SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - NOUL TESTAMENT! - PARTEA A TREIA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - NOUL TESTAMENT! - PARTEA A TREIA

Cartea biblică numărul 42 - Luca:

 Scriitorul: Luca; Locul scrierii: Cezareea; Data încheierii scrierii: aprox. 56-58 d.H.; Perioada la care se referă: 5/3 î.H.-33 d.H..

 Evanghelia lui Luca a fost scrisă de un bărbat cu o minte pătrunzătoare şi cu o inimă sensibilă. Din această excelentă îmbinare de calităţi, sub îndrumarea Duhului Sfânt, a rezultat o relatare exactă şi în acelaşi timp plină de căldură şi sentiment. În versetele introductive, Luca spune: „Am hotărât şi eu, după ce am cercetat cu atenţie toate lucrurile de la începuturi, să ţi le scriu în ordine”. Prezentarea detaliată şi meticuloasă pe care o face el confirmă pe deplin această afirmaţie (Luca 1:3). Deşi Luca nu este menţionat cu numele în această evanghelie, scriitorii antici sunt de acord că el a scris-o. Ea îi este atribuită lui Luca în Fragmentul Muratorian (aprox. 170 d.H.) şi este recunoscută de unii scriitori din secolul al II-lea, cum ar fi Ireneu şi Clement din Alexandria. Dovezile interne indică şi ele în mod clar spre Luca. Pavel îl numeşte în Coloseni 4:14 „Luca, doctorul iubit”, iar lucrarea sa reflectă o erudiţie pe care n-o putea avea decât un om instruit, de pildă un medic. Exprimarea sa frumoasă şi vocabularul său mai bogat decât al celorlalţi trei scriitori ai evangheliilor la un loc i-au permis să dezvolte cu multă atenţie şi în mod temeinic subiectul său important. Parabola despre fiul risipitor este considerată de unii cea mai frumoasă istorisire scrisă vreodată. Luca foloseşte peste 300 de termeni medicali sau cuvinte cărora le atribuie un sens medical, lucru pe care ceilalţi scriitori ai Noului Testament nu-l fac (atunci când folosesc acele cuvinte). De exemplu, când vorbeşte despre lepră, Luca nu foloseşte întotdeauna acelaşi termen, cum fac ceilalţi. Pentru ei, lepra este lepră, dar pentru un medic există diferite faze ale acestei boli. Astfel, Luca vorbeşte despre „un om plin de lepră”, iar despre Lazăr spune că era „plin de ulceraţii”. Niciun alt scriitor al evangheliilor nu spune că soacra lui Petru avea „febră mare” (5:12; 16:20; 4:38). Deşi ceilalţi trei scriitori menţionează că Petru i-a tăiat urechea slujitorului marelui preot, numai Luca spune că Iisus l-a vindecat (22:51). El vorbeşte în calitate de medic când spune despre o femeie că „de optsprezece ani avea un duh de slăbiciune; ea era gârbovă şi nu se putea îndrepta deloc”. Şi cine altcineva decât „Luca, doctorul iubit”, putea oferi atât de multe detalii cu privire la primul ajutor acordat unui om de samariteanul care „i-a legat rănile, turnând pe ele ulei şi vin”? (13:11; 10:34). Când şi-a scris Luca evanghelia? În Faptele 1:1 se spune că scriitorul cărţii Faptele (care a fost tot Luca) alcătuise mai înainte „prima relatare”, adică evanghelia. Cartea Faptele a fost încheiată după toate probabilităţile în jurul anului 61 d.H., în timp ce Luca era la Roma cu Pavel, care aştepta să fie audiat de Cezar. Aşadar, din câte se pare Luca şi-a scris evanghelia la Cezareea, după ce se întorsese cu Pavel din Filipi, la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel. Aceasta înseamnă aproximativ între anii 56 şi 58 d.H., când apostolul aştepta în închisoarea din Cezareea să fie dus la Roma pentru a fi audiat. Întrucât se afla în Palestina, Luca a putut „să cerceteze cu atenţie toate lucrurile de la începuturi” în legătură cu viaţa şi slujirea pământească a lui Iisus. Astfel, se pare că evanghelia lui Luca a precedat-o pe cea a lui Marcu. Bineînţeles, Luca n-a fost martor ocular la toate evenimentele pe care le consemnează în evanghelia sa, deoarece n-a făcut parte din grupul celor 12 şi, după cât se pare, n-a devenit credincios decât după moartea lui Iisus. Însă el a fost un colaborator foarte apropiat al lui Pavel în activitatea sa misionară (2 Tim. 4:11; Filim. 24). Astfel, după cum este de aşteptat, scrierea lui reflectă influenţa lui Pavel, ceea ce se poate vedea din compararea relatărilor despre Cina Domnului scrise de Luca şi de Pavel (Luca 22:19, 20 şi 1 Corinteni 11:23-25). O altă sursă de informaţii pe care a folosit-o probabil Luca este evanghelia lui Matei. În timp ce a „cercetat cu atenţie toate lucrurile”, este posibil ca el să fi vorbit personal cu mulţi dintre cei ce fuseseră martori oculari la evenimentele din viaţa lui Iisus, de exemplu cu discipolii care erau încă în viaţă, şi, probabil, cu Maria, mama lui Iisus. Putem fi siguri că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a culege detalii demne de încredere. Din examinarea celor patru evanghelii reiese cu claritate că scriitorii lor n-au copiat pur şi simplu unii de la alţii, nici n-au scris doar ca să ofere mai multe mărturii pentru această naraţiune biblică de importanţă vitală. Evanghelia lui Luca este cât se poate de originală în ce priveşte modul de prezentare a subiectului. De fapt, 59 la sută din conţinutul evangheliei sale nu se regăseşte în celelalte evanghelii. El consemnează cel puţin şase miracole semnificative şi mai mult de 12 ilustrări care nu sunt menţionate în celelalte evanghelii. În plus, o treime din evanghelia sa este sub formă de naraţiune, iar două treimi sub formă de dialog. Evanghelia sa este cea mai lungă dintre cele patru. Matei a scris în principal pentru iudei, iar Marcu pentru cititorii neiudei, în special pentru romani. Evanghelia lui Luca se adresează „preaalesului Teofil”, iar prin intermediul lui şi altor persoane, atât iudei, cât şi neiudei (Luca 1:3, 4). Conferind relatării sale un caracter universal, Luca urmăreşte genealogia lui Iisus până la „Adam, fiul lui Dumnezeu”, nu doar până la Avraam, cum face Matei, care a scris în special pentru iudei. El citează cuvintele profetice ale lui Simeon, potrivit cărora Iisus va fi mijlocul prin care se va „îndepărta vălul de pe neamuri”. El spune, de asemenea, că „orice făptură va vedea cum va aduce Dumnezeu salvarea/mântuirea” (3:38; 2:29-32; 3:6).  În toată cartea sa, Luca se dovedeşte un narator remarcabil, relatările sale fiind bine organizate şi exacte. Aceste calităţi, exactitatea şi fidelitatea, constituie o dovadă convingătoare a autenticităţii scrierilor lui Luca. Un jurist făcea cândva remarca: „În romanele de dragoste, în legende şi în mărturiile false, evenimentele relatate sunt plasate cu grijă într-un loc îndepărtat şi într-un moment neprecizat, încălcându-se astfel primele reguli ale unei bune pledoarii pe care le învaţă un avocat, potrivit cărora „orice afirmaţie trebuie să indice timpul şi locul”. Spre deosebire de ele, în naraţiunile biblice sunt date cu cea mai mare precizie data şi locul faptelor relatate”.  Ca dovadă, el a citat Luca 3:1, 2: „În al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii şi Irod, tetrarh al Galileii, pe când Filip, fratele lui, era tetrarh al ţinutului Ituriei şi al Trahonitei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, în zilele lui Caiafa şi ale preotului principal Ana, cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu”. Nu există nicio referire neclară în ce priveşte timpul şi locul, ci Luca menţionează cu numele nu mai puţin de şapte personalităţi publice, astfel că putem stabili momentul când şi-au început serviciul sacru atât Ioan, cât şi Iisus.  În plus, în Luca 2:1, 2 ni se oferă două indicii pentru a putea stabili când s-a născut Iisus: „În zilele acelea, Cezar August a dat un decret ca toată lumea să se înregistreze (acest prim recensământ s-a făcut când Quirinius era guvernatorul Siriei)”. Atunci Iosif şi Maria au urcat la Betleem pentru a fi înregistraţi, iar Iisus s-a născut în timp ce ei se aflau acolo.  Nu putem decât să fim de acord cu un comentator care a spus: „Una dintre cele mai puternice dovezi ale simţului istoric al lui Luca este faptul că el reuşeşte întotdeauna să dea dovadă de o exactitate perfectă”. Trebuie să recunoaştem că Luca a spus adevărul când a afirmat că a „cercetat cu atenţie toate lucrurile de la începuturi”.Luca atrage totodată atenţia asupra exactităţii cu care s-au împlinit profeţiile din Scripturile ebraice în persoana lui Iisus Cristos. În acest sens, el citează mărturia inspirată a lui Iisus (24:27, 44). În plus, el consemnează cu exactitate profeţiile făcute chiar de Iisus cu privire la unele evenimente viitoare, dintre care multe au avut deja o împlinire remarcabilă până în cele mai mici detalii. De exemplu, Ierusalimul a fost asediat, fiind înconjurat cu pari ascuţiţi, şi a avut parte de o distrugere îngrozitoare în 70, aşa cum prezisese Iisus (Luca 19:43, 44; 21:20-24; Mat. 24:2). Istoricul Josephus Flavius, care a slujit în armata romană şi a fost martor ocular al acelui eveniment, confirmă că, pentru a face rost de lemn pentru pari, a fost defrişat întregul ţinut de jur împrejurul oraşului pe o distanţă de 90 de stadii (aprox. 16 km), că zidul de asediu avea o lungime de 39 de stadii (7,2 km), că un număr mare de femei şi de copii au murit de foame şi că 1 100 000 de iudei şi-au pierdut viaţa, iar 97 000 au fost luaţi prizonieri. Pe Arcul lui Titus din Roma se vede şi astăzi reprezentarea procesiunii triumfale a romanilor cu prada de război luată din templul de la Ierusalim. Putem fi siguri că şi alte profeţii inspirate, consemnate de Luca, se vor împlini la fel de exact.

CONŢINUTUL CĂRŢII LUCA:

 Introducerea (1:1-4): Luca spune că a cercetat cu atenţie toate lucrurile de la începuturi şi a hotărât să le scrie într-o ordine logică pentru ca „preaalesul Teofil să ştie bine cât de demne de încredere” sunt aceste lucruri (1:3, 4).

 Primii ani de viaţă ai lui Iisus (1:5-2:52): Un înger i s-a arătat vârstnicului preot Zaharia cu îmbucurătoarea veste că va avea un fiu căruia trebuia să-i pună numele Ioan. I s-a spus însă că nu va putea vorbi până când nu se va naşte băiatul. Aşa cum i s-a promis, soţia sa, Elisabeta, a rămas însărcinată, deşi „era înaintată în vârstă”. După aproximativ şase luni, îngerul/arhanghelul Gabriel i s-a arătat Mariei, căreia i-a spus că va concepe prin „puterea Celui Preaînalt” şi va da naştere unui fiu ce va fi numit Iisus. Maria a vizitat-o pe Elisabeta şi, după ce a salutat-o cu bucurie, a spus jubilând: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul mi s-a umplut de o mare bucurie în Dumnezeu, Salvatorul meu”. Ea a vorbit despre numele sfânt al Domnului şi despre marea sa îndurare faţă de cei ce se tem de el. La naşterea lui Ioan, limba lui Zaharia s-a dezlegat şi el a vorbit de asemenea despre îndurarea lui Dumnezeu şi despre faptul că Ioan va fi un profet care va pregăti calea Domnului (1:7, 35, 46, 47). La timpul stabilit, Iisus s-a născut în Betleem şi un înger le-a anunţat „vestea bună despre o mare bucurie” unor păstori care stăteau noaptea de strajă lângă turmele lor. Iisus a fost circumcis potrivit Legii, iar, când părinţii lui l-au „prezentat Domnului” la templu, bătrânul Simeon şi profetesa Ana au vorbit despre copil. Apoi s-au întors în Nazaret şi copilul „creştea şi se întărea, fiind plin de înţelepciune, iar harul lui Dumnezeu era peste el” (2:10, 22, 40). La vârsta de 12 ani, cu ocazia unei călătorii la Ierusalim, Iisus i-a uimit pe învăţătorii de acolo cu priceperea şi cu răspunsurile Lui.

 Pregătirea pentru slujirea pământească (3:1-4:13): În al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar, cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, şi el a început să predice „botezul ca simbol al pocăinţei pentru iertarea păcatelor”, pentru ca orice om să vadă „cum va aduce Dumnezeu salvarea” (3:3, 6). Când tot poporul a fost botezat în Iordan, a fost botezat şi Iisus şi, în timp ce se ruga, Duhul Sfânt a coborât peste el, iar Tatăl Ceresc şi-a exprimat aprobarea din Cer. Iisus Hristos avea atunci în jur de 30 de ani. (Luca prezintă genealogia sa.) După botez, Duhul Sfânt l-a dus pe Iisus prin pustiu 40 de zile. Aici Diavolul l-a ispitit, dar fără succes, după care s-a retras „aşteptând un alt moment prielnic” (4:13).

 Începutul serviciului pământesc al lui Iisus, în mare parte în Galileea (4:14-9:62): În sinagoga din oraşul său, Nazaret, Iisus a arătat clar care era misiunea sa, citind şi aplicând la El însuşi profeţia din Isaia 61:1, 2: „Duhul Domnului  este peste mine, pentru că el m-a uns să le anunţ săracilor vestea bună, m-a trimis să le predic captivilor eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să-i pun în libertate pe cei zdrobiţi şi să predic anul de îndurare al Domnului” (4:18, 19). La început, oamenii au ascultat cu plăcere cuvintele Lui, apoi, pe măsură ce El şi-a continuat discursul, au început să se mânie şi au încercat să-l omoare. De aceea, El a coborât la Capernaum, unde a vindecat mulţi oameni. Mulţimile îl urmau şi încercau să-l împiedice să plece, însă El le-a spus: „Trebuie să anunţ şi altor oraşe vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (4:43). El a continuat să predice în sinagogile din Iudeea. În Galileea, în urma intervenţiei miraculoase a lui Iisus, Simon (numit şi Petru), Iacov şi Ioan au prins foarte mulţi peşti. Atunci El i-a spus lui Simon: „De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Ei au lăsat deci totul şi l-au urmat. Iisus a continuat să se roage şi să-i înveţe pe oameni, iar „puterea Domnului era peste El, ca să facă vindecări” (5:10, 17). Apoi, El l-a chemat pe Levi (Matei), un încasator de impozite dispreţuit de iudei, iar acesta l-a onorat pe Iisus dând un mare ospăţ la care a luat parte şi „o mare mulţime de încasatori de impozite” (5:29). Cu această ocazie a avut loc prima dintr-o lungă serie de confruntări cu fariseii, care s-au înfuriat şi au complotat împotriva Lui. După ce s-a rugat lui Dumnezeu o noapte întreagă, Iisus a ales 12 apostoli dintre discipolii săi. În continuare, El a făcut mai multe vindecări. Apoi a rostit predica pe care o găsim în Luca 6:20-49. Ea constituie o prezentare paralelă, dar mai scurtă, a Predicii de pe munte consemnate de Matei în capitolele 5 la 7 ale evangheliei sale. Iisus a făcut următorul contrast: „Fericiţi sunteţi voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăția lui Dumnezeu! Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că vă primiţi din plin mângâierea!” (6:20, 24). El şi-a îndemnat ascultătorii să-şi iubească duşmanii, să fie îndurători, să fie darnici şi să scoată ce este bun din tezaurul bun al inimii lor. Când Iisus s-a întors la Capernaum, un centurion l-a rugat să-l vindece pe sclavul său care era bolnav. Întrucât nu se considera vrednic să-l aibă pe Iisus sub acoperişul său, centurionul l-a rugat să „spună un cuvânt” din locul unde se afla. Drept urmare, sclavul a fost vindecat, iar Iisus s-a simţit îndemnat să zică: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (7:7, 9). Apoi, Iisus a făcut prima sa înviere, readucându-l la viaţă pe singurul fiu al unei văduve din Nain, pentru că „i s-a făcut milă” de ea (7:13). În timp ce vestea despre Iisus se răspândea în Iudeea, Ioan Botezătorul, care se afla în închisoare, a trimis la el nişte mesageri să-l întrebe: „Tu eşti Cel care vine?” Drept răspuns, Iisus a spus: „Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii îşi capătă vederea, ologii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii sunt sculaţi şi săracilor le este anunţată vestea bună. Fericit este cel care nu s-a poticnit din cauza Mea” (7:19, 22, 23). Însoţit de cei 12 apostoli, Iisus a mers „din oraş în oraş şi din sat în sat, predicând şi anunţând vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu”. El a prezentat ilustrarea despre semănător şi a încheiat spunând: „De aceea, fiţi atenţi cum ascultaţi. Fiindcă celui ce are i se va mai da, dar celui ce n-are, i se va lua şi ceea ce crede că are” (8:1, 18). Iisus a continuat să facă lucrări uimitoare şi miracole. Totodată, El le-a dat celor 12 autoritate asupra demonilor şi puterea de a vindeca boli şi i-a trimis „să predice despre Împărăția Cerurilor şi să vindece”. Cinci mii de persoane au fost hrănite în mod miraculos. Iisus s- a schimbat la față pe munte, iar în ziua următoare a vindecat un băiat demonizat pe care discipolii nu l-au putut vindeca. Iisus i-a prevenit pe cei ce voiau să-l urmeze: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde să-şi pună capul”. Ca să fie potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu, cel care pune mâna pe plug nu trebuie să privească înapoi (9:2, 58).

 Iisus îşi continuă slujirea, predicând în Iudeea (10:1-13:21): Iisus a trimis alţi 70 de discipoli la „seceriş”, iar ei s-au întors bucuroşi pentru că lucrarea lor avusese succes. În timp ce Iisus predica, un bărbat, care voia să arate că era drept, l-a întrebat: „Cine este aproapele meu?”. Răspunzând, Iisus a prezentat ilustrarea despre bunul samaritean. Un om zăcea pe jumătate mort la marginea drumului fiindcă fusese bătut de tâlhari. Pe lângă el au trecut un preot şi un levit, care nu l-au băgat în seamă. Dar un samaritean dispreţuit de iudei s-a oprit, i-a legat cu grijă rănile, l-a urcat pe animalul său, l-a dus la un han şi a plătit să i se poarte de grijă. Într-adevăr, „cel care s-a îndurat de el” s-a dovedit aproapele său (10:2, 29, 37). În timp ce se afla în casa Martei, Iisus a mustrat-o cu blândeţe pentru că era prea ocupată cu treburile gospodăreşti, dar a lăudat-o pe Maria pentru că alesese partea cea bună, aşezându-se şi ascultând cuvântul Său. El i-a învăţat pe discipolii săi rugăciunea model şi a subliniat necesitatea de a persevera în rugăciune, spunând: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi”. Mai târziu a expulzat un demon şi i-a declarat fericiţi pe „cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl respect”. În timpul unei mese, a avut o discuţie aprinsă cu fariseii referitor la Lege şi a rostit o serie de vaiuri împotriva lor pentru că luaseră „cheia cunoştinţei” (11:9,28, 52). Când Iisus era din nou în mijlocul mulţimii, cineva l-a rugat: „Spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”. Iisus a mers la rădăcina problemei şi a zis: „Deschideţi ochii şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie, căci, chiar dacă cineva are din belşug, viaţa lui nu depinde de lucrurile pe care le are”. După aceea a prezentat ilustrarea despre omul bogat care şi-a dărâmat hambarele ca să construiască altele mai mari, dar care avea să moară chiar în noaptea aceea şi să le lase altora averile sale. În încheiere, Iisus a spus scurt şi cuprinzător: „Aşa este cu omul care pune deoparte comori pentru sine, dar nu este bogat faţă de Dumnezeu”. După ce şi-a îndemnat discipolii să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a zis: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit de cuviinţă să vă dea Împărăția”. Apoi, El a vindecat în sabat o femeie care era bolnavă de 18 ani, ceea ce a dus la o nouă confruntare cu împotrivitorii săi, însă ei au rămas de ruşine (12:13, 15, 21, 32).

 Iisus îşi continuă slujirea, în mare parte în Pereea (13:22-19:27): Pentru a le atrage atenţia ascultătorilor săi asupra Împărăției Cerurilor, Iisus a folosit ilustrări sugestive. El a spus: Cei ce caută întâietate şi onoare vor fi umiliţi. Dacă un om dă un ospăţ, să-i invite pe săraci, care nu pot să-l răsplătească, şi va fi fericit şi răsplătit la învierea celor drepţi. Apoi, Iisus a prezentat ilustrarea despre omul care a dat o cină mare. Rând pe rând, invitaţii s-au scuzat: unul îşi cumpărase un ogor, altul nişte boi, iar altul tocmai se căsătorise. Mâniindu-se, stăpânul casei şi-a trimis sclavul să-i aducă „pe săraci, pe infirmi, pe orbi şi pe şchiopi”, spunând că niciunul dintre cei ce fuseseră invitaţi prima oară nu „va gusta” din cina lui (14:14, 21, 24). Apoi le-a prezentat ilustrarea despre oaia pierdută care a fost găsită, zicând: „Vă spun că astfel va fi mai multă bucurie în Cer pentru un singur păcătos care se căieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de căinţă” (15:7). Ilustrarea despre femeia care îşi mătură casa pentru a găsi o drahmă subliniază aceeaşi idee.* Apoi, Iisus le-a vorbit despre fiul risipitor, care i-a cerut tatălui său partea lui de avere şi a irosit-o „ducând o viaţă depravată”. Ajungând într-o situaţie disperată, fiul şi-a venit în fire şi s-a întors acasă pentru a-l implora pe tatăl său să-i arate îndurare. Mişcat de milă, tatăl „a alergat şi s-a aruncat de gâtul lui şi l-a sărutat cu tandreţe”. A spus să i se dea haine frumoase, să se pregătească un mare ospăţ, după care „au început să petreacă”. Însă fiul său mai mare s-a arătat nemulţumit. Tatăl l-a corectat cu bunătate: „Copile, tu ai fost întotdeauna cu mine şi tot ce este al meu este al tău. Dar trebuia să petrecem şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit” (15:13, 20, 24, 31, 32). Auzind ilustrarea despre administratorul nedrept, fariseii iubitori de bani şi-au bătut joc de învăţătura lui Iisus, însă El le-a spus: „Voi vă declaraţi drepţi în faţa oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inima. Pentru că ce este înălţat printre oameni este dezgustător în ochii lui Dumnezeu” (16:15). Prin ilustrarea despre omul bogat şi Lazăr, el a arătat cât de mare este prăpastia dintre cei care au favoarea lui Dumnezeu şi cei pe care El îi dezaprobă, prăpastie care iese în evidență după moarte. Iisus şi-a avertizat discipolii cu privire la faptul că vor exista motive de poticnire, dar că este „vai de cel prin care vin”. El a vorbit despre dificultăţile care aveau să apară când „va fi revelat Fiul omului”. „Amintiţi-vă de soţia lui Lot!”, le-a spus El (17:1, 30, 32). Printr-o ilustrare, El a dat asigurarea că Dumnezeu va acţiona în favoarea celor ce „strigă către El zi şi noapte” (18:7). Apoi, folosind o altă ilustrare, Iisus i-a condamnat pe cei ce se considerau drepţi: Un fariseu, care se ruga în templu, îi mulţumea lui Dumnezeu că nu era ca ceilalţi oameni. Un încasator de impozite, care stătea în picioare la distanţă şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre Cer, se ruga: „O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”. Care a fost concluzia lui Iisus? El a spus că acest încasator de impozite era mai drept decât fariseul, „pentru că cine se înalţă va fi umilit, dar cine se umileşte va fi înălţat” (18:13, 14). La Ierihon, Iisus a fost găzduit de Zacheu, un încasator de impozite. Atunci, El a prezentat ilustrarea despre cele zece mine, arătând la ce rezultat duce faptul de a folosi cu fidelitate bunurile încredinţate şi, prin contrast, faptul de a le ascunde.

 Ultima parte a slujirii lui Iisus în Ierusalim şi în împrejurimi (19:28-23:25): Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, iar mulţimea discipolilor l-a aclamat drept „Cel care vine ca Împărat în numele Domnului”, însă fariseii i-au spus să-şi mustre discipolii. Iisus a răspuns: „Dacă aceştia ar tăcea, pietrele ar striga” (19:38, 40). El a rostit memorabila profeţie cu privire la distrugerea Ierusalimului, spunând că oraşul va fi înconjurat cu pari ascuţiţi, că va fi strâmtorat şi trântit la pământ împreună cu copiii săi şi că nu va rămâne în el piatră pe piatră. Iisus i-a învăţat pe oameni în templu anunţând vestea bună şi a răspuns cu argumente şi cu ilustrări iscusite la întrebările subtile puse de preoţii principali, de scribi şi de saduchei. Iisus a făcut o descriere impresionantă a marelui semn al sfârşitului, menţionând din nou că Ierusalimul va fi înconjurat de armate campate. A spus că oamenii vor leşina de frică în aşteptarea lucrurilor care vor veni, dar când aveau să înceapă să se întâmple aceste lucruri, continuatorii săi trebuiau să „se ridice şi să-şi înalţe capul, pentru că eliberarea lor se apropia”. Ei trebuiau să rămână treji pentru a reuşi să scape de ceea ce avea să se întâmple (21:28). În ziua de 14 nisan, anul 33, Iisus a sărbătorit Paştile, după care le-a anunţat „noul legământ” apostolilor săi fideli, punându-l în legătură cu Cina Domnului pe care le-a poruncit s-o ţină în amintirea Sa. El le-a mai spus: „Eu închei un legământ cu voi, aşa cum Tatăl Meu a încheiat un legământ cu Mine, pentru Împărăție” (22:20, 29). În aceeaşi noapte, în timp ce Iisus se ruga pe Muntele Măslinilor, „i-a apărut un înger din Cer şi l-a întărit. Dar, cuprins de zbucium, El se ruga şi mai stăruitor şi sudoarea i s-a făcut ca nişte picături de sânge care cădeau pe pământ”. Atmosfera a devenit tensionată când Iuda, trădătorul, a apărut în fruntea unei mulţimi pentru a-l aresta pe Iisus. Discipolii au strigat: „Doamne, să lovim cu sabia?” Unul dintre ei i-a tăiat urechea slujitorului marelui preot, însă Iisus i-a mustrat şi l-a vindecat pe omul rănit (22:43, 44, 49). Îmbrâncindu-l, ei l-au dus pe Iisus la casa marelui preot pentru a fi interogat, iar, în frigul nopţii, Petru s-a amestecat în mulţimea adunată în jurul unui foc. Acuzat de trei ori că este un discipol al lui Iisus, el a negat de fiecare dată. Apoi a cântat cocoşul. Domnul s-a întors şi l-a privit, iar Petru, amintindu-şi că Iisus profeţise exact acest lucru, a ieşit afară şi a plâns amarnic. După ce a fost târât în sala Sanhedrinului, Iisus a fost dus înaintea lui Pilat şi a fost acuzat că a instigat poporul, interzicând plătirea impozitelor şi „spunând că el este Hristos, un împărat”. Aflând că Iisus este galileean, Pilat l-a trimis la Irod, care se afla atunci în Ierusalim. Irod şi soldaţii din garda lui şi-au bătut joc de Iisus şi l-au trimis înapoi ca să fie judecat în faţa unei mulţimi dezlănţuite. Pilat „l-a lăsat pe Iisus în voia lor” (23:2, 25).

 Moartea, învierea şi înălţarea lui Iisus (23:26-24:53): Iisus a fost ţintuit pe cruce între doi răufăcători. Unul şi-a bătut joc de el, însă celălalt a avut credinţă şi l-a rugat pe Iisus să-şi aducă aminte de el în ÎmpărățiaSa. Iisus i-a promis: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (23:43). Apoi s-a făcut dintr-odată întuneric, perdeaua templului s-a rupt prin mijloc, iar Iisus a strigat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”. În acel moment şi-a dat ultima suflare. Apoi, corpul lui a fost dat jos de pe cruce şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. În prima zi a săptămânii, femeile care veniseră cu Iisus din Galileea au mers la mormânt, dar nu i-au găsit corpul. După cum prezisese El însuşi, a treia zi a înviat! (23:46). Iisus s-a arătat la doi dintre discipolii Săi pe drumul spre Emaus, fără să li se facă cunoscut. El le-a vorbit despre suferinţele Sale şi le-a explicat Scripturile. La un moment dat, ei l-au recunoscut, însă El a dispărut. Atunci, ei şi-au spus unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi în timp ce ne vorbea pe drum, când ne deschidea Scripturile?”. Discipolii s-au grăbit să se întoarcă la Ierusalim ca să le povestească celorlalţi discipoli cele întâmplate. Chiar în timp ce vorbeau despre aceste lucruri, Iisus a apărut în mijlocul lor. Însă bucuria şi uimirea lor erau atât de mari, încât nu le venea să creadă. „Atunci El le-a deschis mintea ca să înţeleagă” din Scripturi semnificaţia tuturor lucrurilor întâmplate. Luca îşi încheie evanghelia descriind înălţarea lui Iisus la Cer (24:32, 45).

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Vestea bună „după Luca” ne întăreşte încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi ne adânceşte credinţa. În felul acesta putem rezista atacurilor din partea unei lumi înstrăinate de Dumnezeu. Luca dă multe exemple care dovedesc că Scripturile ebraice s-au împlinit cu exactitate. El arată că Iisus şi-a făcut cunoscută misiunea folosind termeni concreţi din cartea Isaia şi se pare că Luca face din ea tema întregii sale cărţi (Luca 4:17-19; Is. 61:1, 2). Aceasta a fost una dintre ocaziile în care Iisus a citat din Profeţi. El a citat şi din Lege, de exemplu când a respins cele trei ispite aduse de Diavol, precum şi din Psalmi, de exemplu când şi-a întrebat adversarii: „Cum de se spune că Hristosul este fiul lui David?”. În cartea Luca se găsesc însă multe alte citate din Scripturile ebraice (Luca 4:4, 8, 12; 20:41-44; Deut. 8:3; 6:13, 16; Ps. 110:1 - T.M.). Când Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, aşa cum fusese prezis în Zaharia 9:9, mulţimile l-au aclamat bucuroase, aplicând la El versetul din Psalmul 118:26 -T.M. (Luca 19:35-38). În numai două versete Luca se referă la şase lucruri care fuseseră profeţite în Scripturile ebraice cu privire la moartea umilitoare a lui Iisus şi la învierea sa (Luca 18:32, 33; Ps. 22:7 - T.M.; Is. 50:6; 53:5-7; Iona 1:17). În cele din urmă, după învierea Sa, Iisus i-a ajutat pe discipoli să înţeleagă importanţa Scripturilor ebraice în ansamblu. „Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când încă eram cu voi: că toate lucrurile scrise despre mine în legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi trebuie să se împlinească. Atunci El le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.” (Luca 24:44, 45). Asemenea primilor discipoli ai lui Iisus Hristos, şi noi putem dobândi o mai bună înţelegere şi o credinţă puternică dacă acordăm atenţie împlinirii Scripturilor ebraice, explicate atât de exact de Luca şi de ceilalţi scriitori ai Scripturilor greceşti creştine/Noului Testament. În întreaga sa carte, Luca îndreaptă de repetate ori atenţia cititorilor spre Împărăția Cerurilor. De la începutul cărţii, când îngerul îi promite Mariei că fiul pe care îl va naşte „va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi Împărăția Sa nu va avea sfârşit”, până la ultimele capitole, când Iisus spune că încheie cu apostolii un legământ pentru Împărăție, Luca scoate în evidenţă speranţa Împărăției Mesianice (1:33; 22:28, 29). El arată că Iisus a luat iniţiativa în lucrarea de predicare a Împărăției, trimiţându-i pe cei 12 apostoli şi, mai târziu, pe cei 70 de discipoli să înfăptuiască această lucrare (4:43;9:1, 2; 10:1, 8, 9). Faptul că devoţiunea exclusivă este necesară pentru a intra în Împărăție este subliniat cu claritate chiar de cuvintele lui Iisus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi anunţă pretutindeni Împărăția lui Dumnezeu” şi „Niciun om care a pus mâna pe plug şi priveşte la lucrurile din urmă nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (9:60, 62). Luca subliniază importanţa rugăciunii. Evanghelia sa este remarcabilă în această privinţă. Ea relatează că mulţimea se ruga în timp ce Zaharia era în templu, că Ioan Botezătorul s-a născut ca răspuns la rugăciunile tatălui său de a avea un copil şi că profetesa Ana se ruga zi şi noapte. Cartea menţionează că Iisus s-a rugat în momentul botezului, că a petrecut toată noaptea rugându-se înainte de a-i alege pe cei 12 şi că s-a rugat în timpul schimbării la față. Iisus îşi sfătuieşte discipolii să „se roage mereu şi să nu renunţe”, subliniind acest lucru printr-o ilustrare despre o văduvă insistentă care l-a implorat fără încetare pe un judecător până când acesta i-a făcut dreptate. Numai Luca vorbeşte despre faptul că discipolii i-au cerut lui Iisus să-i înveţe cum să se roage şi despre faptul că un înger l-a întărit pe Iisus în timp ce se ruga pe Muntele Măslinilor. Numai el consemnează cuvintele ultimei rugăciuni a lui Iisus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (1:10, 13; 2:37; 3:21; 6:12; 9:28, 29; 18:1-8; 11:1; 22:39-46; 23:46).La fel ca pe timpul când Luca şi-a scris evanghelia, şi în zilele noastre rugăciunea este un mijloc esenţial pentru întărirea tuturor celor ce înfăptuiesc voinţa divină. Având un spirit de observaţie foarte fin şi un stil cursiv şi descriptiv, Luca dă căldură şi viaţă învăţăturii lui Iisus. Iubirea, bunătatea, îndurarea şi compasiunea lui Iisus faţă de cei slabi, asupriţi şi călcaţi în picioare sunt puse într-un contrast evident cu religia rece, formală, restrictivă şi ipocrită a scribilor şi a fariseilor (4:18; 18:9). Iisus le-a oferit în permanenţă încurajare şi ajutor săracilor, captivilor, orbilor şi celor zdrobiţi, dând astfel un model deosebit de bun pentru cei ce se străduiesc să „calce cât mai exact pe urmele Lui” (1 Pet. 2:21).  Aşa cum Iisus a manifestat grijă iubitoare faţă de discipolii Săi şi faţă de toţi oamenii cu inima sinceră, şi noi ar trebui să depunem eforturi pentru a ne îndeplini datoria de creștini adevărați cu iubire față de semenii noștri „datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru” (Luca 1:78). Vestea bună „după Luca” este cu adevărat practică şi de folos în acest scop. Îi putem fi într-adevăr recunoscători Tatălui Ceresc pentru că l-a inspirat pe Luca, „doctorul iubit”, să scrie această relatare exactă, ziditoare şi încurajatoare, care îndreaptă atenţia spre salvarea ce vine prin credința în Iisus Hristos!

*Notă: Drahma era o monedă grecească de argint care cântărea 3,40 g.