PLANUL PROFETIC
ÎN BIBLIE! - PARTEA A ȘASEA
Visul lui Nebucadnețar:
Niciodată
nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui
Daniel din capitolul 7 (care reia tema capitolului 2 şi o lămureşte în
detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu a hotărât să renunţe pentru un timp la
importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istoria divină Israelul şi să aducă în scenă „vremurile Neamurilor”, despre care a vorbit Domnul Iisus şi ni
s-a păstrat la Luca 21:24. Lui Nebucadneţar, care s-a arătat preocupat de ceea
„ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă
în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând
cu imperiul lui şi până la venirea Împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan.
2:44.). Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi
instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va cuprinde întreg pământul (Dan.
2:34-35,45). Primii creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui
Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii
160-236 după Hristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi
ai vremii sale: „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată
Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului
din cap. 7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă
împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe greci, care au deţinut supremaţia
începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier, ca şi fiara „nespus
de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe romani, care sunt în
fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi
cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat
încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Antihrist;
piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Hristos.”
Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor
creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetrul Imperiului Roman se vor
mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de
guvernare comună, care îi va face loc lui Antihrist şi că Domnul Hristos, la
cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremurilor Neamurilor”, instaurând
chiar aici pe pământ Împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau
încă de pe atunci în venirea Împărăţiei. Nu este de mirare, căci Însuşi Domnul
îi învăţase să se roage spunând: „Vie Impărăţia Ta” (Mat.6:10). Revenind la
secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-a dat-o profetul
Daniel putem obţine o veritabilă perspectivă a istoriei celor patru imperii
mondiale. Iată-le, aşadar:
Imperiul Babilonian: Acesta ajuns să domine lumea
cunoscută pe atunci începând din anul 604 î.H., prin venirea la putere a lui
Nebucadneţar, ca urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit „un
imperiu de aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi
edilitare din Imperiu au depăşit, fără termen de comparaţie, tot ceea ce văzuse
omenirea până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii.
Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de kilometri, cu latura de 23
de kilometri, înălţimea zidurilor fiind de 70-100 metri şi grosimea de 25
metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui
unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat
printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară.
Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite,
statui de aur şi el însuşi stătea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul
devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu. Ca simbol
întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea omului de a
se descurca fără Dumnezeu, un sistem din care este exclusă adorarea lui
Dumnezeu şi în care populaţia este organizată într-o societate idolatră.
Dumnezeu găseşte cu cale că un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar
dacă El nu-Şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, totuşi, Dumnezeu
Însuşi i Se ridică împotrivă şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia
(45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus, persanul şi cum l-a
ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în
cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a
şi fost. Acest Cirus, persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Darius Medul,
un unchi bătrân al lui Cirus. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători
din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o
depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub
zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Însă, tot planul
acesta ar fi eşuat, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să
închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca
falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi
niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Is.
13:19-22). Despre căderea Babilonului (în anul 538 î.H.) mai vorbise şi Ieremia
(Ier. 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte de
a se întâmpla acest eveniment. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în
cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31. Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de
Daniel Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost
înlăturat de la tron de Dumnezeu Însuşi, după ce îl cântărise în balanţa
dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit
un fapt sinonim cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu,
punând bazele unui sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în
înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsa ne prezintă
căderea unui alt Babilon, Babilonul cel Mare. Evident, denumirea aceasta este
simbolică, şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului
de pe timpul lui Antihrist şi Babilonul istoric. (Vezi Apoc. 18:1-24). Dintre
numeroasele concluzii ale acestui fragment din planul profetic, vom enumera mai
jos următoarele: (1) Dumnezeu face tot ce vrea în istoria lumii (expresie
menţionată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32); (2) Dumnezeu poate îngădui pentru
o vreme, nebunia oamenilor; (3) Mândria merge înaintea căderii; (4) Oamenii nu
învaţă din experienţa trecutului; (5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în
cântarul divin şi fiecare făptură omenească îşi va primi răsplata după binele
sau răul săvârşit în viaţa sa.
Imperiul Medo-Persan: A luat fiinţă în anul 538 î.H.
şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în
331 î.H. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile medo-perşilor găsim
scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea
textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, care de
altfel anunţase acest eveniment cu aproximativ 100 de ani înainte prin profetul
Isaia (Is. 13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din
experienţa marelui împărat (Dan. 5:18-22) şi a trebuit să fie scos de pe scena
istoriei. În visul lui Nebucadneţar, Imperiul Medo-persan corespunde „pieptului
şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu
„un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5),
dar şi cu berbecul din Daniel 8:1-4, 20. Aceste descrieri s-au potrivit
întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme
de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la
graniţele Greciei. Fără îndoială că, din punct de vedere profetic, evenimentul
cel mai extraordinar din cartea Daniel a fost împlinirea absolut exactă a
profeţiei despre apariţia şi rolul împăratului persan Cirus. Cu aproximativ 100
de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi
lucrarea pe care avea s-o împlinească acesta: emiterea unui edict pe temeiul
căruia evreii să se poată repatria (Is. 45:1-13). Pe când slujea la curtea
împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că se împlinise perioada vestită
de Domnul prin profetul Ieremia (Ier. 25:11) despre robia evreilor şi împreună
cu mai-marii poporului iudeu s-a înfăţişat înaintea împăratului ţinând în mâini
sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cirus s-a pus imediat pe
lucru şi cărturarul Ezra relatează despre hotărârea luată de împărat (Ezra
1:1-11). După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-persan s-a prăbuşit
încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui
Alexandru Macedon. În bătălia de la Arbela (331 î.H.), deşi copleşiţi numeric
(proporţia a fost se pare de douăzeci la unu în favoarea medo-perşilor), grecii
au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic
să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul
este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat niciun răgaz, ci i-a urmărit
peste tot cu o iuţime nemaiîntâlnită în istorie. Pas cu pas, Imperiul
Medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la
marginile pământului” (Dan. 8:5).
Imperiul Grec: Este asemănat în visul lui
Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Dan. 2:32). Imaginea a fost
cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii
care au purtat, în afara hainelor obişnuite, echipament de război făcut din
aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele,
şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti
care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor,
Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a
cucerit tot ce ce putea fi cucerit la acea dată, iar după aceea, spun
istoricii, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe. Succesul
l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja
o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit, în beţii şi în serbări
în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva
Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuseră în tradiţia
Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon
a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323
î.H.. Influenţa Imperiului Grec asupra Israelului a fost adâncă şi de durată.
Filozofia greacă nu prea a făcut casă bună cu religia evreilor, dar cuceritorii
s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei
greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului
evreilor faţă de Dumnezeu. Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea
represaliilor atunci când a intrat călare în Templul din Ierusalim şi a jertfit
pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât
preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut,
Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Antihrist. La el face aluzie
Domnul Iisus în Mat.24:15. Însă, conduita obraznică şi atitudinea sfidătoare a
cuceritorilor greci au incitat spiritul naţionalist evreiesc şi, sub conducerea
Macabeilor, evreii s-au revoltat şi şi-au redobândit libertatea. Numai că
această bucurie n-a durat prea mult. Din cauza frământărilor interne şi a
luptelor fratricide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea
maşinii de război romane.
Imperiul Roman: În vedeniile lui, Daniel nu a
găsit nicio asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul
acestei puteri mondiale. Într-adevăr, profetul scrie: „Era o a patra fiară,
nespus de grozav de înspăimântătoare şi puternică” (Dan. 7:7). Nimic n-a putut
să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană, care „avea nişte
dinţi mari de fier, mânca, sfărâma, şi călca în picioare ce mai rămânea” (Dan.
7:8). Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.H., odată cu invadarea
Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul
Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un
lac al Imperiului. În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci
sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un imperiu care a dăinuit mai bine
de 1.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul
500 d.H., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.H.. De departe, Imperiul
Roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii. Dintre cele patru puteri
mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui
Daniel, Imperiul Roman are o importanţă aparte: (1) El va fi cea din urmă formă
de stăpânire omenească asupra pământului; (2) El va fi imperiul în care va lovi
Hristos la cea de a doua venire a Sa. Asupra acestui imperiu merită să aruncăm
o privire mai atentă încercând să punem cap la cap informaţiile disparate pe
care ni le pune la dispoziţie textul profetic. Caracteristicile profetice ale Împărăţiei Fiarei: a) Este un
imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Daniel 2:33 ne spune
că în prima fază a existenţei sale („picioare”), imperiul este unitar şi are
tăria fierului, pe când în cea de-a doua parte a existenţei lui (de la
fluierele picioarelor în jos), imperiul se prezintă sub forma unei imposibile
uniri între fier şi lut amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a
patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile
invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă
şi au dominat prin teroare. Fără a fi fost vreodată cucerit (!!!), imperiul
Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei.
El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. Noi trăim acum
în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca
alcătuire, sub denumirea de „Uniunea Europeană”. Există astăzi un „Parlament
European”, ca un mugure al unei visate conduceri unice. În cea de-a doua fază a
sa, Imperiul Romei, sau Împărăţia Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în
zece unităţi de guvernământ distincte, simbolizate de cele zece coarne ale
Fiarei (Dan. 7:7-8; Apoc.13:1). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface,
este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să
reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după
plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării,
Nelegiuitul” (2 Tes. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia
lui Daniel (Dan. 7:8), Antihristul, „domnul care va veni” (Dan. 9:26). El va
face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept
Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra
desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 2:34-35). Acest Antihrist
va fi nimicit de suflarea Domnului Iisus, care-l va prăpădi la arătarea venirii
Sale (2 Tes. 3:8). Apoi Dumnezeu va da Împărăţia în mâinile Fiului omului, care
va veni pe norii cerului (Dan. 7:13-14; 1 Cor.15:24-27; Ps. 2); b) Este un
imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu
şi-a găsit echivalent în nicio creatură de pe faţa pământului. Textele profetice
îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care i-a lăsat-o lui Daniel fiara
aceasta a fost aşa de puternică, încât el nu a găsit o altă formulare mai
potrivită ca aceasta: „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică”.
Şi proorocul continuă descrierea fiarei a patra astfel: „Avea dinţi mari de
fier şi mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul
deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Dan. 7:7). Oamenii au descoperit
energia atomică şi armele moderne de distrugere în masă îi îngrozesc pe toţi
locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe
ameninţarea cu războiul atomic; c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor
afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără
asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere”
(Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum,
de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice,
toată lumea ştie că acesta este drumul spre care se îndreaptă societatea de
mâine; d) Este un imperiu cu o religie universală impusă de la centru. Forme de
închinare impusă au mai existat şi în alte vremuri, dar ceea ce se va întâmpla
în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate,
la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”), va
îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari: „Ea lucra cu toată
puterea fiarei dinaintea ei (deci, aceeaşi putere satanic) şi face ca pământul
şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată.
…Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană Fiarei, care avea rană de
sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei Fiarei, ca icoana
Fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei
Fiarei” (Apoc. 13:12-15); e) Este primul şi singurul imperiu care, crezând în
Dumnezeu, se va ridica în mod vădit împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de
Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici
sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce Imperiul Roman restaurat, va fi pe
faţă Anti-Dumnezeu, Antihrist (Anti-Hristos). Diavolul însuşi o va însufleţi
după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată”
(Apoc.13:12) şi îi va transmite propria sa răzvrătire şi împotrivire faţă de
Stăpânul universului care l-au făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah”
(potrivnicul). Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept
Dumnezeu” (2 Tes. 2:4.). „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt,
… şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în
mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme.” (Dan. 7:25). „Împăratul
va face aceea ce va dori; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii
şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va
propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine
seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt,
nu va ţine seama de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de
toţi.” (Dan. 11:36-37). Despre acest imperiu al lui Antihrist avem o relatare
mult mai amănunţită în cartea Apocalipsa. Dar, pentru studiul de faţă este bine
să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ a omului,
mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin
intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu
care, în persoana lui Hristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini
omeneşti”, Dan. 2:34) Se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar,
punând capăt „vremurilor Neamurilor”, şi întemeind o nouă Împărăţie, care va fi
dată „poporului sfinţilor Celui Preaînalt”. (Dan. 7:27). „M-am uitat în timpul
vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al
omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I
s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate
popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o
stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită
niciodată” (Dan. 7:13-14). Fără să ne lansăm într-o analiză mai detaliată a
visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne
afectează pe noi, cei de astăzi: (1). Sfârşitul epocii noastre nu se va produce
în urma unei îmbunătăţiri treptate a societăţii omeneşti care să culmineze cu
venirea Împărăţiei cerurilor, ci se va realiza printr-un moment de criză, de
prăbuşire, printr-o catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste
degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, dezlipită fără ajutorul vreunei
mâini” (arătată în Dan. 7 ca fiind Domnul Iisus Hristos în Împărăţia Mesianică)
şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi
împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45). Toate visurile moderne despre un Mileniu
înainte de venirea lui Hristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere
în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare satanică. Biblia spune:
„Când vor zice: Pace şi linişte! atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste
ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de
scăpare.” (1 Tes.5:3). Hristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera
puterile lumii, transformându-le în pleavă purtată de vânt; (2). Sfârşitul
vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul
lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După cum ştim, Imperiul
Roman s-a rupt în două ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus.
Despărţirea s-a produs în anul 395 d.H.. Ne aflăm astăzi în perioada
reprezentată prin imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis.
Suntem martori la renaşterea Imperiului Roman pe teritoriul cunoscut din
Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte, cum nu se poate mai
bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile
omeneşti” despre care vorbea profetul Daniel există: căsătorii peste graniţe,
călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea acordată
companilor transnaţionale de a prelua contracte în alte ţări, o monedă comună
unică, etc.. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea
forţa şi tăria Imperiului Roman de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită
cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va
determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Antihrist.
Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar, pacea
adevărată nu va fi aşezată decât la venirea Domnului Păcii. Va mai fi un
groaznic război mondial, Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.
Cele 70 de săptămâni:
Vedenia din capitolul 9 al
cărţii profetului Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi
la evenimentele-cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până
la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). Această
perioadă cuprinde istoria din „vremurile Neamurilor”, până când Dumnezeu Se va arăta şi
va reaşeza Israelul în prerogativele mesianice - „toate Neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta”, Gen. 22:18. Iată cuprinsul profeţiei: In
versetele 24-27 i se spune lui Daniel: „70 de săptămâni au
fost hotărâte asupra poporului
tău”. Aceste 70 de săptămâni (sau septade,
deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de
săptămână) sunt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69
de săptămâni şi săptămâna a 70-a. „De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi
până în ziua când Mesia avea să fie „stârpit” au
fost hotărâte „şapte săptămâni şi
şase zeci şi două de săptămâni”. Făcând socotelile, ajungem la
69×7=483 de ani de la decret şi până la moartea lui Mesia. Rămâne încă o
a 70-a săptămână de ani, rezervaţi pentru vremea sfârşitului, când
un „domn al
unui popor care va veni” va face un legământ
trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămâni va călca
legământul şi, intrând în Templu, se va da drept Dumnezeu. Pentru a înţelege
profeţia, trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul
pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete
amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile
încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe la cererea lui
Neemia: „…trimite-mă în Iuda,
la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou (subl. ns.)” (Nem. 2:5). Data acestui
decret este: „luna Nisan a anului
al douăzecilea al împăratului
Artarxerxe” sau, dacă vreţi, luna Nisan 445 î.H.. Făcând
transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson,
în colaborare cu „Astronomer Royal”, au ajuns la concluzia că această dată
a fost 14 martie 445 î.H.. În calculele
profetice se lucrează cu ani luni-solari de câte 360 de şi, dacă
facem calculele de rigoare, ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul
Iisus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care
s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru
amănunte, evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de-al
cincisprezecelea an al domniei lui Tiberius Cezar” (Lc.
3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 august anul 14 d.H.
ajungem cu socoteala la anul 29 d.H., sau exact 483 de ani de la
porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Cine a citit Evangheliile ştie că
Domnul Iisus S-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce
a fost refuzat de mai-marii evreilor, aşteptând ceea ce El numea „ceasul”
care Îi fusese hotărât. Era vorba despre ceasul profetic al împlinirilor
mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20). „Acum sufletul Meu
este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul (subl.
ns.) acesta?… Dar tocmai pentru
aceasta am venit până la ceasul acesta!” (Ioan 12:27). Într-adevăr,
în repetate rânduri, El le-a poruncit ucenicilor să nu spună
nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava
mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Când fariseii au protestat,
invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Iisus
le-a spus clar: „Aceasta este ziua!” „Vă spun că dacă vor
tăcea ei, pietrele vor striga!” (Lc.
19:40). Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a
izbucnit în plâns, zicând: ”Dacă ai fi cunoscut
şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar
acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi
te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate
părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din
mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră,pentru că n-ai
cunoscut vremea când ai fost cercetată (subl. ns.).” (Lc. 19:42-44). Ierusalimul ar fi trebuit
să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise
vremea profeţiei rostită de Zaharia: „Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călare pe un mânz, pe
mânzul unei măgăriţe” (Zah. 9:9; Mat.21:4-5). Se împliniseră cei
483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta
spre criza supremă a călătoriei Lui terestre. Se apropia de momentul când avea
să fie „stârpit”, şi
nimeni în afară de El nu ştia încă ce voise să spună Daniel atunci
când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul
călătorea înspre înviere! Ce se întâmplă însă cu săptămâna a 70-a? Ea rămâne
încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de-a 69
săptămâni şi începutul celei de-a 70-a săptămâni se
întinde acum „taina ţinută ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe
care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efes. 3:2-13). La
sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la Neamuri”, Dumnezeu Se
va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor
trăi, împreună cu toată omenirea, vremea amăgitoare a lui Antihrist. Sub
protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la
jumătatea săptămânii, legământul va fi rupt, Antihrist va intra în
Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de
evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsa. Cu cea de-a 70-a
săptămână în minte, noi aşteptăm sunetul trâmbiţei divine,
strigătul arhanghelului, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor,
învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul Împărăţiei şi slava
de care vor fi urmate toate acestea.
Cine este Antihristul ?
Întrebarea din titlu a ajuns o declamare
retorică plină de scepticism, alimentată de faptul că numeroase încercări
făcute în trecut de a identifica anumite persoane cu acest personaj ar fi fost
… false. Napoleon, Papa de la Roma, Ceaușescu, Voltaire ar fi deci, zic
aceștia, victime nevinovate. Oare așa să fie? Ce ne spune Biblia? 1. Biblia ne
spune că, înainte de a fi o anumită Persoană, antihrist este un duh care
mână din umbră anumiți oameni pentru a bloca sau nega lucrarea lui Hristos.
Probabil că cea mai bună definiție este cea dată de apostolul Ioan: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după
cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi
anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este
mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este
Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22-23). „Duhul lui
Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Iisus
Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu
mărturiseşte pe Iisus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a
cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:2-4). „Căci în lume
s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în
trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul
muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu
rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura
aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce
învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: Bun
venit! Căci cine-i zice: Bun venit se face părtaş faptelor lui rele” (2
Ioan 8-11). Punând cap la cap informațiile pe care ni le dă Ioan, putem spune că:
antihriștii erau mulți; antihriștii erau deja și pe vremea lui; antihristul
este în lume ACUM; antihristul denaturează învățătura lui Dumnezeu despre
întruparea Fiului lui Dumnezeu ca să fie Hristosul pregătit pentru salvarea
lumii. Pluralitatea de antihriști de pe vremea lui Ioan ne lasă să credem că
astfel de oameni au fost și atunci și de atunci încoace pe pământ, până în
zilele noastre. Asta înseamnă că, Antihrist, înainte de a fi o
Persoană singulară cu un rol special în istorie, este un duh de rătăcire, a
atitudine împotrivitoare față de Hristos și de învățătura Lui; 2.
După ce am identificat o definiție, trebuie să spunem ceva despre însemnătatea
termenului în sine. Anti - Hrist este un nume compus și se poate traduce în
două forme: a. împotrivitor al lui Hristos; b. înlocuitor al lui Hristos
Termenul folosit în Biblie înseamnă literal pe cineva sau ceva care se oferă
„în locul lui Hristos” sau „în oponență cu Hristos”. „Antihrist”, înseamnă, așadar,
cineva care stă ca înlocuitor sau ca oponent al adevăratului Hristos; 3. Poate
fi cineva care pretinde în mod fals că vorbește și exercitează autoritate în
locul Hristosului adevărat; 4. O variantă mai puțin băgată în seamă este că
termenul poate descrie o formă de religie care în ceremonii se pretinde
creștină, folosește chiar Biblia și numele lui Iisus din Evanghelie, dar o face
pentru ca să propună lumii un Hristos fals, ale cărui învățături sunt foarte
îndepărtate de învățăturile adevăratului Hristos, de multe ori chiar în
contradicție cu ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu