IISUS - LUMINA LUMII! -
ULTIMA PARTE (A ȘAPTESPREZECEA)
81 - „De ce plângi?”
Femeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au
urmărit și au așteptat să treacă ceasurile Sabatului. În ziua întâi a
săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt, ducând cu ele mirurile de
preț pentru a unge trupul Mântuitorului. Ele nu se gândeau la învierea Lui
dintre cei morți. Soarele nădejdii lor apusese și asupra inimii lor se
așternuse noaptea. În timp ce mergeau, își aminteau faptele de milostenie ale
lui Hristos și cuvintele Lui de îmbărbătare. Dar nu-și aminteau de cuvintele
Lui: „Vă voi vedea iarăși.” (Ioan 16, 22.). Neștiind ce se petrecea chiar
atunci, se apropiau de grădină, zicându-și pe când mergeau: „Cine ne va prăvăli
piatra de la ușa mormântului?” Știau că nu puteau să dea piatra la o parte, dar
au mers mai departe. Și iată, deodată Cerurile se luminară de o strălucire care
nu venea de la soarele ce răsărea. Pământul se cutremură. Ele au văzut că
piatra cea mare era rostogolită. Mormântul era gol. Femeile nu veniseră la
mormânt toate din aceeași parte. Maria Magdalena a fost cea dintâi care a ajuns
în locul acela; și, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună
ucenicilor. Între timp, au venit și celelalte femei. Deasupra mormântului
strălucea o lumină, dar trupul lui Iisus nu era acolo. Pe când zăboveau prin
jurul mormântului, deodată au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în
veșminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase
piatra. Luase înfățișarea de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale
lui Iisus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeiești și
femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au
oprit pașii. „Nu vă temeți”, le-a zis el, „căci știu că voi căutați pe Iisus,
care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniți de vedeți
locul unde a fost pus Domnul și duceți-vă repede de spuneți ucenicilor Lui că a
înviat dintre morți.” Au privit din nou în mormânt și au auzit din nou vestea
aceasta minunată. Un alt înger în chip de om era acolo și le-a zis: „Pentru ce
căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat.
Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea, când zicea că Fiul
omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit și a treia
zi să învie!” A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte.
Acum nu mai era nevoie de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort. Ele
își amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va
învia. Ce zi era aceasta pentru omenire! Repede, femeile au plecat de la
mormânt, „cu frică și cu mare bucurie, și au alergat să dea de veste ucenicilor
Lui”. Maria nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru și Ioan cu vestea
tristă: „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus”. Ucenicii s-au
dus repede la mormânt și au descoperit că lucrurile erau așa cum le spusese
Maria. Au văzut pânza și ștergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai
acestea dovedeau că El înviase. Hainele de înmormântare nu erau aruncate cu
nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut și a
crezut”. El încă nu înțelesese textul care zicea că Hristos trebuia să învie dintre
cei morți; dar acum își aduse aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise
învierea Sa. Însuși Hristos a fost Acela care așezase veșmintele de
îngropăciune cu atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât
la mormânt, el s-a unit cu altul care împreună cu tovarășii lui păziseră trupul
Domnului. Când îngerul din Cer rostogolise piatra, celălalt intră și desfăcu
legăturile de pe trupul lui Iisus. Dar însuși mâna lui Iisus fusese aceea care
le-a împăturit, pe fiecare în parte, și le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia
care călăuzește atât Univrsul mare, cât și Universul mic - atomul, nu este
nimic fără însemnătate. Ordinea și desăvârșirea se văd în toate lucrările
Lui. Maria îi urmase pe Ioan și pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la
Ierusalim, ea a rămas acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost
umplută de durere. Privind înăuntru, i-a văzut pe cei doi îngeri, unul la
căpătâiul și altul la picioarele locului unde fusese așezat Iisus.
„Femeie, pentru ce plângi?” o întrebară ei. „Pentru că mi-au luat pe Domnul”,
răspunse ea, „și nu știu unde L-au pus.” Apoi ea a plecat de la îngeri,
gândind că trebuie să găsească pe cineva care să-i poată spune ce s-a făcut cu
trupul lui Iisus. O altă voce i se adresă: „Femeie, pentru ce plângi? Pe cine
cauți?” Printre lacrimi, Maria a văzut chipul unui om și, crezând că este
grădinarul, a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi
duce să-L iau”. Dacă mormântul acestui om bogat ar fi fost considerat o onoare
prea mare pentru Iisus, ea însăși ar fi găsit un loc pentru El. Era un mormânt
pe care însuși glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese așezat Lazăr. Nu
s-ar fi găsit acolo un loc de înmormântare pentru Domnul ei? Se gândea că
pentru ea ar fi fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă
scumpului trup răstignit. Dar iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte
bine, Iisus îi zise: „Marie!” De astă dată, ea știu că nu un străin i se adresa
și, întorcându-se, văzu în fața ei pe Hristos cel viu. În bucuria ei, a uitat
că El fusese răstignit. Sărind către El ca și cum ar fi vrut să-I îmbrățișeze
picioarele, ea zise: „Rabuni!” Dar Hristos Își înălță mâna, zicând: „Nu Mă
ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei, și spune-le
că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul
vostru”. Și Maria s-a dus la ucenici cu vestea aceea îmbucurătoare. Iisus
a refuzat, se pare, să primească închinarea alor Săi până nu va fi asigurat că
jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curțile cerești și chiar de la
Dumnezeu-Tatăl a auzit asigurarea că ispășirea Lui pentru păcatele oamenilor
fusese îndestulătoare și că, prin sângele Lui, toți pot câștiga viața veșnică.
Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va primi pe oamenii care
se pocăiesc și sunt ascultători și că-i va iubi așa cum Îl iubește pe Fiul Său.
Toată puterea în Cer și pe Pământ a fost dată Domnului vieții și El Se
reîntoarse la urmașii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da din Puterea și
Slava Lui. Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, primind
daruri pentru Biserica Sa, ucenicii se gândeau la mormântul gol, se văitau și
plângeau. Ziua care pentru tot Cerul era o zi de bucurie, pentru ucenici, era o
zi de nesiguranță, tulburare și neliniște. Neîncrederea lor în mărturia
femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credința. Vestea despre învierea lui
Hristos se deosebea așa de mult de ceea ce își închipuiseră, încât nu puteau să
creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră atât de mult
despre așa-zisele teorii științifice ale saducheilor și despre învățăturile
lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie prea slabă asupra
minții lor. Cu greu își puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei morți.
Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat. „Duceți-vă”, le
spuseseră femeilor îngerii, „de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge
înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veți vedea cum v-a spus.” Îngerii aceștia
fuseseră cu Iisus ca îngeri păzitori în toată viața Lui pe Pământ. Ei fuseseră
martori la judecarea și răstignirea Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate
ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce le-au spus ucenicilor, iar
aceștia ar fi trebuit să fie convinși că așa stau lucrurile. Asemenea cuvinte
nu puteau veni decât de la trimișii Domnului lor înviat. „Spuneți
ucenicilor și lui Petru”, spuseseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru
fusese copleșit de remușcări. Felul rușinos în care Îl trădase pe Domnul său și
privirea plină de iubire și de durere a Mântuitorului nu i se puteau șterge din
minte. Dintre toți ucenicii, el suferise cel mai grozav. Lui i s-a dat
asigurarea că pocăința lui este primită și păcatul lui este iertat. El a fost
amintit pe nume. „Spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge înaintea
voastră în Galilea: acolo Îl veți vedea.” Toți ucenicii Îl părăsiseră pe Iisus
și chemarea de a-L întâlni îi cuprindea pe toți. El nu-i lepădase. Când le
spusese că L-a văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de a
merge la întâlnirea cu El în Galilea. Chiar și a treia oară le-a fost trimisă
solia aceasta. După ce S-a înălțat la Tatăl, Iisus Se arătă femeilor zicând:
„Bucurați-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat.
Atunci Iisus le-a zis: „Nu vă temeți; duceți-vă de spuneți fraților Mei să
meargă în Galilea; acolo Mă vor vedea”. Cea dintâi lucrare a lui Hristos
pe Pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de
iubirea Sa nemicșorată și de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că
era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanțurile mormântului și că nu mai putea
fi reținut de vrăjmașul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeași inimă
plină de iubire ca atunci când era cu ei ca Învățător al lor iubit, El li Se
arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă ceva mai mult legăturile iubirii în
jurul lor. Mergeți și spuneți fraților Mei, a zis El, că Mă vor întâlni în
Galilea. Când au auzit invitația aceasta atât de precisă, ucenicii au
început să se gândească la cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea
Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială și tulburare.
Chiar și atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu
voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri. Necaz părea că se
îngrămădește peste necaz. În a șasea zi a săptămânii, Îl văzuseră pe
Învățătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare, s-au văzut
lipsiți de trupul Lui și mai erau și acuzați că L-au furat ca să-i înșele pe
oameni. Nu mai știau ce să facă pentru a îndrepta falsa impresie care câștiga
tot mai mult teren împotriva lor. Se temeau de vrăjmășia preoților și de mânia
poporului. Ardeau de dor după prezența lui Iisus, care-i ajutase în toate
împrejurările grele. Repetară mereu cuvintele: „Noi crezusem că El era
Acela care va mântui pe Israel”. Singuratici și plini de dor, își reaminteau de
cuvintele: „Dacă se fac lucrurile acestea copacului verde, ce se va face celui
uscat?” (Luca 24, 21; 23, 31.). Se adunară în odaia de sus, închiseră și
zăvorâră ușa, știind că soarta iubitului lor Învățător putea să fie și a lor
oricând. Totuși s-ar fi putut bucura în tot acest timp, cunoscând faptul
că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea
lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiți de lacrimi, încât nu era în stare să-L
recunoască. Iar inima ucenicilor era așa plină de durere, încât nu credeau
vestea îngerului și nici cuvintele rostite chiar de Hristos. Câți oameni
nu fac și astăzi ceea ce au făcut acești ucenici! Câți nu fac să răsune din nou
cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul ... și nu știu unde L-au
pus!” Cât de mulți sunt aceia cărora nu li s-ar putea spune cuvintele
Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauți?” El este chiar lângă ei, dar ochii
lor orbiți de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbește, dar ei nu pricep. Să se
ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte
glasul Lui! „Mergeți repede și spuneți ucenicilor Lui că a înviat.” Îndemnați-i
să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră
mare și pecetluită cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviți la mormântul gol! Nu vă jeliți
ca aceia care n-au nici nădejde, nici ajutor. Iisus trăiește și, pentru că El
trăiește, vom trăi și noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un
foc sacru, să se înalțe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăiește
pentru a mijloci spre binele nostru. Agățați-vă de nădejdea aceasta și ea va
ține sufletul ca o ancoră sigură, încercată. Credeți și veți vedea slava lui
Dumnezeu.
82 - Pe calea către Emaus:.
Târziu în după-amiaza zilei de înviere, doi dintre
ucenici erau pe calea către Emaus, un orășel la vreo cincisprezece kilometri de
Ierusalim. Ucenicii aceștia nu avuseseră un loc de frunte în lucrarea lui
Hristos, dar aveau o vie credință în El. Veniseră la oraș să serbeze Paștile și
erau foarte mult tulburați de evenimentele ce avuseseră loc de curând. Auziseră
veștile de dimineață în legătură cu luarea trupului lui Hristos din mormânt,
precum și cele spuse de femeile care îi văzuseră pe îngeri și Îl întâlniseră pe
Iisus. Acum se întorceau acasă pentru a cugeta și a se ruga. Plini de
întristare, ei își urmau drumul vorbind despre cele văzute la judecată și la
răstignire. Niciodată nu fuseseră atât de deznădăjduiți. Lipsiți de nădejde și
credință, mergeau în umbra cucii. Nu ajunseseră departe în călătoria lor
când li s-a alăturat un străin, dar erau așa absorbiți de necazul și
deznădejdea lor, încât n-au privit la el de aproape. Și-au continuat
conversația, destăinuindu-și gândurile inimii. Meditau la învățăturile pe care
li le dăduse Hristos, învățături pe care se părea că nu sunt în stare să le
înțeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele care avuseseră loc, Iisus
dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea; le înțelegea ideile contradictorii,
pline de teamă, care-i tulburau și le aduceau mereu gândul: Se poate ca
acest Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit, să fie Hristosul? Ei nu
mai puteau să-ți rețină durerea și plângeau. Iisus știa că inima lor era legată
de El în iubire și ar fi dorit să le șteargă lacrimile și să-i umple de veselie
și voie bună. Dar mai întâi trebuia să le dea o lecție pe care să n-o uite
niciodată. „El le-a zis: Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între
voi pe drum? Și ei s-au oprit, uitându-se triști. Drept răspuns, unul dintre
ei, numit Cleopa, I-a zis: Tu ești singurul străin aici, în Ierusalim, de nu
știi ce s-a întâmplat în zilele acestea?” Îi povestiră despre dezamăgirea cu
privire la Învățătorul lor, „care era un prooroc puternic în fapte și în
cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod”; dar „preoții cei
mai de seamă și mai marii noștri”, spuseră ei, „L-au dat să fie osândit la
moarte și L-au răstignit”. Cu inima plină de dezamăgire și cu buzele
tremurânde, ei adăugară: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi
pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că acum este a treia zi de când s-au
întâmplat toate acestea”. Curios este faptul că ucenicii nu-și aminteau
cuvintele lui Hristos și nu-și dădeau seama că El prevestise evenimentele care
se întâmplaseră. Nu-și dădeau seama că cea din urmă parte a descoperirilor Lui
trebuia să se împlinească tot așa de bine ca întâia parte și că a treia zi El
urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să și-o
reamintească. Preoții și cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua „care
vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus
împreună la Pilat și i-au zis: Domnule, ne-am adus aminte că înșelătorul acela,
pe când era încă în viață, a zis: După trei zile voi învia.” (Matei 27, 62-63.).
Dar ucenicii nu-și aminteau cuvintele acestea. Atunci Iisus le-a zis: „O,
nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus
proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava
Sa?” Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin, care le pătrundea chiar
în suflet și le vorbea cu atâta seriozitate, duioșie și simpatie și cu atâta
nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui Hristos, speranța renăștea în
inimile lor. Deseori priveau la Însoțitorul lor și gândeau că vorbele Lui erau
tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire și inima lor a
început să tresalte de bucuria așteptării. Începând de la Moise,
adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile
lucrurile cu privire la Sine Însuși. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit,
inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi înfometat
după nimic. Dar era nevoie ca ei să înțeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de
către simbolurile și profețiile din Vechiul Testament. Pe acestea trebuia să se
întemeieze credința lor. Hristos n-a săvârșit nicio minune pentru a-i convinge,
ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea
Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeți că
aceasta era dovada cea mai puternică a credinței lor. Învățându-i pe
acești ucenici, Iisus arătă însemnătatea Vechiului Testament ca mărturie în
favoarea misiunii Lui. Mulți pretinși creștini leapădă Vechiul Testament,
zicând că nu mai este de niciun folos. Dar Hristos nu ne învață așa. Atât de
mult l-a prețuit, că odată a spus: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu
vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 31.). Glasul lui
Hristos este cel care vorbește prin patriarhi și profeți, din zilele lui Adam
și până la scenele de încheiere ale timpului. Mântuitorul este descoperit în
Vechiul Testament tot așa de clar ca în Noul. Ceea ce viața lui Hristos și
învățăturile Noului Testament scot în evidență cu claritate și frumusețe este
tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui Hristos sunt o dovadă a
dumnezeirii Lui; dar o și mai puternică dovadă că El este Răscumpărătorul lumii
se găsește asemănând profețiile Vechiului Testament cu istoria Noului
Testament.Pornind cu raționamentul de la profeție, Hristos le-a dat ucenicilor
Săi o corectă înțelegere a ceea ce El trebuia să fie în omenire. Așteptările
lor după un Mesia care să pună mâna pe tronul și puterea împărătească, în
conformitate cu dorințele oamenilor, duseseră la rătăcire. Aceasta nu s-ar fi
potrivit cu o dreaptă înțelegere a coborârii Lui de la poziția cea mai înaltă
la poziția cea mai de jos pe care ar fi putut să o ocupe. Hristos dorea ca
ideile ucenicilor Săi să fie curate și adevărate în toate privințele. Ei
trebuiau să înțeleagă pe cât era cu putință toate cele privitoare la paharul
suferințelor ce-I fusese rânduit. El le arătă că lupta îngrozitoare pe care ei
nu o puteau încă pricepe era împlinirea unui legământ încheiat încă înainte de
întemeierea lumii. Hristos trebuia să moară, după cum orice călcător al legii
trebuie să moară dacă trăiește mai departe în păcat. Toate acestea trebuiau să
se împlinească, dar nu trebuiau să se sfârșească în înfrângere, ci în biruință
măreață și veșnică. Iisus le spuse că trebuie să se facă orice efort pentru a
scăpa lumea de la păcat. Urmașii Lui trebuie să trăiască așa cum a trăit El și
să lucreze așa cum a lucrat El, cu străduințe intense și neobosite. Așa le
vorbea Hristos ucenicilor Săi, deschizându-le mintea ca să poată înțelege
Scripturile. Ucenicii erau obosiți, dar discuția nu lâncezea. De pe buzele
Mântuitorului porneau cuvinte de viață și de asigurare. Dar ochii lor încă nu
puteau să priceapă. Când El le vorbi despre nimicirea Ierusalimului, ei priviră
plângând la cetatea condamnată. Dar nici acum nu bănuiau cine putea fi Cel care
îi însoțea pe drum. Ei nu se gândeau că Acela care era subiectul conversației
mergea alături de ei; deoarece Hristos Se referea la Sine, ca și cum ar fi fost
o altă persoană. Credeau că El era unul dintre cei care participaseră la
sărbătoarea cea mare și care acum se întorcea acasă. El mergea tot atât de
atent pe stâncile colțuroase ca și ei, oprindu-Se când și când să Se odihnească
puțin. Astfel ei înaintau pe drumul de munte, în timp ce Acela care în curând
trebuia să-și la locul la dreapta lui Dumnezeu și care putea să spună: „Toată
puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” mergea alături de ei. (Matei 28, 18.). Pe
când călătoreau, soarele asfințise și, înainte ca drumeții să ajungă la locul
lor de odihnă, lucrătorii de pe câmp lăsaseră lucrul. Când ucenicii erau gata
să intre în casa lor, se părea că Străinul vrea să-și urmeze drumul. Dar
ucenicii se simțeau atrași către El. Sufletul lor flămânzea să audă ceva mai
mult de la El. „Rămâi cu noi”, au zis ei. Părea că El nu vrea să primească
invitația, dar ei au stăruit, zicând: „Este spre seară, și ziua aproape a
trecut”. Iisus S-a lăsat înduplecat și a „intrat să rămână la ei”. Dacă nu
ar fi stăruit cu invitația, ucenicii n-ar fi știut că Cel care îi însoțea era
Domnul, care înviase. Hristos nu Își impune niciodată prezența. El Se
interesează de aceia care au nevoie de El. Bucuros va intra în casa cea mai
umilă și va umple de voie bună și inima celui mai umil. Dar, dacă oamenii sunt
prea nepăsători ca să se gândească la Oaspetele dumnezeiesc sau să-L roage să
rămână cu ei, El trece mai departe. În felul acesta, mulți au de suferit pagube
mari. Ei nu-L cunosc pe Hristos mai mult decât au făcut-o ucenicii, pe când
mergea cu ei pe cale. Repede, se pregătește masa ușoară pentru seară. Ea
este așezată înaintea Oaspetelui, care și-a luat locul în capul mesei. Iată că
El întinde mâinile pentru a binecuvânta hrana. Ucenicii se dau înapoi cu
mirare. Însoțitorul lor întinde mâinile întocmai cum obișnuia să facă
Învățătorul lor. Privesc din nou și, iată, văd în mâinile Lui semnele cuielor.
Amândoi strigă deodată: „Este Domnul Iisus! A înviat dintre cei morți!” Se
ridică să se arunce la picioarele Lui și să I se închine, dar El dispăruse
dinaintea lor. Ei privesc la locul care fusese ocupat de Acela al cărui corp cu
puțin înainte zăcuse în mormânt și își zic unul altuia: „Nu ne ardea inima în
noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” Dar, având de
transmis vestea aceasta mare, ei nu mai pot să stea pe loc și să vorbească.
Oboseala și foamea dispar. Lasă mâncarea neatinsă și, plini de bucurie, pornesc
îndată din nou la drum, pe aceeași cărare pe care au venit, grăbindu-se să le
povestească aceste lucruri ucenicilor din oraș. În unele părți drumul nu este
sigur, dar ei se cațără prin locurile prăpăstioase, alunecând pe stâncile netede.
Ei nu văd și nu știu că sunt apărați de Acela care a mers pe drum împreună cu
ei. Cu toiagul de drum în mână, merg înainte, dorind să pășească mai repede de
cum îndrăznesc. Își pierd cărarea, dar o găsesc din nou. Câteodată alergând,
câteodată împiedicându-se, ei merg înainte, având pe Însoțitorul nevăzut mereu
lângă ei pe tot drumul. Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii
luminează asupra lor. Inima lor tresaltă de bucurie. Li se pare că sunt într-o
lume nouă. Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort.
Hristos a înviat - repetă ei mereu și mereu. Aceasta este vestea pe care ei o
aduc celor întristați. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe
drumul către Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc
vestea cea mai mare care s-a dat vreodată lumii, vestea bună, de care depind
nădejdile neamului omenesc, atât pentru vremurile acestea, cât și pentru
veșnicie.
83 - „Pace vouă!”
Ajungând la Ierusalim, cei doi ucenici intrară pe
poarta de răsărit, care era deschisă în timpul sărbătorilor. Casele erau
întunecoase și tăcute, dar călătorii își făceau drum pe străzile strâmte, la
lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos a petrecut
ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei știau că aici îi vor găsi pe
frații lor. Oricât era de târziu, știau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme
cât nu vor afla sigur ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit ușa de la
odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la ușă pentru a li se da drumul, dar
n-au primit niciun răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au spus cine sunt. Ușa a
fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat și împreună cu ei a intrat
și un Altul, nevăzut. Apoi ușa a fost din nou închisă cu grijă, de teama
spionilor. Călătorii i-au găsit pe toți cuprinși de o surprinzătoare
înflăcărare. Glasul celor din încăpere izbucni în mulțumiri și laude, zicând:
„A înviat Domnul cu adevărat și S-a arătat lui Petru”. Apoi, cei doi călători,
de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în care Iisus
li Se arătase. De-abia au isprăvit de povestit, și unii ziceau că nu pot crede,
pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li
S-a înfățișat. Toți ochii erau ațintiți asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la
ușă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise niciun zgomot de pași.
Ucenicii erau surprinși și se întrebau cine-ar putea fi. Apoi auziră un glas
care nu era altul decât glasul Învățătorului lor. Cuvinte clare și distincte
veneau din gura Lui: „Pace vouă”. „Plini de frică și de spaimă, ei credeau
că văd un duh. Dar El le-a zis: Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se
ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu
sunt, pipăiți-Mă și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că
am Eu. Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele
Sale.” Ei au privit mâinile și picioarele vătămate de piroanele nemiloase.
Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi
auzit vreodată. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, și se mirau, El le-a
zis: Aveți aici ceva de mâncare? I-au dat o bucată de pește fript și un fagure
de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea lor.” „Ucenicii s-au bucurat când
au văzut pe Domnul.” Credința și bucuria au luat locul necredinței și, cu
sentimente pe care nici un cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au
recunoscut pe Mântuitorul lor înviat. La nașterea lui Iisus, îngerul
vestise: „Pace pe pământ, și între oameni bună învoire”. Iar acum, la cea
dintâi arătare în fața ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul le-a spus
cuvintele binecunoscute: „Pace vouă!” Iisus
este gata totdeauna să aducă pace
sufletelor împovărate de îndoieli și temeri. El așteaptă să deschidem ușa inimii
înaintea Lui și să zicem: „Rămâi cu noi”. El zice: „Iată, Eu stau la ușă și
bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu
el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.). Învierea lui Iisus era o preînchipuire a învierii din urmă a tuturor
celor care adorm în El. Înfățișarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se
purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi.
După cum Iisus a înviat dintre morți, tot astfel și aceia care au adormit în El
trebuie să învie. Vom recunoaște pe prietenii noștri tot așa cum ucenicii L-au
cunoscut pe Iisus. Poate că ei au fost deformați, au fost bolnavi sau
desfigurați în viața aceasta trecătoare, totuși învie într-o stare fizică
desăvârșită și o sănătate deplină; cu toate acestea, în trupul lor proslăvit,
identitatea lor se va păstra cu desăvârșire. Atunci vom cunoaște chiar așa cum
suntem cunoscuți. (1 Corinteni 13, 12.). Pe fețele care vor reflecta lumina ce
vine de la Iisus noi vom recunoaște trăsăturile celor iubiți ai noștri. La
întâlnirea Sa cu ucenicii, Iisus le aduse aminte de cuvintele pe care le
spusese înainte de moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu
privire la El în legea lui Moise, în profeți și în Psalmi trebuiau să se
întâmple. „Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis:
Așa este scris, și așa trebuie să pătimească Hristos, și să învie a treia
zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui,
pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteți martori ai
acestor lucruri.” Ucenicii au început să-și dea seama de natura și
întinderea lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care
li le încredințase Hristos. Evenimentele vieții Sale, moartea și învierea Sa,
profețiile care arătau către aceste evenimente, sfințenia Legii lui Dumnezeu,
tainele Planului de Mântuire, puterea lui Iisus de a ierta păcatele - ei erau
martori la toate acestea și urmau să le aducă la cunoștința oamenilor. Ei
trebuiau să vestească Evanghelia păcii și mântuirii prin pocăință și prin
puterea Mântuitorului. „După aceste vorbe, a suflat peste ei și le-a zis: Luați
Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți
ține, vor fi ținute.” Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece
Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt
urma să aibă loc numai după înălțarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar
fi fost în stare ucenicii să-și îndeplinească însărcinarea de a vesti
Evanghelia în lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte
ca ucenicii să ajungă să-și îndeplinească datoriile slujbelor pe care le aveau
în Biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea una dintre cele
mai sfinte îndatoriri și dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt
lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită. Duhul Sfânt este adierea
vieții spirituale în suflet. Împărtășirea Duhului este împărtășirea vieții lui
Hristos. Pe cel care-L primește, îl umple cu însușirile lui Hristos. Numai
aceia care sunt învățați în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de
lucrarea lăuntrică a Duhului și în a căror viață se descoperă viața lui Hristos
urmează să stea ca reprezentanți între oameni, pentru a sluji în folosul Bisericii. „Celor
ce le veți ierta păcatele”, a zis Hristos, „vor fi iertate ... și celor ce le
veți ține, vor fi ținute.” Astfel, Hristos nu dă nimănui voie să judece pe
alții. În Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru. Acesta este dreptul
lui Dumnezeu. Dar asupra Bisericii, ca instituție, El pune o răspundere cu
privire la membrii ei. Față de cei care cad în păcat, Biserica are o datorie,
să-i avertizeze, să-i învețe și, dacă este cu putință, să-i îndrepte. „Mustră,
ceartă, îndeamnă”, zice Domnul, „cu toată blândețea și învățătura.” (2 Timotei
4, 2.). Tratează cu credincioșie relele făptuite. Avertizează orice suflet
care se află în primejdie. Nu lăsa pe nimeni să se înșele singur. Spune
păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, furt,
idolatrie și orice alt rău. „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni
Împărăția lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21.). Dacă ei stăruie în păcat, judecata
pe care ați rostit-o din Cuvântul lui Dumnezeu se rostește asupra lor în Cer.
Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; Biserica trebuie să arate că
nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăși aduce ocară asupra Domnului ei. Ea
trebuie să spună despre păcat ceea ce Dumnezeu zice despre el. Ea trebuie să se
poarte cu el așa cum a dat îndrumări Dumnezeu, și acțiunea ei este întărită în
Cer. Cine disprețuiește autoritatea Bisericii disprețuiește însăși autoritatea
lui Hristos. Dar tabloul are și o parte mai luminoasă. „Celor ce le veți
ierta păcatele, vor fi iertate.” Gândul acesta să fie păstrat totdeauna viu în
mintea noastră. Lucrând pentru cei greșiți, toate privirile să se îndrepte spre
Hristos. Cu duioșie, păstorii să îngrijească de turma pășunii Domnului. Să le
vorbească celor rătăciți despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l
încurajeze pe păcătos să se pocăiască și să creadă în Acela care poate să
ierte. Să declare, pe temeiul autorității Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă ne
mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să
ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.). Toți cei care se pocăiesc au
următoarea făgăduință: „El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare
nelegiuirile noastre; și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica
7, 19.). Pocăința păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare
de către Biserică. Cel care se pocăiește să fie scos din întunericul
necredinței la lumina credinței și neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie
pusă în mâna iubitoare a lui Iisus. O astfel de iertare este întărită în Cer. Numai
în felul acesta poate Biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de
păcate se câștigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera
sufletul de vinovăție nu este încredințată niciunui om și niciunei grupări de
oameni. Hristos i-a însărcinat pe
ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în Numele Lui, la toate neamurile;
dar ei n-au fost împuterniciți să îndepărteze nicio pată a păcatului. Numele
lui Iisus este singurul nume dat oamenilor sub Cer în care trebuie să fim
mântuiți. (Faptele Apostolilor 4, 12.).
Când Iisus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi
în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalți povesteau lucrurile
acestea și a primit destule dovezi că Iisus înviase; dar întunericul și
necredința îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult
despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea
într-o mai grozavă disperare. Dacă Iisus a înviat cu adevărat dintre morți,
nu mai putea să fie nicio nădejde cu privire la o reală împărăție pământească.
Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învățătorul lui Se
arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă și, timp de
o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai
întunecată, cu cât vedea nădejdea și credința fraților lui. În decursul
acestor zile, el a zis de mai multe ori: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui
semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi
pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. El nu voia să vadă prin ochii
fraților săi sau să exercite credința care se întemeia pe mărturia lor. El Îl
iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei și necredinței să pună
stăpânire pe mintea și inima lui. Câțiva ucenici făcură din cunoscuta
odaie de sus locuința lor pentru un timp și seara toți se întâlneau acolo, în
afară de Toma. Într-o seară, Toma s-a hotărât să meargă și el acolo, pentru a
se întâlni cu ceilalți. În ciuda necredinței lui, avea o slabă nădejde că
vestea cea bună era adevărată. În timp ce ucenicii luau masa de seară, vorbeau
despre dovezile pe care Hristos li le dăduse din profeție. „Pe când erau ușile
încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc și le-a zis: Pace vouă!” Întorcându-Se
către Toma, i-a zis: „Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și
adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios”.
Cuvintele acestea dovedeau că El cunoștea gândurile și cuvintele lui Toma. Ucenicul
îndoielnic știa că niciunul dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Iisus timp de
o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună despre necredința lui Toma. Recunoscu
în Cel care stătea în fața sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi.
Inima îi tresăltă de bucurie și se aruncă la picioarele lui Iisus, strigând:
„Domnul meu și Dumnezeul meu”. Iisus a primit recunoașterea lui, dar cu
duioșie a mustrat necredința lui: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut.
Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”. Credința lui Toma ar fi fost mult
mai plăcută Domnului, dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe
mărturisirea fraților lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma,
nimănui credința aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toți cei care Îl
primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii
altora. Mulți dintre cei îndoielnici se scuză, zicând că, dacă ar avea
dovada pe care Toma o avea de la prietenii lui, ar crede. Nu-și dau seama că au
nu numai dovada aceea, ci mult mai mult. Mulți dintre aceia care, la fel
ca Toma, așteaptă să dea la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge
niciodată la așa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredința lor.
Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească și să se plângă
nu știu ce fac. Ei seamănă sămânța îndoielii și vor avea de adunat roadele
îndoielii. În felul în care l-a tratat pe Toma, Iisus le-a dat urmașilor Lui o
învățătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror
credință este slabă și care scot mereu în evidență îndoielile lor. Iisus nu l-a
copleșit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a
descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când și-a impus
condițiile pentru a crede, dar Iisus, în generoasa Lui iubire și considerație,
a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredința să fie biruită prin
discuții contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind
totdeauna sprijin și noi scuze. Dar faceți ca Iisus, în iubirea și îndurarea
Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit și din multe guri, în vremuri
potrivnice, se va auzi recunoașterea dată de Toma: „Domnul meu și Dumnezeul
meu”.
84 - Din nou la mare:
Iisus spusese că vrea să-i întâlnească pe ucenicii
Săi în Galilea; și, îndată ce a trecut Paștile, ei și-au îndreptat pașii
într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim în timpul sărbătorilor ar fi fost
socotită drept indiferență și rătăcire, de aceea au rămas până la sfârșitul
lor; dar, o dată trecute, s-au întors bucuroși acasă pentru a-L întâlni pe
Mântuitorul, așa cum le spusese El. Șapte dintre ucenicii Lui erau în
grup, îmbrăcați în hainele umile de pescari; erau săraci în ce privește
bunurile lumii acesteia, dar bogați în cunoașterea și trăirea adevărului, lucru
care înaintea Cerului le dădea locul cel mai de frunte ca învățători. Nu
fuseseră elevi în școlile profeților, dar timp de trei ani fuseseră învățați de
cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. Sub îndrumările
Lui, deveniseră nobili, inteligenți, cultivați, ajungând unelte prin care
oamenii puteau să fie îndrumați în cunoașterea adevărului. Cea mai mare
parte a lucrării lui Hristos fusese săvârșită aproape de Marea Galileii. Îndată
ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburați, s-au găsit
înconjurați de amintiri despre Iisus și lucrările Lui cele mai mari. Pe marea
aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna tulburată se
năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Iisus a mers pe valuri pentru a-i
scăpa. Tot aici furtuna a fost liniștită prin cuvintele Lui. Se putea vedea
țărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniți din câteva pâinișoare și
câțiva pești. Nu departe era cetatea Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea
minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea lor era plină de
cuvintele și faptele Mântuitorului lor. Seara era plăcută și Petru, care
încă era atras de corăbii și de pescuit, le-a propus să meargă pe mare și să
arunce mrejele. Toți au fost de acord, aveau nevoie de hrană și de
îmbrăcăminte, pe care munca unei nopți cu izbândă în pescuit li le-ar fi adus.
Așadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea,
dar fără niciun spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre Domnul lor,
care le lipsea, și își aminteau de lucrările minunate la care ei fuseseră
martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor și
se întristau când se gândeau la ceea ce-i aștepta. În tot timpul acesta,
un Supraveghetor singuratic, dar nevăzut, i-a urmărit de pe țărm. În cele din
urmă, s-au revărsat zorile, barca era la mică depărtare de țărm și ucenicii au
văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea: „Copii, aveți ceva
de mâncare?” Când ei răspunseră: „Nu”, El le zise: „Aruncați mreaja în partea dreaptă
a corăbiei și veți găsi. Au aruncat-o deci, și n-o mai puteau trage de mulțimea
peștilor.” Ioan L-a recunoscut pe Străin și i-a spus lui Petru: „Este
Domnul”. Petru era așa de încântat și de bucuros, încât, în nerăbdarea lui, s-a
aruncat în apă și curând a ajuns lângă Învățătorul său. Ceilalți ucenici au
venit cu barca, trăgând plasa cu pești după ei. „Când s-au coborât pe țărm, au
văzut acolo jăratic de cărbuni, pește pus deasupra și pâine.” Ei erau prea
încântați ca să mai întrebe de unde erau focul și mâncarea. „Iisus le-a zis: Aduceți
din peștii pe care i-ați prins acum.” Petru dădu fuga după plasa pe care o
lăsase și-i ajută pe frații săi să o tragă la țărm. După ce s-a terminat lucrul
și s-au făcut pregătirile, Iisus i-a chemat pe ucenici să vină și să mănânce.
El a frânt hrana și a împărțit-o între ei și a fost cunoscut și recunoscut de
toți cei șapte. Acum le reveni în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe
coasta muntelui; dar o temere misterioasă îi cuprinse și în tăcere priveau la
Mântuitorul înviat. Le reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă
mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Își amintiră cum, la porunca
Lui, se avântaseră spre larg și aruncaseră plasa și cum năvoadele erau atât de
pline, încât erau gata să se rupă. După aceea, Iisus îi chemase să lase corabia
lor de pescari și le făgăduise că-i va face pescari de oameni. El
săvârșise din nou aceeași minune tocmai pentru ca să le readucă în minte
întâmplarea aceea și să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a
însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învățătorului lor nu le-a
micșorat datoria de a săvârși lucrarea pe care le-o încredințase. Cu toate că
urmau să fie lipsiți de tovărășia Lui personală și de mijloacele pe care le
câștigaseră prin ocupația lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă
și mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji
de cele necesare. Iisus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa
în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe țărm. Aceasta era
partea credinței. Dacă lucrau în legătură cu El - unind puterea Lui divină cu
străduințele lor omenești, - nu se putea să nu aibă succes. Hristos
trebuia să mai dea o lecție, care îl privea în mod deosebit pe Petru.
Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast rușinos cu pretinsa credincioșie de
mai înainte a lui Petru. El Îl dezonorase pe Hristos și atrăsese asupra sa
neîncrederea fraților săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul
pe care îl avusese înainte între ei și el însuși își dădea seama că nu mai
inspira niciun fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-și reia lucrarea
apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăință înaintea lor. Fără această
dovadă, deși se pocăise, păcatul lui ar fi putut să-i nimicească influența ca
serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat ocazia să câștige încrederea fraților
săi și, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra
Evangheliei. Aici se dă o învățătură pentru toți urmașii lui Hristos.
Evanghelia nu face niciun compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul.
Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu;
dar, în ce privește păcatele fățișe, trebuie să se facă mărturisire pe față.
Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele îl fac pe
Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice, să se poticnească. Dând dovadă
de pocăință, ucenicul, pe cât îi stă în putință, trebuie să îndepărteze această
ocară. Pe când Hristos și ucenicii mâncau împreună la marginea mării,
Mântuitorul îi puse lui Petru întrebarea: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești
mai mult decât aceștia?”, referindu-Se la frații lui. Petru spusese odată:
„Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi
găsi în Tine o pricină de poticnire.” (Matei 26, 33.). Dar acum el se prețui
mai drept. „Da, Doamne”, zise el, „Știi că Te iubesc.” Nu se vede aici nicio
susținere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât a fraților lui. El
nu-și exprimă părerea în ce privește devoțiunea sa. El face apel la Acela care
poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui - „Tu știi
că Te iubesc”. Iisus îi zise iarăși: „Paște mielușeii Mei”. Iisus îl
încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte: „Simone, fiul lui
Iona, Mă iubești?” De data aceasta, El nu l-a mai întrebat pe Petru dacă Îl
iubește mai mult decât frații lui. Și cel de-al doilea răspuns a fost ca și cel
dintâi, lipsit de orice asigurări pline de închipuire: „Da, Doamne, știi că Te
iubesc”. Iisus îi zise iarăși: „Paște oițele Mele”. Mântuitorul puse din nou
întrebarea cercetătoare: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a
întristat; el gândea că Iisus Se îndoiește de iubirea lui. El știa că Îl făcuse
pe Domnul să nu mai aibă încredere în el și, cu inima îndurerată, spuse:
„Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc”. Iisus îi zise iarăși: „Paște
oile Mele!” De trei ori Petru Îl tăgăduise pe față pe Domnul său și de
trei ori Hristos a obținut de la el asigurarea iubirii și credincioșiei lui,
îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată înfocată către inima lui
rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Iisus descoperise adâncimea pocăinței lui
Petru și dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de pe
vremuri. Din fire, Petru era pornit și înflăcărat și Satana se folosise de
aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru,
Iisus îi spusese: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat
pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și după ce te vei întoarce la
Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22, 31-32.). Acel timp venise și
schimbarea lui Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare și precise ale
Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat și înfumurat; iar din cauza
umilinței și pocăinței lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să
lucreze ca păstor al turmei. Cea dintâi lucrare pe care Hristos i-a
încredințat-o lui Petru, după ce l-a reașezat în slujbă, era aceea de a paște
mielușeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puțină experiență. Era
nevoie de multă grijă și bunătate, multă răbdare și stăruință. Petru era chemat
să se îngrijească de cei tineri în credință, să-i învețe pe cei neștiutori, să
le deschidă Scripturile și să-i învețe cum să fie de folos în slujba lui
Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă lucrul acesta, nici să-i
înțeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl chema acum Iisus
să o îndeplinească. Suferințele prin care trecuse și pocăința lui îl pregătiseră
pentru aceasta. Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna necugetat,
pripit. Era totdeauna gata să-i corecteze pe alții, să-și spună părerea, fără
să înțeleagă el însuși despre ce este vorba sau ce trebuia să spună. Dar Petru
cel pocăit era altfel. Și-a păstrat râvna de pe vremuri, dar harul lui Hristos
i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, nici îngâmfat, ci
liniștit, stăpân pe sine, gata să se lase învățat. Astfel, el putea să
pască atât mielușeii, cât și oile turmei lui Hristos. Modul în care
Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învățătură atât pentru el, cât și pentru
frații lui. Îi învăța că trebuie să-l întâmpine pe cel greșit cu răbdare,
simpatie și iubire iertătoare. Cu toate că Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea
pe care Iisus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă
și sub-păstorul pentru oile și pentru mieii încredințați îngrijirii lui.
Amintindu-și de slăbiciunea și greșeala lui, Petru trebuia să se poarte tot așa
de blând cu turma sa cum Se purtase și Hristos, - Păstorul cel Bun -, cu
el.
Întrebarea pe care Hristos i-a pus-o lui Petru era
plină de însemnătate. El a amintit numai o condiție pentru a fi ucenic sau
pentru a sluji. „Mă iubești?” a zis El. Aceasta este însușirea cea mai de
seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însușire, dar, fără iubirea
pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor credincios peste turma Domnului.
Cunoștințele, bunăvoința, elocvența, recunoștința și râvna sunt toate mijloace
pentru a săvârși o lucrare bună; dar, fără a avea în inimă iubirea lui Iisus,
lucrarea unui serv al lui Hristos este numai o înfrângere. Iisus a mers
numai cu Petru, pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. Înainte de
moartea Sa, Iisus îi spusese: „Tu nu poți veni acum după Mine, dar unde Mă duc
Eu, vei veni mai târziu”. La aceasta, Petru a răspuns: „Doamne, de ce nu pot
veni după Tine acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine.” (Ioan 13, 36-37.). Când
a zis lucrurile acestea, el nu știa pe unde vor merge picioarele lui Hristos.
Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să i se dea un nou
prilej să-și dovedească iubirea față de Hristos. Hristos îi descoperi viitorul,
ca să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinței. El i-a
spus că, după ce va trăi o viață folositoare, când vârsta va influența puterile
lui, va urma cu adevărat pe Domnul său. Iisus i-a zis: „Când erai mai tânăr,
singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni îți vei
întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi. A zis
lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe
Dumnezeu.” În felul acesta, Iisus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma
să moară; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Îl invită apoi din
nou pe ucenicul Său: „Vino după Mine”. Petru n-a fost descurajat de această
descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul
său. Până acum, Petru Îl cunoscuse pe Iisus după trup, așa cum mulți Îl
cunosc astăzi; dar nu trebuia să se limiteze la atât. El nu-L cunoștea decât
din legăturile pe care le avusese cu El în cele pământești. Îl iubise ca
Om, ca pe un Învățător trimis de Cer; acum Îl iubea ca Dumnezeu. Învățase că,
pentru el, Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea
Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din urmă a fost dus la cruce, el a
cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să
sufere la fel ca Domnul lui. Cuvintele adresate lui Petru: „Vino după
Mine” erau pline de învățătură. Învățătura aceasta era dată nu numai cu privire
la moarte, ci și cu privire la orice pas făcut în viață. Până atunci, Petru
fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru
lucrarea lui Dumnezeu, în loc să aștepte să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu
putea să câștige nimic luând-o la fugă înaintea Domnului. Iisus îl îndemnă:
„Vino după Mine”. Nu alerga înaintea Mea. Așa nu vei da singur piept cu oștile
lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta și nu vei fi înfrânt de
vrăjmaș.
Pe când Petru mergea alături de Iisus, l-a văzut pe
Ioan că îi urmează. A vrut atunci să cunoască viitorul acestuia și „a zis lui Iisus:
Doamne, dar cu acesta ce va fi? Iisus i-a răspuns: Dacă vreau ca el să rămână
până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!” Petru ar fi trebuit să se
gândească la un lucru, și anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi
fost lui de folos să știe. Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără
să se îngrijoreze cu privire la lucrarea încredințată altora. Spunând despre
Ioan: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu”, Iisus nu dădea asigurarea
că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut
decât să afirme puterea Sa supremă și, chiar dacă ar fi voit să facă lucrul
acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan,
cât și cel al lui Petru erau în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L
asculte și să-L urmeze pe Domnul. Câți oameni nu fac și astăzi la fel ca
Petru! Ei se interesează de treburile altora și sunt nerăbdători să știe care
le este lucrarea, în timp ce sunt în primejdie să-și neglijeze propria lucrare.
Datoria noastră este să privim la Hristos și să-L urmăm. Vom vedea greșeli în
viața altora și lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este învăluită de
slăbiciuni. Dar în Hristos vom găsi desăvârșirea. Privind la El, vom fi și noi
transformați. Ioan a trăit până la adânci bătrâneți. A trăit în timpul
distrugerii Ierusalimului și al nimicirii templului măreț - o preînchipuire a
nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan L-a urmat îndeaproape pe
Domnul său. Povara mărturiei lui către Biserici era: „Preaiubiților, să ne
iubim unii pe alții”; „Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu
rămâne în el.” (1 Ioan 4, 7.16.). Petru fusese pus din nou în apostolia
lui, dar cinstea și puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat
supremație asupra fraților lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos
când Petru a întrebat: „Cu acesta ce va fi?” El a zis: „Ce-ți pasă ție? Tu vino
după Mine”. Petru nu a primit cinstea de a fi cap al Bisericii. Favoarea pe
care Hristos i-o arătase, iertându-i abaterea și încredințându-i hrănirea
turmei, și însăși credincioșia lui Petru de a-L urma pe Hristos i-au câștigat
încrederea fraților săi. El avea mare influență în Biserică. Dar ceea ce
Hristos l-a învățat la Marea Galileii a dus cu el în toată viața. Scriind
bisericilor prin Duhul Sfânt, el zicea: „Sfătuiesc pe prezbiterii/bătrânii
dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui
Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită: Păstoriți turma lui
Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui
Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați
stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și
când Se va arăta Păstorul cel Mare veți căpăta cununa, care nu se poate
veșteji, a slavei.” (1 Petru 5, 1-4.).
85 - „Duceți-vă și învățați toate neamurile!”
Fiind numai la un pas de tronul Tatălui Său,
Hristos le-a dat ucenicilor Săi însărcinarea de a lucra. „Toată puterea Mi-a
fost dată în cer și pe pământ”, a zis El. „Duceți-vă și faceți ucenici din
toate neamurile.” (Marcu 16, 15.). Mereu, mereu au fost repetate aceste
cuvinte, pentru ca ucenicii să le poată înțelege. Lumina Cerului trebuia să
strălucească în raze clare și puternice asupra tuturor locuitorilor Pământului,
de sus și de jos, bogați și săraci. Ucenicii aveau să fie conlucrători cu
Răscumpărătorul în lucrarea de mântuire a lumii. Însărcinarea aceasta
fusese dată celor doisprezece, când Hristos Se întâlnise cu ei în odaia de sus;
dar, de data aceasta, trebuia să fie încredințată unui număr mai mare. La
adunarea de pe munte, în Galilea, au venit toți credincioșii care au putut fi
chemați. Hristos Însuși arătase locul acesta, precum și timpul întâlnirii,
chiar înainte de moartea Sa. Îngerul de la mormânt le reamintise ucenicilor
făgăduința Lui de a Se întâlni cu ei în Galilea. Făgăduința aceasta fusese
repetată credincioșilor care erau adunați în Ierusalim în cursul săptămânii
Paștilor și prin ei a ajuns la mulți dintre cei răspândiți, care deplângeau
moartea Domnului lor. Ei așteptau întâlnirea aceasta cu un mare interes. Au
mers la locul întâlnirii pe căi ocolite, venind din toate părțile, pentru a
evita bănuiala iudeilor invidioși. Cu inima nerăbdătoare, veneau vorbind despre
veștile care ajunseseră la ei cu privire la Hristos. La timpul stabilit,
aproximativ cinci sute de credincioși erau adunați în mici grupuri pe coasta
muntelui, doritori să afle tot ce se putea de la aceia care Îl văzuseră pe
Hristos după înviere. Ucenicii treceau de un grup la altul, spunând tot ce
văzuseră și auziseră despre Iisus și aducând dovezi din Scriptură, așa cum
făcuse El cu ei. Toma povestea mereu cum se întâmplase cu necredința lui și
arăta cum i se spulberaseră toate îndoielile. Deodată, Iisus Se arătă în
mijlocul lor. Nimeni n-ar fi putut să spună de unde sau cum venise. Mulți
dintre cei de față nu-L mai văzuseră înainte; dar în mâinile și picioarele Lui
observară semnele răstignirii; chipul Lui era asemenea chipului lui Dumnezeu și,
când L-au văzut, au căzut la Pământ și I s-au închinat. Dar unii se
îndoiau. Așa va fi totdeauna. Sunt unii oameni cărora le este greu să-și
exercite credința și care se așează de partea îndoielii. Aceștia pierd mult din
cauza necredinței lor. Aceasta a fost unica întâlnire a lui Iisus cu un
grup mare de credincioși, după învierea Sa. El a venit și le-a vorbit,
zicându-le: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”. Ucenicii I se
închinaseră chiar înainte de a fi vorbit, dar aceste cuvinte, venind de pe
buzele acelea care fuseseră închise de moarte, îi impresionau cu o putere
deosebită. El era acum Mântuitorul cel înviat. Mulți dintre ei Îl văzuseră cum
Își folosește puterea pentru a-i vindeca pe bolnavi și a ține în frâu puterile
diavolești. Ei au crezut că El are putere să-și stabilească împărăția la
Ierusalim, să înfrângă orice opoziție și să biruie puterile naturii. El liniștise
apele înfuriate; umblase pe valurile cu coama înspumată; înviase pe morți. De
astă dată, El spune că „toată puterea” Îi fusese dată. Cuvintele Lui au
îndreptat mintea ascultătorilor Lui de la lucrurile pământești și trecătoare la
cele cerești și veșnice. Au fost ridicați la cea mai înaltă înțelegere a
demnității și slavei Lui. Cuvintele lui Hristos, rostite pe coasta
muntelui, erau o anunțare că jertfa Lui pentru binele omului fusese deplină și
desăvârșită. Condițiile ispășirii fuseseră împlinite; lucrarea pentru care a
venit în această lume fusese săvârșită. El era pe calea către tronul lui
Dumnezeu, pentru a fi onorat de către îngeri, stăpâniri și puteri. El începuse
să săvârșească lucrarea Sa de mijlocire. Îmbrăcat cu puteri nemărginite, El
le-a dat ucenicilor Săi această însărcinare: „Duceți-vă și faceți ucenici din
toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. și iată că Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 19-20.). Iudeii
fuseseră făcuți depozitarii adevărului sacru; dar fariseismul făcuse din ei
poporul cel mai exclusivist și cel mai bigot din toate neamurile. Tot ce
era legat de preoți și conducători - îmbrăcămintea, obiceiurile, ceremoniile și
tradițiile - i-a împiedicat să fie lumina lumii. Considerau că ei înșiși, neamul
iudaic, reprezintă lumea întreagă. Dar Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi
să vestească lumii acel fel de credință și de închinare care să nu depindă de
vreo castă sau de vreo țară, adică o credință care să fie potrivită pentru
toate popoarele, toate neamurile și toate clasele de oameni. Hristos i-a
împuternicit pe ucenicii Lui să îndeplinească lucrarea pe care le-o
încredințase, începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena surprinzătoarei
Lui bunăvoințe față de neamul omenesc. Acolo suferise, fusese lepădat și
osândit. țara Iudeii era locul nașterii Lui. Acolo, îmbrăcat în haina
umanității, a umblat printre oameni și puțini și-au dat seama cât de aproape
era Cerul când Iisus era printre ei. În Ierusalim trebuia să înceapă lucrarea
ucenicilor. Gândindu-se la tot ce suferise Hristos acolo și la lucrarea
neapreciată pe care o săvârșise, ucenicii ar fi putut să ceară un câmp mai
promițător, dar ei n-au făcut o astfel de cerere. Ucenicii trebuiau să cultive
chiar terenul acela unde răspândise El sămânța adevărului și sămânța aceasta
urma să aducă un seceriș bogat. În lucrarea lor, ucenicii aveau să sufere
persecuția venită din cauza geloziei și a urii iudeilor; dar lucruri de felul
acesta îndurase și Învățătorul lor și ei nu voiau să fugă de ele. Cele dintâi
revărsări de har trebuiau să vină asupra ucigașilor Mântuitorului. În
Ierusalim erau mulți care crezuseră pe ascuns în Iisus și mulți care fuseseră
duși în rătăcire de preoți și conducători. Și acestora trebuia să li se
prezinte Evanghelia. Ei trebuiau să fie chemați la pocăință. Adevărul
minunat că numai prin Hristos se putea obține iertarea de păcate trebuia să fie
făcut clar. În timp ce tot Ierusalimul era frământat de întâmplările
zguduitoare din ultimele săptămâni, predicarea Evangheliei urma să producă acum
impresiile cele mai adânci. Dar lucrarea nu trebuia să se oprească acolo.
Trebuia să se întindă până la marginea Pământului. Hristos le-a zis ucenicilor
Săi: Ați fost martori și ați văzut viața Mea de jertfă pentru binele omenirii.
Ați fost martori ai lucrării Mele pentru Israel. Cu toate că nu au vrut să vină
la Mine și să aibă viață, cu toate că preoții și conducătorii au făcut cu Mine
ce le-a plăcut, cu toate că M-au lepădat, așa cum au profetizat Scripturile,
totuși să mai aibă un prilej de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Ați văzut că,
pe toți aceia care vin la Mine, mărturisindu-și păcatele, Eu îi primesc cu
drag. Pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară. Toți cei care
doresc aceasta pot să fie împăcați cu Dumnezeu și să primească viața veșnică.
Vouă, ucenicii Mei, vă încredințez această veste bună/evanghelie a harului.
Întâi trebuie să fie dată lui Israel și apoi la toate neamurile, popoarele și
limbile. Trebuie dusă și iudeilor, și neamurilor. Toți cei care cred trebuie să
fie adunați într-o singură Biserică. Prin darul Duhului Sfânt, ucenicii
urmau să primească o putere minunată, mărturia lor urma să fie întărită prin
semne și minuni. Urmau să fie săvârșite minuni nu numai de către apostoli, dar
și de către aceia care primeau vestea bună. Iisus zice: „În Numele Meu vor
scoate afară draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea
ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii
se vor însănătoși.” (Marcu 16, 17-18.). Pe vremea aceea, otrăvirea se
practica adesea. Oamenii fără scrupule nu ezitau să-i îndepărteze pe aceia care
stăteau în calea ambițiilor lor. Iisus știa că viața ucenicilor Lui va fi
primejduită în felul acesta. Mulți gândeau că-L slujesc pe Dumnezeu dacă îi
omoară pe martorii Lui. De aceea, El le-a făgăduit că-i va apăra în vremuri de
primejdie. Ucenicii urmau să aibă aceeași putere pe care o avea Iisus, de
a vindeca „orice boală și orice neputință care era în norod”. Vindecând în
Numele Lui bolile trupului, dădeau dovadă că El avea puterea să vindece
sufletul. (Matei 4, 23; 9, 6.). Li s-a făgăduit și un dar nou. Ucenicii
urmau să predice printre neamuri și trebuiau să primească puterea de a vorbi în
alte limbi. Apostolii și tovarășii lor erau oameni fără multe studii, dar, prin
revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, vorbirea lor, fie că era în limba lor,
fie într-o limbă străină, a fost curată, simplă și fără greșeală atât în cuvânt,
cât și în accent. În felul acesta le-a dat Hristos ucenicilor însărcinarea
lor. El a luat măsuri îndestulătoare pentru săvârșirea lucrării Lui și a luat
asupră-și răspunderea pentru succesul ei. Însărcinarea pe care Mântuitorul le-a
dat-o ucenicilor îi cuprinde pe toți credincioșii. Îi cuprinde pe toți cei care
vor crede în Hristos până la sfârșitul timpului. E o greșeală mare aceea de a
crede că lucrarea de mântuire a sufletelor depinde numai de predicatorul
întărit prin binecuvântare pentru acest lucru. Însărcinarea de a predica
Evanghelia este dată tuturor acelora care au simțit chemarea cerească. Toți cei
care primesc viața lui Hristos sunt sfințiți pentru lucrarea de mântuire a
semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, și toți
aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie
conlucrători cu Hristos. „Duhul și mireasa zic: Vino! Și cine aude să
zică: Vino!” (Apocalipsa 22, 17.). Cel care aude trebuie să repete invitația.
Oricare ar fi chemarea pe care cineva o are în viață, cea dintâi grijă a lui va
fi să câștige suflete pentru Hristos. S-ar putea să nu fie în stare să
vorbească înaintea unei biserici, dar poate lucra pentru câțiva. Acestora le
poate destăinui ceea ce a învățat de la Domnul său. A servi lui Hristos nu
înseamnă numai a predica. Este serv cel care ajută pe bolnav și pe suferind,
sprijină pe cel nevoiaș și spune cuvinte de mângâiere pentru cel întristat și
cel cu credință slabă. Aproape și departe, se găsesc oameni copleșiți de simțul
vinovăției. Omenirea nu este înjosită de greutăți, de muncă și de sărăcie, ci
de vinovăție și de făptuirea de rele. Lucrul acesta aduce neliniște și
nemulțumire. Hristos dorește ca servii Săi să ajute suflete bolnave de păcat. Ucenicii
trebuiau să-și înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nici câmpul cel mai
puțin promițător nu trebuia să fie trecut cu vederea. Tot așa, fiecare lucrător
pentru Hristos trebuie să înceapă de acolo de unde se află. Chiar în familia
noastră pot fi suflete care flămânzesc după simpatie, care mor de foame din
lipsă de pâinea vieții. Pot fi copii care trebuie să fie educați pentru
Hristos. Sunt păgâni chiar la poarta noastră. Să facem cu credincioșie lucrarea
care este mai aproape de noi. Apoi să întindem eforturile noastre până acolo
unde ne va conduce mâna lui Dumnezeu. Se poate ca lucrarea multora să pară a fi
strâmtorată de împrejurări; dar, oriunde ar fi, dacă este săvârșită cu credință
și sârguință, se va simți până la marginea Pământului. Atunci când Hristos Se
afla pe Pământ, se părea că lucrarea Lui este restrânsă la o regiune mică, dar
mulți din toate locurile au auzit învățăturile Lui. Adesea, Dumnezeu folosește
mijloacele cele mai simple ca să ajungă la rezultatele cele mai
mari. Planul Lui este ca fiecare parte a lucrării Lui să depindă de
celelalte, ca roțile unui angrenaj, toate lucrând în armonie. Lucrătorul cel
mai umil, dacă este mânat de Duhul Sfânt, va atinge coarde ce nu se văd, ale
căror tresăriri vor răsuna până la marginea Pământului și vor da naștere la cântări
în decursul veacurilor veșnice. Dar porunca: „Mergeți în toată lumea” nu
trebuie să fie pierdută din vedere. Noi suntem chemați să ne îndreptăm
privirile către locurile îndepărtate. Hristos sfărâmă zidurile despărțitoare,
prejudecățile naționale, care îi deosebesc pe oameni, și vestește iubire pentru
toată familia omenească. El îi înalță pe oameni din cercul strâmt pe care îl
prescrie egoismul lor. Desființează toate granițele și deosebirile artificiale
din societate. Nu face deosebire între vecin și străin, prieten și vrăjmaș. Ne
învață să privim la fiecare suflet împovărat de nevoi ca la fratele nostru, iar
lumea să o privim ca fiind câmpul nostru de activitate. Când a zis:
„Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile”, Mântuitorul a mai zis: „Semnele
acestea vor însoți pe cei ce vor crede. În Numele Meu vor scoate draci; vor
vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va
vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și se vor însănătoși”. Făgăduința
este tot atât de mult cuprinzătoare ca însărcinarea. Aceasta nu înseamnă că
toți vor primi toate darurile. Duhul „dă fiecăruia în parte, cum voiește.” (1
Corinteni 12, 11.). Darurile Duhului sunt făgăduite fiecărui credincios
potrivit cu nevoia lui pentru lucrarea Domnului. Făgăduința aceasta este tot
atât de puternică și vrednică de încredere astăzi ca pe timpul apostolilor.
„Semnele acestora vor însoți pe cei ce vor crede.” Acesta este privilegiul
copiilor lui Dumnezeu și credința trebuie să ia în stăpânire tot ce poate ca aprobare
a credinței. „Își vor pune mâinile peste bolnavi, și se vor însănătoși.”
Lumea aceasta este o uriașă leprozerie, dar Hristos a venit să vindece pe
bolnavi și să vestească eliberarea celor luați captivi de Satana. El era
izvorul sănătății și al puterii. Dădea din însăși viața Sa celor bolnavi,
suferinzi și stăpâniți de demoni. Nu alunga pe nimeni care venea la El după
putere vindecătoare. Știa că aceia care veneau după ajutor își atrăseseră
singuri boala; cu toate acestea, n-a refuzat să-i vindece. Și atunci când
puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete suflete, ele erau convinse de
păcat și mulți erau vindecați atât de boala lor spirituală, cât și de bolile
trupești. Evanghelia încă mai păstrează această putere și pentru ce n-am fi și
noi astăzi martori la aceleași rezultate? Hristos simte durerile fiecărui
suferind. Când duhuri rele sfâșie trupul omenesc, Hristos simte nenorocirea.
Când febra usucă izvorul vieții, El simte agonia. Și astăzi este tot atât de
dispus să-i vindece pe bolnavi cum a fost pe vremea când era El Însuși pe Pământ.
Servii lui Hristos sunt reprezentanții Lui, uneltele prin care lucrează.
El dorește ca prin ei să-și exercite puterea vindecătoare. Numai când
lucrează pentru Hristos Biserica are făgăduința că El este împreună cu ea.
Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, a zis El; „și iată că Eu voi fi
cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Una dintre primele
condiții de a primi puterea Lui este aceea de a lua jugul Lui. Însăși viața Bisericii
depinde de credincioșia cu care îndeplinește această însărcinare dată de
Domnul. A neglija această lucrare înseamnă, cu siguranță, a cădea în slăbiciune
și decădere. Acolo unde nu este lucrare vie pentru alții, iubirea se stinge,
iar credința se slăbește. În
însărcinarea pe care le-a dat-o ucenicilor Săi, Hristos nu numai că a schițat
lucrarea lor, dar le-a dat și o misiune. „Învățați pe oameni”, a zis El, „să
păzească tot ce v-am poruncit.” Ucenicii trebuiau să vestească ceea ce îi
învățase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce vorbise El în persoană, dar și
prin toți profeții și învățătorii Vechiului Testament. Învățătura omenească
este exclusă. Nu este loc pentru tradiție, pentru teoriile și concluziile
omului sau pentru legislația bisericească. În însărcinarea aceasta nu
sunt cuprinse legile rânduite de autoritatea ecleziastică. Servii
adevărați ai lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. „Legea
și profeții”, împreună cu tot ce ne este raportat din cuvintele și faptele Lui
formează comoara încredințată ucenicilor pentru a fi predată lumii. Numele
lui Hristos este deviza lor, semnul lor distinctiv, legătura lor de unire,
autoritatea care hotărăște felul lor de purtare și izvorul izbânzii lor.
Împărăția Lui nu va recunoaște nimic din ceea ce nu are inscripția Lui.
Venise timpul ca Domnul Hristos să Se înalțe la
tronul Tatălui Său. Ca un biruitor dumnezeiesc, El era gata să Se reînnoiască
în curțile cerești cu trofeele biruinței. Înainte de moartea Sa, El spusese
înaintea Tatălui Său: „Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan
17, 4.) După înviere, a mai zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se
poată obișnui cu El în trupul Său înviat și proslăvit. Acum era gata să-și ia
rămas-bun. El dovedise faptul că este un Mântuitor viu. Ucenicii Lui nu mai
trebuiau să vorbească despre El ca fiind în mormânt. Ei puteau să se gândească
la El ca la o Persoană proslăvită înaintea Universului ceresc. Ca loc
pentru înălțarea Sa, Iisus alese acel colțișor de atâtea ori sfințit de
prezența Sa, pe când locuia printre oameni. Nici Muntele Sion, locul cetății
lui David, nici Muntele Moria, locul unde se găsea templul, nu aveau să fie
cinstiți în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit
și lepădat. Acolo, valurile milei, deși veneau printr-o tot mai crescândă
revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile
acelea, Domnul Hristos, istovit și împovărat, plecase să găsească odihnă pe
Muntele Măslinilor. Sfânta șechina, înainte de a se îndepărta de cel dintâi
templu, se oprise pe muntele din răsărit, ca și cum i-ar fi părut rău să
părăsească cetatea aleasă; tot așa Domnul Hristos Se opri la Măsliniș, privind
la Ierusalim cu inima plină de dor. Dumbrăvile și vâlcelele muntelui
fuseseră sfințite de rugăciunile și lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de
strigătele de biruință ale mulțimii care-L proclama împărat. Pe coastele lui,
de cealaltă parte, găsise un adăpost în casa lui Lazăr din Betania. În grădina
Ghetsemani, situată la poalele muntelui, El Se rugase și Se chinuise singur. De
pe muntele acesta urma să Se înalțe la Cer. Și tot pe vârful acestuia se vor
odihni picioarele Sale când va veni a doua oară. El va sta pe Măsliniș nu ca un
om al durerilor, ci ca un împărat plin de slavă și biruitor, în timp ce strigătele
de „Aleluia” ale evreilor se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile
celor răscumpărați, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic
aclamația: „Încoronați-L ca Domn al tuturor”. Și acum, împreună cu cei
unsprezece ucenici, Iisus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta
Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de
Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră
și-L crucificaseră. Ucenicii nu știau că aceasta avea să fie ultima lor
întâlnire cu Învățătorul. Iisus petrecu timpul vorbind cu ei, repetând
învățăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de Ghetsemani, El Se opri ca
ei să-și poată reaminti învățăturile pe care li le dăduse în noaptea marelui
Său chin sufletesc. Privi din nou la vița prin care înfățișase legătura dintre
Biserica Sa, El și Tatăl Său; din nou El a repetat adevărurile pe care le
explicase mai înainte.
Hristos locuise în lume treizeci și trei de ani; El
suferise disprețul, insultele și batjocura ei; fusese lepădat și răstignit.
Acum, când era gata să Se înalțe la Tronul Slavei Sale, în timp ce privea din
nou la nerecunoștința oamenilor pe care venise să-i salveze, nu cumva va
retrage de la ei simpatia și iubirea Sa? Nu cumva afecțiunea Sa va fi
concentrată asupra acelui loc unde El este prețuit și unde îngeri nevinovați
așteaptă să facă ceea ce le spune? Nu! Făgăduința Sa pentru cei iubiți, pe
care-i lasă pe Pământ, este: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.). Ajungând la Muntele Măslinilor, Iisus
îi conduse pe drum, dincolo de vârful muntelui, până în apropiere de Betania.
Aici Se opri, iar ucenicii se adunară în jurul Său. Raze de lumină păreau că
pornesc de la fața Sa pe când privea plin de iubire la ei. Nu i-a certat pentru
greșelile și vinovățiile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul lor au fost
cuvinte de cea mai dulce duioșie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare,
ca și cum îi asigura de grija Sa protectoare, El Se înălța încet din mijlocul
lor, atras către Cer de o putere mai mare decât orice atracție pământească. Pe
când Se ridica spre Cer, ucenicii, înmărmuriți, urmăreau cu ochii încordați să
poată prinde și cele din urmă raze de la Domnul lor care Se înălța. Un nor de
slavă Îl ascunse de privirea lor; și când carul de nor al îngerilor Îl primi,
veniră la ei cuvintele: „Și iată că Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului”.
În același timp, veniră la ei undele celei mai dulci și mai vesele muzici
cântate de corul îngerilor. În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li
s-au adresat niște glasuri plăcute ca cea mai frumoasă muzică. Se întoarseră și
văzură doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit, zicându-le: „Bărbați
Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la
cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la
cer”. Îngerii aceștia erau din ceata care așteptase într-un nor
strălucitor să-L însoțească pe Iisus către casa Lui cerească. Fiind cei mai de
frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră la mormântul lui
Hristos, la învierea Sa, și care fuseseră cu El în tot cursul vieții Sale pe Pământ.
Cu dorință arzătoare, tot Cerul așteptase să se termine șederea Sa într-o lume
pervertită de blestemul păcatului. Venise timpul ca Universul ceresc să-L
primească pe Împăratul lui. Oare cei doi îngeri nu doreau și ei să fie în
mulțimea celor care Îl salutau pe Iisus? Dar, din simpatie și iubire pentru
aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i mângâie. „Nu sunt oare
toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor
moșteni mântuirea?” (Evrei 1, 14.).
Hristos Se înălțase la Cer având chip de om.
Ucenicii văzuseră norul care-L primise. Același Iisus care umblase, vorbise și
Se rugase cu ei, care frânsese pâinea împreună cu ei, care fusese cu ei în
bărcile lor pe lac și care în ziua aceea Se ostenise urcând împreună cu ei
Măslinișul, același Iisus mergea acum să șadă pe tron cu Tatăl Său. Și îngerii
i-au asigurat că Același pe care ei L-au văzut mergând la Cer va reveni tot așa
cum S-a înălțat. El va veni „pe nori; și orice ochi Îl va vedea.” (Apocalipsa
1, 7.). „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu
trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în
Hristos.” (1 Tesaloniceni 4, 16.). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu
toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale.” (Matei 25,
31.). În felul acesta, se va împlini însăși făgăduința dată de Domnul
ucenicilor Săi: „Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ioan
14, 3.). De aceea, ucenicii se puteau bucura pe deplin în nădejdile revenirii
Domnului lor.
Când ucenicii s-au întors la Ierusalim, oamenii îi
priveau cu surprindere. După judecarea și răstignirea lui Hristos, se crezuse
că ei vor arăta abătuți și rușinați. Vrăjmașii lor se așteptau să vadă pe
fețele lor o expresie de întristare și înfrângere. Dar, în loc de aceasta, erau
numai veselie și biruință. Fețele lor străluceau de o fericire care nu era de
natură pământească. Ei nu se tânguiau pentru nădejdi spulberate, ci erau plini
de laudă și de recunoștință pentru Dumnezeu. Cu bucurie, ei relatau minunea
învierii lui Hristos și înălțarea Sa la Cer, iar mărturia lor era primită de
mulți. Ucenicii nu mai aveau nicio îndoială cu privire la viitor. Ei știau
că Iisus este în Cer și că El continuă să-i iubească. Ei știau că au un prieten
la tronul lui Dumnezeu și erau nerăbdători să-I prezinte Tatălui cererile lor
în Numele lui Iisus. În temere sfântă, și-au plecat capetele în rugăciune,
repetând asigurarea: „Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până
acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria
voastră să fie deplină.” (Ioan 16, 23.24.). Ei înălțară mâna credinței mai sus
și tot mai sus, cu argumentul puternic: „Ba mai mult, El a și înviat, stă la
dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Romani 8, 34.). Iar Ziua
Cincizecimii le aduse plinătatea bucuriei prin prezența Mângâietorului, exact
așa cum făgăduise Hristos.
De la scena suirii la Cer a
Mântuitorului, ne revine în minte ecoul minunatelor cuvinte ale lui Hristos:
„Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” (Ioan
20, 17.). Familia din Cer și familia de pe Pământ sunt una. Domnul nostru S-a
înălțat pentru noi și tot pentru noi trăiește. „De aceea și poate să mântuiască
în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește
pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 25.).
Să așteptăm cu încredere și mare
nădejde A Doua Venire a Domnului Iisus!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu