PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A ȘASEA.

PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PARTEA A ȘASEA

Visul lui Nebucadnețar:

  Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din capitolul 7 (care reia tema capitolului 2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu a hotărât să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istoria divină Israelul şi să aducă în scenă „vremurile Neamurilor”, despre care a vorbit Domnul Iisus şi ni s-a păstrat la Luca 21:24. Lui Nebucadneţar, care s-a arătat preocupat de ceea „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând cu imperiul lui şi până la venirea Împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.). Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va cuprinde întreg pământul (Dan. 2:34-35,45). Primii creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Hristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale: „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap. 7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe greci, care au deţinut supremaţia începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier, ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe romani, care sunt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Antihrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Hristos.” Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetrul Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de guvernare comună, care îi va face loc lui Antihrist şi că Domnul Hristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremurilor Neamurilor”, instaurând chiar aici pe pământ Împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea Împărăţiei. Nu este de mirare, căci Însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunând: „Vie Impărăţia Ta” (Mat.6:10). Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-a dat-o profetul Daniel putem obţine o veritabilă perspectivă a istoriei celor patru imperii mondiale. Iată-le, aşadar:

Imperiul Babilonian: Acesta ajuns să domine lumea cunoscută pe atunci începând din anul 604 î.H., prin venirea la putere a lui Nebucadneţar, ca urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit „un imperiu de aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit, fără termen de comparaţie, tot ceea ce văzuse omenirea până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de kilometri, cu latura de 23 de kilometri, înălţimea zidurilor fiind de 70-100 metri şi grosimea de 25 metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi stătea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu. Ca simbol întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea omului de a se descurca fără Dumnezeu, un sistem din care este exclusă adorarea lui Dumnezeu şi în care populaţia este organizată într-o societate idolatră. Dumnezeu găseşte cu cale că un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă El nu-Şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, totuşi, Dumnezeu Însuşi i Se ridică împotrivă şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus, persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus, persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Darius Medul, un unchi bătrân al lui Cirus. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Însă, tot planul acesta ar fi eşuat, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Is. 13:19-22). Despre căderea Babilonului (în anul 538 î.H.) mai vorbise şi Ieremia (Ier. 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte de a se întâmpla acest eveniment. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31. Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de Dumnezeu Însuşi, după ce îl cântărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit un fapt sinonim cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, punând bazele unui sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsa ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cel Mare. Evident, denumirea aceasta este simbolică, şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului de pe timpul lui Antihrist şi Babilonul istoric. (Vezi Apoc. 18:1-24). Dintre numeroasele concluzii ale acestui fragment din planul profetic, vom enumera mai jos următoarele: (1) Dumnezeu face tot ce vrea în istoria lumii (expresie menţionată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32); (2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme, nebunia oamenilor; (3) Mândria merge înaintea căderii; (4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului; (5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în cântarul divin şi fiecare făptură omenească îşi va primi răsplata după binele sau răul săvârşit în viaţa sa.

Imperiul Medo-Persan: A luat fiinţă în anul 538 î.H. şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.H. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, care de altfel anunţase acest eveniment cu aproximativ 100 de ani înainte prin profetul Isaia (Is. 13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Dan. 5:18-22) şi a trebuit să fie scos de pe scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, Imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecul din Daniel 8:1-4, 20. Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la graniţele Greciei. Fără îndoială că, din punct de vedere profetic, evenimentul cel mai extraordinar din cartea Daniel a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei despre apariţia şi rolul împăratului persan Cirus. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care avea s-o împlinească acesta: emiterea unui edict pe temeiul căruia evreii să se poată repatria (Is. 45:1-13). Pe când slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că se împlinise perioada vestită de Domnul prin profetul Ieremia (Ier. 25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai-marii poporului iudeu s-a înfăţişat înaintea împăratului ţinând în mâini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cirus s-a pus imediat pe lucru şi cărturarul Ezra relatează despre hotărârea luată de împărat (Ezra 1:1-11). După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-persan s-a prăbuşit încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arbela (331 î.H.), deşi copleşiţi numeric (proporţia a fost se pare de douăzeci la unu în favoarea medo-perşilor), grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat niciun răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntâlnită în istorie. Pas cu pas, Imperiul Medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la marginile pământului” (Dan. 8:5).

Imperiul Grec: Este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Dan. 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat, în afara hainelor obişnuite, echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ce ce putea fi cucerit la acea dată, iar după aceea, spun istoricii, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe. Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit, în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuseră în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.H.. Influenţa Imperiului Grec asupra Israelului a fost adâncă şi de durată. Filozofia greacă nu prea a făcut casă bună cu religia evreilor, dar cuceritorii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu. Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci când a intrat călare în Templul din Ierusalim şi a jertfit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Antihrist. La el face aluzie Domnul Iisus în Mat.24:15. Însă, conduita obraznică şi atitudinea sfidătoare a cuceritorilor greci au incitat spiritul naţionalist evreiesc şi, sub conducerea Macabeilor, evreii s-au revoltat şi şi-au redobândit libertatea. Numai că această bucurie n-a durat prea mult. Din cauza frământărilor interne şi a luptelor fratricide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea maşinii de război romane.

Imperiul Roman: În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nicio asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Într-adevăr, profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi puternică” (Dan. 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană, care „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma, şi călca în picioare ce mai rămânea” (Dan. 7:8). Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.H., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului. În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un imperiu care a dăinuit mai bine de 1.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.H., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.H.. De departe, Imperiul Roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii. Dintre cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul Roman are o importanţă aparte: (1) El va fi cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra pământului; (2) El va fi imperiul în care va lovi Hristos la cea de a doua venire a Sa. Asupra acestui imperiu merită să aruncăm o privire mai atentă încercând să punem cap la cap informaţiile disparate pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic. Caracteristicile profetice ale Împărăţiei Fiarei: a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Daniel 2:33 ne spune că în prima fază a existenţei sale („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, pe când în cea de-a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos), imperiul se prezintă sub forma unei imposibile uniri între fier şi lut amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi fost vreodată cucerit (!!!), imperiul Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. Noi trăim acum în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub denumirea de „Uniunea Europeană”. Există astăzi un „Parlament European”, ca un mugure al unei visate conduceri unice. În cea de-a doua fază a sa, Imperiul Romei, sau Împărăţia Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi de guvernământ distincte, simbolizate de cele zece coarne ale Fiarei (Dan. 7:7-8; Apoc.13:1). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tes. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel (Dan. 7:8), Antihristul, „domnul care va veni” (Dan. 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 2:34-35). Acest Antihrist va fi nimicit de suflarea Domnului Iisus, care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tes. 3:8). Apoi Dumnezeu va da Împărăţia în mâinile Fiului omului, care va veni pe norii cerului (Dan. 7:13-14; 1 Cor.15:24-27; Ps. 2); b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nicio creatură de pe faţa pământului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care i-a lăsat-o lui Daniel fiara aceasta a fost aşa de puternică, încât el nu a găsit o altă formulare mai potrivită ca aceasta: „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică”. Şi proorocul continuă descrierea fiarei a patra astfel: „Avea dinţi mari de fier şi mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Dan. 7:7). Oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere în masă îi îngrozesc pe toţi locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic; c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul spre care se îndreaptă societatea de mâine; d) Este un imperiu cu o religie universală impusă de la centru. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte vremuri, dar ceea ce se va întâmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”), va îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (deci, aceeaşi putere satanic) şi face ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată. …Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană Fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei Fiarei, ca icoana Fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei Fiarei” (Apoc. 13:12-15); e) Este primul şi singurul imperiu care, crezând în Dumnezeu, se va ridica în mod vădit împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce Imperiul Roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Antihrist (Anti-Hristos). Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc.13:12) şi îi va transmite propria sa răzvrătire şi împotrivire faţă de Stăpânul universului care l-au făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (potrivnicul). Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4.). „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, … şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme.” (Dan. 7:25). „Împăratul va face aceea ce va dori; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seama de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.” (Dan. 11:36-37). Despre acest imperiu al lui Antihrist avem o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsa. Dar, pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ a omului, mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu care, în persoana lui Hristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti”, Dan. 2:34) Se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punând capăt „vremurilor Neamurilor”, şi întemeind o nouă Împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Preaînalt”. (Dan. 7:27). „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Fără să ne lansăm într-o analiză mai detaliată a visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi: (1). Sfârşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate a societăţii omeneşti care să culmineze cu venirea Împărăţiei cerurilor, ci se va realiza printr-un moment de criză, de prăbuşire, printr-o catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, dezlipită fără ajutorul vreunei mâini” (arătată în Dan. 7 ca fiind Domnul Iisus Hristos în Împărăţia Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45). Toate visurile moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Hristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare satanică. Biblia spune: „Când vor zice: Pace şi linişte! atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tes.5:3). Hristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii, transformându-le în pleavă purtată de vânt; (2). Sfârşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După cum ştim, Imperiul Roman s-a rupt în două ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.H.. Ne aflăm astăzi în perioada reprezentată prin imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Suntem martori la renaşterea Imperiului Roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte, cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” despre care vorbea profetul Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea acordată companilor transnaţionale de a prelua contracte în alte ţări, o monedă comună unică, etc.. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului Roman de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Antihrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar, pacea adevărată nu va fi aşezată decât la venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial, Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

Cele 70 de săptămâni:

   Vedenia din capitolul 9 al cărţii profetului Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele-cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). Această perioadă cuprinde istoria din „vremurile Neamurilor”, până când Dumnezeu Se va arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele mesianice -  „toate Neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta”, Gen. 22:18. Iată cuprinsul profeţiei: In versetele 24-27 i se spune lui Daniel: „70 de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău”. Aceste 70 de săptămâni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămână) sunt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a. „De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi până în ziua când Mesia avea să fie „stârpit” au fost hotărâte „şapte săptămâni şi şase zeci şi două de săptămâni”. Făcând socotelile, ajungem la 69×7=483 de ani de la decret şi până la moartea lui Mesia. Rămâne încă o a 70-a săptămână de ani, rezervaţi pentru vremea sfârşitului, când un „domn al unui popor care va veni” va face un legământ trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămâni va călca legământul şi, intrând în Templu, se va da drept Dumnezeu. Pentru a înţelege profeţia, trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe la cererea lui Neemia: „…trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou (subl. ns.)” (Nem. 2:5). Data acestui decret este: „luna Nisan a anului al douăzecilea al împăratului Artarxerxe” sau, dacă vreţi,  luna Nisan 445 î.H.. Făcând transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson, în colaborare cu „Astronomer Royal”, au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 martie 445 î.H.. În calculele profetice se lucrează cu ani luni-solari de câte 360 de şi, dacă facem calculele de rigoare, ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Iisus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de-al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberius Cezar” (Lc. 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 august anul 14 d.H. ajungem cu socoteala la anul 29 d.H., sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Iisus S-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai-marii evreilor, aşteptând ceea ce El numea „ceasul” care Îi fusese hotărât. Era vorba despre ceasul profetic al împlinirilor mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20). „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul (subl. ns.)  acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul  acesta!” (Ioan 12:27). Într-adevăr, în repetate rânduri, El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Când fariseii au protestat, invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Iisus le-a spus clar: „Aceasta este ziua!” „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Lc. 19:40). Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plâns, zicând: ”Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră,pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată (subl. ns.).” (Lc. 19:42-44). Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: „Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călare pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zah. 9:9; Mat.21:4-5). Se împliniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei Lui terestre. Se apropia de momentul când avea să fie „stârpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce voise să spună Daniel atunci când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul călătorea înspre înviere! Ce se întâmplă însă cu săptămâna a 70-a? Ea rămâne încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de-a 69 săptămâni şi începutul celei de-a 70-a săptămâni se întinde acum „taina ţinută ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efes. 3:2-13). La sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la Neamuri”, Dumnezeu Se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi, împreună cu toată omenirea, vremea amăgitoare a lui Antihrist. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămânii, legământul va fi rupt, Antihrist va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsa. Cu cea de-a 70-a săptămână în minte, noi aşteptăm sunetul trâmbiţei divine, strigătul arhanghelului, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul Împărăţiei şi slava de care vor fi urmate toate acestea. 

Cine este Antihristul ?

  Întrebarea din titlu a ajuns o declamare retorică plină de scepticism, alimentată de faptul că numeroase încercări făcute în trecut de a identifica anumite persoane cu acest personaj ar fi fost … false. Napoleon, Papa de la Roma, Ceaușescu, Voltaire ar fi deci, zic aceștia, victime nevinovate. Oare așa să fie? Ce ne spune Biblia? 1. Biblia ne spune că, înainte de a fi o anumită Persoană, antihrist este un duh care mână din umbră anumiți oameni pentru a bloca sau nega lucrarea lui Hristos. Probabil că cea mai bună definiție este cea dată de apostolul Ioan: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22-23). „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:2-4). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cine-i zice: Bun venit se face părtaş faptelor lui rele” (2 Ioan 8-11). Punând cap la cap informațiile pe care ni le dă Ioan, putem spune că: antihriștii erau mulți; antihriștii erau deja și pe vremea lui; antihristul este în lume ACUM; antihristul denaturează învățătura lui Dumnezeu despre întruparea Fiului lui Dumnezeu ca să fie Hristosul pregătit pentru salvarea lumii. Pluralitatea de antihriști de pe vremea lui Ioan ne lasă să credem că astfel de oameni au fost și atunci și de atunci încoace pe pământ, până în zilele noastre. Asta înseamnă că,  Antihrist, înainte de a fi o Persoană singulară cu un rol special în istorie, este un duh de rătăcire, a atitudine împotrivitoare față de Hristos și de învățătura Lui; 2. După ce am identificat o definiție, trebuie să spunem ceva despre însemnătatea termenului în sine. Anti - Hrist este un nume compus și se poate traduce în două forme: a. împotrivitor al lui Hristos; b. înlocuitor al lui Hristos Termenul folosit în Biblie înseamnă literal pe cineva sau ceva care se oferă „în locul lui Hristos” sau „în oponență cu Hristos”. „Antihrist”, înseamnă, așadar, cineva care stă ca înlocuitor sau ca oponent al adevăratului Hristos; 3. Poate fi cineva care pretinde în mod fals că vorbește și exercitează autoritate în locul Hristosului adevărat; 4. O variantă mai puțin băgată în seamă este că termenul poate descrie o formă de religie care în ceremonii se pretinde creștină, folosește chiar Biblia și numele lui Iisus din Evanghelie, dar o face pentru ca să propună lumii un Hristos fals, ale cărui învățături sunt foarte îndepărtate de învățăturile adevăratului Hristos, de multe ori chiar în contradicție cu ele.

Semnificația teologică a termenului „Antihrist”: Care este învățătura pe care o refuză sau pervertește duhul antihristic? Pe scurt spus, Dumnezeu a hotărât ca Iisus Hristos să fie soluția finală și desăvărșită pentru toate problemele omenirii. Oricine nu primește soluția lui Dumnezeu și propune o ALTĂ soluție lumii este mânat de o atitudine și un duh antihristic. În sens la fel de real, orice persoană care se prezintă pe sine sau învățătura sa drept o soluție pentru problemele lumii este „antihristică”. Lumea aceasta, cu toți filozofii, economiștii, artiștii, politicienii și militarii ei, dacă susțin că pot rezolva problemele planetei fără Iisus Hristos este mânată de un duh și o atitudine „antihristică”. Deci și Napoleon, și Hitler și oricare alt om care a îndrăznit să se propună ca soluție alternativă la soluția dată lumii de Dumnezeu prin Hristos poate și trebuie să fie numit un „antichrist”! Secularismul modern la un loc cu toate celelalte religii în afara aceleia a Bibliei, sunt toate elementele unui sistem antihristic. Acesta este motivul pentru care ele au alergie până și la pomenirea numelui lui Hristos. L-au scos din școli, l-au scos din instutuțiile juridice, l-au scos din artă și administrație și vor să scoată din oricare sector al vieții publice. Sloganul ei și deviza sub care-și exercită persecuția este acesta: „religia este ceva privat, care nu trebuie adus în sfera socială!”

Antihristul - un personaj de la sfârșitul istoriei: Când Ioan scrie: „Şi, după cum aţi auzit că are să vină antihrist, …” (1 Ioan 2:18), el a făcut aluzie la alte pasaje din Biblie, atât din Vechiul cât și din Noul Testament. Profețiile biblice anunță cumularea tuturor tendințelor antihristice din lume în apariția unui Personaj real, adulat de întreaga planetă și declarat drept o alternativă viabilă la viața, învățăturile și soluțiile propuse de Hristos. El va apare pe scena lumii numai după „lepădarea de credință”, ca fenomen generalizat. Aceasta „lepădare de credință” nu este totuna cu apostaziile minore și parțiale din timpul istoriei. Va veni o vreme când toată omenirea se va lepăda de „moștenirea creștină” și va plonja cu capul în abis entuziasmați pentru o iluzorie societate nouă, progresivă, în care TOTUL se va face INVERS decât în sistemul produs de Dumnezeu prin Iisus Hristos. Până și calendarul universal va fi schimbat („se va încumeta să schimbe și vremurile”) pentru ca viața socială să nu mai comemoreze nimic din datele istorice legate de istoria amintită în Biblie. Omul acesta, numit generic Antihrist, este menționat în Biblie atât în Noul cât și în Vechiul Testament. El este „omul păcatului” (2 Tes. 2:3), „fiara din adânc” (Apocalipsa 17), „Împăratul fără rușine și viclean” (Daniel 8:23), „cornul cel mic” (Daniel 7:24-25), cel care va face un Legământ cu Israelul în vremea celei de a șaptezecea săptămână de ani  (Daniel 9:27), „împăratul din nord” (Daniel 11:35-45), „împăratul Babilonului” (Isaia 14:4) și omul cu identitatea ascunsă sub numărul 666 (Apocalipsa 13:17-18). Această ultimă identificare, numărul 666, a dat mult de furcă oamenilor.  Ea apare în Apocalipsa scrisă tot de … Ioan! „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.  Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:16-18). Textul ne îndeamnă să „socotim” numărul fiarei, el fiind un număr de om. Surprinzător, următoarea propoziție nu ne lasă să așteptăm prea mult răspunsul: 666. Aici este înțelepciunea! Există două școli de interpretare la acest text: a. Unii se folosesc de faptul că limbile vechi n-au avut semne deosebite pentru sunete și numere. Semnele grafice aveau și valoare de sunet și valoare de număr. Acești oameni au dreptate. Numerele pe care le folsim noi azi sunt „arabe” și au venit la noi din lumea arabă. Limbile în care au fost scrise și traduse textele Scripturilor aveau „numere” latine, grecești și evreiești. Orice nume scris cu litere-numere poate fi pronunțat ca o succesiune de sunete sau ca o cifră matematică. Credincioși acestui sistem de interpretare, mulți oameni au căutat să-l identifice pe Antihrist, căutând să vadă care este valoarea numerică a numelui purtat de ei. Făcând astfel de socoteli, diferiți oameni, de la Napoleon la Papa de la Roma (VICARIVS FILII DEI = 5+1+100+1+5+1+50+1+1+500+1 = 666), au fost identificați pentru o vreme cu fiara din Apocalipsa. Necazul cu această metodă de interpretare este că ea lasă mulți nepricepuți să facă scamatorii matematice pentru a identifica drept „Antihriști” pe mai toți aceia pe care nu-i pot ei suferi. Nu toți oamenii ale căror litere-numere totalizează valoarea 666 sunt antihriști dar, vorba românului, „până ce se află că nu toți urecheații sunt măgari, și iepurii umblă potcoviți!” b. A doua școală de interpretare ține cont de maniera în care erau folosite literele-cifre în contextul vremii. Există o simbolistică a literelor-cifre care a dus la formarea unei școli de inițiați în Ghemara și numerologie. În această școală de interpretare, fiecare cifră are un corespondent spiritual. „Unu” stă pentru Dumnezeul unic, pentru Originea tuturor lucrurilor, etc.. „Trei” este numărul pentru natura divinității, în timp ce „Șapte” este simbolul desăvârșirii divine. Cifra șase este ceva neajuns la desăvărșirea divină (7-1) și este aplicat mai cu seamă omului în starea de creatură căzută. Dacă ținem cont de aceste lucruri, în această școală de interpretare, numărul „șase sute șaizeci și șase” este scris prin trei cifre de 6 (666) și anunță apariția celui nedesăvârșit (6 - omul) care își va aroga natură divină (3), altfel spus „a omului care se va da drept Dumnezeu”! Această interpretare își găsește sprijinul în felul în care Domnul Iisus profețește apariția lui Antihrist: „Drept răspuns, Iisus le-a zis: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi. … Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.  … Atunci dacă vă va spune cineva: Iată, Hristosul este aici, sau acolo, să nu-l credeţi.  Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. … De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; …     ” (Mat. 24:4-5,11, 23-24, 15-16). Profeția din cartea lui Daniel la care a făcut aluzie Domnul Iisus este aceasta: ,, … De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile” (Dan. 12:11). Această tălmăcire a fost însușită și de apostolul Pavel. Iată ce la scrie el thesalonicenilor: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci (ziua Domnului) nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3-4). Oare de ce a folsit apostolul Ioan vălul Ghamarei și a Cabalei pentru a anunța semnul (666) după care va putea fi identificat Antihrist? Răspunsul trebuie să țină seama de contextul istoric și religios în care a fost scrisă cartea. Ioan se afla în exil pe insula Patmos. S-ar putea ca dușmanii săi să fi fost mulți și din multe neamuri, dar cei care au avut autoritatea finală de a-l pune acolo au fost romanii, iar la Roma fusese deja instituționalizat ,„cultul Cezarului”.  Creștinismul propovăduit de Ioan vestea lumii că Dumnezeu S-a făcut om ca să salveze lumea. Roma vestea lumii că omul de pe tronul Romei putea și trebuia să fie considerat „divin”. Cezarul se autoproclamase „Augustus”! Una din lunile anului nostru calendaristic comemorează și astăzi această obrăznicie (luna August)! De ce îmi place mai mult cea de a doua școală de interpretare? Pentru că este în spiritul vremii de atunci și pentru că îmi mai oferă încă o veste de excepție. Numele Domnului Iisus este „111”. Adunat cu „666” el dă „777”, adică, Dumnezeu care s-a făcut om, poate pune capăt nedesăvârșirii noastre ridicând-o pe culmile părtășiei cu desăvârșirea divină! După cum ați văzut, profețiile Domnului Iisus despre antihrist au și ele un caracter dublu. Pe deoparte vor veni „mulți”, iar pe de altă parte, va apare „unul” care va intra în Templu la o dată precisă și se va propune lumii ca înlocuitor al lui Hristos. Profeția este despre mulți „falși” imitatori ai Lui, care vor propune multe forme false de creștinism, acceptate de foarte mulți (și păcăliți) „falși creștini”. Numele Domnului Iisus Hristos va fi folosit de ei doar ca o perdea sub care vor înșela lumea.

O aplicație istorică a lui Antihrist: Poate că acum îi puteți înțelege mai bine pe Luther și pe ceilalți reformatori care „au îndrăznit” să spună că Papa de la Roma este un antihrist, iar catolicismul este curva din Apocalipsa. În ochii celor care se întorseseră cu toată inima la textul Bibliei (Sola Scriptura), lepădând urâciunile unei tradiții în care vânzarea de indulgențe pusese capac mormanul de nelegiuiri, Biserica Romano-Catolică era o biserică apostată, care folosea numele lui Hristos doar pentru a-și vinde cu profit marfa indulgențelor din sistemul ei antihristic. Pentru Luther, o Biserică ce pretindea că „are autoritatea” să mântuiască și să piardă sufletele oamenilor era „antihristică” în învățătură și practică. Un papă care și-a abrogat cu dela sine putere titlul de „vicar al lui Hristos” nu putea fi acceptat, ci trebuia dat pe față ca „antichrist”! Singurul pe care L-a lăsat Domnul Iisus cu această misiune este Duhul Sfânt! „Antihristică” poate deveni însă și oricare altă ramură a familiei bisericilor creștine care deformează învățătura lui Hristos și nu-L prezintă pe El drept singura soluție finală dată de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor. Iată care a fost proclamarea apostolică: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12).

Soarta finală a lui Antihrist: „Minciuna are picioare scurte”, pentru că universul este a lui Dumnezeu și este clădit pe adevăr. Lucrarea Antihristului face parte din planul lui Dumnezeu și își are și ea motivația ei. Intensitatea ei crește în societățile secrete și se manifestă prin direcția dată de decretele oamenilor progresiști care vor să despartă lumea de Dumnezeu. Elitele s-au lepădat de Hristos atunci când au proclamat în Franța „Renașterea”. Ea era o lepădare de moștenirea creștinismului medieval și o întoarcere (opusă și substituită „nașterii din nou”) spre ordinea socială propusă în epoca precreștină de societatea greacă. Clocită în laboratoarele elitelor, o „nouă ordine mondială” fără Hristos și fără Biblie va fi promulgată curând locuitorilor „satului global” (Mai degrabă un lagăr mondial al morții)! Nimeni nu i se va putea opune. Nimeni nu i se va putea sustrage. Mijloacele de supraveghere și control sunt deja instaurate în mai statele lumii. Avem deja o Bancă mondială și moșim nașterea unui Guvern Mondial, cu o armată mondială și cu o „cetățenie planetară”. Dacă n-ați auzit încă toți termenii aceștia și nu sunteți familiarizați cu ei, aveți puțintică răbdare și-i veți citi când vor fi publicizați dincolo de zidurile laboratoarelor de macroinginerie socială.  „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.  Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 2:7-12). Activitatea și iluzoria biruință a Antihristului va fi însă de scurtă durată. Copia contrafăcută va fi nimicită de apariția „originalului”. Lumina va spulbera întunericul. Adevărul va birui minciuna, iar uzurpatorul va fi umilit la apariția adevăratului Hristos și aruncat de pe tron tocmai în fundul iazului de foc și pucioasă: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8). „Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:20). Redus la esențe, studiul de față spune că „cine nu este cu Hristos este împotriva Lui”, așa că nu poți fi decât „în Hristos”, cum scrie adesea apostolul Pavel, sau în duhul lui „antihrist”. Alegerea îți aparține!