aderarea tuturor statelor la aceleaşi principii politice şi economice, alegerea unor instituţii comune de conducere, desfiinţarea graniţelor. Diversitatea culturală se referă atât la respectarea tradiţiilor culturale ale fiecărei ţări cât şi la respectarea celor ale tuturor comunităţilor şi etniilor din fiecare ţară.

Ideea creării unei Europe unite a existat, într-o anumită formă, încă din Antichitate şi s-a realizat, în anumite momente, chiar din punct de vedere practic. Imperiul Roman a creat o primă formă de unitate europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare parte a continentului. Creştinismul a realizat o adevărată unitate culturală europeană, iar imperiile medievale au urmărit realizarea unei unităţi politice europene. Napoleon Bonaparte visa o Europă unită sub conducerea sa, în care să triumfe principiile libertăţii şi egalităţii şi codul civil modern aplicat de el în Franţa, fapt pe care l-a reuşit în teritoriile ocupate. Încă din Evul Mediu au existat proiecte ale unor gânditori, de creare a unei Europe federaliste, care să aibă o autoritate centrală şi al cărei scop să fie menţinerea păcii. Cel mai vechi este cel al poetului italian Dante Alighieri (1303). Mai aproape de noi, în 1849, scriitorul francez Victor Hugo a folosit expresia Statele Unite ale Europei spunând că „va veni ziua când vom vedea doua grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean...”. Cel mai celebru proiect este însă cel al contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, numit Pan-Europa, din 1923, care propunea organizarea Europei ca o adunare de state federale. Cartea sa, cu acelaşi nume, a avut mare succes în perioada interbelică, fiind tradusă în mai multe limbi. El a reuşit chiar să organizeze un congres al Uniunii Pan-europene la Viena, în 1926. Lui îi aparţine ideea reunirii cărbunelui german şi minereului de fier francez sub o singură autoritate.

Contextul creării Uniunii Europene.

   Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a adus în discuţie în rândul oamenilor politici problema realizării unei păci europene de durată. Cum una dintre cauzele fundamentale ale celor două conflagraţii mondiale a fost conflictul franco-german, s-a căutat rezolvarea eficientă a acestuia. O alianţă economică franco-germană care să aibă la bază o unificare a industriei cărbunelui şi oţelului, resursele principale ale industriei de armament, s-a dovedit a fi soluţia cea mai bună. O altă problemă ce trebuia rezolvată urgent era stoparea expansiunii comunismului. Armata sovietică impusese regimul comunist în Europa de est, dar comunismul avea adepţi şi în Europa occidentală deoarece mulţi considerau că regimurile democratice îşi dovediseră ineficienţa până atunci. Îndepărtarea unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin restabilirea prosperităţii economice rapide. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând acordarea unui ajutor financiar statelor europene pentru stoparea sărăciei şi foametei şi pentru refacerea economică, cunoscut sub numele de Planul Marshall (1947). U.R.S.S. a interzis statelor comuniste să beneficieze de aceste fonduri, spunând că e o formă voalată de expansionism politic şi economic american. Cele 16 state europene care au acceptat acest ajutor au alcătuit, în 1948, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), pentru a gestiona eficient banii primiţi. În 1961, după încheierea programului de ajutor, aceasta s-a transformat în Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.), care există şi astăzi şi cuprinde 32 de state de pe mai multe continente. În 1949, zece state europene au creat Consiliul Europei, organizaţie care şi-a propus apărarea drepturilor omului şi a democraţiei în statele membre. În timp, au aderat la acest organism toate statele europene (din 1993 este membră şi România). Cea mai importantă instituţie a sa este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care poate face apel orice cetăţean al unei ţări membre care consideră că statul său i-a încălcat drepturile. Aceste două organisme, O.E.C.E. şi Consiliul Europei, au fost primele organizaţii europene suprastatale, care, însă, au evoluat paralel cu organizaţiile care au stat, într-adevăra, la baza Uniunii Europene de astăzi. 

Uniunea Europeană: Uniunea Europeană este o organizaţie politică suprastatală (alcătuită din 28 state, azi 27). Ea s-a constituit în mai multe etape, fiind la început doar o organizaţie economică alcătuită din 6 state, în timp extinzându-şi graniţele dar şi competenţele de la nivel economic la nivel social şi politic. 

Etapele constituirii Uniunii Europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O., 1951) - Paris: În 1951 Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au alcătuit o organizaţie economică al cărei scop a fost desfiinţarea taxelor vamale la cărbune şi oţel, numită C.E.C.O. (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Aceasta s-a realizat la iniţiativa omului de afaceri Jean Monnet, care a conceput detaliile proiectului, şi a ministrului de externe francez Robert Schuman. Schumann a propus proiectul cancelarului german Konrad Adenauer, care l-a acceptat cu entuziasm. Alianţa lor a fost deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt consideraţi părinţii fondatori ai U.E, la care se adaugă şi alte personalităţi europene care au contribuit la crearea şi extinderea Uniunii. Această organizaţie avea următoarele instituţii de conducere: Înalta Autoritate, care elabora politicile comune, Consiliul de miniştrii, Adunarea şi Curtea de Justiţie.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună (1957) - Roma: În 1957, prin Tratatul de la Roma, cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât să-şi extindă colaborarea şi în alte domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale. Astfel a apărut Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună. Scopul C.E.E. era libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Libera circulaţie a mărfurilor presupunea desfiinţarea taxelor vamale, libera circulaţie a persoanelor însemna desfiinţarea vizelor. Libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor presupunea colaborări în domeniile servicii (turism, transporturi, telefonie, poştă etc.) şi investiţii industriale şi bancare. Domeniile concrete în care cele 6 state şi-au propus colaborarea au fost: politica vamală, politica monetară, transporturile, agricultura, politica emigraţiei, vizelor şi azilului, cultura, sănătatea şi mediul. Libera circulaţie şi politicile sociale comune s-au realizat în timp. De exemplu uniunea vamală s-a realizat până în 1961 prin reducerea taxelor vamale cu 25%, până în 1966 s-au mai redus taxele cu încă 25% iar în 1969 s-au desfiinţat total. În paralel s-a realizat o extindere a graniţelor comunităţii: în 1973 au fost primite Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia. 

Uniunea Europeană - 1992, Tratatul de la Maastricht: În 1992, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), s-a hotărât extinderea colaborării de la nivel economic şi social, la nivel politic. Astfel a apărut Uniunea Europeană, care este considerată o construcţie ce se sprijină pe trei piloni. Pilonii (domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:

*Politica economică şi monetară comună şi politicile sociale;

*Politica Externă şi de Securitate comună (PESC) şi cea de apărare (PESCD);

*Cooperarea juridică şi poliţienească (CPJMPD).

  În 1995, prin acordul Schengen, se creează cetăţenia europeană, prin care se acordă, pentru orice cetăţean al Uniunii, dreptul de circulaţie şi liberă rezidenţă în orice stat al UE şi dreptul de a alege şi a fi ales în instituţiile europene. Tot atunci se creează spaţiul Schengen în interiorul căruia se elimină controalele la frontiere. Din acest spaţiu fac parte şi state nemembre ale U.E.: Elveţia, Norvegia, Islanda, dar Marea Britanie, care este membră U.E. (în prezent nu mai este) a refuzat să facă parte. În 1999 s-a creat moneda unică euro, care a fost pusă în circulaţie în 2002. Extinderea UE s-a realizat în continuare astfel: 1995, cu Austria, Finlanda, Suedia, în 2004 cu Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, în 2007 cu România şi Bulgaria, în 2013 a aderat şi Croaţia.

Instituţiile Uniunii Europene:

Parlamentul European (cu sediul la Strasboug, Franţa): Este alcătuit din membrii aleşi prin vot universal în fiecare ţară a uniunii. Numărul de parlamentari din fiecare ţară este direct proporţional cu numărul locuitorilor ţării. Atribuţiile sale sunt de a vota bugetul şi legile europene.

Comisia Europeană (cu sediul la Bruxelles, Belgia): Este alcătuită din câte un membru din fiecare ţară, numit de guvernul respectiv. Atribuţiile sale sunt de a propune proiecte de legi (pe care le votează Parlamentul), şi de a urmări aplicarea legilor şi programelor uniunii.

Consiliul de miniştrii (cu sediul la Bruxelles, Belgia) sau Consiliul Uniunii Europene: Este alcătuit din miniştrii statelor membre, în funcţie de problema discutată (agricultură, mediu, industrie, sănătate etc.). Atribuţiile sale sunt de a adopta regulamente şi de a stabili bugetul uniunii.

Curtea de Justiţie (cu sediul la Luxemburg): Este alcătuită din câte un judecător numit de fiecare dintre statele membre, pe o perioadă de 6 ani. Atribuţii: asigură interpretarea şi aplicarea corectă a legilor, garantează respectarea legislaţiei UE de către statele membre.

Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg): Este alcătuită din câte un membru din fiecare stat, numit de Consiliul de miniştrii, pe timp de 6 ani. Atribuţii: urmăreşte utilizarea corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

Consiliul European: Este alcătuit din şefii de state sau de guverne ai statelor membre. Se întruneşte cel puţin de două ori pe an. Fiecare ţară are preşedinţia sa câte 6 luni, prin rotaţie. Stabileşte politica generală a U.E. (exemplu: aderarea unor noi state, adoptarea unor acte legislative de maximă importanţă, cm ar fi constituţia U.E., schimbarea politicii economice, ca adoptarea euro, trecerea unui stat la euro, crearea spaţiului Schengen şi condiţiile de admitere aici etc.).

Etapele aderării României la Uniunea Europeană:

*1995: România depune cerere de aderare la U.E.;

*2000 - 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.;

*2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.;

*2007: România devine membră a U.E.. 

Însemnele Uniunii Europene:

Ziua Europei  - În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman care, la 9 mai 1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să cedeze unui organism supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului, această dată a fost aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la summit-ul european de la Milano din 1985.

Drapelul Uniunii Europene, adoptat în 1955, simbolizează popoarele Europei. 12 este simbolul perfecţiunii.

Imnul european - În ianuarie 1972, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat un imn european: aranjamentul muzical fără text realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la „Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven.