IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A ȘAISPREZECEA
76 - În sala de judecată a lui Pilat:
În sala de judecată a lui Pilat, guvernatorul
roman, Domnul Hristos stătea legat ca arestat. În jurul Său se afla garda
soldaților, iar sala de judecată era plină până la refuz de spectatori. Afară,
la intrarea în sală, erau judecătorii Sinedriului, preoții, conducătorii,
bătrânii și gloata. După ce L-a condamnat pe Domnul Hristos, consiliul
Sinedriului a venit la Pilat, pentru a obține confirmarea sentinței, ca s-o poată
aduce la îndeplinire. Dar acești conducători iudei n-au intrat în sala de
judecată a lui Pilat. Conform legii lor ceremoniale, s-ar fi întinat dacă ar fi
făcut astfel și n-ar fi putut lua parte la sărbătoarea Paștilor. În orbirea
lor, n-au putut vedea că ura aceea criminală le-a întinat inimile. N-au crezut
că Domnul Hristos era adevăratul Miel Pascal și că, deoarece L-au respins,
marele praznic își pierduse, pentru ei, semnificația. Când Mântuitorul a
fost adus în sala de judecată, Pilat nu L-a privit cu ochi prietenoși.
Guvernatorul roman fusese chemat în grabă și sculat din pat; era hotărât să-și
facă lucrarea cât mai repede cu putință. Era pregătit să se poarte cu Cel
arestat cu o severitate de magistrat. Luându-și aerul cel mai grav, el s-a
întors să vadă ce fel de om trebuia să cerceteze, pentru care fusese sculat la
o oră atât de matinală. El știa că trebuia să fie cineva pe care autoritățile
iudaice erau nerăbdătoare să-L judece și să-L pedepsească în mare
grabă. Pilat privi la oamenii care-L aveau în pază pe Iisus și apoi
privirea lui se opri cercetătoare asupra Domnului Hristos. El avusese de-a face
cu tot felul de criminali; dar niciodată nu mai fusese adus înaintea sa un om
care să aibă trăsături pline de atâta bunătate și noblețe. Pe fața Sa el n-a
văzut niciun semn de vinovăție, nicio expresie de teamă, nicio încumetare sau
dispreț. El a văzut un Om plin de calm și comportare demnă, a cărui înfățișare
nu purta semnele unui criminal, ci semnătura Cerului. Înfățișarea Domnului
Hristos a făcut o impresie favorabilă asupra lui Pilat. Ceea ce era mai bun în
natura sa a fost trezit. El auzise de Iisus și de lucrările Lui. Soția lui îi
spusese câte ceva din faptele minunate săvârșite de Profetul din Galilea, care
vindeca pe bolnavi și învia pe morți. Acum, toate acestea prindeau - ca într-un
vis - viață în mintea lui Pilat. Și-a adus aminte de veștile pe care le auzise
din diferite părți. S-a hotărât să le ceară iudeilor să-i prezinte acuzațiile
pe care le aduc împotriva Celui arestat. „Cine este acest Om și pentru ce
L-ați adus?” spuse el. „Ce pâră aduceți împotriva Lui?” Iudeii erau puși în
încurcătură. Știind că nu puteau să-și susțină acuzațiile împotriva Domnului
Hristos, nu doreau să aibă loc o cercetare publică. Au răspuns că este un
înșelător, numit Iisus din Nazaret. Pilat a întrebat din nou: „Ce pâră
aduceți împotriva omului acestuia?” Preoții n-au răspuns la întrebarea lui,
dar, în cuvinte ce arătau iritarea lor, au spus: „Dacă n-ar fi fost un făcător
de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.” (Ioan 18, 29-30.). Când cei care
formează Sinedriul, oamenii cei mai de frunte ai neamului, aduc la tine un om
pe care îl consideră vrednic de moarte, mai este nevoie să întrebi ce acuzație
I se aduce? Ei sperau să-l impresioneze pe Pilat cu sentimentul importanței lor
și în felul acesta să-l facă să consimtă la cererea lor, fără să mai fie nevoie
să treacă prin multe cercetări. Erau nerăbdători să obțină ratificarea
sentinței lor, pentru că erau conștienți de faptul că cei care au fost martori
la lucrările minunate ale Domnului Hristos ar fi putut să povestească lucruri
cu totul diferite de născocirile pe care le repetau acum. Preoții gândeau
că, prin slabul și nehotărâtul Pilat, își vor putea aduce la îndeplinire
planurile fără probleme. Mai înainte, el semnase foarte ușor condamnarea la
moarte, osândind astfel oameni despre care știau bine că nu sunt vrednici de
moarte. După aprecierile lui, viața unui arestat nu avea multă valoare; că
erau nevinovați sau vinovați, faptul acesta n-avea nicio importanță. Preoții
nădăjduiau ca Pilat să confirme pedeapsa cu moartea luată cu privire la Domnul
Hristos fără să-L mai audieze. Ei cereau lucrul acesta ca o favoare cu ocazia
marii lor sărbători religioase. Dar era ceva cu Cel arestat, care îl
reținea pe Pilat să facă lucrul acesta. El nu îndrăznea să-l înfăptuiască. Și-a
dat seama de intențiile și planurile preoților. Și-a amintit cum, nu cu mult
timp înainte, Domnul Hristos l-a înviat din morți pe Lazăr, mort de patru zile;
și, înainte să semneze sentința de condamnare, s-a hotărât să cunoască
acuzațiile ce erau aduse împotriva Lui și dacă puteau fi dovedite. Dacă
judecata voastră este suficientă, a spus el, atunci de ce L-ați mai adus pe
arestat la mine? „Luați-L voi și judecați-L după legea voastră.” Constrânși în
felul acesta, preoții au spus că ei L-au condamnat deja, dar că trebuie să aibă
și hotărârea lui Pilat pentru ca osânda lor să fie valabilă. Care este sentința
pe care ați pronunțat-o? a întrebat Pilat. Pedeapsa cu moartea, au răspuns ei;
dar nu este îngăduit de lege să omorâm pe nimeni. Ei i-au cerut lui Pilat să-i
creadă pe cuvânt cu privire la vinovăția lui Hristos și să întărească hotărârea
luată de ei. Își luau răspunderea pentru cele ce aveau să urmeze. Pilat nu
era un judecător drept sau conștiincios; dar, deși slab din punct de vedere
moral, el a refuzat să le satisfacă cererea. Nu-L va condamna pe Hristos până
când nu va fi adusă o acuzație împotriva Lui. Preoții se aflau în
încurcătură. Ei și-au dat seama că trebuiau să-și ascundă fățărnicia în cea mai
deplină taină. Nu trebuiau să lase să se înțeleagă că Domnul Hristos fusese
arestat pentru motive religioase. Dacă acestea aveau să fie prezentate ca un
motiv, atunci acțiunile lor n-ar fi avut nicio valoare înaintea lui Pilat. Ei
trebuiau să-L prezinte pe Domnul Hristos ca acționând împotriva legilor civile;
atunci El putea fi pedepsit ca un criminal politic. Agitațiile și răscoalele
împotriva guvernării romane erau obișnuite printre iudei. Romanii reacționaseră
foarte aspru împotriva acestor revolte și erau totdeauna în gardă spre a
reprima orice acțiune care ar fi putut duce la răzmeriță. Numai cu câteva
zile înainte, fariseii căutaseră să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos cu
întrebarea: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” Dar Domnul le demascase
atunci fățărnicia. Romanii, care fuseseră de față, au văzut înfrângerea deplină
a uneltirilor, precum și tulburarea la răspunsul Său: „Dați dar Cezarului ce
este al Cezarului.” (Luca 20, 22-25.). Preoții căutau acum să înfățișeze
lucrurile ca și cum, cu acea ocazie, Domnul Hristos ar fi dat învățătura
pe care ei nădăjduiau că o va da. În strâmtorarea lor, ei au adus, în sprijinul
lor, martori mincinoși și „au început să-L pârască și să zică: Pe omul acesta
L-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului și
zicând că El este Hristosul, Împăratul”. Trei acuzații, niciuna întemeiată.
Preoții știau bine acest lucru, dar ei au fost dispuși să săvârșească un
sperjur, dacă prin aceasta își puteau atinge scopul urmărit. Pilat le-a citit
planurile. El n-a crezut că Arestatul a complotat împotriva autorității romane.
Înfățișarea Lui umilă și blândă era în totală contradicție cu acuzația ce I se
aducea. Pilat era convins că un complot serios fusese pus la cale pentru a
nimici un Om nevinovat, care stătea în calea demnitarilor iudei. Întorcându-se
spre Domnul Hristos, el întrebă: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” Mântuitorul a
răspuns: „Așa cum ai spus”. Și pe când vorbea, înfățișarea Lui s-a luminat, ca
și când o rază de soare strălucea asupra ei. Când au auzit răspunsul Său,
Caiafa și cei ce erau cu el i-au cerut lui Pilat să fie martor că Iisus
admisese crima de care fusese acuzat. Cu strigăte puternice, preoții,
cărturarii și conducătorii au cerut ca El să fie condamnat la moarte. Strigătele
erau reluate de gloată și urletul devenea asurzitor. Pilat era în încurcătură.
Văzând că Hristos nu răspundea nimic acuzatorilor Săi, Îl întrebă: „Nu răspunzi
nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei! Iisus n-a mai dat niciun
răspuns”. Stând în spatele lui Pilat, privind panorama întregii curți,
Domnul Hristos a auzit ocările; dar, față de toate acuzațiile false aduse
împotriva Sa, n-a răspuns niciun cuvânt. Întreaga Sa comportare dădea mărturie
despre o evidentă nevinovăție. El stătea nemișcat de furia valurilor ce
tălăzuiau în jurul Său. Era ca și când valurile apăsătoare ale mâniei,
ridicându-se mai mult și tot mai mult, asemenea valurilor oceanului cuprins de
furtună, se spărgeau asupra Lui, dar fără să-L atingă. El rămânea tăcut, dar
tăcerea Lui era elocventă. Era asemenea unei lumini strălucind dinăuntru în
afara Lui. Pilat era uimit de comportamentul Său. Oare acest Om, se
întreba el, ignoră desfășurarea judecății pentru că nu-L interesează salvarea
vieții Lui? Privind la Iisus, care suporta insulta și batjocura fără să
răspundă cu aceeași monedă, și-a dat seama că nu poate fi tot atât de nedrept
și necinstit cum erau preoții care vociferau. Sperând să afle de la El adevărul
și să scape de tumultul gloatei, Pilat L-a luat deoparte pe Domnul Iisus și L-a
întrebat iarăși: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” Domnul Hristos n-a răspuns
în mod direct la această întrebare. El știa că Duhul Sfânt Se lupta cu
Pilat și i-a dat ocazia să-și exprime convingerea. „De la tine însuți zici
lucrul acesta”, a întrebat El, „sau ți l-au spus alții despre Mine?” Cu alte
cuvinte, acuzația preoților sau dorința de a primi lumină din partea Domnului
Hristos era motivul care l-a îndemnat pe Pilat să pună această întrebare? Pilat
a înțeles ceea ce a vrut să spună Domnul Hristos, dar mândria i-a cuprins
inima. El nu va recunoaște convingerea ce pusese stăpânire pe el. „Sunt eu
iudeu?” a spus el. „Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna
mea: Ce ai făcut?” Pentru Pilat trecuse ocazia de aur, însă Domnul Iisus
nu l-a lăsat fără lumină. În timp ce n-a răspuns în mod direct la întrebarea
lui Pilat, El a vorbit în mod clar despre misiunea Sa. L-a lăsat pe Pilat să
înțeleagă faptul că El nu căuta un tron pământesc. „Împărăția Mea nu este
din lumea aceasta”, a spus El. „Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar acum,
Împărăția Mea nu este de aici.” „Atunci un Împărat tot ești!” i-a zis Pilat.
„Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am
venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă
glasul Meu.” Domnul Hristos a declarat că, în sine, Cuvântul Său era o
cheie care avea să deschidă tainele pentru aceia care erau pregătiți să-l
primească. El avea o putere ce se recomanda singură, și acesta era secretul
întinderii cu repeziciune a Împărăției adevărului Său. El dorea ca Pilat să
înțeleagă faptul că natura sa ruinată putea să fie refăcută numai prin primirea
și tezaurizarea acestui adevăr. Pilat avea dorința să cunoască adevărul.
Mintea sa era însă confuză. El a înțeles imediat cuvintele Mântuitorului și
inima sa a fost mișcată de o mare dorință de a cunoaște ce anume era de fapt
adevărul și cum îl putea obține. „Ce este adevărul?” a întrebat el. Dar n-a
așteptat să primească un răspuns. Tumultul gloatei de afară l-a readus la
interesele acelui moment; căci preoții strigau, cerând luarea imediată a unei
hotărâri. Ieșind în fața iudeilor, el a declarat cu autoritate în glas: „Eu nu
găsesc nicio vină în El”. Aceste cuvinte rostite de un judecător păgân
erau o mustrare biciuitoare pentru perfidia și falsitatea conducătorilor iudei,
care Îl acuzau pe Mântuitorul. Când preoții și mai marii lui Israel au auzit
aceasta din partea lui Pilat, dezamăgirea și mânia lor n-au mai cunoscut
margini. Ei complotaseră de mult și așteptau această ocazie. Văzând perspectiva
eliberării lui Iisus, se părea că sunt gata să-L sfâșie în bucăți. L-au
denunțat cu glas tare pe Pilat și l-au amenințat cu condamnarea din partea autorităților
romane. L-au acuzat că refuză să-L condamne pe Iisus, care, declarau ei,
S-a ridicat împotriva Cezarului. Se auzeau acum voci mânioase, declarând
că influența lui Iisus, care îndemna la răzvrătire, era cunoscută în toată
țara. Preoții spuneau că El „întărâtă și învață pe oameni prin toată Iudea, din
Galilea, unde a început, până aici”. În momentul acela, Pilat nu avea de
gând să-L condamne pe Domnul Hristos. Știa că iudeii L-au acuzat datorită urii
și prejudecății lor. El își cunoștea datoria. Dreptatea cerea ca Domnul Hristos
să fie imediat eliberat. Dar Pilat se temea de răutatea mulțimii. Dacă ar fi
refuzat să-L dea pe Hristos în mâinile lor, s-ar fi iscat tulburare, și el se
temea de acest lucru. Când a auzit că Domnul Hristos era din Galilea, a hotărât
să-L trimită la Irod, conducătorul acelei provincii, care se afla atunci la
Ierusalim. În felul acesta, Pilat gândea să transfere responsabilitatea
procesului de la el asupra lui Irod. El considera, de asemenea, că aceasta este
o bună ocazie de a vindeca o veche dispută dintre el și Irod. Și lucrul acesta
s-a adeverit. Cei doi magistrați au redevenit prieteni datorită procesului
Mântuitorului. Pilat L-a dat din nou pe Domnul Hristos pe mâna soldaților
și, în mijlocul ocărilor și insultelor gloatei, El a fost dus în grabă în sala
de judecată a lui Irod. „Irod, când a văzut pe Iisus, s-a bucurat foarte mult.”
(Luca 23, 8.). El nu-L întâlnise niciodată până atunci pe Mântuitorul și „de
mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; și nădăjduia să-L
vadă făcând vreo minune”. Acest Irod era acela ale cărui mâini erau pătate de
sângele lui Ioan Botezătorul. Când Irod a auzit pentru prima dată de Domnul
Hristos, a fost îngrozit și și-a zis: „Ioan acela, căruia i-am tăiat
capul, a înviat din morți”; „... de aceea se fac minuni prin el.” (Marcu
6, 16; Matei 14, 2.). Și totuși Irod a dorit să-L vadă pe Hristos. Acum
era ocazia să salveze viața acestui Profet și regele spera să alunge pentru
totdeauna din minte amintirea acelui cap însângerat ce i-a fost adus pe tipsie.
El dorea să-și satisfacă, de asemenea, curiozitatea și credea că, dacă I se va
oferi o perspectivă de eliberare, Domnul va face pentru el tot ceea ce avea să
I se ceară. Mulți preoți și bătrâni L-au însoțit pe Domnul Hristos la Irod.
Și când Mântuitorul a fost adus în sală, acești demnitari, vorbind cu toții în
mod agitat, și-au adus acuzațiile împotriva Lui. Dar Irod a dat puțină atenție
acuzațiilor lor. Dorind să folosească ocazia de a-L interoga pe Domnul Hristos,
el a cerut să se facă liniște. A poruncit să I se scoată legăturile și, în
același timp, i-a acuzat pe vrăjmașii Săi de faptul că L-au tratat cu
brutalitate. Privind cu compasiune la fața liniștită a Răscumpărătorului lumii,
el a citit în ea numai înțelepciune și curăție. Ca și Pilat, a fost convins de
faptul că Domnul Hristos a fost acuzat datorită răutății și invidiei. Irod
L-a interogat pe Domnul Hristos în multe privințe, dar în tot acest timp
Mântuitorul a păstrat o tăcere profundă. La porunca regelui, au fost aduși înaintea
sa oameni neputincioși și schilozi, poruncindu-I-se Domnului Hristos să facă
dovada pretențiilor Sale, făcând o minune. Oamenii, a spus Irod, spun că poți
vindeca pe bolnavi. Sunt foarte nerăbdător să văd că faima Ta, care este foarte
răspândită, n-a fost o înșelăciune. Dar Domnul Hristos n-a răspuns, deși Irod a
continuat să-L determine la aceasta: Dacă poți face minuni pentru alții, atunci
fă acum pentru Tine, și aceasta Îți va servi spre bine. Și din nou el a
poruncit: Arată-ne un semn care să dovedească faptul că ai puterea cu care
zvonurile Te-au acreditat. Dar Domnul Hristos parcă nu auzea și nu vedea. Fiul
lui Dumnezeu luase asupra Sa natura omului. Și El a procedat așa cum trebuie să
procedeze omul în asemenea împrejurări. De aceea, nu va săvârși o minune pentru
a Se scuti de durerea și umilința pe care trebuie să le îndure omul, atunci
când se află în împrejurări asemănătoare. Irod a făgăduit că Îl va elibera
pe Domnul Hristos, dacă avea să săvârșească niște minuni în prezența sa. Acuzatorii
Domnului Hristos văzuseră ei înșiși lucrările minunate făcute prin puterea Sa.
Îl auziseră poruncind mormântului să elibereze pe mort. Văzuseră pe morți
ieșind din morminte, ascultând de cuvântul Său. S-au temut ca nu cumva El să
înfăptuiască vreo minune. Dintre toate lucrurile, cel mai mult se temeau de o
manifestare a puterii Lui. O astfel de manifestare s-ar fi dovedit a fi o
lovitură de moarte dată planurilor lor și probabil că i-ar fi costat
viața. De aceea, preoții și mai marii norodului au început într-o mare agitație
să-și aducă acuzațiile împotriva Lui. Ridicându-și glasurile, ei au declarat că
este un trădător și un hulitor. Au declarat că minunile pe care le săvârșește
le face prin puterea care-I este dată de Beelzebul, domnul dracilor. Sala de judecată
a devenit o scenă în care domnea confuzia, unii strigând una, alții
alta. Conștiința lui Irod era acum mult mai puțin sensibilă decât atunci
când tremurase de groază la cererea Irodiadei de a i se aduce capul lui Ioan
Botezătorul. Pentru un timp, el a îndurat înțepăturile tăioase ale remușcării
pentru actul său teribil; dar această sensibilitate morală a fost degradată din
ce în ce mai mult, datorită vieții sale stricate. Acum, inima sa a devenit atât
de împietrită, încât a ajuns să fie mândru de pedeapsa pe care i-a
administrat-o lui Ioan Botezătorul pentru îndrăzneala de a-l mustra. și acum el
Îl amenința pe Domnul Hristos, declarând în mod repetat că are puterea de a-L
elibera sau de a-L condamna. Dar Domnul Hristos n-a făcut niciun gest care să arate
că a auzit vreun cuvânt. Această tăcere l-a mâniat pe Irod. Părea că arată
o totală indiferență față de autoritatea sa. Pentru vanitosul și îngâmfatul
rege, mustrarea deschisă ar fi fost mai puțin jignitoare decât de a fi ignorat
în acest fel. Din nou, plin de mânie, el L-a amenințat pe Domnul Hristos, care
stătea încă nemișcat și tăcut. Misiunea Domnului Hristos în această lume
nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a venit să aducă
vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să rostească vreun
cuvânt spre vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci n-ar fi tăcut. Dar
nu avea niciun cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele
lor nesfinte. Domnul Hristos i-ar fi putut adresa lui Irod cuvinte care
să-i străpungă urechile împietrite. El ar fi putut să-l înspăimânte și să-l
facă să tremure, punându-i înainte toată nelegiuirea vieții lui, precum și
groaza apropierii zilei judecății pentru el. Dar tăcerea Domnului Hristos a
fost cea mai aspră mustrare pe care o putea rosti. Irod respinsese adevărul
care i-a fost adresat de către cel mai mare dintre profeți și de aceea nu avea
să mai primească niciun alt mesaj de salvare/mântuire. Pentru el, Maiestatea
Cerului nu mai avea niciun cuvânt. Urechea aceea, care fusese totdeauna
deschisă față de nenorocirile omenești, nu mai avea acum niciun loc pentru
poruncile lui Irod. Ochii aceia, care totdeauna fuseseră ațintiți asupra
păcătosului pocăit cu o iubire plină de milă și iertare, nu mai aveau acum nicio
privire pe care s-o acorde lui Irod. Buzele acelea, care rostiseră cele mai
impresionante adevăruri și care, în accente pline de gingășie, au pledat pe
lângă cel mai decăzut și mai degradat păcătos, erau acum închise față de
trufașul rege, care nu simțea nevoia de un Mântuitor. Fața lui Irod s-a
întunecat de furie. Întorcându-se spre mulțime, L-a denunțat cu mânie pe
Domnul Hristos ca fiind un impostor. Apoi, adresându-se Domnului Hristos, Îi
spuse: Dacă nu vei aduce nicio dovadă pentru demonstrarea pretențiilor Tale,
atunci am să Te dau în mâinile soldaților și gloatei. Ei poate că vor reuși să
Te facă să vorbești. Dacă ești un impostor, atunci moartea din mâinile lor nu
este decât ceea ce meriți; dacă ești însă Fiul lui Dumnezeu, atunci
salvează-Te, săvârșind o minune. Nici n-a terminat bine de rostit aceste
cuvinte, că mulțimea a și năvălit asupra Domnului Hristos. Asemenea unor fiare
sălbatice, mulțimea s-a aruncat asupra prăzii sale. Domnul Hristos a fost târât
când într-o parte, când în alta, iar Irod s-a alăturat gloatei și a căutat să-L
umilească pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi intervenit soldații romani,
obligând gloata cuprinsă de nebunie să dea înapoi, Mântuitorul ar fi fost
sfâșiat în bucăți. „Irod, cu ostașii lui de pază, se purtau cu El cu dispreț;
și, după ce și-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare.”
(Luca 23, 11.). Soldații romani s-au alăturat, implicându-se în această
maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce acești soldați răi și corupți,
încurajați fiind de Irod și de conducătorii iudei, puteau născoci era folosit
împotriva Mântuitorului. Și cu toate acestea, răbdarea Sa divină n-a
cedat. Persecutorii Domnului Hristos au încercat să măsoare caracterul Său
după caracterul lor; ei Îl înfățișară tot așa netrebnic cum erau ei. Dar,
dincolo de toată această scenă, un alt tablou se înfățișă privirii - o scenă pe
care, într-o zi, ei o vor vedea în toată slava. Erau unii care tremurau în
prezența Domnului Hristos. În timp ce gloata necioplită se pleca în batjocură
înaintea Lui, unii dintre cei ce veniseră cu același scop s-au întors
înspăimântați și tăcuți. Irod a fost condamnat. Ultimele raze ale harului au
strălucit asupra inimii lui împietrite de păcat. El și-a dat seama că Acesta nu
era un om obișnuit; căci divinitatea străfulgera prin corpul Său omenesc. Chiar
în timpul acela, în care Domnul Hristos era înconjurat de batjocoritori, de
oameni adulteri și criminali, Irod și-a dat seama că privea un Dumnezeu pe
tronul Său. Așa împietrit cum era, Irod n-a îndrăznit să ratifice condamnarea
Domnului Hristos. El a dorit să scape de această teribilă răspundere și L-a
trimis pe Domnul Hristos înapoi în sala romană de judecată. Pilat a fost
dezamăgit și foarte nemulțumit. Când iudeii s-au reîntors, aducând cu ei pe
Arestatul lor, el i-a întrebat nervos ce anume vor să-I facă. Le-a amintit că-L
cercetase deja pe Hristos și că nu găsise nicio vină în El; le-a amintit faptul
că ei au adus acuzații împotriva Lui, dar că n-au fost în stare să aducă probe
nici măcar pentru o acuzație. El Îl trimisese pe Iisus la Irod, tetrarhul
Galileii, unul din neamul lor, dar nici el nu L-a găsit vrednic de moarte. „Eu
deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”, a spus Pilat. Aici
Pilat și-a dat pe față slăbiciunea. El declarase că Domnul Hristos era nevinovat
și, cu toate acestea, era dispus să pună să-L biciuiască, numai pentru a-i
liniști pe acuzatorii Lui. El avea să sacrifice dreptatea și principialitatea
numai pentru a fi pe placul mulțimii. Acest lucru l-a pus într-o situație
critică. Mulțimea, dându-și seama de nehotărârea lui, a cerut mai insistent
viața celui arestat. Dacă Pilat ar fi rămas de la început hotărât, refuzând să
condamne un Om pe care L-a găsit nevinovat, el ar fi rupt atunci lanțul fatal
care avea să-l lege în remușcare și vinovăție cât timp avea să mai trăiască.
Dacă ar fi adus la îndeplinire convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii
n-ar fi îndrăznit să-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat morții, dar vina
nu avea să cadă asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a pășit pe drumul violării
conștiinței sale. El s-a sustras judecății după dreptate și adevăr și acum s-a
trezit aproape fără putere în mâinile preoților și conducătorilor. Șovăiala și
nehotărârea s-au dovedit a fi ruina lui. Chiar și în situația aceasta,
Pilat n-a fost lăsat să acționeze orbește. Un mesaj din partea lui Dumnezeu l-a
avertizat despre fapta pe care era gata s-o comită. Ca răspuns la rugăciunea
Domnului Hristos, soția lui Pilat a fost vizitată de un înger din Ceruri și,
într-un vis, ea L-a văzut pe Mântuitorul și a vorbit cu El. Soția lui Pilat nu
era din neamul iudeilor, dar, privind în vis la Domnul Hristos, nu s-a îndoit
nicidecum de caracterul și misiunea Sa. Ea știa că El este Prințul lui
Dumnezeu. L-a văzut în sala de judecată, pe când era judecat. I-a văzut mâinile
strâns legate, ca mâinile unui criminal. A văzut pe Irod și pe ostașii lui cum
îndeplineau oribila lor lucrare. I-a auzit pe preoți și pe conducători, plini
de mânie și răutate, acuzându-L nebunește. A auzit cuvintele: „Noi avem o lege,
și după legea aceasta, El trebuie să moară”. L-a văzut pe Pilat dând pe Iisus
să fie biciuit, după ce a declarat că nu găsește nicio vină în El. A auzit
pronunțarea condamnării de către Pilat și l-a văzut predând pe Domnul Hristos
omorâtorilor Săi. A văzut crucea ridicată pe Golgota. A văzut pământul cuprins
în întuneric și a auzit misteriosul strigăt: „S-a sfârșit”. Privirea ei a mai
văzut un alt tablou. Ea L-a văzut pe Domnul Hristos stând pe un nor mare și
alb, în timp ce Pământul se învârtea în spațiu, iar omorâtorii Săi fugeau din
fața Slavei Sale. Cu un strigăt de groază s-a trezit și de îndată i-a scris lui
Pilat cuvinte de avertizare. În timp ce Pilat ezita cu privire la ceea ce
avea de făcut, un sol își făcu loc prin mulțime și îi înmână scrisoarea din
partea soției sale, care spunea: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul
acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui”. Fața lui Pilat a
devenit palidă. El era confuz din cauza propriilor emoții, care se luptau între
ele. Dar, în timp ce amâna luarea unei hotărâri, preoții și mai marii norodului
ațâțau mai departe mințile oamenilor. Pilat a fost forțat să acționeze. El s-a
gândit la un obicei de care se putea folosi pentru a asigura eliberarea
Domnului Hristos. Era obiceiul ca la această sărbătoare să fie eliberat un
arestat ales de popor. Acest obicei era o invenție păgână; în el nu se afla
nici măcar o umbră de dreptate, dar era foarte mult apreciat de iudei.
Autoritățile romane aveau la data aceea un deținut numit Baraba, care era
condamnat la moarte. Acest om pretinsese că este Mesia. El își arogase
autoritatea de a stabili o nouă ordine a lucrurilor pentru a îndrepta lumea.
Amăgit fiind de Satana, el pretindea că tot ceea ce obținea prin furt și jaf
era proprietatea lui. Prin mijloace satanice, el făcuse lucruri extraordinare,
își câștigase simpatia poporului și stârnise revolta împotriva conducerii
romane. Sub masca entuziasmului religios, era un tâlhar gata de orice și
împietrit, dedat la răscoală și cruzime. Dându-le oamenilor ocazia de a alege
între acest om și nevinovatul Mântuitor, Pilat a crezut că le trezește simțul
dreptății. În opoziție cu preoții și mai marii norodului, el spera să le
câștige simpatia pentru Hristos. Astfel, întorcându-se spre mulțime, el spuse
cu mare seriozitate: „Pe care ... voiți să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus,
care este numit Hristos?” Răspunsul gloatei veni asemenea răcnetului
fiarelor sălbatice: „Slobozește-ne pe Baraba!” Din ce în ce mai tare creștea
strigătul: Baraba! Baraba! Gândind că mulțimea n-a înțeles întrebarea, Pilat a
spus: „Vreți să vă slobozesc pe Împăratul iudeilor?” Dar ei au strigat din nou:
„La moarte cu omul acesta și slobozește-ne pe Baraba!” „Dar ce să fac cu Iisus,
care Se numește Hristos?” a întrebat Pilat. Din nou mulțimea agitată începu să
urle ca demonii. Chiar demoni în chip omenesc se aflau acolo în mulțime și ce
altceva putea fi așteptat decât răspunsul: „Să fie răstignit”? Pilat era
tulburat. Nu gândise că lucrurile vor ieși astfel. El ezita să predea un Om
nevinovat celei mai rușinoase și mai crude morți din câte puteau fi aplicate.
După ce urletul vocilor s-a domolit, el s-a întors spre mulțime spunând: „De
ce, ce rău a făcut?” Dar lucrurile merseseră prea departe pentru a se mai putea
argumenta. Ei nu doreau să vadă dovada nevinovăției Domnului Hristos, ci
osândirea Lui. Pilat încă se străduia să-L elibereze. „El le-a spus pentru
a treia oară: Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în
El. Așa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”. Însă numai
menționarea faptului că I se va da drumul îi ațâță pe oameni de zece ori mai
mult. „Răstignește-L, răstignește-L!” au strigat cu toții. Mai tare și tot mai
tare creștea furtuna pe care o dezlănțuise nehotărârea lui Pilat. Sfârșit
de oboseală și plin de răni, Domnul Hristos a fost luat și biciuit în fața
mulțimii. „Ostașii dregătorului au dus pe Iisus în pretoriu și au adunat în
jurul Lui toată ceata ostașilor. L-au dezbrăcat de hainele Lui și L-au îmbrăcat
cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap.
Apoi îngenuncheau înaintea Lui, își băteau joc de El și ziceau:Plecăciune,
Împăratul Iudeilor. Și scuipau asupra Lui”. Din când în când, câte o mână
nelegiuită smulgea trestia ce-I fusese așezată în mână și lovea cu ea coroana
de spini de pe fruntea Sa, făcând ca spinii să se înfigă în tâmplele Sale, iar
sângele să se prelingă pe fața și barba Sa. Minunați-vă, o, ceruri, și
rămâi încremenit pământule! Privește pe asupritor și pe Cel asuprit! O gloată
înnebunită L-a înconjurat pe Mântuitorul acestei lumi. Cuvintele de batjocură
se amestecau cu blesteme josnice și pline de hulă. Nașterea sa din clasa de jos
și viața Lui umilă erau discutate de mulțimea nesimțitoare. Declarația Sa că
este Fiul lui Dumnezeu era luată în râs și glume grosolane și rânjete
batjocoritoare treceau din gură în gură. Satana era acela care conducea
mulțimea cea crudă în comportarea ei abuzivă față de Mântuitorul. Era scopul lui
Satana acela de a-L provoca - dacă era posibil - să Se răzbune sau de a-L
determina să facă o minune spre a Se elibera singur, nimicind astfel Planul de
Mântuire. O singură pată asupra vieții Sale omenești, o singură greșeală a
naturii Sale omenești de a îndura teribila încercare, și Mielul lui Dumnezeu
avea să fie o jertfă nedesăvârșită, iar mântuirea omului - un eșec. Dar El,
care, printr-o poruncă, putea aduce în ajutorul Său oștile cerești - El, care
ar fi putut alunga mulțimea îngrozită din fața Sa, prin străfulgerarea
maiestății divine, - S-a supus cu un desăvârșit calm insultelor și batjocurii
celei mai josnice. Vrăjmașii Domnului Hristos ceruseră o minune ca dovadă
a divinității Sale. Ei aveau dovezi cu mult mai mari decât cele pe care le
căutau. După cum cruzimea i-a degradat pe chinuitorii Săi, făcându-i neoameni,
asemenea lui Satana, tot astfel umilința și răbdarea Sa L-au înălțat pe Domnul
Hristos mai presus de oameni, dovedind originea Sa dumnezeiască. Umilința Sa
era garanția înălțării Sale. Picurii de sânge ai agoniei Sale, ce se scurgeau
pe fața și pe barba Sa - din rănile făcute în tâmplele Sale, - erau garanția
ungerii Sale cu „un untdelemn de bucurie” (Evrei 1, 9), ca marele nostru Mare
Preot. Furia lui Satana era mare văzând că toate violențele săvârșite
asupra Mântuitorului n-au putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele
Sale. Deși luase asupra Sa natura omului, El a suportat totul cu o răbdare
dumnezeiască și nu S-a abătut cu nimic de la voința Tatălui Său. Când L-a
dat pe Iisus ca să fie biciuit și batjocorit, Pilat s-a gândit că, făcând
astfel, va trezi mila celor din mulțime. El spera că ei vor socoti că pedeapsa
aceasta era suficientă. Chiar răutatea preoților, gândea el, avea să fie acum
satisfăcută. Dar, cu puterea lor ascuțită de observație, iudeii au văzut
slăbiciunea unei astfel de pedepsiri a unui Om care fusese declarat nevinovat.
Ei știau că Pilat căuta să salveze viața arestatului și erau hotărâți ca Iisus
să nu fie eliberat. Pilat a pus să-L biciuiască pentru a fi pe placul nostru,
să ne dea satisfacție, gândeau ei, și dacă vom forța lucrurile ca să se ia o
hotărâre, atunci cu siguranță vom obține ceea ce dorim. Pilat a trimis
după Baraba, să fie adus înaintea tribunalului. Apoi el i-a înfățișat mulțimii
pe cei doi arestați, unul lângă altul, și, arătând spre Mântuitorul, spuse cu o
voce solemnă, stăruind: „Iată omul”. „Iată că vi-L aduc afară, ca să știți că
nu găsesc nicio vină în El.” (Ioan 19, 4.5.). Fiul lui Dumnezeu Se găsea acolo
purtând haina batjocurii și cununa de spini. Dezgolit până la brâu, pe spatele
Său se vedeau dungile lungi și nemiloase ale loviturilor de bici, din care
sângele curgea din belșug. Fața Sa era pătată de sânge și avea întipărite pe ea
urmele istovirii și ale durerii; dar niciodată ea nu fusese mai frumoasă ca
acum. Fața Mântuitorului n-a fost desfigurată pe când Se afla înaintea
vrăjmașilor Săi. Fiecare trăsătură a feței exprima bunătate și resemnare,
precum și mila cea mai gingașă pentru cruzii Săi vrăjmași. În comportarea Sa nu
se vedea nicio slăbiciune pornită din lașitate, ci tăria și demnitatea
îndelungatei suferințe. Într-un izbitor contrast, se înfățișa deținutul de
lângă El. Fiecare trăsătură a feței lui Baraba îl arăta a fi un tâlhar
împietrit, ceea ce, de fapt, și era. Contrastul acesta era grăitor pentru
oricine privea la ei. Unii dintre cei ce priveau scena plângeau. Privind la
Domnul Hristos, inimile lor erau pline de simpatie pentru El. Chiar preoții și
conducătorii erau convinși de faptul că El era exact ceea ce spunea că
este. Nu toți soldații romani care Îl înconjurau pe Domnul Hristos erau cu
inima împietrită; unii dintre ei căutau cu stăruință să găsească o dovadă că El
nu este un criminal sau o persoană periculoasă. Din când în când, ei se
întorceau să arunce o privire plină de dispreț asupra lui Baraba. Nu era nevoie
de o minte pătrunzătoare pentru a-l cunoaște pe deplin. Apoi din nou se
întorceau spre Cel judecat. Ei priveau la divinul Suferind cu simțăminte de
profundă milă. Supunerea tăcută a Domnului Hristos a fixat în mintea
lor scena, ca să nu se mai șteargă niciodată, până când, fie că Îl vor
recunoaște ca fiind Hristosul, fie prin lepădarea Lui, își hotărăsc pentru
totdeauna destinul. Pilat era uluit în fața răbdării pline de resemnare a
Mântuitorului. El nu s-a îndoit de faptul că înfățișarea acestui Om, în
contrast cu aceea a lui Baraba, avea să le trezească iudeilor simpatie pentru
El. Dar n-a înțeles ura fanatică a preoților împotriva Lui, care, ca Lumină a
lumii, a făcut ca întunericul și abaterile lor să iasă în evidență. Ei au
ațâțat gloata cuprinsă de o furie turbată și din nou preoții, conducătorii și
mulțimea și-au ridicat glasul acela înspăimântător: „Răstignește-L!
Răstignește-L!” În cele din urmă, pierzându-și cu totul răbdarea față de
cruzimea lor lipsită de orice rațiune, Pilat a strigat disperat: „Luați-L voi
și răstigniți-L, căci nu găsesc nicio vină în El”. Guvernatorul roman,
deși obișnuit cu astfel de scene pline de cruzime, a fost mișcat și plin de
simpatie pentru Suferindul arestat, care, condamnat și biciuit, cu fruntea
însângerată și spinarea numai răni deschise, avea încă înfățișarea unui împărat
pe tronul său. Dar preoții au răspuns: „Noi avem o lege, și după legea aceasta,
El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Pilat
era contrariat. El n-avea o idee clară despre Hristos și misiunea Lui; dar avea
o credință nedefinită în Dumnezeu și în ființe superioare celor omenești. Un
gând, care cândva îi trecuse prin minte, lua acum o formă mult mai precisă. El
se întreba dacă nu cumva era o Ființă divină Cel ce stătea în fața sa, îmbrăcat
în haina purpurie a batjocurii și purtând pe cap cununa de spini. Se
întoarse iarăși în sala de judecată și Îi zise lui Iisus: „De unde ești Tu?”
Domnul Hristos nu i-a dat niciun răspuns. Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat,
explicându-i lucrarea Sa, aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a
nesocotit lumina primită. El a abuzat de înalta sa funcție de judecător prin
aceea că, în fața cererilor gloatei, a renunțat la principiile și autoritatea
sa. De aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nicio altă lumină. Ofensat
de tăcerea Sa, Pilat spuse mânios: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am
putere să Te răstignesc și am putere să-ți dau drumul?” Domnul Hristos a
răspuns: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.
De acea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat”. Astfel,
milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinței și durerii Sale teribile, a căutat
să scuze atât cât a fost posibil acțiunea guvernatorului roman, care L-a dat să
fie crucificat. Ce scenă a fost aceasta, scenă care a fost transmisă lumii din
toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra caracterului Aceluia care este
Judecător al întregului pământ! „Cine Mă dă în mâinile tale”, a spus
Domnul Hristos, „are un mai mare păcat.” Prin aceasta, Domnul Hristos îl viza
pe Caiafa, care, ca mare preot, reprezenta neamul iudaic. Iudeii cunoșteau
principiile cu care guvernau autoritățile romane. Avuseseră lumină în profețiile
care mărturiseau despre Hristos, precum și în învățăturile și minunile Sale.
Judecătorii iudei au avut dovezi incontestabile despre divinitatea Aceluia pe
care ei L-au condamnat la moarte. Și vor fi judecați după lumina pe care au
avut-o. Vina cea mai mare și răspunderea cea mai grea zăceau asupra
acelora care se aflau în pozițiile cele mai înalte ale neamului, care erau
depozitari ai datoriilor sacre, pe care le trădau acum atât de josnic. În
comparație cu aceștia, Pilat, Irod și soldații romani aproape că nu-L cunoșteau
pe Iisus. Ei căutau să fie pe placul preoților și al conducătorilor, atunci
când se comportau violent față de Domnul Hristos. Nu aveau lumina pe care neamul
iudaic o primise din abundență. Dacă această lumină le-ar fi fost dată și
soldaților, atunci aceștia nu L-ar fi tratat pe Domnul Hristos atât de crud cum
L-au tratat. Din nou Pilat a făcut propunerea ca Mântuitorul să fie eliberat.
„Dar iudeii strigau: Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu
Cezarul.” Astfel, acești ipocriți se prefăceau că sunt zeloși în ceea ce
privește autoritatea Cezarului. Dintre toți adversarii conducerii romane,
iudeii erau cei mai înverșunați. Când le venea bine, ei erau cei mai tirani în
a impune cerințele lor naționale și religioase; dar, când urmăreau îndeplinirea
unor scopuri pline de cruzime, atunci înălțau puterea Cezarului. Pentru a aduce
la îndeplinire nimicirea Domnului Hristos, ei erau gata să facă declarații de
loialitate față de cârmuirea străină, pe care o urau. „Oricine se face pe
sine împărat este împotriva Cezarului”, au continuat ei. Aceasta l-a atins pe
Pilat în punctul slab. El era deja bănuit de autoritatea romană și era
conștient de faptul că un astfel de raport despre el ar fi însemnat ruina lui.
Știa că, dacă iudeii aveau să fie înfrânți, atunci toată mânia lor avea să se
întoarcă împotriva lui. Ei nu se vor da înapoi de la nimic pentru a se răzbuna.
El avea înaintea sa un exemplu al îndârjirii, cu care căutaseră să ia viața
Aceluia pe care Îl urau fără motiv. Pilat și-a ocupat locul pe scaunul de
judecător și L-a prezentat din nou pe Domnul Iisus poporului, spunând: „Iată
Împăratul vostru!” Din nou s-a auzit strigătul turbat: „Ia-L, ia-L,
răstignește-L”. Cu un glas ce s-a făcut auzit de toți, Pilat a întrebat: „Să
răstignesc pe Împăratul vostru?” Dar de pe buzele profane și hulitoare au ieșit
cuvintele: „Noi n-avem alt împărat decât Cezarul”. Alegându-și un
conducător păgân, iudeii au renunțat la teocrație. Ei Îl respinseseră pe
Dumnezeu ca Împărat al lor. De aici înainte, nu mai aveau niciun eliberator. Nu
aveau alt împărat decât pe Cezarul. La aceasta conduseseră preoții și
învățătorii pe popor. De aceea erau răspunzători și de teribilele consecințe ce
aveau să urmeze. Păcatul neamului și ruina lui se datorau conducătorilor
religioși. „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai
multă zarvă, a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului, și a zis: Eu
sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră.” Plin de
teamă și condamnându-se singur, Pilat a privit la Mântuitorul. Dintre toate
fețele acelea ce priveau în sus, numai El era netulburat. În jurul capului Său
părea că strălucește o lumină blândă. Pilat spuse în inima sa: „El este
Dumnezeu”. Întorcându-se spre mulțime, el declară că este nevinovat de sângele
Său. Luați-L și răstiginiți-L. Dar rețineți voi, preoți și conducători, eu am
declarat că El este un om drept. Fie ca Acela despre care spune că este Tatăl
Său să vă judece pe voi și pe mine pentru cele întâmplate astăzi. Apoi Îi spuse
Domnului Iisus: „Iartă-mă pentru fapta aceasta. Nu Te pot salva”. Și, după ce a
pus să-L bată pe Iisus din nou cu nuiele, L-a dat să fie răstignit. Pilat
dorea foarte mult să-L elibereze pe Domnul Hristos, dar și-a dat seama că nu va
putea face acest lucru și totuși să-și păstreze poziția și onoarea. În loc
să-și piardă puterea lumească, a preferat să aleagă sacrificarea unei vieți
nevinovate. Câți nu își sacrifică principiile în același fel, pentru a nu
pierde ceva sau pentru a nu suferi! Conștiința și datoria arată o cale, iar
interesele personale, o altă cale. Curentul merge cu putere în direcția cea rea
și acela care acceptă compromisuri cu răul este spulberat în întunericul dens
al vinovăției. Pilat a cedat în fața cerințelor gloatei. În loc să-și piardă
poziția, el L-a dat pe Domnul Hristos să fie crucificat. Dar, în ciuda
măsurilor sale de precauție, lucrul de care se temea cel mai mult s-a abătut
după aceea asupra lui. I s-au luat toate onorurile și a fost îndepărtat din
înalta sa poziție și, ros de remușcări și cu mândria rănită, și-a sfârșit viața
nu la mult timp după crucificarea Domnului. Astfel, toți aceia care fac
compromis cu păcatul nu vor culege decât necaz și ruină. „Multe căi pot părea
bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” (Proverbe 14, 12.). Când
Pilat s-a declarat nevinovat de sângele Domnului Hristos, Caiafa a răspuns în
mod sfidător: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”.
Aceste cuvinte îngrozitoare au fost preluate de preoți și conducători și repetate
de mulțime într-un urlet inuman de voci. Întreaga mulțime a răspuns: „Sângele
Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Copiii lui Israel
făcuseră alegerea. Arătând spre Domnul Hristos, ei spuseseră: „Nu pe Omul
acesta, ci pe Baraba”. Baraba, un tâlhar și un ucigaș, era reprezentantul lui
Satana. Domnul Hristos era reprezentantul lui Dumnezeu. Domnul Hristos a fost
lepădat; Baraba a fost ales. Ei aveau să aibă parte numai de Baraba. Făcând
această alegere, au acceptat pe acela care de la început a fost un mincinos și
un ucigaș. Satana era conducătorul lor. Ca neam, vor acționa la porunca sa. Vor
face faptele lui. Vor trebui să îndure stăpânirea lui. Aceia care l-au ales pe
Baraba în locul Domnului Hristos aveau să simtă cruzimea lui Baraba de-a lungul
tuturor timpurilor. Privind la Mielul înjunghiat al lui Dumnezeu, iudeii
strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”.
Strigătul acela îngrozitor s-a urcat la tronul lui Dumnezeu. Sentința aceea pronunțată
de ei a fost scrisă în Ceruri. Rugăciunea aceea a fost ascultată. Sângele
Fiului lui Dumnezeu a căzut asupra copiilor lor și asupra copiilor, copiilor
lor, ca un blestem permanent. Îngrozitoare a fost împlinirea lui la
distrugerea Ierusalimului. Îngrozitor s-a manifestat în situația neamului
iudaic de-a lungul veacurilor ce au urmat, - să ne amintim doar de Holocaust
este suficient! Îngrozitor va fi împlinită rugăciunea aceea în ziua cea mare a
judecății. Când Domnul Hristos va veni iarăși pe Pământ, nu ca un arestat înconjurat
de drojdia societății, oamenii Îl vor vedea ca Împărat al Cerului. Domnul
Hristos va veni în slava Sa, în slava Tatălui Său și în slava sfinților îngeri.
De zece mii de ori zece mii și mii de mii de îngeri, fiii minunați și biruitori
ai lui Dumnezeu, de un farmec și o slavă inegalabile, Îl vor însoți în drumul
Său. Apoi El va sta pe tronul slavei Sale și înaintea Sa vor fi aduse toate
națiunile Pământului. Atunci orice ochi Îl va vedea, chiar și cei care L-au
străpuns. În locul unei coroane de spini, El va purta o coroană de slavă -
coroană în coroană. În locul acelei vechi haine regale de purpură, El va fi
îmbrăcat cu haine de cel mai imaculat alb, „de o albeață pe care niciun
nălbitor de pe pământ n-o poate da.” (Marcu 9, 3.). Pe haina și pe coapsa Lui
va fi scris un nume: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor.” (Apocalipsa
19, 16.). Aceia care și-au bătut joc de El și L-au lovit vor fi și ei prezenți.
Preoții și conducătorii vor privi iarăși scena din sala judecății. Fiecare
amănunt va fi adus înaintea lor, ca și când ar fi scris cu litere de foc.
Atunci, aceia care s-au rugat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra
copiilor noștri” vor primi răspuns la cererea lor. Iar lumea întreagă va
ști și va înțelege. Își vor da seama împotriva cui au luptat ei, niște
ființe sărmane, slabe și trecătoare. Într-o agonie și o groază teribilă, vor
striga munților și stâncilor: „Cădeți peste noi, și ascundeți-ne de Fața Celui
ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a
mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6, 16-17.).
Notă: în
această pericopă s-au folosit unele informații din cartea apocrifă „Faptele lui
Pilat”, preluate și de Tradiția Bisericii Primare.
77 - Golgota:.
„Când au ajuns la locul numit Căpățâna, L-au
răstignit acolo.” „De aceea ... ca să sfințească norodul cu însuși sângele
Său”, Hristos „a pătimit dincolo de poartă.” (Evrei 13, 12.). Din cauza
călcării Legii lui Dumnezeu, Adam și Eva au fost izgoniți din grădina Edenului.
Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele
Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executați tâlharii
și ucigașii. Pline de însemnătate sunt aceste cuvinte: „Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi.” (Galateni 3,
13.). O mare mulțime L-a urmat pe Iisus de la sala de judecată la Golgota.
Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul, și oameni
din toate clasele s-au îndreptat cu grămada spre locul crucificării. Preoții și
conducătorii se legaseră printr-o înțelegere să nu le facă nimic urmașilor
Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor, și de aceea ucenicii
și credincioșii din oraș și din împrejurimi s-au alăturat mulțimii care Îl urma
pe Mântuitorul. Când Domnul Iisus a trecut de poarta curții lui Pilat,
crucea care fusese pregătită pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiți,
care sângerau. Doi tovarăși de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea o
dată cu Domnul Hristos și asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile
pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în
starea Lui de slăbiciune și suferință. De la Cina Paștilor luată cu ucenicii
Săi, El nu mâncase și nu băuse nimic. În conflictul cu forțele satanice din
grădina Ghetsemani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării
și îi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi
la Caiafa și la Pilat. De la Pilat, fusese trimis la Irod și înapoi la Pilat.
Din insultă în insultă și din batjocură în batjocură; de două ori torturat,
bătut cu bice - toată noaptea avuseseră loc scene după scene de un caracter
atât de aspru, încât ar fi fost o încercare extremă pentru oricine. Domnul
Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit niciun cuvânt, decât pentru slava lui
Dumnezeu. În tot timpul acelei dezgustătoare farse a procesului, El S-a
comportat cu statornicie și demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară
bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta.
El a leșinat sub povara ei. Mulțimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut
pașii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a manifestat niciun pic de milă față de
El. Oamenii își băteau joc pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou
povara a fost pusă asupra Sa și El iarăși a căzut la pământ sub greutatea ei.
Persecutorii Săi au văzut că Îi era imposibil să-și ducă mai departe povara. Ei
erau în încurcătură, neștiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara
aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea
să-i împiedice să ia parte la sărbătoarea Paștilor. Nimeni deci, nici măcar
gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte crucea. În acest moment, un
străin, Simon din Cirene, venind de la țară, se întâlnește cu mulțimea. El aude
batjocurile și înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele
disprețuitoare: „Faceți loc pentru Împăratul Iudeilor!” El se oprește plin de
uimire în fața scenei și, în timp ce își exprimă compasiunea, îl prind și pun
crucea pe umerii săi. Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în
Mântuitorul, dar el însuși nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre
Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon și de aici înainte el avea să fie
totdeauna recunoscător pentru această providență. Faptul acesta l-a făcut să
considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare și a rămas totdeauna cu
bucurie sub povara ei. Nu puține femei se aflau în mulțimea care Îl urma
pe Cel nevinovat la locul execuției. Atenția lor era ațintită asupra Domnului
Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele aduseseră la El pe
bolnavii și suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se
făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care
mulțimea o manifesta față de Cel pentru care inimile lor erau înduioșate și
zdrobite. Și, în ciuda acțiunii gloatei turbate și a cuvintelor pline de
mânie ale preoților și conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor.
Și în timp ce Domnul Hristos cădea leșinat sub povara crucii, ele izbucneau în
vaiete jalnice. Acesta a fost singurul lucru care a atras atenția Domnului
Hristos. Deși copleșit de suferință, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era
indiferent față de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o
delicată simpatie. Ele nu credeau în El; știa că ele nu-L plângeau ca pe Cineva
trimis de Dumnezeu, ci erau mișcate de sentimente de milă omenească. Dar n-a
disprețuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă:
„Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă
pe voi înșivă și pe copiii voștri”. De la scena din fața Sa, Domnul Hristos a
privit în viitor, în timpul nimicirii Ierusalimului. În scena teribilă, multe
din femeile care Îl plângeau acum aveau să piară împreună cu copiii
lor. De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la
o judecată mai amplă. În distrugerea orașului plin de nelegiuire, El a văzut un
simbol al nimicirii finale, ce avea să vină asupra lumii. El spusese: „Atunci
vor începe să zică munților: Cădeți peste noi! Și dealurilor: Acoperiți-ne!
Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”
Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul
nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să
se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru
păcatele oamenilor. Ce suferință avea să suporte atunci păcătosul care stăruia
în păcat? Toți cei nepocăiți și necredincioși vor cunoaște necazul și
suferința, pe care nicio limbă nu le poate exprima. Din mulțimea ce urma
pe Mântuitorul la Golgota, mulți Îl însoțiseră cu osanale pline de bucurie și
fluturaseră ramuri de palmieri atunci când a intrat triumfător în Ierusalim.
Dar nu puțini dintre cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci era
popular să facă astfel, acum se alăturau strigătului: „Răstignește-L!
Răstignește-L!” Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranțele
ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă
Învățătorul lor, considerând că era o mare onoare a fi în legătură cu El. Acum
însă, în umilirea Sa, ei Îl urmară de la distanță. Erau plini de durere și
zdrobiți, dezamăgiți în speranțele lor. Cât de exact se împlineau cuvintele
Domnului Hristos: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de
poticnire: căci este scris: Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.”
(Matei 26, 31.). Sosind la locul execuției, osândiții au fost legați de
instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile celor care-i
așezau pe cruce; dar Domnul Hristos n-a opus nicio rezistență. Mama Domnului
Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, urmase pașii Fiului ei în drum
spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii și dorise foarte mult să-I
sprijine cu mâna capul rănit și să-I șteargă fruntea care cândva se odihnise la
pieptul său. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea
ucenicilor, ea încă mai nutrea speranța că Domnul Hristos avea să-și manifeste
puterea și să Se elibereze din mâinile vrăjmașilor Săi. Din nou inima i se
strânse când își aduse aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar
scenele ce aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legați de cruce, ea
privea scena într-o așteptare chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse
viață morților, să fie răstignit? Va îngădui oare El, Fiul lui Dumnezeu, să fie
ucis într-un mod așa de crud? Oare va trebui ea să lepede credința că Iisus
este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării și durerii Lui, fără să aibă
măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se
întind pe cruce; ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo, și în timp ce
piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus
departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui Iisus. Mântuitorul
n-a scos niciun murmur de durere. Fața Sa a rămas calmă și senină, dar stropi
mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci nicio mână milostivă
care să șteargă sudoarea morții de pe fața Sa, niciun cuvânt de simpatie, nicio
credincioșie neclintită, care să stea alături de inima Sa omenească. În timp ce
soldații își aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos
Se ruga pentru vrăjmașii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Mintea Lui
trecea dincolo de propria suferință, la păcatul persecutorilor Săi și la plata
teribilă care va fi partea lor. Niciun blestem n-a fost rostit asupra
soldaților care-L tratau atât de aspru. Nicio răzbunare n-a fost invocată
asupra preoților și conducătorilor, care jubilau la vederea împlinirii
planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în ignoranța și vinovăția
lor. El șopti, pentru iertarea lor, scuza „căci nu știu ce fac”. Dacă ar
fi știut că Îl torturau pe Cel care a venit să salveze din ruină veșnică neamul
omenesc căzut în păcat, atunci ei ar fi fost cuprinși de remușcare și de
groază. Dar necunoașterea lor nu le-a îndepărtat vinovăția; căci a fost
privilegiul lor acela de a cunoaște și a primi pe Domnul Hristos
ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-și recunoască păcatul, să se
pocăiască și să fie convertiți. Alții însă, prin nepocăința lor, aveau să facă
imposibil ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Și
totuși, în același fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul
Hristos câștiga dreptul să devină apărătorul omului în prezența lui
Dumnezeu. Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmașii Săi a
cuprins lumea. Ea cuprinde pe orice păcătos care a trăit sau va trăi, de la
începutul lumii și până la sfârșitul timpului. Deasupra tuturor zace vinovăția
crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor în dar. Toți
cei ce vor pot avea pace cu Dumnezeu și pot moșteni viața veșnică. De
îndată ce Domnul Iisus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de
bărbați puternici și trântită cu violență în groapa mai dinainte pregătită.
Faptul acesta L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere.
Pilat a scris apoi o inscripție în evreiește, grecește și latinește și a
așezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: „Iisus din Nazaret,
Împăratul Iudeilor”. Inscripția aceasta i-a enervat pe iudei. În sala de
judecată a lui Pilat ei strigaseră: „Răstignește-L!” „Noi n-avem alt împărat decât
pe Cezarul.” (Ioan 19, 15.). Ei declaraseră că oricine va recunoaște un alt
împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele pe care ei le exprimaseră.
N-a fost amintită nicio altă vinovăție, decât aceea că Iisus era Împăratul
Iudeilor. Inscripția era de fapt o virtuală recunoaștere a supunerii iudeilor
față de puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui
Israel avea să fie judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoții se
întrecuseră pe ei înșiși. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos,
Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întregul
neam. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe față. Pentru a-L distruge pe Domnul
Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice existența lor statală. Preoții au
văzut ceea ce făcuseră și, de aceea, i-au cerut lui Pilat să schimbe inscripția.
Ei au spus: „Nu scrie: Împăratul Iudeilor, ci scrie că El a zis: Eu sunt
Împăratul Iudeilor”. Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care
dăduse dovadă și în mod categoric își manifestă disprețul față de preoții și
conducătorii pizmași și vicleni. El le răspunse rece: „Ce am scris, am
scris”. O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat așezarea
acelei inscripții deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu
ca ea să îndemne la cugetare și la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost
crucificat Domnul Hristos era aproape de oraș. Mii de oameni din toate țările
se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripția care declară pe Iisus
din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toți. Ea era un adevăr viu,
transmis de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase. În suferințele Domnului
Hristos pe cruce, profeția a fost împlinită. Cu veacuri înainte de răstignire,
Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus: „Căci
niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul Meu,
Mi-au străpuns mâinile și picioarele; toate oasele aș putea să Mi le număr. Ei,
însă, pândesc și mă privesc; își împart hainele Mele între ei, și trag la sorți
pentru cămașa Mea.” (Psalm 22, 16-18 - T.M.). Profeția cu privire la hainele
Sale a fost împlinită, fără să fie nevoie de sfatul sau intervenția prietenilor
sau a vrăjmașilor Celui crucificat. Hainele Sale au fost date soldaților care Îl
pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărțeau
între ei hainele Lui. Tunica Lui fusese țesută de-a-ntregul, fără cusătură, și
ei au zis: „Să n-o sfâșiem, ci să tragem la sorți a cui să fie”. Într-o
altă profeție, Mântuitorul declara: „Ocara Îmi rupe inima, și sunt bolnav;
aștept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aștept mângâietori și nu
găsesc niciunul. Ei îmi pun fiere în mâncare și, când Mi-e sete, Îmi dau să
beau oțet.” (Psalm 69, 20.21 - T.M.). Acelora care sufereau moartea pe cruce le
era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest
amestec a fost oferit și Domnului Hristos; dar, gustând, a refuzat să-l ia. El
n-ar fi primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credința Sa trebuia să se
țină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă și-ar fi
întunecat simțămintele, faptul acesta i-ar fi oferit un avantaj lui
Satana. Vrăjmașii Domnului Hristos dădură frâu liber mâniei lor furioase,
în timp ce El atârna pe cruce. Preoții, conducătorii și cărturarii s-au unit cu
gloata în a-și bate joc de Mântuitorul muribund. La botez și la schimbarea la
față, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamând pe Hristos ca Fiu al Său. Și
din nou, chiar înaintea trădării lui Iisus, Tatăl vorbise dând mărturie despre
divinitatea Fiului. Dar acum vocea din Ceruri tăcea. N-a fost auzită nicio
mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul
abuziv și batjocura din partea oamenilor răi. „Dacă ești Tu Fiul lui
Dumnezeu”, spuneau ei, „pogoară-Te de pe cruce!” „Să se mântuiască pe Sine
Însuși, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” În pustia ispitirii,
Satana spusese: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să
se facă pâini”. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”, de pe streașina
templului. (Matei 4, 3.6.). Satana și îngerii săi, în chip omenesc, erau
prezenți la cruce. Arhivrăjmașul și oștirile sale conlucrau cu preoții și
conducătorii. Cei care trebuiau să învețe poporul ațâțaseră gloata neștiutoare,
ca să ceară pronunțarea condamnării împotriva Aceluia pe care mulți nu-L
văzuseră niciodată, până la data când au fost aduși să depună mărturie
împotriva Lui. Preoții, conducătorii, fariseii și gloata înrăită erau uniți
într-un delir satanic. Conducătorii religioși s-au unit cu Satana și îngerii
săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el. Domnul Hristos,
suferind și muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoți: „Pe alții i-a
mântuit, și pe Sine Însuși nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel,
să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem și să credem”. Domnul Hristos ar fi
putut coborî de pe cruce. Dar numai pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine,
păcătosul are nădejdea iertării și milei lui Dumnezeu. În batjocura lor la
adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai profețiilor
repetau chiar cuvintele pe care inspirația le profetizase că le vor spune cu
ocazia aceasta. Și cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu și-au dat seama că
împlinesc profeția. Cei care, în bătaie de joc, au rostit cuvintele: „S-a
încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: Eu
sunt Fiul lui Dumnezeu” puțin își dădeau seama că mărturia lor avea să răsune
de-a lungul veacurilor. Deși rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte au
determinat pe mulți oameni să cerceteze Scripturile așa cum n-o făcuseră
niciodată mai înainte. Bărbați înțelepți au auzit, au cercetat, au judecat și
s-au rugat. Ei au fost aceia care n-au cunoscut odihna până când, comparând
text cu text, au înțeles misiunea Domnului Hristos. Niciodată mai înainte n-a
existat o cunoaștere atât de larg cuprinzătoare a Domnului Hristos ca atunci
când El atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena
crucificării și au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina
adevărului. Pentru Iisus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de
mângâiere. A fost rugăciunea tâlharului pocăit. Amândoi tâlharii, care au fost
crucificați cu Domnul Hristos, mai întâi și-au bătut joc de El; unul dintre ei,
cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat și mai batjocoritor. Dar nu
așa au stat lucrurile cu tovarășul său. Acest om nu era un criminal împietrit;
fusese dus pe căi păcătoase de tovărășii rele, dar era mai puțin vinovat decât
mulți dintre aceia care stăteau lângă cruce și își băteau joc de Mântuitorul.
El Îl văzuse pe Iisus și-L ascultase, fusese convins de învățăturile Lui, dar
fusese îndepărtat de la El de către preoți și conducători. Căutând să-și
înăbușe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat, până
când a fost arestat, judecat ca un criminal și condamnat să moară pe cruce. În
sala de judecată și pe drumul spre Golgota, fusese în tovărășia Domnului
Hristos. Îl auzise pe Pilat declarând: „Nu găsesc nicio vină în El.” (Ioan 19,
4.). El reținuse comportarea Lui dumnezeiască și iertarea plină de milă
acordată chinuitorilor Săi. Pe cruce, a văzut pe mulți așa-ziși mari oameni ai
religiei scoțând limba cu dispreț și bătându-și joc de Domnul Hristos. El i-a
văzut clătinând din cap. A auzit cuvintele mustrătoare repetate de tovarășul
său de vinovăție: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-te pe Tine Însuți și
mântuiește-ne și pe noi!” Printre trecători a auzit pe mulți luându-I apărarea
Domnului Hristos. I-a auzit repetând cuvintele Sale și povestind lucrările
Sale. Din nou a pus stăpânire pe el convingerea că acesta este Hristosul.
Întorcându-se către tovarășul său de crime, el spuse: „Nu te temi tu de
Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă?” Tâlharii muribunzi nu mai aveau de
ce să se teamă de oameni. Dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că
există un Dumnezeu de care trebuia să te temi, un viitor ce-l făcea să tremure.
Iar acum, așa cum era în totul mânjit de păcat, istoria vieții sale se apropia
de încheiere: „Pentru noi este drept”, suspină el, „căci primim răsplata
cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun
rău”. Acum nu mai exista nicio întrebare. Nu mai existau nici îndoieli,
nici reproșuri. Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese
într-o stare de deznădejde și disperare; dar, lucru ciudat, acum au început să
apară gânduri duioase. El își reaminti de tot ceea ce a auzit despre Domnul
Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi și le-a iertat păcatele. El a auzit
cuvintele acelora care credeau în Iisus și-L urmau plângând. A văzut și a citit
inscripția de deasupra capului Mântuitorului. I-a auzit pe trecători cum
repetau aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate și tremurânde, alții în râs
și batjocură. Duhul Sfânt îi lumină mintea și, puțin câte puțin, lanțul
dovezilor se legă. În Domnul Iisus, zdrobit, batjocorit și atârnând pe cruce,
el a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era
amestecată cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat și muribund se
sprijini pe un Mântuitor care era pe moarte. „Doamne, adu-ți aminte de mine”,
strigă el, „când vei veni în Împărăția Ta.” Răspunsul veni imediat. Tonul
era plăcut și melodios, cuvintele, pline de iubire, de compasiune și putere: „Adevărat
îți spun, astăzi că vei fi cu Mine în Paradis”. În decursul lungilor ore
de agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de ocară și
batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor și al blestemelor mai
ajungeau încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo
expresie a credinței din partea ucenicilor Săi. Dar El a auzit numai cuvinte de
jale: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care a izbăvit pe Israel”. Cât de
mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinței iubirii din
partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau și
chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, pe pragul
veșniciei, Îl numește Domn pe Iisus! Mulți
au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a
ridicat din mormânt; dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit, care a fost
salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund,
atârna pe cruce. Cei care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care
tâlharul Îl numea pe Iisus Hristos Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a
atras atenția. Aceia care se certaseră la piciorul crucii pentru hainele
Domnului Hristos și trăseseră la sorți pentru cămașa Lui s-au oprit să asculte.
Vocile lor aspre au amuțit. Cu respirația reținută, ei au privit la Hristos,
așteptând răspunsul de pe buzele acelea muribunde. În timp ce rostea
cuvintele de făgăduință, norul cel negru ce părea că înconjoară crucea a fost
străpuns de o lumină vie și strălucitoare. Pacea desăvârșită, care vine în urma
acceptării lui Dumnezeu, a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în
umilința Sa, a fost proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt,
era un Biruitor. El a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii puteau
să-și exercite puterea asupra templului Său omenesc. Puteau să străpungă
tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini. Puteau să-I smulgă hainele de pe El
și să se certe pentru împărțirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a
ierta păcatele. Murind, El dădu mărturie despre divinitatea Sa și pentru slava
Tatălui Său. Urechea Lui nu este obosită ca să nu ne poată auzi și nici brațul
Său prea scurt ca să nu ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a
mântui în chip desăvârșit pe toți aceia care vin la Dumnezeu prin El. În
ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri și întunecimi, a fost dată
făgăduința. „Astăzi!”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos
îl asigură pe bietul păcătos: „Tu vei fi cu Mine în Paradis”. Tâlharii
crucificați o dată cu Domnul Hristos au fost așezați „unul de o parte, iar
altul de cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc”. Poziția Domnului
Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre
cei trei! În acest fel s-au împlinit Scripturile: „A fost pus în numărul celor
fărădelege.” (Isaia 53, 12.). Dar preoții n-au văzut însemnătatea deplină a
actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost
așezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost așezată în mijlocul unei lumi
care zace în păcat. Iar cuvintele de iertare, adresate tâlharului pocăit, au
aprins o lumină care va străluci până la cele mai îndepărtate margini ale
pământului. Unii dintre cei prezenți priveau cu uimire la iubirea nemărginită
a Domnului Hristos, care, suferind cea mai grozavă agonie în corp și suflet, Se
gândea numai la alții, încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilința Sa,
El, ca profet, Se adresase fiicelor Ierusalimului; ca Preot și Apărător, El
mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor
iubitor, El iertase păcatele tâlharului pocăit. Pe când Domnul Hristos Își
rotea ochii peste mulțimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenția. La
piciorul crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut
suporta să rămână departe de Fiul său; și Ioan, știind că sfârșitul era
aproape, a adus-o iarăși la cruce. În
ceasul morții Sale, Domnul Hristos
și-a adus aminte de mama Sa. Privind la fața ei lovită de durere și apoi la
Ioan, El i-a spus: „Femeie, iată fiul tău”, apoi lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan
a înțeles cuvintele Domnului Hristos și a primit însărcinarea. De îndată, a
luat-o pe Maria la el acasă și din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă
duioșie. O, ce Mântuitor milostiv și iubitor!! În mijlocul durerilor fizice și
al chinurilor sufletești, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu
care să Se îngrijească de nevoile ei; dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată
inima, El i-a încredințat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preț. În acest fel,
El i-a dat ei ceea ce avea cel mai mult nevoie - simpatia plină de gingășie a
aceluia care o iubea, pentru că ea Îl iubea pe Iisus. Primind-o ca pe o comoară
de preț, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu
prezentă a preaiubitului său Învățător. Exemplul desăvârșit al iubirii
filiale a Domnului Hristos strălucește cu putere neînfrântă prin negura
veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de
toate zilele, ajutase la purtarea poverilor căminului. Și acum, chiar în clipa
ultimei Sale agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă și
întristată. Același spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru.
Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simți că este o parte a religiei
lor aceea de a-i respecta și a-i îngriji pe părinții lor. Inima în care este
cultivată iubirea Lui va oferi întotdeauna tatălui și mamei o îngrijire atentă
și plină de o duioasă iubire. Și acum, Domnul slavei era pe moarte, o
jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea prețioasei Sale
vieți, Domnul Hristos nu era susținut de o bucurie a biruinței. Totul era un
întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea și
ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prințul
celor ce au suferit; dar suferința Sa provenea din faptul că era conștient de
răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine
orb față de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea
păcatului în inima omenească și cât de puțini vor fi binevoitori să se rupă de
sub puterea lui. El știa că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară
și vedea mulțimile pierind, deși aveau la îndemână un ajutor
îmbelșugat. Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a
fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost așezat în rândul celor
fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăția
fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra
păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale față de nelegiuire umpleau
inima Fiului Său de groază. În toată viața Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi
căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era
mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar
acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața
dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul
în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va
putea niciodată să fie înțeleasă de către om! Atât de mare a fost chinul
acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simțită. Satana frământa
inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea
prin porțile mormântului. Speranța nu-I înfățișa ieșirea din mormânt ca
biruitor și nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de
faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărțirea
Lor avea să fie veșnică. Domnul Hristos simțea groaza pe care avea s-o simtă
păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului
omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui
asupra Sa, ca înlocuitor al omului, și care făcea ca paharul pe care El l-a
băut să fie atât de amar; aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. Ne
putem închipui cum îngerii erau martori la agonia plină de disperare a
Mântuitorului. Oștile Cerului și-au acoperit fețele înaintea acestei scene
îngrozitoare. Natura neînsuflețită și-a manifestat împreuna ei simțire cu
batjocoritul și muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la această
teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când,
deodată, parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de
înmormântare, a îmbrăcat crucea. „Și s-a făcut întuneric peste toată țara, până
la ceasul al nouălea”. N-a avut loc nicio eclipsă și întunericul acesta n-a
fost determinat de nicio altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul
de la miezul nopții, fără lună și stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie
miraculoasă, pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credința generațiilor
următoare să poată fi întărită. În întunericul acela dens era ascunsă
prezența lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său și Își ascunde
slava de ochii oamenilor. Dumnezeu și îngerii Săi sfinți se aflau în jurul
crucii. Tatăl era cu Fiul Său!! Cu
toate acestea, prezența Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat
din nor, orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Și
în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezența
Tatălui. El a călcat singur în teasc și din cei ce se găseau acolo nimeni n-a
fost cu El. Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie
omenească a Fiului Său. Toți aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferința Sa
au fost convinși de dumnezeirea Lui. Fața aceea, privită odată de oameni, avea
să nu mai fie uitată. După cum fața lui Cain exprima vina sa ca ucigaș, tot
astfel fața Domnului Hristos dovedea nevinovăția, liniștea și bunăvoința -
chiar lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al Cerului.
În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către
mulțimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui
Dumnezeu. Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază
necunoscută a pus stăpânire pe mulțimea care era adunată în jurul crucii.
Blestemele și batjocurile au încetat în mijlocul frazelor exprimate pe
jumătate. Bărbați, femei și copii au căzut cu fața la pământ. Fulgere
strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea și pe
Răscumpărătorul crucificat. Preoții, conducătorii, cărturarii, cei ce-L
crucificaseră și gloata, toți au socotit atunci că sosise timpul să-și
primească răsplata. După câtva timp, cineva a șoptit cu spaimă că acum Hristos
avea să coboare de pe cruce. Alții au început să caute bâjbâind, poticnindu-se,
drumul spre cetate, bătându-se cu pumnii în piept și bocindu-se plini de
teamă. La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulțimii,
dar mai acoperea încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei și groazei care apăsau
asupra inimii Sale. Niciun ochi nu putea străpunge întunericul ce învăluia
crucea și nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc ce cuprindea sufletul în
suferință al Domnului Hristos. Era ca și când fulgere mânioase erau aruncate
asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Iisus a strigat cu glas tare:
Eli, Eli, Lama Sabactani! ... Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?” În timp ce întunericul de afară se așezase asupra Mântuitorului,
multe voci s-au auzit exclamând: „Mânia răzbunătoare a cerului este asupra Lui.
Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui, pentru că a pretins că
este Fiul lui Dumnezeu”. Mulți dintre cei care au crezut în El au auzit
strigătul Său disperat. Speranța i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat pe Domnul
Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmașii Săi? Când întunericul
s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El și-a revenit, simțind
suferința fizică, și a zis: „Mi-e sete!” Unul dintre soldații romani,
mișcat și plin de milă la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete, l-a
înfipt într-o nuia de isop și, înmuindu-l într-un vas cu oțet, I l-a oferit
Domnului Hristos. Dar preoții își băteau joc de suferințele Lui. Când
întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat; când groaza lor s-a mai
risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au
interpretat greșit cuvintele Lui: „Eli, Eli, Lama Sabactani”. Cu dispreț
înverșunat și scârbă, ei au spus: „Iată, cheamă pe Ilie”. Au respins ultima
ocazie pe care au avut-o de a-I ușura suferințele. „Lăsați să vedem dacă va
veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!” Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna
pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des
întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea,
neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era
străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de
durere. Și toate suferințele îndurate - picăturile de sânge care se prelingeau
din cap, din mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit ființa Sa și
durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl și-a ascuns
fața de El - vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine
Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției; pentru
tine El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. El, care a
liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor,
care a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care a deschis
ochii orbilor și care a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă
pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul
de păcat, a îndurat mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut
păcat. Tăcuți, privitorii urmăreau sfârșitul acestei scene îngrozitoare.
Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoții și
conducătorii priveau spre Ierusalim și iată că norul cel des se așezase deasupra
orașului și a câmpiei Iudeii. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Își retrăgea
razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraș favorit. Fulgerele
înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetății
blestemate. Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii și, în
tonuri clare, asemenea unei trâmbițe ce părea să răsune prin toată creațiunea,
Domnul Iisus a strigat: „S-a sfârșit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez
duhul!” O lumină a înconjurat crucea și fața Mântuitorului strălucea ca lumina
soarelui. Apoi El și-a plecat capul pe piept și a murit. În mijlocul
întunericului înspăimântător, în aparență uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a
băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea
îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care
I-au fost date mai înainte. El cunoștea caracterul Tatălui Său, înțelegea
dreptatea, mila și marea Sa iubire. Prin credință, El Se baza pe Acela pe care
totdeauna L-a ascultat cu bucurie. Și, în supunere, El S-a încredințat pe Sine
lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin
credință, Domnul Hristos a fost biruitor. Niciodată până atunci Pământul
nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulțimea stătea ca paralizată și
privea la Mântuitorul cu respirația întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat
asupra pământului și un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un
puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiți și trântiți la pământ. A
avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie și panică. Stânci s-au desprins din
munții din împrejurimi, prăvălindu-se și sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte
s-au deschis și morții au fost aruncați afară din locurile lor. Creațiunea
părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații,
cei ce L-au omorât și gloata, muți de groază, zăceau cu fața la
pământ. Când strigătul „S-a sfârșit” a ieșit de pe buzele Domnului
Hristos, preoții oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând
pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale
frumoase și pline de însemnătate, preotul stătea cu cuțitul ridicat, asemenea
lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit,
poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie și să
tremure; căci Domnul Însuși Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua
dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permițând
mulțimii să privească un loc ce era odată plin de prezența lui Dumnezeu. În
acest loc sălășluia șechina. Aici
și-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care
despărțea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face
ispășire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două.
Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt!! Totul
este cuprins de groază și confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima; dar
cuțitul cade din mâna sa fără putere și mielul scapă. Tipul întâlnește antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele
sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta sfintelor este liber. Se pregătește
o cale nouă și vie pentru toți. Nu mai era deloc nevoie ca toți cei păcătoși și
întristați să aștepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea
să oficieze ca preot și apărător în curțile cerești. Era ca și când un glas
ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele și darurile pentru
păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-Mă (în sulul cărții
este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. „Cu însuși sângele
Său”, „El a intrat în Locul Preasfânt ... după ce a căpătat o răscumpărare
veșnică.” (Evrei 10, 7; 9, 12.).
78 - „S-a isprăvit!”
Domnul Iisus nu și-a încheiat viața până când n-a
adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă și, o dată cu ultima Sa
răsuflare, El a exclamat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19, 30.). Bătălia a fost
câștigată. Mâna Sa dreaptă și brațul Său cel sfânt I-au asigurat biruința. Ca
biruitor, El și-a înfipt stindardul pe înălțimile veșnice. N-a fost oare atunci
și acolo bucurie printre îngeri? Tot Cerul a triumfat o dată cu biruința
Mântuitorului. Satana a fost înfrânt și și-a dat seama de faptul că și-a
pierdut împărăția. Strigătul „S-a sfârșit” are o profundă semnificație. Marea
lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Caracterul lui Satana a fost pe
deplin revelat odată cu moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveșmântat
în așa fel în înșelăciune până atunci, încât chiar ființele cerești n-au
priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii
lui. El a fost o ființă de o minunată putere și slavă, care s-a ridicat
împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul spunea: „Ajunseseși la cea mai
înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe.” (Ezechiel
28, 12.). Lucifer fusese heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenței lui
Dumnezeu. Dintre toate ființele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având
un rol proeminent în a descoperi Universului planurile lui Dumnezeu. După ce a
păcătuit, puterea sa de a înșela a fost cu atât mai amăgitoare și
descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă datorită poziției sale
înalte pe care o avusese la Tatăl. Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana
și pe cei ce-l simpatizau tot atât de ușor cum cineva poate arunca o pietricică
pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin
forță. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana.
Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai
pe bunătate, milă și iubire și prezentarea acestor principii reprezintă
mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar
adevărul și iubirea trebuie să fie puterea predominantă. A fost planul lui
Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veșnică siguranță, iar
în consfătuirile din Cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-și
dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El
susținuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp
pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute
de Universul ceresc. Satana i-a dus pe oameni la păcat și Planul de
Mântuire a fost pus în aplicare. Timp de peste patru mii de ani, Hristos a
lucrat pentru ridicarea omului, iar Satana, pentru ruina și degradarea lui.
Universul ceresc a privit toate acestea. Când Domnul Iisus a venit în
lumea aceasta, puterea lui Satana a fost îndreptată împotriva Sa. De la data
când El S-a arătat ca prunc la Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L
nimicească. El a căutat pe toate căile posibile să-L împiedice pe Iisus să aibă
o copilărie desăvârșită, o vârstă a bărbăției nepătată, o slujire sfântă și un
sacrificiu fără cusur. Dar el a fost înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în
păcat. N-a putut să-L descurajeze sau să-L îndepărteze de la lucrarea pe care
venise s-o aducă la îndeplinire pe Pământ. Din pustie la Golgota, furtuna
mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui, dar, cu cât aceasta lovea mai nemilos,
cu atât mai categoric Fiul lui Dumnezeu S-a prins de mâna Tatălui și stăruia să
meargă mai departe pe cărarea stropită cu sânge. Toate eforturile lui Satana de
a-L apăsa și înfrânge n-au făcut decât să aducă într-o lumină și mai curată
caracterul Său nepătat. Cerul întreg și, putem presupune – de ce nu? -,
lumile extraterestre necăzute în păcat, fuseseră martore la această luptă. Cu
ce interes viu au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! Ei L-au
văzut pe Mântuitorul intrând în grădina Ghetsemani, cu sufletul apăsat de
groază și întuneric mare. Ei au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu
putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” (Matei 26, 39.). Când prezența
Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat, o întristare plină de o amărăciune
ce o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era
împinsă afară prin porii pielii Sale și cădea în picături pe pământ. De
trei ori izbucni de pe buzele Lui rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea să
îndure scena și un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu. Cerul
a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigașe și în mijlocul batjocurii și
violenței, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale
persecutorilor Săi pe tema nașterii Sale umile. El a auzit tăgăduirea cu
blesteme și jurăminte a unuia dintre cei mai iubiți ucenici ai Săi. A văzut
lucrarea turbată a lui Satana și puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce
priveliște înspăimântătoare! Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsemani,
târât într-o parte și alta, de la palat în sala de judecată, adus de două ori
înaintea preoților, de două ori înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui
Pilat și o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit, condamnat și dus să fie
crucificat, purtând povara cea grea a crucii, în mijlocul vaietelor fiicelor
Ierusalimului și al insultelor gunoiului omenirii. Cerul urmărea cu
durere și surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele șiroind din
rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea
Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile și picioarele Sale pe
stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se
lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Său trăgea de mâinile Lui. Răsuflarea
Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul
Său se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot Cerul era plin de uimire, atunci
când rugăciunea Domnului Iisus a fost înălțată în mijlocul groaznicelor Lui
suferințe: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34.). Și cu toate
acestea, se aflau acolo oameni făcuți după chipul lui Dumnezeu, unindu-se
pentru a zdrobi viața singurului Său Fiu. Ce priveliște pentru Universul
ceresc! Stăpânirile și puterile întunericului se adunaseră în jurul
crucii, aruncând umbrele necredinței, ale iadului, în inimile oamenilor. Când
Domnul a creat aceste ființe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau
frumoase și pline de slavă. Frumusețea și sfințenia lor erau în armonie cu
poziția lor înaltă. Ele erau bogate în înțelepciune dumnezeiască și încinse cu
armură cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine putea recunoaște în
îngerii căzuți pe serafimii slăviți, care au slujit cândva în curțile
cerești? Agenții lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul
să creadă că Hristos este cel mai mare dintre păcătoși și pentru a stârni toată
ura împotriva Lui. Aceia care și-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe
lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El i-a umplut
cu vorbe stricate și murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate
acestea, n-a avut nimic de câștigat. Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în
Hristos, dacă El S-ar fi supus măcar într-un singur lucru lui Satana, pentru a
scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului ar fi
triumfat. Hristos și-a plecat capul și a murit, dar și-a păstrat cu tărie
credința și supunerea față de Dumnezeu. „Și am auzit în Cer un glas tare, care
zicea: Acum, a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și
stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și
noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.” (Apocalipsa
12, 10.). Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese
descoperită înaintea îngerilor necăzuți și înaintea Universului ceresc. El se
descoperise ca ucigaș. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase
de simpatia ființelor cerești. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie
restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea
întâmpina pe îngerii ce veneau din curțile cerești și înaintea lor să-i acuze
pe frații lui Hristos că sunt îmbrăcați în hainele întunecate și murdare ale
păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana și lumea cerească a fost
ruptă. Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci
îngerii n-au înțeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile
în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Și, pentru
binele omului, existența lui Satana trebuia să continue. Omul, ca și îngerii,
trebuie să vadă contrastul dintre Prințul vieții și prințul întunericului. El
trebuie să aleagă cui vrea să slujească. La începutul marii lupte, Satana
declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea și mila nu
se pot împăca și că, dacă legea ar fi călcată, ar fi cu neputință ca păcătosul
să fie iertat. Satana susținea că orice păcat trebuie să fie pedepsit și că,
dacă Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al
adevărului și al dreptății. Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu și au
nesocotit voința Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu
putea fi ascultată; omul nu putea fi iertat. Pentru că el, după răzvrătire,
fusese îndepărtat pentru totdeauna din Cer, Satana pretindea ca neamul omenesc
să fie pentru totdeauna exclus de la mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi
drept și totuși să manifeste milă față de păcătos. Dar chiar și ca
păcătos, omul era într-o poziție cu totul diferită de aceea a lui Satana. În Ceruri,
Lucifer păcătuise în lumina prezenței lui Dumnezeu. Lui - ca niciunei alte
ființe create - i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că
înțelegea caracterul lui Dumnezeu și știa bunătatea Lui, Satana a ales să
urmeze calea propriei voințe egoiste și independente. Alegerea aceasta a fost
definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a
fost înșelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a
cunoscut înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea
consta în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-și privirea în caracterul
Său, el putea să fie atras înapoi la Dumnezeu. Prin Hristos, oamenilor li
s-a descoperit mila lui Dumnezeu; dar mila nu înlătură dreptatea. Legea
descoperă atributele caracterului Său și nicio iotă sau o frântură de literă
din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută.
Dumnezeu n-a schimbat Legea Sa, dar El S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru
răscumpărarea omului: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2
Corinteni 5, 19.). Legea cere neprihănire - o viață neprihănită, un caracter
desăvârșit; și așa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerințele Legii
sfinte a lui Dumnezeu. Dar Iisus Hristos, venind ca om pe Pământ, a trăit o
viață sfântă și a dezvoltat un caracter desăvârșit. El le oferă pe acestea ca
un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viața Sa stă
pentru viața oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin
îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu
atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului
divin, o țesătură dumnezeiască de putere și frumusețe spirituală. În acest fel,
adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos.
Dumnezeu poate „să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce
crede în Iisus.” (Romani 3, 26.). Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată
atât în dreptatea, cât și în mila Sa. A fost planul lui Satana acela de a
despărți mila de adevăr și dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că
neprihănirea Legii lui Dumnezeu este un vrăjmaș al păcii. Dar Hristos a arătat
că în planul lui Dumnezeu ele sunt în mod indisolubil legate; că una nu poate
exista fără cealaltă. „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și
pacea se sărută.” (Psalm 85, 10 - T.M.). Prin viața și moartea Sa, Hristos a
dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimicește mila Sa și că păcatul poate fi
iertat, că Legea este dreaptă și că poate fi în mod desăvârșit ascultată.
Acuzațiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de
netăgăduit despre iubirea Sa. O altă rătăcire avea să fie adusă la iveală
acum. Satana a declarat că mila nimicește dreptatea, că moartea lui Iisus
Hristos a desființat Legea Tatălui. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie
schimbată sau desființată, atunci n-ar mai fi fost nevoie ca Iisus Hristos să
moară. Dar desființarea Legii ar însemna ca păcatul să fie veșnic și ca
lumea să ajungă sub controlul lui Satana. Dar pentru că Legea nu putea fi
schimbată și pentru că omul putea să fie salvat numai prin ascultarea de
preceptele ei, de aceea Hristos Iisus a fost ridicat pe cruce. Și totuși, chiar
mijlocul prin care Hristos a întărit Legea, Satana îl prezenta ca nimicind-o.
Aici, în acest punct, se va da marea bătălie între Hristos și
Satana. Pretenția pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a
fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greșeli și că unele părți
din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o
va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate
face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci
atins. Căci „cine păzește toată legea, și greșește într-o singură poruncă, se
face vinovat de toate.” (Iacov 2, 10.). Consimțind să calce o singură poruncă,
oamenii sunt aduși sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu
legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este
prevestită în profeție. Despre puterea marelui apostat, care este
reprezentativă pentru Satana, se spune: „El va rosti vorbe de hulă împotriva
Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt, și se va încumeta să
schimbe vremile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui.” (Daniel 7, 25.). Fără
îndoială că oamenii vor așeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii
lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conștiința altora și, în zelul lor de
a impune aceste legi, vor apăsa pe semenii lor. Lupta împotriva Legii lui
Dumnezeu, care a început în Ceruri, va fi continuată până la sfârșitul
timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema
asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toți să
aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se
va trage linia de demarcație. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter
își va defini poziția; și toți vor arăta dacă au ales să fie de partea
loialității sau de partea răzvrătirii. Atunci va veni sfârșitul. Dumnezeu
va răzbuna Legea Sa și va elibera pe poporul Său - format din adevărații
credincioși. Satana și toți cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi
nimiciți. Păcatul și păcătoșii vor pieri cu rădăcină și ramuri (Maleahi 4, 1) -
Satana fiind rădăcina, iar urmașii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul
rostit în dreptul prințului răutății: „Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi
Dumnezeu ... te nimicesc, heruvim
ocrotitor/mesianic (Lucifer fusese destinat să fie un fel de Mesia pentru
întregul Univers al eventualelor lumi extraterestre căzute - părere
personală!!), din mijlocul pietrelor scânteietoare ... ești nimicit ... ești
nimicit, și nu vei mai fi niciodată”. „Încă puțină vreme, și cel rău nu va mai
fi; te vei uita la locul unde era, și nu va mai fi.” „Vor fi ca și când n-ar fi
fost niciodată.” (Ezechiel 28, 6-19; Psalm 37, 10 - T.M.; Obadia 16.).
Acesta nu este un act al puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au
respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieții;
iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu
și, în acest fel, nu mai are legătură cu viața. El este străin „de viața lui
Dumnezeu”. Hristos spune: „Toți cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea.” (Efeseni
4, 18; Proverbe 8, 36.). Dumnezeu le dă - pentru un timp - viață, pentru
ca ei să-și poată dezvolta caracterul și să-și manifeste principiile pe care le
au. O dată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri.
Printr-o viață de răzvrătire, Satana și toți cei care se unesc cu el ajung în
așa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezența Lui
ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va
nimici. La începutul marii lupte, îngerii nu înțelegeau aceasta. Dacă
Satana și oștile sale ar fi fost lăsați să culeagă pe deplin roadele păcatului
lor, ei ar fi pierit; dar ființele cerești n-ar fi înțeles pe deplin că acesta
a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o
îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânță a răutății, care ar
fi dat naștere la ucigătoarele roade ale păcatului și nenorocirii. Dar
lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârși. Atunci, planul de
mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor
ființelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârșite și
neschimbătoare. Păcatul își va descoperi natura și Satana, caracterul său.
Nimicirea păcatului va da satisfacție iubirii lui Dumnezeu și va restabili
onoarea Sa înaintea unui Univers de ființe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa
și în a căror inimă se află Legea Sa. Atunci, pe bună dreptate, îngerii
puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deși nu
înțelegeau totul, știau că nimicirea păcatului și a lui Satana era pe deplin
sigură și că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar Universul era de acum
într-o veșnică siguranță. Hristos Însuși înțelegea pe deplin rezultatele jertfei
Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce
fiind, a strigat cu glas tare: „S-a sfârșit”.
79 - În mormântul lui Iosif:
În sfârșit, trupul lui Iisus se odihnea. Ziua cea
lungă de ocară și tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în
apus anunțau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniștit, cu trupul,
în mormântul lui Iosif, dar cu Duhul, Iisus a coborât în Sheol! Este greu
pentru noi să înțelegem ce lucrare a înfăptuit Duhul lui Iisus acolo!! Prin
evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de
împlinirea profețiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos.
Când întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, iar strigătul Mântuitorului
muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit o voce spunând: „Cu adevărat,
acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27, 54.). Aceste cuvinte n-au
fost rostite în șoaptă. Toți ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin. Cine
vorbise? Era sutașul, ostașul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului și moartea
Lui subită, cu strigătul biruinței pe buzele Lui, îl impresionaseră pe acest
păgân. În trupul acela sfărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutașul a
recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu s-a putut abține să-și
mărturisească credința. În acest fel se făcea din nou dovada că Răscumpărătorul
nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morții Sale,
trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, și-au declarat
credința - cel care a comandat garda romană, cel care a purtat crucea
Mântuitorului și cel care a murit pe cruce alături de El! Pe măsură ce
seara se apropia, o liniște nepământeană se lăsă asupra Golgotei. Mulțimea s-a
împrăștiat și mulți s-au întors la Ierusalim foarte mult schimbați în spirit,
față de felul în care veniseră dimineață. Mulți se îngrămădiseră la locul
răstignirii din curiozitate, și nu din ură față de Hristos. Ei încă mai credeau
acuzațiile preoților și priveau la Hristos ca la un răufăcător. Cuprinși de o
înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-și joc de El. Dar, când
pământul a fost învăluit în întuneric și ei au început să fie acuzați de
propria conștiință, și-au dat seama că erau vinovați de un mare păcat. În
mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau nicio glumă murdară și
niciun râs batjocoritor; iar când întunericul s-a ridicat, au pornit spre
casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinși că acuzațiile preoților erau
neadevărate și că Iisus nu era un pretendent la tronul lui Israel; iar câteva
săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în Ziua Cincizecimii, ei au fost
printre miile care s-au întors la Hristos. Conducătorii iudei au rămas
însă neschimbați în urma întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru
Iisus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul
răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă mințile
preoților și conducătorilor. Preoții și conducătorii nu erau liniștiți. Ei
și-au adus la îndeplinire scopul, dând pe Hristos morții; dar n-au avut
sentimentul biruinței pe care o așteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor
triumf, erau chinuiți de îndoieli cu privire la ceea ce urma să se întâmple.
Auziseră strigătul: „S-a sfârșit”. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez
duhul!” (Ioan 19, 30; Luca 23, 46.). Ei văzuseră cum s-au sfărâmat
stâncile, simțiseră cutremurul cel puternic și erau neliniștiți și
tulburați. Ei fuseseră geloși pe Hristos pentru influența pe care o
avusese asupra oamenilor cât trăise; erau geloși pe El chiar și după ce murise.
Se temeau de Hristos cel mort cu mult mai mult decât se temuseră de Hristos cel
viu. Se temeau ca nu cumva atenția poporului să fie în continuare îndreptată
spre evenimentele ce au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de rezultatele lucrărilor
din acea zi. Cu niciun preț nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua
Sabatului. Sabatul se apropia acum și ar fi fost o profanare a sfințeniei lui
dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext,
conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat ca moartea victimelor să fie grăbită,
iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte de apusul
soarelui. Pilat era tot atât de interesat ca și ei ca trupul lui Iisus să
nu rămână pe cruce. O dată obținut consimțământul său, fluierele picioarelor
celor doi tâlhari au fost zdrobite, pentru a le grăbi moartea; dar Iisus era
deja mort când au ajuns la El. Soldații cei cruzi fuseseră înduioșați de cele
ce auziseră și văzuseră la Hristos și s-au sfiit să-I mai zdrobească
picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu, s-a împlinit
legea referitoare la mielul pascal: „Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineața,
și să nu frângă niciun os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile
privitoare la Paști.” (Numeri 9, 12.). Preoții și conducătorii au rămas uimiți
când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce era un proces lent; era
dificil de stabilit momentul în care viața se termina. Era un lucru
nemaiauzit ca cineva să moară în șase ore de la răstignire. Preoții au dorit să
se convingă de moartea lui Iisus și, la îndemnul lor, un soldat a înfipt sulița
în coasta Mântuitorului. Din rana făcută au curs două izvoare distincte și
îmbelșugate, unul de sânge și celălalt de apă. Acest lucru a fost observat de
toți cei ce priveau scena, iar Ioan înfățișează foarte lămurit cele întâmplate
atunci. El spune: „... Unul din ostași I-a străpuns coasta cu o suliță; și
îndată a ieșit din ea sânge și apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a
văzut; mărturia lui este adevărată și el știe că spune adevărul, pentru ca și
voi să credeți. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura:
Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat”. Scriptura mai zice: „Vor vedea pe
cine au străpuns.” (Ioan 19, 34-37.). După înviere, preoții și
conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că El a fost
numai leșinat și că, după aceea, și-a revenit. Alte vești susțineau că în
mormânt nu fusese pus un corp adevărat din carne și oase, ci numai asemănarea
unui trup. Comportarea ostașilor romani respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au
sfărâmat picioarele, pentru că El deja murise. Pentru a-i mulțumi pe preoți, ei
I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi
adus imediat moartea. Dar nici împunsătura suliței, nici chinurile crucii
n-au provocat moartea lui Iisus. Strigătul rostit în clipa morții, „cu glas
tare” (Matei 27, 50; Luca 23, 46), șuvoiul de sânge și apă care a curs din
coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâșiere de inimă.
Inima Lui s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost ucis de păcatul
lumii. O dată cu moartea lui Hristos, a pierit și nădejdea ucenicilor Săi.
Ei priviră la pleoapele Sale închise și la capul Său prăbușit, la părul Său
năclăit de sânge, la mâinile și picioarele Sale străpunse și chinul lor era de
nedescris. Până în ultima clipă, ei n-au crezut că El avea să moară; cu greu
puteau crede că într-adevăr El era mort. Copleșiți de durere, nu-și mai aduceau
aminte de cuvintele Lui, prin care El în mod profetic a vorbit chiar despre
aceste scene. Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Ei nu vedeau decât
crucea și Victima ei sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credința
lor în Iisus pierise; dar niciodată nu-L iubiseră ei pe Domnul lor ca acum.
Niciodată mai înainte n-au înțeles ei valoarea Lui și nevoia lor de prezența
Lui. Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte prețios pentru
ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu
știau cum să facă lucrul acesta. Trădarea împotriva cârmuirii romane
constituia crima pentru care a fost condamnat Iisus, dar persoanele executate
pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un loc anume rânduit pentru
astfel de criminali. Ucenicul Ioan și femeile din Galilea rămăseseră lângă
cruce. Ei n-au putut părăsi trupul Domnului lor, pentru ca ostașii cei
nesimțitori să nu umble cu el și să-l îngroape într-un loc de necinste. Dar
nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obține nicio favoare din partea
autorităților iudaice și nu aveau nicio influență pe lângă Pilat. În
aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimatea și Nicodim au venit în
ajutorul ucenicilor. Acești oameni erau membri ai Sinedriului și deci erau
cunoscuți de Pilat. Amândoi erau oameni avuți și cu influență. Ei erau hotărâți
ca trupul Domnului Iisus să aibă parte de o înmormântare onorabilă. Iosif
merse plin de îndrăzneală la Pilat și ceru trupul lui Iisus. Pentru prima dată,
Pilat a aflat că Iisus era într-adevăr mort. Vești contradictorii ajunseseră la
el cu privire la evenimentele ce au însoțit răstignirea, dar faptul că Hristos
a murit îi fusese ascuns în mod intenționat. Pilat fusese avertizat de către
preoți și conducători împotriva unei înșelăciuni din partea ucenicilor lui
Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat pe
sutașul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce și se
încredință de certitudinea morții lui Iisus. De asemenea, el i-a descris lui
Pilat evenimentele petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui
Iosif. Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa în
legătură cu îngroparea Învățătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat
cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit aducând cu sine un amestec
scump de aproximativ o sută de litri de smirnă și aloe, pentru pregătirea
trupului Său. Chiar și celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse
mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinși să-i vadă pe acești
conducători bogați tot atât de interesați de îngroparea Domnului lor ca și
ei. Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră pe față pe Mântuitorul în timp
ce Acesta era în viață. Ei știau că un asemenea pas avea să-i excludă din
Sinedriu și au sperat că-L puteau proteja prin influența lor în consfătuirile
acestuia. Pentru un timp, se părea că izbutiseră; dar preoții cei șireți,
văzând că ei Îl favorizează pe Hristos, le-au dejucat planurile. Iisus a fost
condamnat și dat să fie răstignit în absența lor. Acum, văzând că era mort, nu
și-au mai ascuns deloc atașamentul față de El. În timp ce ucenicii se temeau să
se arate pe față ca fiind urmașii Săi, Iosif și Nicodim au venit plini de
curaj în ajutorul lor. Ajutorul acestor oameni bogați și respectați era de mare
folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru Învățătorul lor mort ceea ce
sărmanilor Săi ucenici le era imposibil să facă; iar averea și influența lor
i-au apărat în mare măsură de răutatea preoților și a conducătorilor.
Delicat și cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Iisus de
pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau șiroaie când au privit trupul Lui
zdrobit și sfâșiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase
acest mormânt pentru el; dar era aproape de Golgota și acum el l-a pregătit
pentru Iisus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu
grijă într-o pânză și Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei
ucenici au îndreptat picioarele ghemuite și au încrucișat pe pieptul lipsit de
viață mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot
ce se putea pentru trupul neînsuflețit al iubitului lor Învățător. Ele au văzut
apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar
Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la
cruce, cât și la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopții începeau să
se lase, Maria Magdalena și celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de
odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe
care-L iubeau. „S-au întors.... Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după
Lege.” (Luca 23, 56.). Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii
întristați, precum și pentru preoți, conducători, pentru cărturari și popor. La
apusul soarelui, în seara zilei de pregătire, trâmbițele au sunat, semn că
Sabatul începuse. Paștile a fost ținut așa cum fusese ținut timp de veacuri, în
timp ce Acela către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite și așezat
în mormântul lui Iosif. În ziua Sabatului, curțile templului erau pline de
închinători. Marele preot care fusese la Golgota era acolo, înveșmântat
strălucitor în veșmintele sale preoțești. Preoții, cu turbanele lor albe, în
plină activitate, își aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce
sângele taurilor și al țapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei
prezenți nu erau liniștiți. Ei nu erau conștienți de faptul că tipul întâlnise
antitipul și că o jertfă infinit mai prețioasă fusese adusă pentru păcatele
omenirii. Ei nu-și dădeau seama că nu mai avea nicio valoare continuarea
serviciului ritual. Însă niciodată până acum, slujba aceasta nu fusese urmărită
cu stări sufletești mai pline de frământări. Atât trâmbițele și instrumentele
muzicale, cât și vocile cântăreților erau tot așa de clare și puternice ca de
obicei. Dar un simțământ straniu stăpânea totul. Unul după altul întrebau despre un lucru neobișnuit ce avusese loc.
Până atunci, Sfânta sfintelor fusese păzită cu grijă, ca nu cumva să intre
acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă privirii tuturor. Perdeaua cea
grea, frumos ornamentată, făcută din in curat și lucrată frumos cu aur, cu
stacojiu și purpuriu, era sfâșiată de sus și până jos. Locul în care Iehova Se
întâlnise cu marele preot, pentru a revărsa Slava Sa, locul care fusese camera
sacră de audiență a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi - un loc
care nu mai era recunoscut de către Domnul. Cu presimțiri sumbre, preoții
slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei sacre a Locului preasfânt îi
umplea de spaima nenorocirilor viitoare. Mai multe minți erau preocupate
de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la crucificare și până
la înviere, mulți ochi care nu mai aveau somn au cercetat stăruitor profețiile,
unii pentru a învăța însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau
atunci, alții ca să găsească dovezi că Iisus nu era ceea ce pretindea a fi, iar
alții, cu inimi pline de tristețe, căutau dovezi că El este într-adevăr Mesia.
Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri diferite, toți erau convinși de
același adevăr - că se împlinise profeția în evenimentele ce avuseseră loc în
cursul ultimelor zile și că Cel crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulți
dintre aceia care, în acel timp, au luat parte la slujbă n-au mai participat
niciodată la slujbele pascale. Chiar dintre preoți, mulți erau convinși despre
adevăratul caracter al lui Iisus. Ei n-au cercetat în zadar profețiile și, după
învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. Când L-a văzut pe Iisus
înălțat pe cruce, Nicodim și-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a rostit în
noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: „Și după cum a înălțat Moise șarpele în
pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14.15.). În acel Sabat,
pe când trupul lui Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O
lumină clară ilumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Iisus i le adresase
nu mai erau acum taine. Își dădea seama cât a pierdut, din cauză că nu se unise
cu Mântuitorul în timpul vieții Lui. Acum, el își reamintea evenimentele de la
Golgota. Rugăciunea Domnului Iisus pentru ucigașii Săi și răspunsul Său la
cererea tâlharului muribund au vorbit inimii sfetnicului învățat. El privi din
nou la Mântuitorul în chinul agoniei Sale; din nou auzi strigătul de pe urmă:
„S-a sfârșit”, rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. Privi din nou pământul
care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâșiată, stâncile prăbușite și
credința sa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările
care nimiciseră speranțele ucenicilor i-au convins pe Iosif și pe Nicodim
de divinitatea lui Iisus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei
credințe puternice și neclintite. Niciodată nu atrăsese Hristos atenția
unui număr atât de mare de oameni, când El Se afla în mormânt. După obiceiul
lor, aceștia își aduceau bolnavii și suferinzii în curțile templului,
întrebând: „Cine ne poate spune unde este Iisus din Nazaret?” Mulți erau veniți
de departe, ca să-L caute pe Acela care îi vindecase pe bolnavi și îi înviase
pe cei morți. Din toată părțile se auzea strigătul: „Vrem pe Hristos
Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta, aceia care prezentau indicii că sunt bolnavi
de lepră erau cercetați de către preoți. Mulți erau siliți să audă pe soții lor,
pe soțiile sau pe copiii lor declarați ca leproși și nevoiți să părăsească
adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: „Necurat,
necurat!” Mâinile prietenoase ale lui Iisus din Nazaret, care n-au refuzat
niciodată să atingă cu vindecare lepra cea dezgustătoare, erau acum încrucișate
pe piept. Buzele acelea, care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de
mângâiere: „Da, vreau, fii curățit” (Matei 8, 3), erau acum tăcute. Mulți
apelau la preoții cei mai de frunte și la conducători pentru ajutor și
înțelegere, dar în zadar. După câte se vedea, erau hotărâți să-L aibă din nou
pe Hristos printre ei. Cu stăruință neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi
făcuți să plece. Dar au fost alungați din curțile templului și soldați au fost postați
la porți, ca să nu lase să intre mulțimea care venea cu bolnavii și muribunzii
ei. Suferinzii, care veniseră să fie vindecați de Mântuitorul, se simțeau
zdrobiți în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din
lipsa atingerii vindecătoare a lui Iisus. Medicii erau consultați în zadar;
nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui
Iosif. Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de
oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul
era negru și întunecos. Mulți dintre aceia a căror voce făcuse să crească
strigătul: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Își dădeau seama acum de nenorocirea
ce căzuse asupra lor și ar fi strigat cu aceeași râvnă: „Dați-ne pe Hristos!”,
dacă El ar mai fi fost viu. Când poporul a aflat că Iisus fusese dat
morții de către preoți, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa.
Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putință; dar, în
timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni și
vești despre batjocura de judecată la care fusese expus, precum și despre
atitudinea inumană a preoților și conducătorilor s-au răspândit pretutindeni.
Acești preoți și conducători au fost chemați de către oameni inteligenți să
explice profețiile Vechiului Testament cu privire la Mesia și, în timp ce
încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-și iasă din minți. Ei nu
puteau explica profețiile care arătau spre suferințele și moartea lui Hristos
și mulți dintre cei care întrebau erau convinși că Scripturile s-au
împlinit. Răzbunarea, despre care preoții gândiseră că avea să fie atât de
dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conștienți de faptul că
întâmpină mustrarea aspră a poporului; știau că tocmai aceia pe care ei i-au
ațâțat împotriva lui Iisus erau acum îngroziți de fapta lor rușinoasă. Acești
preoți încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Iisus era un înșelător, dar
fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr și văzuseră
pe mort readus la viață. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie
dintre morți și să Se arate iarăși înaintea lor. Ei Îl auziseră declarând că
are putere să-și dea viața și are putere s-o ia din nou. Și-au adus aminte că
El zisese: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2,
19.). Iuda le spusese cuvintele pe care Iisus le adresase ucenicilor în timpul
ultimei călătorii spre Ierusalim: „Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului
va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor
osândi la moarte, și-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L
bată și să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” (Matei 20, 18-19.). La
auzirea acestor cuvinte, ei râseseră și făcuseră glume, dar își amintiră că
toate profețiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El spusese că
avea să învie a treia zi, și cine putea spune că și acest lucru nu avea să se
împlinească? Ei doreau să înlăture aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea
tatălui lor, diavolul, ei credeau și se cutremurau. Acum, când nebunia
exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pătrundea tot mai puternic în minte.
Ei Îl priveau așa cum stătuse senin și fără să Se plângă în fața vrăjmașilor
Săi, suferind fără să murmure batjocurile și maltratările lor. Toate
evenimentele judecării și crucificării Lui le veneau în minte cu o putere de
convingere copleșitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simțământul că, în
fiecare clipă, El ar putea sta înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator,
Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte
a ucigașilor Săi. Puțin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului.
Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia dintre neamuri de teamă să nu se
întineze, totuși au ținut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos.
Trebuia ca moartea și mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit.
„A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și
fariseii s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: Domnule, ne-am adus aminte că
înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: „După trei zile voi
învia!” Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu
cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul și să spună norodului: „A
înviat din morți!” Atunci înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea
dintâi. Pilat le-a zis: Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum puteți.” (Matei
27, 62-65.). Preoții au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O
piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezișul acestei pietre au pus
frânghii, legând bine capetele de stânca cea solidă, sigilându-le cu sigiliul
roman. Piatra nu putea fi mișcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o
sută de soldați a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine
ar încerca să se atingă de el. Preoții au făcut tot ce au putut ca să păstreze
trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranță
în mormântul Său, ca și când trebuia să rămână acolo pentru totdeauna. Așa
au plănuit și s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puțin își dădeau seama
acești ucigași de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acțiunile lor, Dumnezeu
a fost glorificat. Chiar strădaniile lor
de a împiedica învierea lui Hristos
sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei! Cu cât s-ar fi
așezat un număr mai mare de ostași în jurul mormântului, cu atât mai puternică
ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui
Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: „Pentru ce se întărâtă neamurile,
și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală
și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului
Său.... Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.” (Psalm 2, 1-4.).
Gărzile romane și armele romane nu aveau putere să-L rețină pe Domnul vieții în
mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.
Notă: s-au folosit unele informații
din cărțile apocrife „Evanghelia lui Petru” și „Faptele lui Nicodim”.
80 - „A înviat Domnul”:
Noaptea zilei dintâi a săptămânii trecuse încetul
cu încetul. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor,
venise. Trupul lui Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea
mare era la locul ei; sigiliul roman era încă nerupt, străjerii romani făceau
mereu de pază. Mai erau și paznicii nevăzuți. În jurul acelui loc erau adunate
oști de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putință, domnul întunericului, cu
oștirea lui decăzută, ar fi ținut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se
afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste cerească înconjura mormântul. Îngeri care
excelau în putere păzeau mormântul și așteptau să salute pe Domnul
vieții. „Și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al
Domnului s-a pogorât din cer.” Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta
a părăsit curțile cerești. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau
înaintea lui și-i luminau cărarea: „Înfățișarea lui era ca fulgerul și
îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui și au
rămas ca niște morți.” Acum dar, preoți și conducători, unde este puterea
străjii voastre? Ostași încercați, care nu s-au temut niciodată de puterea
omenească, sunt acum ca niște prinși de război luați fără să se fi folosit
spada sau sulița. Fața pe care o privesc ei acum nu este fața unui
luptător pieritor, ci este fața celui mai tare înger din oștirea Domnului.
Solul acesta este cel care ocupă poziția de pe care a căzut Satana. Este acela
care, pe dealurile Betleemului, a vestit nașterea lui Hristos. Pământul tremură
la apropierea lui, oștile întunericului pier și, atunci când rostogolește
piatra, se pare că Cerurile coboară pe pământ. Ostașii îl văd cum îndepărtează
piatra, ca și cum ar fi o pietricică, și-l aud cum strigă: „Fiul lui Dumnezeu,
vino afară; Tatăl Tău Te cheamă”. Acum, ei Îl văd pe Iisus cum iese din mormânt
și-L aud cum rostește asupra mormântului deschis: „Eu sunt învierea și viața”.
În timp ce vine afară în măreție și slavă, oastea îngerilor se pleacă până la
pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului și-L salută cu cântări de
laudă. Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos și-a depus
viața și un alt cutremur a semnalat clipa când a reluat-o în triumf. Acela care
biruise moartea și mormântul a ieșit din mormânt având semnele unui biruitor,
în mijlocul zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părțile
urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui „nu numai
pământul, ci și cerul”. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o
colibă.” „Cerurile sunt făcute sul ca o carte”, „trupurile cerești se vor topi
de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” „Dar Domnul este
scăparea poporului Său, și ocrotirea copiilor lui Israel.” (Evrei 12,
26; Isaia 24, 20; 34, 4; 2 Petru 3, 10; Ioel 3, 16.). La
moartea lui Iisus, ostașii văzuseră pământul înfășurat în întuneric la miezul
zilei; dar, la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte și
au auzit pe locuitorii Cerului cum cântă cu mare bucurie și în triumf: „Tu ai
biruit pe Satana și puterile întunericului; Tu ai înghițit moartea în
biruință”. Hristos a ieșit din mormânt proslăvit și garda romană a putut
să-L privească. Privirea soldaților a rămas ațintită la fața Aceluia pe care
ei, cu puțin înainte, Îl luaseră în râs și batjocură. În această Ființă
proslăvită ei vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în odaia de judecată, pe
Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să
Se împotrivească, a stat în fața lui Pilat și a lui Irod și a lăsat ca trupul
Lui să fie sfâșiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe
cruce, la care preoții și conducătorii, plini de mulțumire de sine, dăduseră
din cap, zicând: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei
27, 42.). Acesta este Cel care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif.
Decretul Cerului eliberase pe Captiv. Dacă munți ar fi fost îngrămădiți peste
munți deasupra mormântului Său, nu L-ar fi putut împiedica să iasă. La
vederea îngerilor și a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani leșinaseră și
arătau ca niște morți. Când strălucirea cerească s-a ascuns de ochii lor, ei
s-au ridicat și, cât puteau să-i ducă de repede picioarele lor tremurânde,
și-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca niște oameni beți, se
grăbiră spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutățile minunate.
S-au dus la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autorităților iudaice
și mai marii preoților și conducătorii au trimis după ei ca să fie aduși mai
întâi înaintea lor. Ostașii aceștia aveau o înfățișare ciudată. Tremurând de
spaimă, cu fața palidă, au mărturisit că Hristos a înviat. Ostașii au spus
totul așa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească sau să vorbească
altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost răstignit
a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului,
Împăratul Măririi. Fețele preoților erau ca acelea ale morților. Caiafa
încerca să spună ceva. Buzele i se mișcau, dar nu ieșea niciun sunet. Soldații
erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas îi opri. În cele din
urmă, Caiafa își regăsi glasul. „Stați, stați”, spuse el, „să nu spuneți
nimănui ce ați văzut.” În gura soldaților a fost pus un raport mincinos.
„Spuneți așa”, au zis preoții: „Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam
noi, și L-au furat”. Aici, preoții
s-au încurcat rău. Cum puteau spune ostașii că ucenicii au venit și au furat
trupul în timp ce ei dormeau? Dacă dormeau, cum au putut să știe? Iar dacă
ucenicii ar fi fost vinovați de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost
preoții cei dintâi care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la
mormânt, nu s-ar fi dus preoții la Pilat să-i pârască? Ostașii erau
îngroziți la gândul de a se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăția
aceasta se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea
mincinoasă, înșelând poporul și punându-și viața în primejdie? Nu păziseră ei
toată noaptea aceea obositoare fără să doarmă? Cum ar fi putut să facă față
procesului, chiar de dragul banilor, dacă nu spuneau adevărul? Pentru a
face să nu se mai vestească lucrurile de care se temeau, preoții le-au făgăduit
străjerilor că vor avea grijă să nu fie pedepsiți, zicând că nici Pilat n-ar fi
dorit să se vestească lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostașii
romani și-au vândut cinstea pentru bani. Au venit în fața preoților încărcați
cu povara celui mai surprinzător adevăr și au plecat de la ei încărcați cu bani
și cu un raport mincinos, născocit de preoți. Între timp, vestea despre
învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Cu toate că era răspunzător pentru
faptul că Îl dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Deși
Îl osândise pe Domnul fără să vrea și cu un sentiment de milă, până acum nu
simțise nicio mustrare. Îngrozit, acum el se închise în casă, hotărât să nu
vadă pe nimeni. Dar preoții au reușit să ajungă în fața lui, i-au povestit
lucrurile așa cum le născociseră ei și au stăruit să nu țină seama de
neglijența în serviciu a soldaților. Înainte de a consimți la aceasta, el i-a
luat deoparte pe străjeri și i-a cercetat. Temându-se pentru viața lor, aceștia
n-au îndrăznit să ascundă ceva și i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase.
El nu a mai continuat cercetările, dar de atunci nu a mai avut
liniște. Când Iisus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea
să creadă că Mântuitorul nu-și va mai relua viața. Pretindea trupul lui Hristos
ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că îngerii lui au fugit la apropierea
trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se plin de biruință,
și-a dat seama că împărăția sa va avea sfârșit și că el trebuie să fie trimis,
în cele din urmă, în iazul de foc. Prin faptul că dăduseră pe Hristos la
moarte, preoții se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în
puterile lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare decât
să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre
învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. și-au dat seama că însăși
viața lor era în primejdie. Singura lor nădejde era aceea de a face să se
creadă că Iisus era un înșelător, tăgăduind învierea Lui. I-au mituit pe
soldați și au câștigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit știrile lor mincinoase
pretutindeni. Dar au fost și martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulți
auziseră cele spuse de soldați cu privire la învierea lui Hristos. Și unii
dintre morții care au înviat o dată cu Hristos s-au arătat la mulți și au
declarat că El a înviat. Preoților li s-au adus rapoarte despre oameni care
văzuseră pe cei înviați și auziseră mărturisirea lor. Preoților și
conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind
în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simțeau că
pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele și drugii erau apărări slabe
împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi și noapte le stătea în față scena aceea
îngrozitoare din odaia de judecată, când ei strigaseră: „Sângele lui să fie
asupra noastră și asupra copiilor noștri.” (Matei 27, 25.). Niciodată nu va mai
putea să fie ștearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu vor
mai putea să doarmă liniștiți. Când glasul îngerului puternic s-a auzit
la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă”, Mântuitorul ieși din
mormânt prin viața care era în Sine Însuși. Acum s-a adeverit ceea ce El
spusese mai înainte: „Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau.... Am putere s-o dau și
am putere s-o iau iarăși”. Acum s-a împlinit profeția pe care El o rostise în
fața preoților și conducătorilor: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl
voi ridica.” (Ioan 10, 17-18; 2, 19.). Deasupra mormântului deschis
al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt învierea și viața”. Cuvinte
de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc
numai prin voința și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui
Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus și până la cea mai neînsemnată ființă
însuflețită, toate își primesc viața de la Izvorul vieții. Numai Acela care
este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să-Mi dau viața, și am putere
să o iau din nou”. În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile
morții. Hristos a înviat din morți ca cel dintâi rod al celor adormiți. El
era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în
ziua de care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de
mai mult de o mie de ani s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din
câmpurile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau
la Ierusalim pentru Paști, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea
Domnului ca un dar de mulțumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea
secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfățișat Domnului
preînchipuia secerișul. Tot astfel și Hristos, ca întâiul rod, înfățișa marele
seceriș spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Învierea Lui este tipul și garantul învierii tuturor celor neprihăniți, care au
adormit. „Căci dacă credem că Iisus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu
va aduce înapoi împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El.” (1 Tesaloniceni
4, 14.). Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulțime
de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele și, când El a
înviat, ei au venit afară cu El. Aceștia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și,
cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie
martori pentru Acela care îi înviase din morți. În timpul lucrării Sale, Iisus
readuse morții la viață. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat
de frunte și pe Lazăr. Dar aceștia nu erau îmbrăcați în nemurire. După învierea
lor, erau încă supuși morții. Dar aceia
care au ieșit din mormânt la
învierea lui Hristos erau ridicați la viață veșnică. Ei s-au înălțat cu El,
ca trofee ale biruinței Sale asupra morții și mormântului. „Aceștia”, a spus
Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt
ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt și Eu,
să nu mai vadă niciodată moartea și să nu mai guste suferința.” Aceștia au
mers în cetate și s-au arătat multora, spunând: „Hristos a înviat din morți, și
noi am înviat cu El”. În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al
învierii. Sfinții înviați au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: „Morții
Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!” Învierea lor a fost o
ilustrare a împlinirii profeției: „Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce
locuiți în țărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viață și pământul va
scoate iarăși afară pe cei morți.” (Isaia 26, 19.). Pentru cel credincios,
Hristos este învierea și viața. În Mântuitorul nostru s-a recâștigat viața care
se pierduse prin păcat, deoarece El are viață în Sine pentru a învia pe
acela pe care El voiește. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viața
pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou și o dă omenirii. „Eu am
venit”, zicea El, „ca ei să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” „Oricine va
bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete, ba încă apa, pe
care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în
viața veșnică.” „Cine mănâncă trupul Meu și bea din sângele Meu, are viața
veșnică; și Eu îi voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 10, 10; 4, 14; 6,
54.). Pentru credincioși, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos
vorbește despre ea ca și cum ar fi o clipă. „Dacă păzește cineva cuvântul Meu,
în veac nu va gusta moartea.” Pentru
creștini, moartea nu este decât o trecere spre Cer unde se vor duce cu sufletul; apoi, la Răpirea
Bisericii toți credincioșii vor primi trupuri de slavă, nemuritoare!! Viața
este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, și „când Se va arăta Hristos, viața
voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă.” (Ioan 8,
51.52; Coloseni 3, 4.). Așa se
va întâmpla atunci când glasul lui Hristos se va auzi din Cer. Glasul acela va
pătrunde în morminte și le va deschide încuietorile, iar trupurile celor morți
în Hristos se vor reuni cu sufletele și vor învia.
Notă: s-au folosit unele informații din cărțile apocrife „Evanghelia lui Petru”, „Faptele lui Pilat” și unele informații din scrierile lui Origene și Clement din Alexandria, informații acceptate de Tradiția Bisericii Primare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu