NESTEMATE DIN EVANGHELIA LUI IOAN
Duhul Sfânt l-a inspirat pe bătrânul
apostol Ioan să aştearnă în scris o relatare emoţionantă
despre viaţa lui Iisus şi serviciul său pământesc. Această evanghelie a fost
scrisă la Efes sau în împrejurimile acestuia, aproximativ în anul 98
d.H.. Dar ce aspecte caracterizează această relatare, şi care sunt câteva
din nestematele pe care le conţine ea?
În mare parte
complementară:
Ioan a fost selectiv. El a repetat puţine dintre faptele relatate deja de
Matei, Marcu şi Luca. În mod cert, relatarea sa de martor ocular este în mare
parte complementară, dat fiind faptul că peste 90 % din evenimentele relatate de
el nu sunt menţionate în celelalte evanghelii. De exemplu, numai Ioan vorbeşte
despre existenţa preumană a lui Iisus şi spune că „Cuvântul a devenit trup“
(1:1-14). În timp ce ceilalţi evanghelişti arată că Iisus a curăţat templul la
sfârşitul serviciului său sacru, Ioan precizează că Iisus Hristos a făcut acest
lucru şi la începutul serviciului său (2:13-17). Numai acest apostol înaintat
în vârstă relatează unele miracole înfăptuite de Iisus cum ar fi transformarea
apei în vin, învierea lui Lazăr şi pescuirea miraculoasă care a avut loc după
învierea sa. - 2:1-11; 11:38-44; 21:4-14. Toţi evangheliştii istorisesc cum a
instituit Iisus Cina cea de Taină, dar numai Ioan arată că în seara
respectivă Hristos le-a dat apostolilor o lecţie de umilinţă spălându-le
picioarele. În plus, numai Ioan relatează discuţiile de la inimă la inimă pe
care le-a avut Iisus cu ei şi rugăciunea pe care a rostit-o în favoarea lor cu
acea ocazie. - 13:1-17:26. În această evanghelie, atunci când este menţionat numele Ioan, se referă
la Ioan Botezătorul, în timp ce despre sine însuşi,
redactorul vorbeşte ca despre „apostolul pe care-l iubea Iisus” (13:23).
Desigur, apostolul îl iubea pe Iisus; cât despre noi, iubirea noastră pentru Hristos
creşte atunci când Ioan îl descrie ca fiind Cuvântul, pâinea
vieţii, lumina lumii, Păstorul cel Bun, calea, adevărul şi viaţa (1:1-3, 14;
6:35; 8:12; 10:11; 14:6). Această descriere este în armonie cu scopul declarat
al lui Ioan: „Dar acestea au fost scrise pentru ca să credeţi că Iisus este
Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă veşnică datorită numelui
său.“ - 20:31.
Umilinţă şi bucurie: Evanghelia lui Ioan
îl prezintă pe Iisus ca fiind Cuvântul şi Mielul care
face ispăşire pentru păcat, istorisind totodată miracole care demonstrează
faptul că El este „Sfântul lui Dumnezeu“ (1:1-9:41). Printre
altele, relatarea scoate în evidenţă umilinţa şi bucuria lui Ioan Botezătorul.
Deşi a fost precursorul lui Hristos el a zis: „Nu sunt demn să-i dezleg
legăturile de la sandale“ (1:27). Sandalele erau legate prin intermediul unor
curele sau şireturi din piele. Uneori, un sclav era cel care dezlega şireturile
şi purta sandalele unei persoane, deoarece era vorba despre o sarcină umilă.
Utilizând această expresie, Ioan Botezătorul şi-a dovedit umilinţa şi a arătat
că a înţeles cât era el de neînsemnat în comparaţie cu Stăpânul său. Lecţia
dată de Ioan Botezătorul este excelentă, deoarece numai cei umili sunt demni
să-i slujească Domnului. În loc să fie gelos pe Iisus, dând dovadă de orgoliu,
Ioan Botezătorul a spus: „Prietenul mirelui, când stă şi îl ascultă încearcă
multă bucurie din cauza vocii mirelui. Această bucurie deci, care este a mea, a
devenit completă“ (3:29). În calitate de reprezentant al mirelui, prietenul
mirelui conducea tratativele în vederea căsătoriei, organizând uneori nunta şi
înmânând cadouri miresei precum şi preţul pentru mireasă tatălui acesteia.
Acest reprezentant avea toate motivele să se bucure atunci când misiunea sa era
îndeplinită. În mod similar, Ioan s-a bucurat să-i conducă la Iisus pe cei
dintâi componenţi ai miresei lui (Apocalips 21:2, 9). Întocmai după cum
serviciile aduse de prietenul mirelui durau o perioadă scurtă de timp, tot la
fel, misiunea lui Ioan s-a încheiat repede. El a continuat să descrească în
timp ce Iisus a continuat să crească. - Ioan 3:30.
Interesul lui Iisus
faţă de oameni:
Lângă puţul unei fântâni situate în apropiere de oraşul Sihar, Iisus a vorbit
cu o samariteancă despre apa simbolică ce conferă viaţă eternă. Când au sosit
discipolii, „s-au mirat pentru că vorbea cu o femeie“ (4:27). De ce au
reacţionat ei în felul acesta? Deoarece evreii îi dispreţuiau pe samariteni şi
nu aveau legături cu ei (4:9; 8:48). În plus, nu era un lucru normal ca un învăţător
evreu să vorbească cu o femeie în public. Dar compasiunea şi interesul pe care
le manifesta Iisus faţă de oameni l-au determinat să le depună mărturie, iar
drept rezultat, locuitorii oraşului „veneau la el“. - 4:28-30. În virtutea
interesului pe care-L manifesta faţă de oameni, Iisus a zis: „Dacă îi este
cuiva sete, să vină la mine şi să bea“ (7:37). Prin aceste cuvinte, Iisus făcea
în mod evident aluzie la un obicei care era asociat sărbătorii
corturilor, eveniment care dura opt zile. În fiecare dimineaţă timp de
şapte zile, un preot aducea apă din iazul Siloam şi o vărsa pe
altarul templului. Se spune că acest gest reprezenta printre altele turnarea
Duhului. Începând de la sărbătoarea Cincizecimii din
anul 33, Duhul Sfânt i-a impulsionat pe discipolii lui Iisus să ducă apele
dătătoare de viaţă la oamenii de pe întregul pământ. Numai de la Domnul,
„izvorul de apă vie“, se poate primi viaţa eternă. - Ieremia 2:13; Isaia
12:3; Ioan 17:3.
Păstorul cel Bun se
îngrijeşte de oi:
Interesul lui Iisus faţă de oameni reiese în mod evident din rolul său de Păstor
Bun care se îngrijeşte de discipolii săi, comparaţi cu „oile“. Chiar
în timp ce se apropia momentul morţii sale, Iisus le-a dat discipolilor săi
sfaturi iubitoare şi s-a rugat pentru ei (10:1-17:26). Spre deosebire de un hoţ
sau de un tâlhar, el a intrat pe uşă în ţarcul oilor (10:1-5). Ţarcul era un
loc îngrădit unde erau adăpostite oile pe parcursul nopţii pentru a le proteja
de hoţi şi de animale de pradă. Împrejmuirea consta într-un zid de piatră deasupra
căruia erau puse probabil ramuri de plante cu spini, iar intrarea era păzită de
un portar. În acelaşi ţarc puteau fi adăpostite turmele mai multor păstori, dar
oile nu ascultau decât de glasul păstorului căruia-i aparţineau. În cartea sa,
„Manners and Customs of Bible Lands” (Datini şi
obiceiuri din ţinuturile biblice), Fred H. Wight afirmă:
„Când este nevoie ca mai multe turme de oi să fie separate una de alta, fiecare
păstor se ridică pe rând în picioare şi strigă: «Tahouu! Tahouu!» sau scoate un
strigăt asemănător pe care-l alege el. Animalele îşi înalţă capul şi, după un
moment de confuzie generală, fiecare începe să-şi urmeze păstorul său. Ele
cunosc foarte bine tonul vocii păstorului căruia îi aparţin. Se întâmplă adesea
ca persoane străine să facă uz de acelaşi strigăt de chemare dar tentativele
lor de a face ca oile să-i urmeze eşuează întotdeauna.“ Este interesant de
notat că Iisus a zis: „Oile mele ascultă glasul meu şi Eu le cunosc, şi ele mă
urmează. Şi Eu le dau viaţă veşnică“ (10:27, 28).
Fiul lui Dumnezeu un
exemplu de fidelitate: Hristos i-a rămas întotdeauna fidel lui Tatălui şi a fost
un exemplu de păstor plin de iubire pe tot parcursul vieţii sale pământeşti.
Compasiunea sa a ieşit în evidenţă şi cu ocazia apariţiilor sale care au avut
loc după învierea sa. Interesul său plin de compasiune faţă de alţii l-a
determinat pe Iisus într-o astfel de împrejurare să-l îndemne pe Petru să-i
pască oile. - 18:1-21:25. Când Iisus a fost ţintuit pe cruce, El a lăsat pentru noi principalul exemplu de
fidelitate până la moarte. O infamie la care a fost supus, ca împlinire a
profeţiei, a avut loc atunci când soldaţii „şi-au împărţit între ei veşmintele
sale exterioare” (Psalm 22:18 - T.M.). Ei au tras la sorţi pentru a decide cui
avea să-i revină frumosul său veşmânt interior (chiton, în limba
greacă) ţesut fără cusătură (19:23, 24). Acest gen de tunică putea fi din
lână sau din in, ţesută dintr-o singură bucată, albă sau de diverse culori.
Adeseori era fără mâneci şi era purtată direct pe piele, ajungând până la
genunchi sau chiar până la glezne. Bineînţeles că Iisus nu era materialist, dar
El purta un veşmânt de bună calitate, o tunică fără cusătură. După învierea sa,
cu ocazia uneia dintre apariţiile sale, Iisus i-a salutat pe discipoli cu
aceste cuvinte: „Pace vouă“ (20:19). Acesta era un salut curent printre iudei
(Matei 10:12, 13). Mulţi utilizau această expresie fără să-i atribuie o
semnificaţie specială. Dar nu aşa stăteau lucrurile în cazul lui Iisus,
deoarece, mai înainte El le spusese apostolilor săi: „Vă las pacea. Vă dau
pacea mea“ (Ioan 14:27). Pacea pe care le-a dat-o Iisus discipolilor săi avea
la bază credinţa lor în El, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, şi avea rolul
de a le însenina inima şi mintea. În mod asemănător, şi noi ne putem bucura de „pacea lui Dumnezeu“. Să păstrăm
ca pe un lucru preţios această seninătate incomparabilă care rezultă din
relaţia noastră strânsă cu Tatăl prin intermediul Fiului său iubit! - Filipeni
4:6, 7.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu