CREȘTINISMUL ESTE VIU!

CREȘTINISMUL ESTE VIU!

  Poate că și voi, la fel ca mine, v-ați întrebat de-a lungul vieții de ce Creștinismul este viu și a biruit păgânismul și nu invers. Răspunsul este simplu: Creștinismul este viu pentru că El, Hristos, este viu! Fenomenul în sine este uimitor. Privind longevitatea lui ca religie, Creștinismul urmează Iudaismului, dar este cea mai răspândită religie. Astăzi nu se mai închină nimeni lui Zeus, Apolo, Zalmoxis, Ra, Amon, Mitra și alte zeități antice. Aceste zeități au dispărut din mințile oamenilor, iar Creștinismul le-a șters din memoria lor. Pe Hristos, însă, nu l-a șters și nu poate să Îl șteargă nimeni. Astăzi, Hristos are mai mulți adepți ca oricând, iar numărul lor crește zilnic. Cum și ce explică asta? 

Creștinismul și lumea veche: 

 Este indiscutabil faptul că, în primele patru veacuri ale erei creștine din istoria omenirii s-a produs o revoluție de proporții gigantice pe care istoria nu a mai repetat-o. Triumful Creștinismului s-a dovedit a fi cea mai mare transformare culturală cunoscută vreodată în lume! Un grup mic de oameni simpli, fără carte, care se identificau ca și urmași ai unui Iisus din Nazaret, - pe care ei îl considerau a fi totuna cu Fiul lui Dumnezeu -, Cel răstignit și omorât de romani, dar înviat trei zile mai târziu, au întors lumea pe dos. Fără a avea la dispoziția lor putere politică, instituții de învățământ, academii, seminarii, tiparnițe, clădiri sau resurse financiare. Au cucerit întregul Imperiul Roman de la Răsărit la Apus, cu toate că promovau o religie cu totul diferită de toate celelalte și mai ales una care impunea exclusivitate și respingerea tuturor celorlalte religii. Convertiților li se impunea să se lepede de credințele păgâne și să se închine unui singur Dumnezeu, Dumnezeul Bibliei. Creștinismul a adus perspective și norme culturale și morale noi. Bogaților li s-a impus să aibă grijă de săraci. Comunitățile creștine trebuiau să se îngrijească de bolnavi, văduve și orfani. Creștinii au încetat să mai avorteze și să își abandoneze copiii. După legea romană, copiii născuți deformați trebuiau omorâți. Creștinii, însă, îi adoptau. Familiile cu copii mulți, care nu își mai puteau hrăni copiii, nu îi mai lăsau să moară de foame, ci îi dădeau în grija comunităților creștine. Creștinii, de asemenea, aveau un mesaj și pentru autorități: puterea politică trebuie pusă la dispoziția oamenilor și folosită în folosul lor. În felul acesta, Creștinismul a devenit dominant și odată devenit dominant, a promovat o ideologie nu a dominației, ci a dragostei și a slujirii. Asta a afectat istoria Occidentului în dimensiuni care, simplu, spus nu pot fi calculate! Întrebarea cheie pentru istorici, însă, este cum a ajuns această doctrină sau ideologie destinată morții să domine istoria omenirii. Ce întrebare mai importantă ori interesantă ca asta ar putea preocupa istoricii și pe cei interesați de istorie, cultură și evoluția societății? O întrebare și mai directă este: Cum doar o mână de urmași ai lui Iisus au ajuns să convertească un întreg imperiu ostil? 

Argumentele istorice tradiționale: 

 Unul dintre primii istorici care a încercat o explicație seculară a subiectului a fost germanul Adolf Harnack, în cartea „The Expansion of Christianity in the First Three Centuries” („Expansiunea Creștinismului în primele trei secole), publicată în 1908. Conform studiilor lui și al altor istorici dinaintea lui, la începutul Secolului IV, când Împăratul Constantin s-a convertit la Creștinism, doar între 7 până la 10% din populația Imperiul Roman era creștină. După convertirea lui Constantin s-a produs o convertire la Creștinism în masă, în întregul Imperiu Roman, astfel încât la sfârșitul Secolului IV jumătate din întregul Imperiu Roman a devenit creștin. Se presupune că la vremea aceea populația Imperiului era de 60 de milioane de oameni. Cum ajungem de la 20 de creștini în Ziua Învierii la 30 de milioane în doar 370 de ani? Explicațiile sunt multiple. Unii istorici au argumentat că la începutul erei creștine s-a produs un colaps general al păgânismului. Se presupune că, subit, păgânismul nu ar mai fi fost „la moda”, colapsul lui a generat un vid moral și intelectual, iar Creștinismul l-a umplut. S-a produs, zic ei, o substituire naturală a religiilor așa cum s-a observat și la egiptenii antici. Păgânismul a slăbit, fiind luat cu asalt de o religie nouă, plină de energie și vitalitate, care a generat interes din partea păgânilor și, în timp, i-a convertit la Creștinism. O explicație mai sofisticată și structurată a fost făcută de reputatul istoric britanic, Edward Gibbon în „The History of the Decline and Fall of the Roman Empire” („Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”). Cartea lui Gibbon este una din capodoperele istoriografiei moderne, fiind publicată în mai multe volume între 1776 și 1789. Gibbon merită aprecieri pentru că a recunoscut că o simplă explicație seculară a triumfului Creștinismului este insuficientă și că ea trebuie atribuită și „intervenției lui Dumnezeu!” Pe lângă „intervenția divină”, Gibbon a identificat cinci (5) alți factori: (1) zelul inflexibil și intolerant al creștinilor; (2) doctrina imortalității; (3) miracolele făcute de creștinii primelor secole; (4) moralitatea strictă și inflexibilă a primilor creștini; si (5) o puternică structură eclesiastică a Creștinismului incipient. 

Personalități: 

 Două personalități mai mult ca oricare altele au cauzat expansiunea Creștinismului. Primul a fost Apostolul Pavel, un om deosebit de educat, cunoscător al limbilor Antichității și a marilor culturi din vremea lui și priceput să prezinte mesajul Evangheliei într-un vocabular simplu, pe înțelesul tuturor și în limba greacă, o limbă universal cunoscută în zilele lui. Apostolul Pavel a călătorit mult, a vorbit la mulțimi mari de oameni, în special iudei, dar și neamurilor cărora le-a explicat, pe înțelesul lor, doctrine până atunci necunoscute lor: viața veșnică, noțiunea de păcat, mântuirea și învierea morților. Mesajul lui a influențat adânc și ireversibil pe mulți din cei care i-au auzit spusele și care la rândul lor au devenit apologeți și propovăduitori ai noii religii. A doua persoană care a avut un aport important la extinderea Creștinismului a fost Împăratul Constantin, convertit la Creștinism în 312 și care a legalizat Creștinismul în 313. După convertirea lui, creșterea numerică a Creștinismului a fost fulgerătoare. Totuși, cred că, această convertire a lui Constantin, nu a fost un factor decisiv în expansiunea Creștinismului și nici decizia lui de a acorda libertate de închinare creștinilor. Edictul de la Milano emis de Constantin nu a fost un gest strategic desemnat în mod conștient să propulseze Creștinismul în detrimentul altor religii. Dimpotrivă, până la anul 313 Creștinismul deja a atins o inerție ireversibilă care nu mai putea fi stopată. Relevanța principală a convertirii lui Constantin a fost că, peste noapte Creștinismul a încetat să mai fie o religie persecutată, iar libertatea religioasă de care au început să se bucure creștinii a fost factorul principal care a catapultat Creștinismul în religia majoritară a Imperiului Roman un secol mai târziu. Dacă până la anul 313 misionarismul creștin se manifesta pe ascuns, după 313 s-a manifestat în public și mult mai pronunțat. 

Credințe și practici:

 Practicile și teologia creștinilor au avut și ele un efect decisiv în extinderea Creștinismului. În primul rând, spre deosebire de toate religiile Antichității, creștinii practicau misionarismul și prozelitismul și căutau în mod activ și conștient să convertească păgânii la creștinism. Nimeni altcineva în Antichitate, inclusiv iudeii, nu făceau asta. Locuitorii Imperiului Roman se închinau zeităților lor fără a căuta să-și convingă vecinii ori prietenii să se închine altor zei. Nu există nicio dovadă în istoria Antichității a unor încercări misionare organizate între păgâni pentru a-și extinde influența sau pentru a câștiga adepți. În contrast, spiritul evanghelic și misionar al primilor creștini a fost fără precedent și a rezultat în convertirea multora la Creștinism. Creștinii erau convinși că trebuie să convertească lumea! Misionarismul și câștigarea de adepți a fost impusă creștinilor de Apostolul Pavel și Iisus, un aspect al Creștinismul pe care creștinii primelor veacuri l-au practicat cu ardoare. Dacă înainte de 313 misionarismul creștin a fost afectat negativ de prigoane, după 313 libertatea religioasă i-a dat un impuls fără precedent. Asta explică, de ce a crescut proporția creștinilor de la doar 7 până la 10% din populația Imperiului Roman dinainte de legalizarea Creștinismului, până la jumătate din populația Imperiului circa o sută de ani mai târziu. Cum au câștigat creștinii adepți înainte de anul 313, când prozelitismul și misionarismul creștin erau interzise? Creștinii erau misionari în familiile lor, iar apoi în comunitățile lor. Spuneau despre Iisus vecinilor lor, rudeniilor lor și oamenilor cu care intrau în contact zilnic. Un morar mărturisea despre Hristos celor care veneau să le macine grăunțele. Un tâmplar celor care veneau să le facă ori să le repare o masă. Un fierar celor care veneau să le potcovească caii ori să le ascută uneltele de lucru. Un măcelar celor care veneau să cumpere carne. Un cizmar celor care veneau să li se facă ori să li se repare încălțămintea. În familii, persoana care de obicei se convertea prima era soția, care apoi își convertea soțul și copiii. Cei care aveau robi, sclavi ori lucrători îi converteau și pe ei. Așa s-a produs convertirea păgânilor la Creștinism. An după an, Creștinismul crește pentru că este singura religie de acest fel, celelalte nu misionează și nu sunt exclusiviste. Exclusivismul Creștinismului primar a fost un avantaj în convertirea păgânilor. Creștinii propovăduiau renunțarea la alte zeități și închinarea la un singur Dumnezeu și un cod moral nou care excludea orice amestec cu viața păgână. Evanghelismul și exclusivismul Creștinismului au fost, așadar, factorii decisivi în triumful lui. 

Misionarismul creștin al primelor veacuri:

 Privind misionarismul primilor creștini remarcăm un citat din scrierile lui Celsus de pe la anul 170. Scrierile păgânului Celsus par a fi primele care explică Creștinismul și ascensiunea lui din perspectiva autorilor păgâni. Pe la anul 170 Celsus scrie: „Peste tot pe unde dai peste un grup de băieți, o grămada de sclavi ori o grămadă de proști, vei da și peste niște învățători creștini care își etalează noua lor filozofie. În casele oamenilor îi vezi îngrămădiți și ascultând: albitori de haine, cizmari, țesători, proști, analfabeți și toți se întrețin în discuții, fără însă a avea curajul să întrețină discuții cu oamenii cu carte …” Celsus scrie și el că primii care se converteau la Creștinism au fost copiii și femeile „superstițioase” și „analfabete”. Izvoarele antice sprijină afirmațiile lui. Conform unui document făcut de autorități pe când Creștinismul era încă în ilegalitate, dintr-o biserică din Nordul Africii au fost confiscate 16 tunici de bărbați, 38 de voaluri, 82 de tunici de femei și 42 de perechi de sandale purtate de fețe tinere. Este deci incontestabil ca majoritatea creștinilor primelor secole au fost femeile și fetele. Un alt factor care a propulsat Creștinismul a fost natura lui generală. Spre deosebire de păgânism, Creștinismul și doctrina lui prezentau toate aspectele existenței umane, încă dinainte de naștere, după naștere și chiar după moarte. Creștinismul poseda o doctrină care ținea de fiecare aspect al ființei și existenței umane. Oamenii aveau în Creștinism un ghid cuprinzător privind viața obișnuită cotidiană, viața intimă, moravurile, valorile, igiena, relațiile, familia, căsătoria, modul de a-și câștiga pâinea, viața economică, viața politică, relațiile cu semenii, relațiile cu străinii, relațiile cu statul și autoritățile și așa mai departe. În contrast, păgânilor le lipsea o ideologie de viață structurată. Miracolele primelor veacuri ale Creștinismului au avut și ele un rol în convertirea păgânilor la Creștinism. Un alt factor a fost sensul apartenenței de grup pe care comunitatea de creștini o dădea. Creștinii formau comunități specifice unde era solidaritate, siguranță și afecțiune reciprocă. Nimeni nu murea de foame, ori mureau toți de foame. Creștinii socializau. Formau și întrețineau relații și prietenii. Între ei nimeni nu era marginalizat ori străin. Se vizitau unii pe alții. Se întruneau de cel puțin o dată pe săptămână în casele oamenilor, unde cântau și citeau din Evanghelie. Se întrebau de sănătate. Se interesau de sănătatea altora. Ajutau săracii, văduvele și orfanii. Adoptau copiii abandonați. Iar lucrul care i-a impresionat pe păgâni în mod deosebit a fost că, atunci când apăreau epidemii și oamenii mureau cu miile abandonați în casele lor, creștinii îi vizitau pe ce suferinzi și muribunzi. Mulți dintre ei au devenit creștini înainte de moarte. Izvoarele istorice atestă că nu puțini dintre păgânii bolnavi s-au însănătoșit, fie datorită unor miracole, ori, zic unii istorici, pentru că își reveneau după ce creștinii îi îngrijeau și hrăneau. Majoritatea acestor bolnavi însănătoșiți deveneau creștini. Nu puțini dintre creștinii care îi ajutau pe bolnavi se infectau si mureau, fără însă ca zelul ori compasiunea lor pentru păgânii bolnavi să le slăbească. Un document din Secolul IV descrie acest zel al creștinilor: „Fără să țină seama de pericole, ei aveau grijă de bolnavi, de oricare nevoi și le slujeau în Hristos și așa treceau cu serenitate din lumea aceasta…” 

Creștinismul este viu pentru că El, Hristos, este viu! 

 Istoricii au explicațiile lor privind triumful Creștinismului. Avem și noi, însă, explicația noastră. Aceea pe care o găsim în Sfintele Scripturi și în care credem: Creștinismul a biruit păgânismul și este viu pentru că El, Hristos, este viu. Creștinismul este viu pentru că Dumnezeul nostru este și El viu! Vă salut, așadar, în această săptămână a patimilor care precede sărbătorirea Sfintelor Paști cu eternul și adevăratul Hristos a Înviat!