IDEI ȘI REGIMURI POLITICE.

IDEI ȘI REGIMURI POLITICE

 În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri democratice, regimuri totalitare şi regimuri autoritare.

Regimul politic democratic se caracterizează prin: separaţia puterilor în stat: puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti); respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; dreptul de vot universal; existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism). 

Regimul politic totalitar se caracterizează prin: controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului; realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său. 

Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri dictatoriale şi nerespectarea unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Ideologii (curente, doctrine) politice:

Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii. Cele mai importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi naţionalismul.

Liberalismul: Definiţie: este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile individuale ca valori fundamentale în organizarea societăţii. Originile doctrinei liberale se află în scrierile filosofilor iluminişti John Locke, Montesquieu, şi Jean Jacques Rousseau (secolul al XVIII-lea). Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată pe privilegiile nobilimii. Adepţii: în secolul al XIX-lea liberalismul era ideologia politică a burgheziei.

Principiile liberalismului clasic: drepturile naturale ale omului sunt: viaţa, libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa legii; statul trebuie organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea care face legile: Parlamentul), puterea executivă (cea care le pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti); intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie să vegheze doar la aplicarea corectă a legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale (teoria statului minimalist). Se afirmă principiul laissez-fairre, laissez-passer pentru libertatea economică, ce presupune producţia liberă şi trecerea mărfurilor dintr-o ţară în alta cu taxe vamale mici sau fără taxe vamale; societatea evoluează într-un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să aplice reforme radicale.

Evoluţii: în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar cei cu avere); la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel un semn de egalitate între liberalism şi democraţie; după al Doilea Război Mondial se afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului care susţine intervenţia statului în economie în anumite momente, pentru a face faţă crizelor economice şi pentru realizarea unor reforme cu scopul protecţiei sociale; astăzi partidele liberale sunt cele care, prin programele lor politice, favorizează investiţiile economice. Totuşi, pentru a câştiga electoratul de stânga, liberalii au început să adopte tot mai des şi măsuri de protecţie socială.

Conservatorismul: Definiţie: este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi armonia socială. Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat Revoluţia Franceză, apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Englezul Edmund Burke este considerat părintele conservatorismului, prin lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze. Adepţii: în secolul al XIX-lea conservatorismul era ideologia politică a nobilimii.

Principiile conservatorismului: societatea trebuie construită pe valori morale de tradiţie creştină; societatea este produsul natural al evoluţiei istorice treptate, de aceea reformele politice trebuie să respecte tradiţia istorică; revoluţiile au bulversat societatea fără să-i asigure progresul; progresul poate fi realizat treptat (şi nu în salturi, cum doreau liberalii), prin reforme moderate, care să păstreze ordinea socială; comunitatea este mai presus decât individul, de aceea oamenii trebuie educaţi în spiritul îndeplinirii îndatoririlor către societate.

Evoluţii: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii erau adepţi ai monarhiei absolutiste (cu excepţia celor din Anglia). Ulterior au acceptat monarhia constituţională; la început, partidele conservatoare erau alcătuite din nobili. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, conservatorii sunt din categorii sociale diverse, ajungând apoi să nu mai aibă importanţă originea social; astăzi partidele conservatoare din statele democratice pledează pentru o societate stabilă, reforme moderate, apărarea valorilor tradiţionale: morala creştină, drepturile familiei etc.; conservatori sunt consideraţi, astăzi, şi cei care vor restaurarea unui regim politic anterior (de exemplu, în statele din Europa de est, adepţii comunismului sunt consideraţi conservatori).

Socialismul: Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private în folosul statului sau al comunităţii. Originile socialismului se găsesc în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles Fourier) şi englezi (Robert Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei societăţi în care să existe egalitate perfectă, prin trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei comunităţi. Aceşti gânditori au fost numiţi socialişti utopici. Filozoful german Karl Marx a pus bazele, după 1848, a ceea ce s-a numit socialism ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută formă de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul a apărut ca reacţie la liberalism şi conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor. Adepţii: în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de societatea capitalistă.

Principiile socialismului marxist: în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice: deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă, care a contribuit la evoluţia istorică a societăţii. În secolul XIX cele două clase sociale sunt burghezia şi muncitorimea (proletariatul, în limbajul lui Marx); statul a fost totdeauna un instrument folosit pentru apărarea clasei exploatatoare; când muncitorii, clasa exploatată din societatea capitalistă, îşi vor da seama de mizeria în care trăiesc şi vor dori să schimbe situaţia, înseamnă că au ajuns la conştiinţa de clasă. Proletariatul va lua atunci conducerea în urma unei revoluţii care va înlătura burghezia; realizarea unei societăţi egalitare nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei; când se va ajunge la egalitatea perfectă între cetăţeni atunci statul va dispărea de la sine şi noua societate, în care bunurile vor fi stăpânite în comun, se va numi communism; ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Evoluţii: la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care doreau instaurarea socialismului pe cale paşnică (socialişti și social-democrații) şi cei care spuneau că acest lucru nu se putea realiza decât printr-o revoluţie violentă (comunişti); în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918 au participat la guvernare în regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au acceptat proprietatea privată. Ei au condus doar în regimurile totalitare; după 1950 social-democraţia s-a desprins total de marxism. Astăzi socialiştii sau social-democraţii propun, prin programele lor politice, o atenţie mai mare pentru categoriile defavorizate ale societăţii prin măsuri de protecţie socială (măriri de pensii, de ajutoare de şomaj sau de ajutoare băneşti pentru diverse categorii sociale defavorizate).

Naţionalismul: Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale sau de grup şi în faţa intereselor altor naţiuni. Originile naţionalismului se găsesc în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789. Aici se specifică faptul că toţi oamenii sunt egali în drepturi şi că puterea politică vine de la naţiune. Astfel, se trece de la conceptul de supus al regelui la acela de cetăţean al unei naţiuni. Toţi locuitorii statului fuseseră până atunci datori să-i slujească regelui, de acum înainte vor fi datori să slujească naţiunea sau patria. Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, naţionalismul este identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai apropiat de conservatorism.

Principiile şi evoluţii: Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice, singura idee constantă fiind dragostea de patrie, dar aceasta este înţeleasă în diverse moduri. Astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe state, naţionalismul avea ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea unui stat naţional (cazul italienilor, românilor, polonezilor, popoarelor din Peninsula Balcanică în secolul al XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte apropiat de liberalism şi de curentul cultural romantic. În Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea ce s-a numit apoi naţiunea electivă, spunând ca o naţiune este formată din toţi oamenii care aleg să convieţuiască împreună pe un teritoriu. Filozoful german Gottfried Herder a definit naţiunea ca un grup de oameni care au aceeaşi origine etnică, aceleaşi tradiţii culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi limbă. El consideră că fiecare naţiune are un spirit, care este imprimat genetic în fiecare dintre membrii săi (spiritul poporului). Concepţia despre naţiune a lui Herder, numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus la majoritatea popoarelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După 1870 a apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea de patrie ci şi ura faţă de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă de francezi, în Franţa ura faţă de germani etc.). Acest tip de naţionalism se numeşte de extremă dreaptă. Principiile sale de bază sunt: superioritatea genetică a anumitor naţiuni, dispreţul faţă de liberalism sau democraţie, idealizarea trecutului istoric, exaltarea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor.

Clivajul stânga-dreapta în cadrul spectrului politic: În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în cadrul Adunării Naţionale, revoluţionarii s-au aşezat în stânga Preşedintelui Adunării, adepţii monarhiei absolutiste în dreapta. De atunci s-a obişnuit ca partidele să fie grupate în partide de stânga şi dreapta. Partidele de stânga sunt cele care doresc reforme pentru categorii cât mai largi de cetăţeni, cu predilecţie pentru cei mai săraci sau mai defavorizaţi, partidele de dreapta sunt mai elitiste. În viaţa politică acelaşi partid poate să ajungă mai spre dreapta sau mai spre stânga, în funcţie de ideologia celorlalte partide concurente. Astfel, liberalii, care iniţial s-au aflat la stânga spectrului politic (la dreapta erau conservatorii), au ajuns apoi la dreapta, după ce au apărut socialiştii. Astăzi partidele de extremă dreaptă sunt cele naţionaliste xenofobe iar cele de extremă stângă sunt partidele comuniste.  

Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX:

  Democraţia ca regim politic a apărut în Antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă. Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice): separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism), dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929): Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur). O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială. Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938): În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX: Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea populaţia Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că acest model politic a generat bunăstare în Occident.

Regimuri politice totalitare în Europa:

Caracteristicile regimului politic totalitar: controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului; cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;  realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi a liderului său. Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.):

Rusia în 1917: Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924): Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924): A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane). Libertatea presei a fost desfiinţată. Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului. Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi. Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist. Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special. Conform Constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un Comitet Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul, numit Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953): În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste: Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei. În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea statului. El era muncit de ţărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4 milioane de morţi. În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist.Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943):

Italia după Război - Naşterea fascismului: Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Caracteristicile ideologiei fasciste: Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi numele de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline. Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi răzbunarea faţă de tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute. Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei. Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic, spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere. Respingerea liberalismului şi a socialismului. Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari. Fascismul a constituit modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare: În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar. Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine în ţară şi să înlăture pericolul socialist. Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925). S-a introdus cenzura presei. Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În 1939 Parlamentul s-a autodizolvat. Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii. În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii. Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi exporturile au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică. Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale. OVRA a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10. Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război. Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945):

Germania în perioada 1919-1933. Apariţia Partidului Nazist: Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă. În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor: Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră că arienii nu au existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii şi evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească lumea, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru. Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală. Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles. Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.

Practici totalitare: În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei. Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă, astfel că naziştii ajung partid unic în 1933. Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler, trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi. Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre. Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor, excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare. Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre. Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui de-al Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice care au adus o anumită bunăstare a populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.